ARTA DE A VORBI IN PUBLIC

ARTA DE A VORBI IN PUBLIC

1. INTRODUCERE

Situatiile in care un comunicator este nevoit sa vorbeasca in public sunt nenumarate. Simple     intalniri cu colegii, cu beneficiarii activitatilor sale, cu jurnalistii si cu alte tipuri de public, iata tot atatea potentiale situatii de comunicare in care vorbitorul are interesul sa isi atinga obiectivele, pentru a-si putea desfasura cu succes activitatea. Suntem comunicatori, adica suntem mereu in mijlocul oceanului comunicarii globale. Nu e o metafora, nu e o imagine menita a flata ci o realitate. Intr-o societate a comunicarii, specialistii in acest domeniu se confrunta cu nenumarate provocari si trebuie sa le faca fata cu succes. Una dintre acestea este, desigur, situatia de a vorbi in public. O audienta, mai mica sau mai mare, constituie de fiecare data un motiv de angoasa si in cele ce urmeaza sper sa imi aduc o contributie modesta la pregatirea pentru depasirea obstacolelor diverse ce pot aparea in calea unei comunicari publice eficiente.

Multe dintre aceste elemente pe care le vom intalni in continuare nu sunt decat adaptarea la situatia moderna a regulilor si tehnicilor impuse retoricii de catre inaintasii acestei arte cu o vechime de peste 5000 de ani, dupa unii autori, si atestata documentar inca din secolul al V-lea i.Cr.

Rolul originar al retoricii era de a convinge judecatorii de dreptatea cauzei prezentate. In timp,

odata cu trecerea de la caracterul restrans, preponderent juridic spre unul general, orientat spre

viata sociala si politica, retorica a dobandit si alte roluri. In acest moment, teoreticienii considera ca cele trei mari roluri ale artei de a vorbi in public sunt: de a informa, de a persuada, de a crea divertisment.

Indiferent de scopul pe care vorbitorul si-l asuma in fata unei audiente, el vine si cu o mare

responsabilitate, legata de timpul celor ce se afla in fata sa. Pentru ca angoasa ce insoteste orice prezentare publica sa nu fie accentuata de apasarea responsabilitatii vorbitorului, teoreticienii propun urmarirea obligatorie a cativa pasi in alcatuirea discursului, pentru a obtine rezultate bune si a indeplini obiectivele de comunicare.

2. EVALUAREA SITUATIEI DE COMUNICARE

Inca de la inceput trebuie clarificat in mintea vorbitorului care este scopul comunicarii sale. El

trebuie sa decida daca prezentarea sa va avea scop informativ sau va avea in vedere obtinerea unei schimbari in atitudinea, convingerile sau valorile audientei careia i se adreseaza. In functie de aceasta decizie vorbitorul isi va stabili obiectivele specifice si isi va construi discursul.

Dupa ce a fost ales scopul discursului, trebuie elaborate obiectivele sale specifice. Acestea trebuie enuntate ca niste obiective operationale clare, pentru ca vorbitorul sa aiba posibilitatea de a-si evalua clar eficienta cu care si-a atins aceste obiective.

Gresit: Impozite

Corect: Sa informez audienta cu privire la modul in care pot fi platite impozitele

De asemenea, trebuie gasita si o idee centrala a discursului, care sa rezume ideile principale. In acest fel vorbitorul usureaza sarcina audientei de a retine si de a-si aminti elementele legate de discurs.

Subiect: Impozite pe internet

Scop: Sa persuadeze

Obiectiv specific: sa determin audienta sa plateasca impozitele prin internet

Ideea centrala: impozitele pot fi platite acum si cu ajutorul internetului

In acest moment trebuie tinut cont si de situatia in care va fi facuta prezentarea. Multe discursuri nu si-au atins scopul pentru ca vorbitorii nu au stiut sa evalueze situatia de comunicare si au intampinat ostilitatea audientei.

Contextul prezentarii are o mare importanta. Vorbitorul trebuie sa tina cont de ora la care va fi

tinuta prelegerea, de locul in care se va tine cat si de plasarea sa intre evenimente. Ora la care e tinut discursul ii influenteaza direct pe ascultatori. Se poate sa fie nerabdatori sa plece acasa, sau la masa, sau sa participe la un alt eveniment. Locul ii poate distrage prin plasare - la mare - vor fi cu gandul la plaja, langa un restaurant vor fi distrasi de gandul la masa etc. - sau prin organizare - spatiu prea mare pentru numarul mic de participanti ori invers - lipsa unei iluminari sau sonorizari adecvate. Existenta unor alte evenimente ii poate face pe participanti sa fie nerabdatori, ostili,dezinteresati sa participe activ.

Toate aceste elemente ce tin de context si sunt exterioare discursului trebuie insa avute in vedere si compensate de o pregatire a discursului pe masura, pentru a-l face mai atractiv, dar si de alte masuri care sa elimine posibilitatile de distragere a atentiei.

Ca o regula, am putea spune ca orice vorbitor trebuie sa fie pregatit pentru situatii neprevazute si sa aiba o varianta din care subiectul propus sa nu iasa "sifonat".

3. ANALIZA AUDIENTEI

Audienta este un element foarte important pentru reusita discursului. Atunci cand isi elaboreaza discursul, vorbitorul trebui sa cunoasca mai multe elemente ce tin de componenta audientei sale.

3.1 Elemente demografice.

Cand ia in considerare audienta, vorbitorul trebuie sa cunoasca caracteristicile demografice ale

acesteia: varsta, sexul, confesiunea, rasa, etnia, apartenenta organizationala - la partide politice, ONG-uri, etc., precum si backgroundul cultural al acestora: nivelul de pregatire, tipul de pregatire etc.

Un bun orator va fi o persoana care isi adapteaza discursul la audienta. Scopul principal al unei prezentari publice nu este de a demonstra inteligenta sau pregatirea vorbitorului ci de a obtine un anumit raspuns din partea audientei. In acelasi timp, vorbitorul nu trebuie sa renunte la convingerile sale doar pentru a obtine raspunsul dorit. Este aici un proces de ajustare continua, de negociere a pozitiilor partilor. De aceea e foarte bine ca vorbitorul sa isi faca audienta, pentru a elimina orice surpriza ori situatie jenanta, care pot sa duca la ostilitate din partea publicului si, in ultima instanta, la ratarea obiectivului propus. In astfel de situatii se poate ajunge nu doar cand subiectul propus nu este agreat de audienta ci si atunci cand, din necunoasterea specificului publicului, vorbitorul poate face aluzii care sa fie considerate reprobabile de catre ascultatori. Un discurs care poate sa fie interpretat drept rasist, sexist, sectar - discriminator in general - va fi respins imediat de public. De asemenea, un limbaj tehnic nu va avea prea mult succes la un public obisnuit mai degraba cu literatura si invers.

Publicul are tendinte egocentrice, deci va fi multumit daca aude ceea ce il intereseaza. De aceea subiectul discursului va fi analizat si apreciat prin prisma naturii si intereselor publicului. Din acest motiv, vorbitorul trebuie sa incerce sa-si construiasca discursul pornind de la public, de la structura si interesele sale.

3.2 Elemente situationale

In alcatuirea discursului sau, vorbitorul trebuie sa ia in calcul si alte elemente legate de public, precum interesul, cunostintele si atitudinea sa fata de subiect.

Una din sarcinile vorbitorului va fi sa evalueze interesul audientei pentru subiectul propus si sa isi pregateasca subiectul in consecinta. In cazul in care interesul nu este atat de ridicat, vorbitorul trebui sa gaseasca modalitati de a atrage atentia audientei, printr-o introducere deosebita, materiale ajutatoare, limbaj adecvat, exemple provocatoare.

Cunostintele publicului asupra subiectului sunt hotaratoare pentru modul de abordare a discursului.

Oamenii sunt atrasi de subiecte pe care le cunosc. Dar un discurs care trateaza banal un subiect, fara sa aduca nimic nou, va fi un motiv de plictiseala teribila pentru audienta.

Atitudinea audientei fata de un subiect poate sa duca la respingerea discursului. De aceea

vorbitorul trebuie sa stie ce parere are in general audienta fata de subiect si sa isi ajusteze discursul pentru a nu contrazice flagrant aceasta atitudine dar si pentru a-si introduce opiniile personale, inasa fel incat sa obtina rezultatul scontat.

Vorbitorul trebuie sa fie constient ca si persoana sa este o variabila de care se va tine seama.

Audienta poate sa il cunoasca si sa il placa sau displaca pe un anume vorbitor. Competenta sa pe subiect poate fi recunoscuta sau disputata si acest lucru va influenta in mod evident rezultatele discursului.

Ocazia cu care va fi tinut discursul are o mare importanta. Necunoasterea importantei sau

semnificatiei unui moment poate atrage esecul unei interventii. Sa ne inchipuim ca la o intalnire a comunitatii pentru a-si cinsti inaintasii, cineva incearca sa atraga atentia sa pentru a obtine capital politic sau sustinere pentru afacerile sale. Desigur ca reactia publicului va fi ostila, deoarece va aprecia ca importanta unui eveniment a fost deturnata pentru binele si interesele unei anume persoane.

Din cele de mai sus reiese ca vorbitorul are datoria sa isi evalueze cu atentie audienta in fata careia isi va prezenta discursul. Prin aceasta evaluare va putea anticipa posibilele reactii ale acesteia si modul in care va raspunde la problemele prezentate. In urma acestei evaluari isi va putea adapta mesajul discursului in vederea atingerii obiectivelor sale. Aceasta adaptare a mesajului se va face in doua momente distincte: inainte de elaborarea discursului si apoi in timpul prezentarii sale, ca urmare a feed-back-ului primit din partea audientei.

4. CERCETAREA SUBIECTULUI

Dupa ce a fost stabilit subiectul discursului si componenta audientei asteptate, vorbitorul poate trece la munca de documentare.

Pentru documentarea se pot folosi mai multe surse.

In primul rand se vor folosi experienta si cunostintele proprii. Fiecare om are un bagaj mai mare sau mai mic de cunostinte cu privire la un subiect, precum si o experienta anume in domeniul respectiv. In functie de datele privind audienta, el trebuie sa decida daca aceste informatii sunt suficiente pentru discursul sau sau trebuie completate si cu alte informatii.

In cazul in care nu sunt suficiente, se va apela si la alte mijloace de documentare: biblioteci,

Internet, sau tehnici de cercetare directa.

Toata lumea stie in ziua de azi sa foloseasca internetul, iar de biblioteci se presupune ca in

Romania orice absolvent de facultate a trecut macar o data pe la o sala de lectura, macar pentru a-si obtine bibliografia obligatorie de curs daca nu s pentru a o studia. Trebuie retinut insa si faptul ca si aceasta documentare poate prezenta capcanele ei. Informatiile prezente in biblioteci pot fi de multe ori depasite sau puse la indoiala de noile descoperiri. Pe de alta parte, informatiile de pe internet pot fi puse la indoiala, sursele lor fiind sustinute financiar de catre firme sau organizatii direct interesate sa prezinte o realitate deformata in avantajul lor. Documentarea trebuie sa fie insotita de atentie si discernamant, pentru a nu pune in pericol argumentatia discursului prin lipsa de acuratete si impartialitate a informatiilor.

O sursa importanta de informatii este si tehnica interviului. Pentru a putea elabora un discurs care sa contina informatii exacte, vorbitorul se poate documenta direct la sursa acestor informatii. Daca, sa spunem, trebuie sa prezentam informatii legate de modul in care se urmareste executia bugetara intr-o institutie, e foarte normal sa mergem direct la persoana care se ocupa de acest lucru, care ne poate da cele mai exacte informatii. Trebuie sa avem insa grija ca aceste informatii sa fie explicate pe intelesul audientei pe care o avem in vedere.

5. ORGANIZAREA DISCURSULUI

5.1 Elemente ale discursului

Din momentul in care sunt cunoscute subiectul, datele despre audienta potentiala si informatiile

relevante cu privire la subiectul avut in vedere, se va trece la elaborarea discursului.

Acum trebuie tinut cont de partile componente ale discursului. In vechime, cele patru parti ale discursului erau numite exordium, narratio, argumentatio si peroratio. Partea numita argumentatio urmarea prezentarea argumentelor pro si contra subiectului.

Teoriile moderne cu privire la arta de a vorbi in public recomanda ca vorbitorul sa alcatuiasca mai intai corpul discursului. Astfel, se urmareste ca in cuprinsul discursului sa fie prezentate faptele, care fac obiectul relatarii discursului. Prezentarea trebuie sa fie clara, concisa, vie, sa nu plictiseasca si sa nu cada in banal. In acest moment al discursului, prin aratarea faptelor intr-o anumita ordine se urmareste atat informarea auditoriului cat si convingerea sa. Vorbitorul trebuie sa decida care este cea mai buna modalitate de prezentare a faptelor, in sensul de a avea cel mai bun impact pentru convingerea audientei.

Faptele pot fi prezentate cronologic, adica in ordinea lor fireasca, spatial - cand vorbitorul poate construi o harta a celor prezentate, jurnalistic - pe baza intrebarilor specific presei: cine, ce, cand, unde, de ce si cum - sau juridic, prezentand fiecare argument si contrargumentul sau.

De asemenea, prezentarea faptelor poate fi facuta si crescator/descrescator, cand le prezinta de la cel mai important la cel mai putin important sau invers. Un alt mod de prezentare este cel privind cauza si efectul.

In acest moment, in care au fost pregatite si elementele de demonstratie a discursului, se vor avea in vedere si elementele privind introducerea si concluzia prezentarii.

In introducere, vorbitorul intra in materia propriu-zisa a interventiei sale, pregateste publicul si incearca sa creeze terenul propice pentru prezentarea sa. Desigur, fiecare teoretician a avut ideile sale legate de inceputul discursului. Unii cred ca acesta e bine sa fie abrupt, pentru a soca audienta, altii cred ca e buna o introducere sinuoasa si lunga, insa toti subliniaza ca rolul acestei introduceri este a castiga atentia si bunavointa publicului. Se recomanda vorbitorului sa sublinieze importanta si dificultatea subiectului - in raport cu vorbitorul. Publicul trebuie sa se simta flatat de vorbitor, trebuie sa fie atras de partea acestuia si de aceea se recomanda modestia oratorului pana la autoumilire. Pentru a nu indeparta audienta, e bine ca introducerea sa nu fie banala, prea lunga sau sa arate ostentatie ori siguranta de sine in exces. Toate acestea constituie motive pentru ca audienta sa intampine cu ostilitate prezentarea vorbitorului.

Incheierea trebuie sa decurga in mod logic din faptele prezentate. Auditoriul trebuie sa fie puternic influentat, pentru a fi gata sa raspunda la chemarea vorbitorului de a sustine ideea prezentata. Aici trebuie introdus un element de recapitulare sumara pe fond emotiv, scurt si patetic. Miscarea retorica trebuie sa fie rapida - e recomandat ca incheierea sa nu fie mai mult de 10 - 15% din corpul discursului. Pentru eficienta discursului, e bine ca el sa se incheie cu o afirmatie spectaculoasa, cu un citat memorabil, care sa ramana viu in amintirea publicului. Reluarea povestii din introducere, cu rezolvarea propusa de discurs va da senzatia de unitate si de incheiere fireasca.

In organizarea discursului trebuie sa se tina cont si de elementele ce tin de partea artistica: figurile de stil, tropii: metafore, repetitii, aliteratii, enumeratii, personificari, etc.. In general e bine ca undiscurs sa nu contina prea multe elemente de stil, sa nu devina pompos sau prea pretentios. Trebuie insa ca vorbitorul sa aiba grija la vocabular si la elementele de gramatica, pentru a nu se strecura in discurs greseli flagrante, care pot afecta credibilitatea sa.

5.2 Tipologia discursului

Discursurile pot fi informative sau persuasive.

5.2.1 Discursul informativ urmareste sa ofere audientei noi informatii legate de subiectul tratat. Se recomanda ca aceste discursuri sa nu supraestimeze cunostintele audientei. Vorbitorul trebuie sa isi adapteze la audienta informatia si modul de prezentare a ei si sa nu cada in capcana unui limbaj prea abstract, care e greu de urmarit si digerat chiar si de un public specializat. Un mod de a asigura succesul unui astfel de discurs este personalizarea subiectului. Un subiect general nu va atrage interesul publicului la fel de mult ca unul in care se dau exemple concrete, eventual chiar din proximitatea membrilor audientei. Un discurs despre efectele dezastruoase ale curelor de slabire va avea un impact mai slab decat o prezentare a cazului unei persoane cunoscute - sau usor de identificat ca membru al comunitatii careia i se adreseaza si care a suferit in urma unei astfel de cure.

5.2.2 Discursul persuasiv urmareste sa convinga sau sa intareasca convingerile auditoriului.

In general, discursurile persuasive apeleaza la argumente bazate pe fapte, pe judecati de valoare sau pe decizii personale.

Deciziile personale se bazeaza, la randul lor pe anumite elemente: nevoi, solutii si aplicabilitate.

Pentru a sustine luarea unei decizii, vorbitorul trebuie sa vada daca exista nevoia pentru schimbarea respectiva si, deci, pentru luarea unei decizii? Daca raspunsul e favorabil, trebuie vazut daca discursul poate propune o rezolvare. Iar daca rezolvarea propusa exista, trebuie verificat daca aceasta este aplicabila sau va genera alte probleme.

Profesorul Alan Monroe a propus organizarea discursului persuasiv in 1930 dupa schema:

1. Atentie - captarea atentiei publicului

2. Nevoie - enuntarea problemei ce necesita rezolvare

3. Satisfacerea nevoii - enuntarea solutiei la problema respectiva

4. Vizualizarea beneficiilor solutiei

5. Actiune - solicitarea audientei sa actioneze - i se va cere o actiune specifica si

concreta.

6. PREZENTAREA DISCURSULUI

Dupa ce a fost alcatuit discursul, vorbitorul trebuie sa decida asupra modului de prezentare.

6.1 Tipuri de prezentare. Metodele de prezentare a discursului sunt: citirea, recitarea din memorie, prezentarea dupa note - in care vorbitorul, desi a pregatit discursul inainte, se foloseste doar de niste note care cuprind elementele principale ale prezentarii si prezentarea improvizata - adica fara o pregatire prealabila.

Anumite discursuri trebuie citite, din considerente ce tin de necesitatea unei prezentari corecte, sau din nevoia de a se incadra in timpul acordat. Dezavantajele acestei metode sunt legate de faptul ca discursul poate suna nenatural iar vorbitorul nu poate avea contactul vizual necesar cu audienta sa.

De asemenea, ritmul prezentarii poate avea de suferit, precum si lipsa pauzelor sau plasarea lor fara a tine seama de contextul discursului. Pentru a evita astfel de neajunsuri, vorbitorul trebuie sa exerseze indelung tehnica citirii discursului si sa pregateasca din timp toate pauzele necesare, adaptandu-si modul de prezentare la informatiile comunicate.

Prezentarea din memorie a unui discurs are avantajul ca impresioneaza prin naturalete, dar poate afecta prezentarea coerenta, in cazul in care vorbitorul uita elemente din materialul pregatit. In zilele noastre aceasta metoda este folosita doar in cazul unor scurte discursuri.

Prezentarea dupa note este o prezentare a unui discurs indelung elaborat, ale carui elemente

esentiale sunt scrise pe un set de cartonase, cu ajutorul carora vorbitorul isi aminteste cursul

demonstratiei si elementele pe care vrea sa le sublinieze. Acest gen de prrezentare are avantajul ca permite o mai mare spontaneitate si naturalete. Vorbitorul isi pastreaza in cea mai mare parte a timpului privirea asupra publicului si le poate simti reactiile, avand posibilitatea de a-si ajusta discursul in functie de reactia auditoriului.

Prezentarea improvizata este o metoda care presupune o pregatire foarte redusa a discursului.

Putini vorbitori aleg sa vorbeasca astfel, dar de multe ori acest lucru nu poate fi evitat. Vorbitorul trebuie sa incerce sa isi organizeze interventia cat mai bine in astfel de conditii si sa isi schiteze un mic plan, eventual cateva elemente cheie pe care vrea sa le acopere. In cazul unui raspuns la interventia unui alt vorbitor, e bine ca raspunsul sa atinga patru elemente: sa se enunte punctul de vedere mentionat anterior, sa exprime pozitia pe care vrea sa o sustina, apoi sa isi argumenteze punctul de vedere cu statistici, exemple sau marturii. In final, sa rezume punctul de vedere sustinut.

Aceste patru etape de organizare a discursului pot ajuta la o clarificare rapida a pozitiei in situatii in care presiunea timpului se adauga lipsei de pregatire prealabile.

Comunicarea non-verbala are un rol foarte important in prezentarea discursului. Infatisarea

vorbitorului, postura, gesturile, expresia fetei si a ochilor constituie tot atatea elemente care pot sublinia sau pot anula argumentele demonstratiei. Infatisarea vorbitorului trebuie sa respecte atat instantele discursului (smoking sau rochie de seara la receptii, tinuta business pentru intalniri de afaceri, o tinuta mai sport pentru intalnirile relaxate) cat si de imaginea personala - nu ne putem astepta sa vedem un ministru tinand un discurs la inceputul anului scolar, in fata studentilor, imbracat in jeans si tricou, desi probabil ca majoritatea celor din audienta sunt astfel imbracati. De asemenea, posturile asumate in timpul discursului pot atrage atentia si aprobarea audientei sau pot crea disconfort si dezaprobare. De luat in considerare ce dizgratios poate fi un vorbitor stand intr-o pozitie prea relaxata sau necontrolata in fata audientei. Acest lucru semnifica - chiar daca nu intentionat - o lipsa de respect fata de publicul caruia i se adreseaza vorbitorul.

Gesturile pe care le va face vorbitorul trebuie sa apara ca naturale si spontane. Trebuie evitate jocul cu inelele sau alte bijuterii personale, miscarile prea ample, frecarea mainilor sau "frangerea" lor si in general orice gest care ar putea trada o stare de nervozitate ce se va transmite, in final, si audientei.

Expresia fetei si a ochilor constituie elemente cruciale in receptarea discursului de catre public.

Argumentele prezentate cu toata convingerea de vorbitor pot fi anulate de o privire necontrolata sau o mimica neadecvata. E important ca vorbitorul sa pastreze contactul vizual cu membrii audientei. Contactul vizual ii da informatii directe vorbitorului despre starea audientei, despre modul in care asimileaza discursul, despre forta argumentelor prezentate si despre alte elemente ce impun ajustarea discursului in sensul obtinerii rezultatelor urmarite.

6.2 Raspunsul la intrebarile audientei

La fel de important ca si discursul propriu-zis este modul in care vorbitorul va raspunde la

intrebarile publicului. Raspunsurile directe ale vorbitorului au darul de a sublinia impresia buna facuta si maresc impactul prezentarii asupra audientei, in timp ce evitarea raspunsurilor si afisarea unei stari de nervozitate vor avea efectul contrar, putand distruge tot ceea ce a construit vorbitorul intr-un discurs mestesugit. De aceea trebuie exersate si intrebarile potentiale ce urmeaza discursul.

Acest mod de lucru presupune ca vorbitorul sa prevada toate intrebarile ce ar putea veni din public si sa le gaseasca raspunsurile potrivite, in concordanta cu cele prezentate in discurs. Pentru a face cat mai usoara sarcina vorbitorului trebuie urmati cativa pasi:

1. Se clarifica de la inceputul interventiei momentul cand se vor putea pune intrebarile.

2. Se va adopta o atitudine pozitiva fata de cei care pun intrebari si de problemele ridicate.

3. Se vor asculta atent intrebarile, se vor lua notite, se vor cere clarificari daca este cazul.

4. Desi intrebarea a fost pusa de o singura persoana, raspunsul trebuie adresat intregii audiente.

5. Raspunsurile trebuie sa fie sincere.

6. Nu sunt permise divagatiile

6.3 Materialele ajutatoare

O prezentare de succes trebuie insotita si de cateva materiale ajutatoare, care sa sustina ideile

discursului si sa ajute la clarificarea subiectului si memorarea ideilor sale de catre audienta. In acest scop pot fi folosite planse, grafice, fotografii, slideuri, si chiar filme si prezentari multimedia.

Vorbitorul trebui insa sa fie foarte atent pentru ca aceste materiale ajutatoare sa nu distraga atentia audientei de la elementele prezentarii. De aceea, trebuie respectate cateva reguli simple:

Nu se va folosi tabla sau flip-chart-ul in timpul prezentarii. E de preferat ca vorbitorul sa isi scrie pe tabla sau pe plansele flip-chart-ului ceea ce are de scris si sa le dezvalui publicului pe masura prezentarii.

Materialele trebuie plasate in locuri vizibile pentru toti participantii la prezentare.

Materialele ajutatoare nu trebuie sa fie date din mana in mana si nu vor fi aratate decat atunci cand se vorbeste despre ele, pentru ca in felul acesta atentia celor din public va fi distrasa de la

prezentare.

De asemenea, vorbitorul trebuie sa aiba grija sa explice audientei ce vede - clar, concis - si sa aiba grija sa isi concentreze prezentarea asupra audientei, nu a materialului ajutator.

7. METODE DE PERSUADARE

Trebuie sa evidentiem, in final, cateva elemente legate de metodele de persuasiune aflate la

indemana vorbitorului. Pentru a putea avea succes intr-o prezentare, trebuie indeplinite mai multe conditii. Publicul trebuie sa fie convins de credibilitatea vorbitorului. Dovezile prezentate trebuie sa fie convingatoare. Deductiile logice trebuie sa fie convingatoare. Ideile si exprimarea vorbitorului trebuie sa genereze emotii intense publicului.

7.1 Aristotel numea ethos credibilitatea vorbitorului. Doua elemente contribuie la formarea acestei credibilitati: competenta - sau modul in care percepe audienta inteligenta, expertiza si cunostintele vorbitorului in legatura cu subiectul propus si caracterul, adica modul in care publicul apreciaza sinceritatea vorbitorului, faptul ca e demn sau nu de incredere precum si interesul sau pentru problemele publicului caruia i se adreseaza.

Credibilitatea unui vorbitor poate fi apreciata si in functie de momentul in care e luata in

considerare: initiala, inainte de a incepe expunerea, derivata, generata de ceea ce spune si face in timpul expunerii si finala, adica cea din momentul cand expunerea si sesiunea de intrebari s-au terminat. Este evident ca cel mai avantajos pentru un vorbitor este sa aiba o credibilitate initiala mare, dar ea poate fi distrusa daca apar probleme in timpul prezentarii ce pot conduce la o credibilitate finala mica. Acest lucru poate fi generat si de asteptarile foarte mari, neconcretizate in timpul discursului, fie din cauza unei prezentari slabe, fie pentru ca subiectul nu se ridica la nivelul asteptarilor publicului.

Construirea credibilitatii nu este un proces simplu, dar este totusi posibila.

In primul rand vorbitorul trebuie sa isi explice competenta in domeniul respectiv in fata audientei.

Competenta poate proveni fie din experienta academica - respectiv din studiu sau cercetare, fie din experienta personala - adica din implicarea directa in activitatile discutate.

Un alt mod de construire a credibilitatii este stabilirea unui background comun cu audienta in

privinta valorilor atitudinilor si experientelor. O audienta socata de valorile si atitudinile total

diferite ale vorbitorului va fi mai greu de convins (daca nu imposibil). In schimb, o audienta care impartaseste aceleasi valori si atitudini cu vorbitorul, care a trecut prin experiente asemanatoare, va trece mai usor de partea ideilor propuse de discursul vorbitorului.

Nu in ultimul rand, o prezentare fluenta, expresiva si plina de convingere va avea darul sa

sporeasca credibilitatea vorbitorului.

7.2 Pe langa elementele ce tin de credibilitatea vorbitorului, in succesul unui discurs mai este

hotarator si modul in care dovezile prezentate sunt prezentate si corelate in cadrul deductiilor.

Credibilitatea dovezilor este data de mai multe elemente. Specificitatea dovezilor - dovezile bazate pe cifre exacte, luate din statistici oficiale sunt mai credibile decat afirmatiile generale, care se bazeaza doar pe simple presupuneri. Noutatea dovezilor - dovezile necunoscute de audienta - elementele noi, necunoscute de audienta impun reconsiderarea vechilor opinii ale publicului.

Sursele credibile - sursele care sunt recunoscute prin impartialitatea si corectitudinea lor pot

convinge pe oricine de adevarul lor.

Pe langa argumentele bazate pe dovezi directe, discursul retoric se bazeaza si pe argumentele

generate de deductiile logice. Trebuie relevate aici cateva tipuri: deductia propriu-zisa, cand se

porneste de la general spre particular, inductia logica, cand se porneste de la aprticular spre

general, deductia cauzala, cand se porneste de la cauza spre efect si analogia, bazata pe analogia dintre situatii similare. Trebuie avuta o mare grija si la erorile care pot aparea in decursul deductiilor logice, si care pot face sa se prabuseasca intregul esafodaj al discursului.

Tipuri de erori:

. Generalizarea eronata - atunci cand dovezile sunt insuficiente pentru a trage o concluzie

. Cauza falsa - se presupune in mod gresit ca un fenomen este cauza altuia.

. Analogia gresita - cand cele doua situatii considerate nu sunt similare

. Atacul la persoana

. Sau-sau - cand demonstratia solicita o alegere intre 2 solutii, desi pot exista si altele

. Eroarea manelei - cand se sustine ca ceva popular este si bun, corect sau de dorit

. Eroarea bulgarelui de zapada - cand se asuma faptul ca un anume pas va duce la o

inlantuire de pasi ce vor avea efecte periculoase.

Aristotel a numit Logos toate aceste mijloace respectiv dovezile si rationamentele prin care

vorbitorul apeleaza la argumente de ordin rational pentru a-si sustine ideile.

7.3 In acelasi timp, vorbitorul poate face apel si la argumente de ordin emotional pentru a-si atinge obiectivele fixate. Este ceea ce Aristotel numea Pathos. Argumentele de ordin emotional au rolul de a starni sentimente puternice in audienta si de a impune schimbarea atitudinii, bazandu-se pe un set de emotii ce se considera a fi obligatorii pentru a face parte din comunitate. Teama, compasiunea, mandria, mania, vinovatia, respectul, toate acestea sunt sentimente la care fac apel vorbitorii pentru a obtine reactiile dorite de la audiente. In functie de audienta pe care o are, vorbitorul trebuie sa identifice care e emotia cea mai usor de activat in constiinta audientei si sa faca apel la ea pentru a putea sa transmita mesajul pe care il are de transmis. In acelasi timp, discursul sau trebuie sa fie insotit de un limbaj adecvat, din care sa nu lipseasca exemplele vii, inaltatoare, apreciabile. Tonul sau trebuie sa denote convingere si sinceritate.

8. CONCLUZII

Din cele prezentate mai sus este evident ca arta de a vorbi in public este foarte importanta, pentru ca pune la indemana tuturor un instrument foarte puternic: forta de a-i convinge pe ceilalti.

Desigur, ramane la latitudinea fiecaruia modul in care alege sa foloseasca aceasta forta. Nu trebuie sa ne mire ca unii o folosesc asa cum trebuie, in folosul binelui si adevarului, in timp ce altii o folosesc in scopuri reprobabile. In ultima instanta este vorba de o alegere cu privire la valorile si credintele fata de care ne raportam existenta. Arta de a vorbi ramane insa elementul cheie in devenirea individuala, de vreme ce este demonstrat faptul ca realizarea personala in societate impune aptitudini deosebite de comunicare si cu precadere aptitudini de a vorbi in public. Chiar si locurile de munca eminamente tehnice au nevoie de oameni care sa stie sa comunice, pentru ca nu e suficient ca un om sa aiba idei stralucite, el trebuie sa fie capabil sa le formuleze pe intelesul celor din jur, pentru a le putea pune in aplicare.

Pentru comunicatori, arta de a vorbi in public constituie un instrument important in activitatea de zi cu zi; este o ocazie de a se adresa neintermediat unui public numeros, in fata caruia sa isi prezinte informatiile necesare atingerii obiectivelor de comunicare ale organizatiilor pe care le reprezinta.

De aceea ei trebuie sa profite de fiecare ocazie de a vorbi in public, pentru a-si rafina aptitudinile, pentru a capata experienta, pentru a scapa de emotii, pentru a putea comunica spontan, pentru a-si exersa puterea de convingere. In acest fel isi vor dezvolta calitatile personale si vor deveni specialisti din ce in ce mai buni.