ANALIZA ACTELOR DE DISCURS

ANALIZA ACTELOR DE DISCURS

Una dintre cele mai notabile contributii la deslusirea complexitatii procesului de comunicare este teoria actelor de discurs (sau de vorbire), conturata de cativa filosofi si semiologi de marca, precum John Langslaw Austin, Donald D. Evans, John R. Searle, Peter Fredrick Strawson s.a. Rezultatele inscrise in perimetrul acestei teorii vizeaza cu precadere comunicarea lingvistica (in speta, comunicarea orala) si nu dau seama de actiunile realizate la nivelul tuturor parametrilor comunicarii. Cu toate acestea, ele ni se par a fi cel mai convenabil punct de plecare pentru aceasta etapa a demersului nostru.

1.1. acte locutionare. Cautand sa determine ce se intampla o data cu realizarea unui act de discurs, fenomenologul oxfordian al limbajului - John Austin - a constatat, in limitele unei venerabile traditii care privilegiaza bunul simt, ca orice locutor care se adreseaza unui alocutor sub o anumita intentie de comunicare savarseste un act locutionar, alcatuit din trei subacte:

1. un act fonetic,

2. un act fatic si

un act retic.

Intr-o formulare simpla (dar oarecum imprecisa), John Austin identifica actul fonetic cu actul de producere a unor zgomote . Este evident insa faptul ca nu avem de-a face in acest caz cu producerea unor zgomote oarecare, ci cu pronuntarea unor sunete articulate, care, de altminteri, garanteaza prima faza a receptarii unui mesaj, anume, recunoasterea vocii umane.

Dintre sunetele articulate datorate indeplinirii actului fonetic, intra in alcatuirea mesajelor verbale doar acelea care se prezinta si ca rezultate ale unui act fatic, adica sunetele care pot fi recunoscute ca elemente ale unui cod. Doi noi constituenti intra in joc o data cu efectuarea actului fatic: vocabularul (sau lexicul) si gramatica. In acest sens, sunetele rostite printr-un dublu act lingvistic (fonetic si fatic) trebuie sa formeze cuvinte sau combinatii de cuvinte (sintagme, locutiuni, propozitii, texte etc.) aflate in acord cu regulile de formare ale codului din care fac parte.

Din cele consemnate pana acum reiese faptul ca orice act fatic este in acelasi timp un act fonetic, dar nu si reciproc. Spre exemplu, sunetele articulate reproduse in secventele "taaiita aaalii" si "Nu il Vasile pe Marin critica" sunt rezultate ale unui act exclusiv fonetic, iar cele din secventele "Romania este o tara europeana" si "Matusa fluviului Nil este suparata pe produsul numerelor doi si trei", ale unui act (concomitent) fonetic si fatic.

Ultimul exemplu a fost ales dinadins, pentru a evidentia faptul ca succesul actului fatic nu are nici o legatura cu sensul si denotatia. Desi complexul de sunete este "opac" - o data cu rostirea lui, nici in mintea vorbitorului, nici in aceea a ascultatorilor nu apare vreo idee corespunzatoare -, el este acceptabil sub raport formal, in masura in care il privim ca enunt construit din cuvinte apartinand limbii romane (in conformitate cu gramatica acestei limbi).

Un act de discurs va fi declarat complet sub raportul dimensiunii locutionare daca si numai daca se realizeaza ca actiune ternara - in acelasi timp, fonetica, fatica si retica -, id est daca si numai daca secventele de cuvinte si enunturile rostite (a) au sens si (b) se refera la un fragment din realitatea extra-lingvistica. Prin urmare, enuntul "Matusa fluviului Nil este suparata pe produsul numerelor doi si trei", corect din punct de vedere gramatical, nu se constituie ca mesaj al unui act de discurs, datorita absentei dimensiunii retice. Enuntul nu ne trimite in realitate la nimic si nu se spune prin intermediul lui nimic. Un cvasi-esec sub raport comunicational se inregistreaza si prin pronuntarea enuntului "Cel care a fost in anul 2000 tarul Rusiei s-a calugarit", intrucat prezenta sensului - ne putem imagina o atare situatie, altfel spus, in mintea noastra se naste o idee ca urmare a pronuntarii enuntului - nu este completata de prezenta denotatului.

Raportandu-se la prestatia lui Austin, John R. Searle a refacut analiza actului locutionar (adica actului de vorbire propriu-zis), prin descompunerea acestuia in doua componente:

actul de enuntare si

actul propozitional

Primul "subact", cel de enuntare, subsumeaza actiunile etichetate de John Austin ca act fonetic, respectiv act fatic si revine astfel la rostirea de morfeme, cuvinte, sintagme sau locutiuni nominale, enunturi simple, enunturi compuse sau texte. Singurele constrangeri care apasa asupra actelor de enuntare vizeaza caracterul articulat al sunetelor emise si corectitudinea gramaticala a combinatiilor acestora.

Pe de alta parte, actul propozitional corespunde actului retic austinian si presupune efectuarea concomitenta a operatiilor de referire si predicare. Altfel spus, realizand un act propozitional, denotam un obiect, un eveniment, un fenomen, un fapt, un proces etc., si predicam, adica spunem ceva despre el.

1.2. acte ilocutionare. Teoria actelor de discurs reprezinta un punct de cotitura in intelegerea comunicarii verbale nu atat prin abordarea actului locutionar (recuperat mai mult sau mai putin satisfacator si cu mijloacele logicii ori cu cele ale lingvisticii), cat prin identificarea si caracterizarea fortei de comunicare care este atasata, in mod inevitabil, acestui act.

Actele de pronuntare a unor complexe de foneme, aflate in concordanta cu regulile gramaticale stabilite conventional, dotate cu sens si inzestrate cu capacitate denotativa conteaza sub raportul comunicarii si ca acte verbale care genereaza efecte extra-lingvistice. Intr-o asemenea perspectiva, mesajele adresate de locutor alocutorului sunt instrumente de realizare a unor acte ilocutionare, care nu sunt focalizate pe cadrul referential al comunicarii, ci pe participantii la procesul de comunicare.

Una dintre problemele care au indemnat la investigarea actelor ilocutionare a fost pusa de John Austin si se refera la distingerea enunturilor constatative (sau declarative) de cele performative, in functie de posibilitatea de a utiliza in evaluarea lor criteriul veridicitatii . In acest sens, s-a remarcat faptul ca enunturile de felul "Lordul Raglan a castigat batalia de la Alma" si "Orasul Oxford se afla la 60 de mile de Londra" pot fi evaluate sub aspectul valorii de adevar si, ca atare, sunt declarative, in timp ce enunturile de genul "Te sfatuiesc sa nu faci asta", "Iti promit ca te voi lua cu mine in concediu", "Iti las mostenire casa mea de vacanta" si "Te rog sa ma scuzi" nu tolereaza nici un fel de raportare la criteriul veridicitatii si, ca atare, trebuie considerate performative.

Insa, nu neputinta de a aplica in evaluarea lor criteriul aletic este factorul care individualizeaza enunturile performative, ci realizarea actiunii "non-locutionare" care este numita (intr-un fel sau altul) in timpul savarsirii actului locutionar. Astfel, o data ce rostesc enuntul "Te sfatuiesc sa nu faci asta" eu chiar sfatuiesc, adica actionez in sensul verbului folosit. Tot astfel, rostind formula "Te botez in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh", preotul, pe langa faptul ca savarseste un act locutionar, chiar boteaza. In ambele situatii prezentate se poate spune ca ducerea pana la capat a actului locutionar antreneaza realizarea unui act ilocutionar.

Doua probleme raman insa de rezolvat aici: (a) identificarea marcilor lingvistice ale actelor ilocutionare si, in subsidiar, (b) posibilitatea de a trasa o granita ferma intre enunturile performative (dotate cu o componenta ilocutionara) si enunturile constatative (care par a fi lipsite de o asemenea forta comunicativa).

Cu privire la primul aspect putem spune ca unele verbe - zise performative - se pot constitui, in anumite conditii, ca indicatori ai fortei ilocutionare. Asemenea verbe sunt, de pilda, "a declara", "a sustine", "a avertiza", "a remarca", "a lauda", "a ordona", "a ruga", "a solicita", "a critica", "a se scuza", "a blama", "a aproba", "a saluta", "a promite", "a regreta" etc.

Precizarea care trebuie adaugata vizeaza forma de conjugare a verbului. Spre exemplu, enunturile "Vasile l-a avertizat pe Marin ca banca la care acesta si-a depus economiile este in pragul falimentului" si "Te-am avertizat ca banca la care ti-ai depus economiile este in pragul falimentului" contin verbul performativ a avertiza si, cu toate acestea, ele sunt declarative, putand fi evaluate sub raportul valorii aletice.

Situatia se schimba radical in cazul enuntului "Te avertizez ca banca la care ti-ai depus economiile este in pragul falimentului", care contine acelasi verb performativ a avertiza si care manifesta o vadita forta ilocutionara. Comparand ultimul enunt cu primele doua, constatam ca realizarea actiunii ilocutionare pe care o exprima verbul performativ este conditionata de conjugarea acestui verb la diateza activa, modul indicativ, timpul prezent, persoana I.

Alaturi de verbele performative se pot constitui in marci ale fortei ilocutionare anumite componente paraverbale ale enunturilor: topica, accentul, intonatia, punctuatia (in cazul enunturilor scrise) etc. Spre exemplu, actiunea ilocutionara de a porunci poate fi semnalata explicit prin utilizarea verbului performativ corespunzator, dar si printr-o anumita intonatie, ordine a cuvintelor sau semn grafic. Astfel, pot realiza aceeasi actiune ilocutionara formuland enunturile "Iti poruncesc sa ai o atitudine cuviincioasa la masa!", respectiv "Fii cuviincios la masa!" Desi ultimul enunt nu contine verbul performativ a porunci, prezenta amprentei ilocutionare este suficient de manifesta.

Nu in ultimul rand, prezenta actiunii ilocutionare poate fi determinata pe baza unor elemente din contextul comunicarii. De pilda, inscrisul "Caine rau" de pe placutele expuse de locuitorii care il folosesc pe "cel mai bun prieten al omului" pentru a-si proteja proprietatea nu este, ca atare, un enunt performativ, ba nici nu este enunt. Cu toate acestea, oamenii prudenti sesizeaza ca amprenta ilocutionara a inscrisului avertismentul ca proprietatea cu pricina este aparata de un caine "neprietenos" cu eventualii intrusi.

In concluzie, exista diversi indicatori ai prezentei unui act ilocutionar. Ei se cuvin a fi luati in considerare impreuna si trebuie raportati la ansamblul situatiei de comunicare. Acolo unde apar dubii in interpretarea unor semne, solutia optima poate fi aducerea mesajului la o forma "standard". Reluand secventa de mai sus, "Caine rau", putem evidentia prezenta fortei ilocutionare reformuland-o in varianta explicita "Va avertizez ca aceasta proprietate este pazita de un caine care este foarte rau cu eventualii intrusi". Ce anume autorizeaza aceasta reformulare? Conventiile care guverneaza comunicarea (verbala) din sanul comunitatii lingvistice respective.

A doua problema care poate fi asociata cu actele ilocutionare vizeaza disjungerea neta a enunturilor declarative de cele performative. Sa fie oare enunturile declarative, evaluabile sub raportul de adevar, vaduvite de forta ilocutionara? Altfel spus, nu pot fi confruntate aceste enunturi cu conditii de reusita aidoma enunturilor performative?

Primul aspect asupra caruia se poate conveni este acela ca toate enunturile constatative pot fi reformulate in mod valid ca enunturi performative, o data cu explicitarea fortei ilocutionare pe care - in mod inevitabil - agentul comunicarii o asociaza enuntului pe care il rosteste. Chiar enuntul precedent poate fi adus la o varianta performativa standard in maniera "Eu (Gheorghe-Ilie Farte) sustin ca primul aspect asupra caruia se poate conveni este acela ca toate enunturile constatative pot fi reformulate in mod valid ca enunturi performative, o data cu explicitarea fortei ilocutionare pe care inevitabil agentul comunicarii o asociaza enuntului pe care il rosteste".

Din fericire, o asemenea reformulare (oarecum bizara) a enunturilor declarative - in ideea explicitarii fortei comunicative exercitate de catre emitent asupra receptorului - nu este necesara. Punctul, in comunicarea scrisa, si intonatia (descendenta), in comunicarea orala, sunt suficiente pentru a semnala prezenta unei asertiuni, ca act ilocutionar. Cat priveste agentul sau autorul acestei actiuni, el poate fi identificat cu usurinta, in masura in care se afla in fata noastra (daca este vorba de un act de comunicare verbala) sau si-a semnat textul in care se afla enuntul cu pricina (daca avem de-a face cu o forma de comunicare scrisa).

Nu in ultimul rand, enunturile zise "declarative" se preteaza foarte bine unei evaluari prin prisma conditiilor de reusita, iar in unele situatii o asemenea evaluare ne poate ajuta sa depasim anumite probleme insolubile la nivel strict locutionar. De exemplu, cei care au parcurs intr-o oarecare masura istoria logicii au dat si peste ciudata galceava in jurul asa-numitor "paradoxuri ale implicatiei materiale". In temeiul interpretarii implicatiei materiale ca si conditionare suficient-necesara - aplicarea ei la doua enunturi stabilind ca adevarul primului enunt nu se asociaza cu falsitatea celui de-al doilea -, s-au putut formula enunturi implicative hilare de felul "Daca 2 + 2 = 5, atunci zapada este alba", "Daca Pamantul are aripi, atunci maine ninge" sau "Daca astazi este luni, orice obiect este identic cu el insusi".

Mai rizibile s-au dovedit insa incercarile de a preveni formularea unor asemenea enunturi, adevarate sub raportul definitiei verifunctionale a implicatiei materiale, cu mijloacele total nepotrivite ale logicii formale. Oricat ni s-ar parea de ciudat, secventele lingvistice de mai sus nu sunt aberatii, nu sunt enunturi false, ci se dovedesc a fi enunturi adevarate rezultate din realizarea unor acte locutionare. Ce le face atunci inacceptabile, de vreme ce bunul simt ne spune ca ceva nu este in regula cu ele? Forta ilocutionara incorporata in enunturi. Aceste constructe lingvistice, corecte si adevarate sub raport locutionar, se prezinta ca asertiuni ratate, intrucat nu respecta conditiile de savarsire legitima a actului ilocutionar de asertare, in primul rind, conditia de a urmari prin formularea asertiunii sa il informezi cu adevarat pe alocutor.

Or, cel care stie ca ambii termeni ai unei implicatii - cum este aceea "Daca zapada este alba, atunci 2 + 2 = 4" - sunt adevarati, nu este indreptatit sa reduca incertitudinea alocutorului cu un mesaj mai sarac in informatie decat ar fi cazul. Buna credinta in comunicare ar fi trebuit sa-l determine sa formuleze o conjunctie "Zapada este alba si 2 + 2 = 4", prin care sa-l informeze pe alocutor ca ambele enunturi simple din alcatuirea enuntului implicativ sunt adevarate.

Retinem, prin urmare, ca evaluarea sub raportul valorii aletice (acolo unde aceasta operatie are sens) este intru totul satisfacatoare in domeniul logicii sau in acela al gnoseologiei, dar insuficienta in teoria comunicarii, unde, alaturi de valoarea de adevar a unui enunt, intereseaza modalitatea in care sunt respectate conditiile de reusita ale actului ilocutionar care i-a dat nastere.

O data dovedit faptul ca actiunea ilocutionara intervine in rostirea tuturor enunturilor, se poate trece la clasificarea acestora in functie de tipul fortei comunicative pe care o incorporeaza, cu precizarea ca subclasele obtinute nu sunt atat de omogene pe cat s-ar cuveni si nici nu epuizeaza (luate laolalta) multimea enunturilor.

Utilizarea ilocutiunii ca si criteriu ordonator l-a condus pe John Austin la partitionarea clasei enunturilor (sau rostirilor) in cinci subclase [1: 151-164]:

1. enunturile verdictive (verdictives), care exprima o judecata, o estimare, o evaluare, o apreciere etc. cu privire la o situatie sau la un fapt (in maniera "Atacantul a fost in afara jocului", "Estimez o crestere de 4 % a produsului intern brut" s.a.);

enunturile exercitive (exercitives), prin care se valorifica un drept, un privilegiu sau o influenta asupra cuiva, in sensul de a-l sfatui, indemna sau sili sa faca ceva, de a-l avertiza etc. (pe modelul urmatoarelor exemple: "Esti excomunicat!", "Decretez starea de urgenta", "Iti recomand sa iei cate trei aspirine in fiecare zi" etc.);

enunturile comisive (commissives), care servesc la formularea unei promisiuni, dar si a unei amenintari, a unui angajament sau a unei simple intentii (de felul, "Iti dau cuvantul meu de onoare ca voi preda lucrarea la termenul stabilit", "Intentionez sa-mi petrec concediul de odihna din anul acesta la munte", "Imi voi dedica intreaga putere de munca propasirii neamului meu" s.a.);

enunturile comportative (behabitives), care au de-a face cu atitudini si comportamente sociale precum acelea de a cere scuze, a felicita, a lauda, a exprima condoleante, a blestema s.a. (ca in exemplele "Iti multumesc pentru sprijinul pe care mi l-ai acordat", "Te felicit pentru noua ta promovare", "Bine ati venit!", "Sa te binecuvanteze atotputernicul Dumnezeu" s.a.);

5. enunturile expozitive (expositives), prin care se descriu sau se relateaza stari de lucruri, fenomene, evenimente sau procese (de felul "Reafirm adevarul ca majoritatea americanilor bogati au inceput prin a fi saraci", "Regimul comunist din Romania s-a prabusit pe 22 decembrie 1989", "Toate starile de tranzitie sporesc suferintele celor saraci" etc.)

Clasificarea de mai sus nu este intru totul satisfacatoare. De altfel, insusi Austin a recunoscut ca este departe de a fi multumit in mod egal de toate cele cinci clase [1: 151] si ca delimitarea unor clase de enunturi (in speta, a comportativelor si expozitivelor) nu ii este nici chiar lui foarte clara [1: 152]. Problema majora a clasificarii austiniene este absenta unui criteriu logic, de ordin formal. Gruparea actelor ilocutionare si a enunturilor prin care se concretizeaza in functie de verbele performative puse in joc nu are cum sa respecte clauzele exclusivitatii si completitudinii.

Pe fagasul trasat de Austin, John Searle a identificat nu mai putin de 12 dimensiuni (primele trei considerate fundamentale) in raport cu care actele ilocutionare [si enunturile corespunzatoare] difera unele de altele :

1. scopul sau intentia;

2. directia de potrivire a cuvintelor cu realitatea;

starea psihologica exprimata;

4. forta sau taria cu care este prezentata intentia ilocutionara;

5. statutul social al interlocutorilor;

6. modul in care enuntul coreleaza interesele interlocutorilor;

7. raporturile enuntului rostit cu restul mesajului;

8. determinarile continutului propozitional ce sunt produse de forta ilocutionara a enuntului;

9. necesitatea pentru unele acte ilocutionare de a fi realizate numai in aceasta ipostaza;

10. conditionarea realizarii actelor ilocutionare de existenta unor institutii extra-lingvistice;

11. uzul performativ sau nu al verbelor ilocutionare;

12. stilul de realizare a actelor ilocutionare

(1) Intentia unui act ilocutionar este conditia lui esentiala de realizare si revine la ceea ce se urmareste a se obtine in timpul rostirii enunt. De pilda, intentia unei descriptii este reprezentarea unei stari de lucruri, iar intentia unei promisiuni este asumarea de catre vorbitor a obligatiei de a face ceva. Searle subliniaza ideea ca "intentia ilocutionara" constituie doar o parte a "fortei ilocutionare", aceasta din urma cuprinzand si prefigurarea unor efecte la nivelul ascultatorului. Spre exemplificare, o rugaminte si un ordin ar avea aceeasi intentie ilocutionara - amandoua sunt incercari de a-l determina pe ascultator sa faca ceva -, dar forte ilocutionare diferite.

(2) Unele acte ilocutionare au menirea de a adapta un enunt (mai exact, un continut propozitional) la realitate, in timp ce alte acte ilocutionare vizeaza modificarea realitatii pentru ca aceasta sa fie adecvata enuntului. Din prima categorie ar face parte, inainte de toate, asertiunile, iar din cea de-a doua, rugamintile, ordinele, promisiunile etc.

(3) Asociata mai tarziu cu asa-numita "conditie a sinceritatii", starea psihologica priveste atitudinile, valorile, sentimentele etc. care insotesc in mod inevitabil orice continut propozitional exprimat. In acest sens, increderea s-ar asocia cu asertiunile, remarcile, postulatele, deductiile sau declaratiile, intentia, cu promisiunile, angajamentele sau amenintarile, dorinta, cu ordinele, rugamintile, indemnurile, rugaciunile sau indemnurile, iar placerea, cu felicitarile, urarile sau saluturile. Evident, nu este exclus ca starea psihologica de fapt sa fie in contradictie cu continutul propozitional rostit. Daca aceasta contradictie este explicita, ca in exemplul "Iti promit ca p, insa nu am intentia sa fac p", actul ilocutionar se anuleaza pe sine.

(4) Potrivit acestui criteriu, nu este acelasi lucru, de pilda, sa spunem "Iti propun sa mergem cinematograf" sau "Insist sa mergem la cinematograf", "Imprumuta-mi 100 $!" sau "Te implor sa-mi imprumuti 100 $" etc. In acord cu diferitele grade sau nivele de exprimare a intentiei ilocutionare, clasele de acte ilocutionare ar putea fi descompuse in mai multe subclase.

(5) Locul si rolul fiecarui comunicator in cadrul unei comunitati predetermina tipurile de acte ilocutionare care pot fi realizate. Astfel, un ofiter ii poate ordona soldatului din subordine sa porneasca la atac, insa un copil nu poate decat sa-i roage pe parinti sa-i cumpere un calculator performant. Adecvarea actelor ilocutionare la ierarhia sociala existenta este conditia sine qua non a coeziunii oricarei societati.

(6) Cel de-al saselea criteriu ne-ar ingadui sa distingem intre actele ilocutionare de a lauda si a deplange, a felicita si a exprima condoleante etc., astfel incat sa ne fie clar gradul de implicare a vorbitorului si a ascultatorului in situatia descrisa de continutul propozitional.

(7) Unele enunturi pot fi intelese chiar daca sunt luate de sine statator (ex. "Nigeria este un stat african"), in timp ce altele nu au sens deplin decat prin corelare cu alte enunturi (ex. "Deduc de aici ca nimeni nu mai este in siguranta", "Totusi, iti voi da o nota de trecere" etc.). Prezenta unor "marci ilocutionare" - de felul, "prin urmare", "intrucat", "cu toate acestea", "in cele ce urmeaza", "pentru a" etc. - impune stabilirea unor relatii intre enuntul dat si enunturile care il preced sau care il urmeaza in cadrul mesajului.

(8) Determinarile continutului propozitional ce sunt produse de forta ilocutionara a enuntului pot fi ilustrate de urmatorul exemplu: atunci cand formulam o relatare, continutul propozitional trebuie sa se refere la o stare de lucruri trecuta sau prezenta, iar cand formulam o predictie, continutul propozitional trebuie sa vizeze o stare de lucruri viitoare.

(9) Cel de-al noualea criteriu, in formularea originara: "diferentele intre acele acte care trebuie sa fie intotdeauna acte de discurs si cele care pot fi, dar nu e nevoie sa fie, realizate ca acte de discurs", ni se pare a fi cel mai neclar dintre toate cele 12 propuse. Pentru a ilustra natura acestuia, John Searle a consemnat urmatoarele: "Eu pot face estimari, pot diagnostica si pot trage o concluzie spunand «Eu estimez», «Eu diagnostichez» si «Eu conchid», insa, pentru a face estimari, pentru a diagnostica si pentru a conchide, nu este necesar sa spun nimic [din toate acestea]. Eu pot pur si simplu sa stau in fata unei cladiri si sa-i estimez inaltimea, sa te diagnostichez in tacere ca schizofrenic marginal sau sa conchid ca barbatul care sta langa mine este foarte beat. In aceste cazuri, nici o rostire nu este necesara." Cea mai convenabila interpretare pe care o putem aduce aici este aceea ca unele actiuni pot fi realizate atat in situatii de comunicare - ca acte de discurs -, cat si in situatii de observare, sub forma unor reflectii personale (ramase neexprimate). Pe de alta parte, ar trebui sa existe actiuni care pot sa apara numai in ipostaza de act de discurs. Un exemplu concludent in acest sens ar fi actiunea de a-l instiinta pe cineva ca foloseste in mod gresit un cuvant.

(10) Unele acte ilocutionare, precum acelea de a spune ca ploua, de a promite un ajutor prompt si eficace sau de a saluta, pot fi savarsite prin simpla respectare a regulilor lingvistice. Dimpotriva, alte acte ilocutionare - cum ar fi: a condamna la moarte, a cununa, a excomunica, a face o declaratie de razboi, a promulga o lege - presupun existenta unor institutii sociale (tribunalul, biserica, parlamentul, guvernul etc.), care le acrediteaza ca atare.

(11) Cele mai multe verbe ilocutionare pot fi folosite in sens performativ, exempli gratia: "a promite", "a conchide", "a ordona", " a declara" etc. Exista insa cateva verbe ilocutionare ce nu pot fi legate de un uz performativ: "a lauda", "a ameninta" etc. Spre exemplu, cel care ii spune interlocutorului "Te laud" nu rosteste o lauda, ci o aberatie hilara. Pentru a lauda, el trabuie sa formuleze enunturi de genul "Ti-ai organizat bine discursul", "Ai inteles exact ceea ce ti-am spus", "Ai o cultura generala solida" etc.

(12) Ultimul criteriu pus in joc evidentiaza faptul ca unele verbe ilocutionare sunt destinate sa exprime si o anumita maniera de realizare a actului ilocutionar. Astfel, verbele "a anunta" si "a destainui" nu reclama diferente semnificative la nivelul intentiei ilocutionare sau la cel al continutului propozitional, ele marcand doar o diferenta de stil.

Dupa cum se poate constata, nu toate cele douasprezece dimensiuni ale actelor ilocutionare au o relevanta semnificativa. Forta cu care este prezentata intentia ilocutionara si stilul de realizare a actelor ilocutionare nu sunt criterii exclusive. De pilda, verbele performative "a ruga" si "a implora" pot fi plasate la niveluri diferite ale fortei de prezentare a intentiei ilocutionare, dar pot fi asociate si cu stiluri diferite de realizare a ilocutiunii. Apoi, cele mai multe dintre criteriile prezentate nu permit partitionarea intregii multimi de acte ilocutionare (ultimul criteriu fiind un exemplu clar in acest sens).

Pana la urma, asa cum recunoaste si John Searle, doar primele trei dimensiuni invocate sunt antrenate efectiv in clasificarea actelor ilocutionare.

In acord cu intentia ilocutionara, directia de potrivire a cuvintelor cu lumea si starea mentala (a vorbitorului), John Searle ajunge tot la o clasificare pentadica a actelor ilocutionare, a actelor de discurs si a enunturilor prin care acestea se concretizeaza.

La nivelul rezultatelor obtinute in urma actelor ilocutionare, John Searle distinge urmatoarele cinci clase de enunturi:

enunturile reprezentative, prin care sunt descrise sau relatate starile de lucruri (ex. "Zapada este alba");

2. enunturile directive, care sunt folosite de vorbitor pentru a-l determina pe ascultator sa faca ceva (ex. "Deschide fereastra!");

enunturile comisive, prin intermediul carora vorbitorul isi asuma obligatia de a realiza o actiune viitoare (ex. "Iti promit ca te voi ajuta sa-ti gasesti un nou loc de munca");

enunturile expresive, care slujesc la exprimarea unei atitudini sau a unei stari psihice in raport cu un fragment al realitatii (ex. "O, femeie, mare este credinta ta!");

enunturile declarative, prin care continutul propozitional este pus in corespondenta cu realitatea (ex. "Te botez in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh!").

Clasificarea de mai sus a enunturilor poate fi "convertita" intr-o clasificare a actelor ilocutionare si, implicit, a actelor de discurs, de felul ordonarii sintetice care a fost realizata de catre Thomas T. Ballmer si Gisela Harras (fig. 4).

Desi s-a vrut mult mai riguroasa decat ordonarea propusa de Austin, clasificarea lui Searle este la fel de putin acceptabila sub raport logic-formal, ea putand fi confruntata - asa cum pe buna dreptate au remarcat cei doi autori mentionati mai sus - cu cel putin patru obiectii majore:

(a) Formularea intentiei ilocutionare este arbitrara. Se poate constata, spre exemplu, ca toate cele cinci intentii ilocutionare pot fi reformulate in termeni volitionali: "V vrea ca A sa creada ca p", "V vrea ca A sa realizeze actiunea a", "V vrea ca A sa creada ca va realiza actiunea a", "V vrea ca A sa stie care este starea lui psihologica in raport cu starea de lucruri denotata de continutul propozitional", respectiv "V vrea sa fie adevarat ca p".

(b) Directia de potrivire nu este un criteriu suficient de bine diferentiat. Astfel, unele acte reprezentative (descrierile, informarile, instiintarile etc.) presupun adaptarea cuvintelor la realitate, insa altele (asertiunile in sensul "clasic" al cuvantului), cer doar compararea continutului propozitional cu realitatea, pentru a se hotari valoarea de adevar a propozitiei);

(c) Apartenenta unui act de discurs la o anumita categorie depinde de continutul propozitional. Este de remarcat, spre exemplu, ca schema asociata de John Searle cu actele reprezentative - "Iti spun ca p" -, poate fi concretizata, evident, intr-un act reprezentativ - "Iti spun ca ploua" -, dar si intr-un act comisiv: "Iti spun ca voi veni");

(d) Clasificarea lui Searle nu ordoneaza acte de discurs, ci aspecte ale actelor de discurs, intrucat fiecare act de discurs contine mai multe componente ilocutionare identificate de Searle: reprezentativa, directiva, comisiva, expresiva sau declarativa. Spre exemplu, daca m-as adresa cuiva cu enuntul "Camera ta este o cocina", as realiza - ce e drept, in grade diferite - o asertiune ("Camera ta este foarte murdara"), un indemn ("Fa curatenie in aceasta camera") si o critica ("Nu este deloc bine sa stai intr-o camera atat de murdara").

4. Tipologia actelor de discurs, dupa John R. Searle

Problema determinarii principalelor tipuri de ilocutiuni si a clasificarii actelor de discurs este legata incontestabil de prestatiile lui John Austin si John Searle. Dar ea n-a fost rezolvata de cei doi cercetatori anglo-saxoni. De altfel, nici nu credem ca se poate ajunge aici la o solutie definitiva, unanim acceptata. Fiind vorba deci de o problema deschisa, ni se pare potrivit sa supunem atentiei alte doua contributii interesante, una datorata lui M. Kreckel, iar cealalta lui Jürgen Habermas.

Apeland la trei indicatori pragmatici - dimensiunea sociala ("Vorbitorului, sau ascultatorului ii revine sarcina de a face ceva?"), dimensiunea temporala ("Interlocutorii sunt orientati spre prezent, trecut, sau viitor?") si dimensiunea referentiala ("Mesajul emis si receptat vizeaza realitatea, comunicatorii, sau actiunile acestora?") -, M. Kreckel grupeaza actele de discurs in sase subclase :

1. acte prin care vorbitorul da de inteles ca a luat in considerare mesajul ascultatorului: confirmari, recunoasteri, respingeri;

2. acte prin care vorbitorul se refera la el insusi sau la una dintre actiunile lui trecute: justificari, aparari, lamentari;

acte prin care vorbitorul se obliga la o actiune viitoare: promisiuni, refuzuri, preveniri;

4. acte prin care vorbitorul incearca sa influenteze viziunea ascultatorului asupra realitatii: asertiuni, argumentari, declaratii;

5. acte prin care vorbitorul se refera la persoana ascultatorului sau la actiunile trecute ale acestuia: acuze, critici, ironizari;

6. acte prin care vorbitorul incearca sa-l determine pe ascultator sa faca ceva: sfaturi, ordine, solicitari.

Este usor de constatat insa faptul ca sistematizarea de mai sus nu respecta conditiile logice ale unei clasificari (indeosebi conditia completitudinii). Prin incrucisarea celor trei criterii, actele de discurs ar trebui grupate in 18 clase, nu in sase. Totusi, trebuie sa i se recunoasca autorului cel putin meritul de a fi plasat actele de discurs in complexitatea vietii sociale.

Urmandu-l intr-o oarecare masura pe Karl Bühler (care a raportat mesajele vehiculate intr-o comunicare la starea psihologica a emitentului, la realitate si la comportamentele succedente ale receptorului), Jürgen Habermas coreleaza actele de discurs cu lumea subiectiva, lumea obiectiva si lumea sociala, pentru a le grupa apoi in trei categorii:

1. actele expresive, prin care se autoreveleaza emitentii;

2. actele constatative, prin care sunt reprezentate starile de lucruri si

actele regulative, prin care sunt corelate comportamentele interlocutorilor.

Actele expresive ar fi centrate pe intentia de comunicare a vorbitorului, actele constatative, pe continutul propozitional al enunturilor, iar actele regulative, pe relatia stabilita intre interlocutori.

In mod corespunzator, cele trei categorii de acte ar avea drept clauze de valabilitate sinceritatea, adevarul si justetea .

Desi este mai frusta decat celelalte ordonari din domeniu, clasificarea lui Habermas se impune atentiei cercetatorilor cel putin sub doua aspecte: (a) actele de discurs sunt transpuse la cele trei niveluri ale oricarei comunicari: afectiv, cognitiv si comportamental; (b) realizarea actelor de discurs este conditionata de intrunirea unor valori specifice. Ramane insa de vazut daca nu ar fi mai nimerit sa se determine partile componente ale actelor de discurs, in locul speciilor acestora. In urmatorul paragraf, vom face o incercare in aceasta directie.

1. acte perlocutionare. Actiunile subiacente actelor de discurs care au fost urmarite pana acum - actele locutionare si actele ilocutionare - pot fi puse fara nici o ezitare in seama vorbitorului. Acesta este protagonistul comunicarii care recurge la elementele unui cod pentru a rosti un mesaj dotat cu sens si cu capacitate denotativa si care aplica o amprenta ilocutionara continutului propozitional constituit, astfel incat, formuland mesajul, el realizeaza si actiunea denumita de verbul performativ din alcatuirea acestuia. Insa, nu la fel de clar se prezinta lucrurile in cazul celei de-a treia categorii de componente ale actelor de discurs, anume: actele perlocutionare.

In interpretarea lui John Langslaw Austin - cel care, de alminteri, are intaietate in determinarea si numirea lor -, actele perlocutionare revin la realizarea anumitor efecte asupra emotiilor, sentimentelor, atitudinilor, cunostintelor, convingerilor sau comportamentelor alocutorilor [1: 101].

Atent la riscul confundarii actului perlocutionar cu cel ilocutionar, Austin atrage atentia asupra unei nuante de neignorat, dar care, din pacate, pare mai greu de redat in limba romana: actiunile ilocutionare se realizeaza spunand ceva - adica in timp ce spunem ceva (in saying) -, pe cand actiunile perlocutionare care se rasfring asupra alocutorului se realizeaza prin faptul de a spune (by saying) ceva. De regula, actele perlocutionare succed actului de enuntare realizat de locutor.

Cateva exemple pot fi de folos in intelegerea acestei probleme. Astfel, formuland enuntul "Te avertizez ca la urmatoarea absenta nemotivata vei fi concediat", directorul unei firme realizeaza un act ilocutionar, in speta, un avertisment. Acelasi director insa se foloseste de enunt pentru a savarsi un act perlocutionar, in masura in care, potrivit intentiei sale de comunicare, mentine, modifica sau influenteaza starea salariatului avertizat, acesta devenind infricosat, mai docil, mai sarguincios, mai responsabil si mai atasat de interesele firmei la care lucreaza.

Intr-o maniera asemanatoare, functionarul care ii spune petentului "Va promit ca in zece zile cererea dumneavoastra va fi solutionata favorabil" realizeaza o promisiune, ca act ilocutionar, dar, totodata, in masura in care il linisteste si il face increzator pe petent sau ii trezeste acestuia simpatia pentru propria-i persoana, el savarseste si un act perlocutionar.

In prelungirea efortului de limpezire a statutului pe care il au actele perlocutionare, John Searle le asociaza in mod explicit cu consecintele sau efectele [nonverbale] pe care actele ilocutionare le au asupra comportamentelor, gandurilor, convingerilor, afectelor etc. auditoriului .

Actele ilocutionare se realizeaza numai daca intentia sub care sunt plasate de locutor si conventiile de interpretare a mesajelor sunt asumate explicit de catre alocutor. In absenta recunoasterii bilaterale a intentiei de comunicare si a corelarii actului ilocutionar cu anumite conventii de semnificare, acesta nu are nici o sansa de reusita .

Pe de alta parte, actele perlocutionare nu sunt dependente de consimtamantul interlocutorilor cu privire la intentia de comunicare si nici nu decurg direct si univoc din semnificatiile semnelor folosite in comunicare. Ba uneori, anuntarea intentiei de a realiza anumite actiuni perlocutionare poate antrena esecul rasunator al acestora.

De pilda, eforturile preotului de a explica parintilor copilului ce urmeaza a fi botezat semnificatiile cuvintelor rituale, prin rostirea carora botezul se transforma in act, sunt cu totul indreptatite, intrucat botezul, ca act ilocutionar, rezida in semnificatia mesajului rostit. Pe de alta parte, daca un politician local, inainte de a rosti in fata alegatorilor enuntul "Va asigur in mod ferm ca dupa ce partidul nostru va cistiga alegerile parlamentare tot romanul o sa prospere", ar spune explicit care sunt actele perlocutionare pe care se vizeaza a fi savarsite - in maniera: "Dragii mei, de fapt vreau sa va castig simpatia, mai exact, voturile. Mai mult, vreau sa va si insel, deoarece stiu ca imbunatatirea pe termen scurt a nivelului de trai este imposibila" etc. -, ar putea fi sigur de nerealizarea efectelor vizate. De-o maniera similara, copiii cersetori care le-ar spune trecatorilor ca banii ceruti cu lacrimile-n pumni sunt destinati sa potoleasca neostoita sete de alcool a parintilor sai anevoie ar putea sa se mai bucure de mila semenilor sai.

O problema de neocolit in legatura cu actele perlocutionare vizeaza un aspect inerent al oricarei actiuni: raportul agent-intentie-efect.

Din cele spuse pana acum reiese ca agentul actului perlocutionar este emitentul, care, de altfel, isi asuma intentia de actiune si mijloacele de realizare a acesteia. Desi pare destul de plauzibila, aceasta teza ridica o dificultate majora. Fie, de exemplu, doi interlocutori, A si B. Prin ipoteza, locutorul A are autoritate asupra interlocutorului sau, B, si, in aceste conditii, ii spune acestuia "Inchide usa!". Neindoielnic, A este autorul unui act locutionar si al unui act ilocutionar, in masura in care (i) a rostit o combinatie de cuvinte corecta din punct de vedere gramatical, perfect inteligibila pentru alocutor si (ii) a formulat o directiva in acord cu semnificatiile legate de enunt, semnificatii pe care A si B le stapanesc in egala masura. Mai departe, B actioneaza ca agent al unei actiuni fizice in sensul spusei lui A si inchide usa. Este inchiderea usii de catre B un act perlocutionar? La prima vedere, un raspuns afirmativ pare a fi cel mai potrivit: actiunea este prefigurata ca un efect pe care rostirea il are asupra receptorului. Ramane insa de lamurit calitatea de agent al actului perlocutionar pe care trebuie sa o posede A. Ce fel de autor al actiunii de inchidere a usii este A, de vreme ce, in fapt, cel care o realizeaza este B? S-ar putea replica in acest stadiu al problemei ca individul A are statutul de "autor moral" si, ca atare, actiunea de inchidere a usii ar putea fi pusa in seama sa ca act perlocutionar.

Or, absenta unei corelatii ferme, bilateral acceptate, intre intentia de comunicare a locutorului, semnificatiile asociate cu semnele din alcatuirea mesajului si reactiile extra-verbale ale alocutorului face ca situatiile de nepotrivire intre intentiile perlocutionare ale vorbitorului si reactiile de fapt ale ascultatorului sa nu fie deloc rare.

Sa ne imaginam o alta situatie de comunicare in care sunt implicati interlocutorii A si B. Individul B tocmai si-a pierdut toate economiile - o suma substantiala - la un fond de investitii "nesanatos". Existau foarte multe indicii ale modului fraudulos in care decurgea "afacerea", insa B, om putin cam prea increzator, nu le-a bagat in seama. In contextul unei discutii amicale, nestiind ca B se numara printre mofluzi, A se apuca sa-i batjocoreasca cu ironii si vorbe de spirit acide pe naivii care au subscris la acel fond de investitii. Intentia lui de comunicare era aceea de a-l amuza si bine-dispune pe B. In mod cu totul explicabil, banuind, pe deasupra, ca A cunoaste situatia in care se afla, B reactioneaza la spusele lui A contrar intentiei acestuia; brusc, el devine iritat si nervos, iar dupa scurt timp incheie discutia. Sunt aceste reactii ale lui B actele perlocutionare realizate de A, cel putin ca autor moral? Ne-ar fi la indemana sa raspundem afrmativ, spunand ca A este autorul moral al unor actiuni pe care nu le-a planuit, dar de care poate fi facut raspunzator, insa ar fi periculos sa generalizam aceasta atitudine. Foarte adesea, reactiile ascultatorului sunt contrare intentiei vorbitorului, datorita rastalmacirii spuselor acestuia. De ce ar trebui atunci sa raspunda, cel putin moral, un locutor pentru actiunile care decurg din neintelegerea spuselor sale de catre un prost ascultator?

Sa ne amintim, pentru a apela la un alt exemplu, ca "reforma" initiata de Martin Luther a avut si aspecte - eufemistic vorbind - putin laudabile. Unul dintre ele poate fi considerat regimul politico-religios demential intronat la Münster de anabaptistii lui Johann Mathys si Jan van Leyden. Actiunile criminale ale acestor "invatacei ai diavolului" nu pot fi puse pe seama lui Martin Luther, desi autorii directi ai acestora s-au revendicat de la reforma lutherana. Spalarea pe miini cu privire la aceste fapte prin formula de absolvire "N-am vrut sa se intample asta" pare indreptatita in cazul lui Martin Luther. "Din orice idee [sau spusa] omeneasca poate lua nastere intr-o zi, prin cine stie ce concurs de imprejurari, un fapt neprevazut si ucigator" . Prin urmare, ar fi nedrept sa il facem pe promotorul ideii responsabil pentru toate actiunile care se revendica de la ea, multe dintre ele datorate neintelegerii acesteia.

1.4. actul de discurs - complex de interactiuni. O solutie convenabila la problema de fata este propusa de Helmut Henne si presupune "partajarea echitabila" a actului de discurs intre vorbitor si ascultator[12]. Mai exact, fiecarui act al vorbitorului ar trebui sa i se puna in corespondenta un act complementar al ascultatorului.

Astfel, actul locutionar (in acelasi timp, act de enuntare si act propozitional) al locutorului se coreleaza cu actul de ascultare al receptorului. Emitentul pronunta sunete articulate, iar receptorul le aude. Locutorul emite un mesaj corect din punct de vedere gramatical, dotat cu sens si referitor la un fragment din realitate, iar alocutorul - pe baza competentei sale lingvistice - decodeaza mesajul care ii este transmis, acordand semnificatii semnelor receptionate si raportandu-le la realitate.

Mai departe, actului ilocutionar realizat de locutor i-ar corespunde actul inauditiv, datorat alocutorului. Locutorul exercita o forta comunicativa, in conformitate cu semnificatiile produse prin actul locutionar si cu conventiile care o reglementeaza, iar alocutorul recunoaste aceasta forta comunicativa si se hotaraste sa si-o asume.

In sfirsit, emitentul realizeaza un act perlocutionar, prefigurand anumite efecte nonverbale la nivelul alocutorului, iar acesta din urma savarseste un act perauditiv, reactionand la mesajul locutorului potrivit felului in care l-a inteles.

Tratand actul de discurs ca sistem dual de actiuni, datorat in egala masura tuturor interlocutorilor, dobandim posibilitatea de a evalua corect eventualele discordante dintre intentiile de comunicare ale locutorului si reactiile de fapt ale alocutorului si ne asiguram un punct de plecare convenabil pentru confruntarea unei interactiuni semiotice - sub toate fatetele acesteia - cu anumite reguli de buna desfasurare.