ARTA DISCURSULUI

Master: Sondaje de opinie, marketing si publicitate

Comunicare in spatiul public

Arta discursului

Ce se poate spune despre arta discursului, in conditiile in care toata lumea este astazi "experta" in tehnica acestui mod de comunicare, cand prea multe persoane publice se adreseaza fara cea mai mica pregatire prealabila publicului larg, ignorand orice rigoare a limbii romane? De la variantele populiste pronuntate cu atata patos de catre politicieni, pana la tiradele incoerente ale sportivilor, suntem bombardati cu fraze incomprehensibile, anglicanisme adaptate sau greseli gramaticale impardonabile. Iata de ce consideram ca, inaintea sustinerii unui discurs public este necesara o buna cunoastere a bazei teoretice si o insusire temeinica a etapelor pe care le presupune acest gen. Nu in zadar invatarea tehnicilor discursului constituia o disciplina fundamentala in Grecia antica !

Prezentul referat are drept scop surprinderea principalelor aspecte implicate atat in elaborarea unui discurs, cat si in sustinerea acestuia. Vom incepe in consecinta cu relevarea importantei procesului de analiza a publicului, pentru a continua apoi cu pregatirea si organizarea efectiva a discursului, cu modalitatile de sustinere a argumentelor sau ideilor enuntate de vorbitor si cu pronuntarea discursului. Ultima parte este dedicata catorva sfaturi menite sa combata efectele indezirabile ale emotiei si nervozitatii generate adesea de experienta discursului public.

Fara pretentii de exhaustivitate, vom incerca sa cream o imagine cat mai veridica a etapelor complexe pe care le presupune sustinerea unui discurs, subliniind, de fiecare data, importanta pregatirii temeinice, a respectului pentru ascultatori si a imperativului eficientei comunicarii.

A) Receptorul inainte de toate

"Scopul unui vorbitor este sa transpuna adevarul intr-un limbaj perfect inteligibil pentru persoanele carora li se adreseaza", spunea Ralph Waldo Emerson[1]. La randul sau, Stephen Lucas este de parere ca una dintre calitatile esentiale, necesare unui bun vorbitor, este aceea de a se concentra in primul rand asupra ascultatorilor sai.

In acest sens, intrebarile pe care trebuie sa si le puna orice emitator sunt: "Cui vorbesc?", "Cine este publicul meu?", "Ce doresc sa transmit?", "Ce scop urmaresc?" si " Prin ce metode pot face aceasta comunicare eficienta?". Cu alte cuvinte, intregul discurs trebuie sa fie perfect adaptat persoanelor carora li se adreseaza, atat in ceea ce priveste limbajul, cat si continutul ideatic.

Pentru a putea insa respecta aceste rigori ale comunicarii eficiente, este necesara o analiza a ascultatorilor, care permite vorbitorului sa gaseasca raspunsurile corecte la intrebarile    sus-mentionate. Stephen Lucas identifica doua tipuri de analiza: din punct de vedere demografic - urmarind urmatoarele aspecte principale: varsta, sexul, religia, apartenenta la un anumit grup; si din punct de vedere situational - avand in vedere : marimea grupului, contextul situational si raportul ascultatori-subiect.

Fiecare dintre aceste coordonate ce caracterizeaza publicul tinta este deosebit de importanta pentru transmiterea eficienta a mesajului. Unui public tanar, de pilda, ii va atrage atentia un discurs nonconformist. Unor persoane trecute de varsta de 70 de ani le va fi mai greu sa urmareasca un discurs abundand in termeni neologici sau apartinand argoului adolescentin.

Contextul situational este de asemenea un factor decisiv. Este lesne de inteles de ce un grup de ascultatori devine mult mai putin receptiv atunci cand este afectat de oboseala, cand sala este prea aglomerata, prea calduroasa sau, din contra, prea rece. Toate aceste neajunsuri afecteaza disponibilitatea de ascultare si, de vreme ce nu pot fi controlate intru totul, este dezirabil sa se incerce macar prevenirea situatiilor neplacute prin inspectarea salii in care se va tine discursul, verificarea temperaturii si aflarea marimii aproximative a grupului de ascultatori.

Raportul receptori-subiect este si el esential pentru reusita procesului comunicational. Astfel, gradul de interes al ascultatorilor trebuie sa fie supus unei evaluari prealabile, pentru a nu ajunge in situatia de a vorbi unor specialisti in informatica despre noua colectie vestimentara Armani. Masura in care subiectul abordat reprezinta o prioritate sau o preocupare pentru public devine, in acest caz, mai importanta decat calitatile oratorice ale vorbitorului sau organizarea impecabila a discursului. Tot astfel, atitudinea publicului conditioneaza abordarea pe care trebuie sa o adopte vorbitorul. A combate in termeni vehementi abrogarea pedepsei capitale in fata unui grup de persoane care militeaza pentru dreptul detinutilor la conditii mai bune, inseamna a rata orice sansa de a obtine, nu aprobarea, dar cel putin atentia ascultatorilor.

Nu in ultimul rand, nivelul cunostintelor publicului cu privire la un subiect reprezinta un punct de referinta important pentru vorbitor. Termenii tehnici sau detaliile sunt bine venite doar atunci cand publicul este familiar cu domeniul caruia ii apartine tema discursului si prin urmare este capabil sa inteleaga terminologia utilizata. Un grup de studenti la Drept ar fi destul de dezorientat atunci cand ar trebui sa asculte un discurs continand termeni ca norepinefrina, cardiopatie ischemica, nucleu amigdalian, in timp ce un grup de medici ar intelege cu precizie la ce se refera vorbitorul.

Odata ce analiza acestor aspecte este efectuata, pregatirea discursului trebuie sa conduca spre o mai buna comunicare intre emitator si receptor, vorbitorul incercand sa-si construiasca discursul avand in minte nevoile, dorintele, caracteristicile si interesele publicului sau. Insa munca nu se opreste aici, caci emitatorul trebuie sa se adapteze si pe parcursul discursului. De pilda, atunci cand percepe nedumerire din partea ascultatorilor trebuie sa revina asupra aspectelor neclare, iar atunci cand pierde atentia publicului, o poate recastiga printr-o anecdota sau printr-o intrebare retorica.

B) Pregatirea si organizarea discursului

Atunci cand vorbitorul cunoaste caracteristicile principale ale publicului sau, etapa ce urmeaza logic este cea de pregatire si organizare a discursului propriu-zis. Bineinteles orice stradanie de a concepe un discurs va demara printr-o informare asupra subiectului, secondata de adunarea materialelor si dovezilor necesare. Daca este vorba despre o tema familiara, vorbitorul va folosi propriul capital de cunostinte, insa daca este necesara o informare suplimentara, se va face apel la materiale de referinta, ziare, reviste, beletristica, Internet sau chiar specialisti intr-un anumit domeniu.

Asemenea unui avocat care isi construieste cazul, vorbitorul eficient, inarmat cu toate informatiile de care are nevoie, isi organizeaza ideile intr-un discurs coerent, respectand cu necesitate caracteristicile celor trei parti principale: introducere, cuprins si incheiere.

Cuprinsul, partea cea mai generoasa a discursului, expune ideile, argumentele si dovezile ce sustin opinia vorbitorului. Fie ca se alege o organizare cronologica a acestora - in cazul descrierii unui eveniment -, o ordine spatiala - in cazul descrierii unui monument, loc -, cauzala - relevand relatia cauza-efect -, sau ordinea problema-solutie - enuntand problema si oferind solutia -, imperativul urmarit este cel al claritatii si al coerentei. In acest sens, rolul principal revine conectorilor, care, asemenea unor "ligamente si tendoane" , unesc ideile si arata legaturile dintre ele. Cuvintele care marcheaza inceputul sau sfarsitul unei idei ( In plus . , Pe de alta parte . , Am vorbit deja despre . , Este timpul sa ne indreptam atentia spre . ), rezumarea unor argumente ce au fost deja enuntate sau evidentierea ideilor si aspectelor importante confera discursului unitate si claritate. Numerotarea ideilor ( Prima cauza a acestui fenomen este . , Cea de-a doua cauza este . , Primul aspect pe care as dori sa-l relev este . , Cel de-al doilea aspect important . ), introducerea lor prin intrebari ( simuland astfel un dialog cu publicul ) sau accentuarea ideilor ( Cel mai important efect . , Este crucial sa retineti . , Permiteti-mi sa repet aceasta fraza . , Este foarte important sa stim ca . ) devin instrumente pretioase pentru orice vorbitor.

Cat despre introducere si incheiere, acestea au roluri bine definite. Introducerea, care constituie 10-20 % din economia discursului, urmareste indeplinirea a patru obiective[5]: captarea atentiei si trezirea interesului, expunerea subiectului, stabilirea credibilitatii si introducerea cuprinsului. Primul obiectiv poate fi realizat printr-o serie de metode ce includ: afirmarea importantei subiectului, inducerea unor sentimente de revolta sau veselie, folosirea intrebarilor retorice sau a unui citat relevant, evidentierea legaturii dintre ascultatori si subiectul abordat. Cel de-al doilea obiectiv se justifica prin necesitatea de a nu crea confuzie in randul publicului, care este mult mai receptiv in momentul in care cunoaste, de la inceput, subiectul discursului. Al treilea obiectiv este usor de realizat pentru un specialist de renume sau pentru o persoana publica recunoscuta ca autoritate intr-un anumit domeniu. In cazul in care insa vorbitorul nu intra in aceste categorii, enuntarea unor experiente personale relevante sau evidentierea profunzimii si seriozitatii informarii prealabile se pot dovedi de un real folos. Ultimul obiectiv urmareste sa potenteze coerenta discursului, prin crearea unei coeziuni intre introducere si cuprins.

Incheierea, parte ce cuprinde 5-10% din discurs, are un impact hotarator asupra impresiei finale a ascultatorilor. Longfellow spunea despre poezie : "Great is the art of beginning but greater the art is of ending." [6], or putem spune ca aceasta idee este valabila si in cazul discursului. Incheierea are doua obiective : anunta sfarsitul discursului si ranforseaza ideea centrala. Primul obiectiv presupune evitarea concluziilor abrupte si folosirea unor semnale de incheiere ( In concluzie . , In incheiere . , Voi incheia prin . ), in vreme ce, cel de-al doilea poate fi realizat prin rezumarea ideilor deja mentionate si enuntarea unui citat relevant sau a unei fraze dramatice, de mare impact.

C) Orice argument cu dovezile sale

Respectarea cerintelor formale nu inseamna insa nimic daca argumentele invocate de vorbitor nu sunt sustinute de dovezi relevante, exacte, concludente, verificabile si reprezentative.

Generalitatile de genul " Lumea spune ca . ", "Este dovedit ca . ", "Se spune.." nu pot convinge si nici nu constituie dovezi valabile. Instrumentele la care se poate face apel sunt insa : exemplele, statisticile, citatele si materialele auxiliare.

Exemplele, fie ele ipotetice sau factuale, pot introduce tema, clarifica, personaliza si intari ideile, conferind discursului concretete si personalitate. Statisticile, cu care suntem bombardati zi de zi si care au devenit un aspect recurent al vietii cotidiene, pot fi extrem de convingatoare si pot oferi ideilor precizie numerica. Utilizarea lor cu masura - o supralicitare ar avea drept rezultat obosirea ascultatorilor - si precizarea sursei din care provin confera credibilitate ideilor sustinute de catre vorbitor. In sfarsit, citatele constituie si ele un instrument de suport al ideilor. Utilizarea lor este insa supusa unor reguli, si anume: enuntarea corecta a citatului, fara ca acesta sa fie scos din context, citarea unor experti sau a unor persoane acreditate si identificarea sursei din care provine citatul. Parafrazarea cuvintelor unei personalitati se poate dovedi folositoare atunci cand citatul are o forma prea complexa sau greu inteligibila pentru ascultatori, in timp ce acesta din urma este cu precadere utilizat cand este scurt, concis, elocvent, inteligent si convingator.

Materialele auxiliare, pe care Stephen Lucas le numeste "suport vizual"[8], constau in orice obiecte, miniaturi, fotografii, desene, scheme, grafice, harti sau prezentari multimedia ce pot clarifica sau exemplifica ideile vorbitorului. Studiile arata ca acestea potenteaza credibilitatea discursului cu 40% , iar intelepciunea populara confirma ideea ca vorba "intra pe o ureche si iese pe alta", in timp ce imaginile raman in constiinta ascultatorilor.

D) Sustinerea discursului

Etapa de concepere si pregatire a discursului odata terminate, vorbitorul are la dispozitie mai multe metode de redare a acestuia, fiecare avand avantajele si dezavantajele inerente.

In cazul citirii unui discurs, nu exista riscul de a omite aspecte importante sau de a incurca ordinea ideilor, insa dezavantajul consta in faptul ca se pierde din spontaneitate, iar impresia este ca vorbitorul citeste ascultatorilor sai, nu comunica eficient cu acestia. Or, un discurs coerent, clar si convingator depinde in mare masura nu numai de felul in care a fost conceput, ci si de felul in care este pronuntat in fata publicului caruia i se adreseaza.

Invatarea pe de rost da rezultate similare, majoritatea vorbitorilor concentrandu-se, in acest caz, asupra frazelor pe care le-au memorat, uitand sa stabileasca o legatura cu publicul.

Ideal este ca orice pregatire prealabila, oricat de complexa, laborioasa si de lunga durata, sa nu rapeasca nimic din spontaneitatea actului comunicational. Discursul ar parea astfel o conversatie obisnuita, directa, animata, plina de expresivitate, fiind usor de urmarit pentru ascultatori. Pe de alta parte, discursurile improvizate sunt caracterizate prin spontaneitate, dar deseori lasa de dorit la capitolul coerenta si claritate. Prin urmare, cea mai potrivita metoda este discursul tinut pe baza unor notite, care permit vorbitorului sa aiba control asupra ideilor si limbajului, nerapind insa nimic din spontaneitatea comunicarii.

Oricare ar fi insa metoda de redare, emitatorul mesajului trebuie sa respecte o serie de reguli. Ajustarea vocii la acustica salii, la marimea auditoriului si la zgomotul de fond, evitarea monotoniei in intonatie si adaptarea vitezei la capacitatea de receptie a ascultatorilor sunt aspecte esentiale. De asemenea, pauzele au un rol foarte important, acestea marcand sfarsitul unei idei, oferind timp de reflectie ascultatorilor sau conferind dramatism si adancime unei afirmatii.

Aspectele non-verbale intregesc tabloul. Pozitia corpului, expresia faciala si gesturile transmit o mare parte din mesajul discursului. Sunt de evitat gesticularea continua si miscarea de pe un picior pe altul, dar si rigiditatea excesiva.

Gestica trebuie sa fie expresiva - subliniind ideile, dar nu distragand atentia de la mesajul verbal - , naturala si spontana. Si mai ales este recomandabil ca vorbitorul sa stabileasca un contact vizual cu publicul sau si sa-l mentina 80-90% din timpul acordat discursului[10]. Altfel, ascultatorii nu vor acorda atentia cuvenita ideilor expuse, ba mai mult, numeroase studii arata ca o persoana care nu stabileste contact vizual cu receptorul este perceputa ca fiind ascunsa, nesincera.

E) Sfaturi pentru emotivi

Cu toate ca si-au insusit temeinic notiunile teoretice si principiile fundamentale ale compunerii si sustinerii unui discurs, multi vorbitori descopera ca cel mai de temut dusman nu este nici intransigenta publicului, nici dificultatea temei abordate. Mai mult, acest inamic viclean nu apartine sferei exterioare vorbitorului, ci este de natura interna: este vorba despre emotivitatea si nervozitatea care asalteaza marea majoritate a persoanelor aflate in situatia de a vorbi unui auditoriu mai larg.

Un studiu din 1973, efectuat pe un esantion de 2500 de cetateni americani, releva faptul ca 41% dintre acestia au enuntat discursurile publice cand au fost chestionati in legatura cu evenimentele de care se tem cel mai tare. 76% dintre vorbitorii cu experienta au emotii inainte de a-si incepe discursul , iar actorii si politicienii, desi obisnuiti sa apara in fata unor multimi impresionante, marturisesc deseori ca sunt emotivi.

Un lucru este cert: aceasta reactie incomoda este cat se poate de normala din punct de vedere anatomic: corpul uman, reactionand la o situatie de stres - in cazul de fata sustinerea unui discurs - produce un exces de adrenalina, ce se traduce prin transpiratie excesiva, tremur, tahicardie, senzatii de sufocare si pierderea concentrarii. Normalitatea situatiei nu inlatura insa efectele neplacute, ce pot ingreuna semnificativ sarcina vorbitorului. Astfel, un discurs coerent se poate transforma intr-o insiruire aleatorie de idei sau o redare expresiva a unor argumente poate deveni un haos de neinteles pentru ascultatori. Stapanirea emotiilor si a nervozitatii devine un imperativ, o conditie sine qua non a succesului discursului.

Cum putem sa controlam si sa minimizam efectele nedorite? Stephen Lucas ofera in cartea sa "The Art of Public Speaking" cateva sfaturi deosebit de utile.

In primul rand, dobandirea unei experiente ca vorbitor poate fi hotaratoare, pentru ca inlatura teama de necunoscut, o cauza importanta a nervozitatii. Astfel, cu cat un vorbitor este mai versat, cu atat este mai capabil sa-si stapaneasca nelinistea premergatoare discursului.

In al doilea rand, pregatirea prealabila reduce considerabil emotivitatea vorbitorului. Este recomandabil sa se aleaga subiecte familiare sau care au fost temeinic studiate. De asemenea, asa cum actorii repeta rolurile inaintea oricarei reprezentatii, este esential ca si vorbitorii sa-si repete discursul inainte de a se adresa publicului. Astfel, pregatirea corecta poate reduce nervozitatea cu pana la 40%.[15]

In al treilea rand, Stephen Lucas confera o mare importanta gandirii pozitive si puterii acesteia de a potenta increderea si siguranta de sine a vorbitorului. Gandirea negativa nu face decat sa agraveze efectele neplacute ale nervozitatii. Prin urmare, in loc sa gandeasca "As vrea sa nu fiu nevoit sa tin acest discurs", "Nu sunt un bun vorbitor", "Nu va fi nimeni interesat de ceea ce vreau sa spun" sau "Cu siguranta ma voi face de rusine", emitatorul trebuie sa-si spuna plin de convingere: "Discursul acesta este un bun prilej sa-mi fac cunoscute ideile", "Nimeni nu e perfect, dar sunt sigur ca imi voi imbunatati performantele exersand", "Tema discursului meu este captivanta" sau " Pregatirea temeinica imi va permite sa tin un discurs interesant, coerent, reusit".

O alta strategie de minimizare a emotiilor este vizualizarea, o tehnica utilizata de atleti, muzicieni si actori pentru a-si imbunatati performantele in situatii de stres. Vicky Huber, atleta americana de talie internationala si castigatoare a 8 medalii olimpice, marturiseste: "Inaintea unei curse importante imi imaginez ca alerg si ii vad cu ochii mintii pe toti ceilalti concurenti. Apoi imi imaginez toate situatiile in care m-as putea afla: in spatele plutonului, intre primele cinci alergatoare, in mijlocul plutonului, in frunte, pe ultima suta de metri. Si intotdeauna imi inchipui ca sunt invingatoare, orice s-ar intampla pe parcursul probei."[16] Bineinteles, atleta americana nu castiga toate cursele la care participa, insa imaginea mentala de invingator pe care si-o creeaza este un factor de imbunatatire a performantelor sale. In acelasi fel, vizualizarea poate reduce nervozitatea unui vorbitor. Marie Dalloway explica in cartea sa "Visualization" secretul acestei tehnici: imaginea pe care un vorbitor trebuie sa o vizualizeze este definita de urmatoarele coordonate - incredere, serenitate, calm desavarsit. Exercitiul consta deci in a se "vedea" cu ochii mintii vorbind in fata publicului cu voce ferma, clara, stabilind contact vizual cu receptorii mesajului, tinand un discurs captivant.

In sfarsit, pentru ca starea de emotivitate sa nu compromita succesul discursului, este dezirabil ca vorbitorul sa nu fie prea intransigent cu propria performanta. Omisiunile, intonatia sau pronuntia gresite sunt deseori intalnite in discursuri, chiar si in cazul unor vorbitori experimentati. Trebuie retinuta ideea ca ascultatorii nu sunt judecatori nemilosi, care cauta cu orice pret un vinovat. De multe ori, greselile - daca nu sunt flagrante - umanizeaza un vorbitor si intensifica sentimentele de simpatie ale ascultatorilor. Celebrul discurs "I Have a Dream", pronuntat de Martin Luther King in 1963, este marcat de mai multe momente de ezitare. Cu toate aceste, este considerat unul dintre cele mai stralucite si emotionante discursuri. Ascultatorii nu au retinut ezitarea din vocea vorbitorului, ci i-au admirat pasiunea, hotararea si elocventa puse in slujba principiului egalitatii rasiale si a respectului drepturilor civile.

Martin Luther King a reusit sa opereze o schimbare fundamentala in mentalitatile oamenilor, folosindu-se de puterea cuvintelor. Asemenea lui, Maica Tereza a impresionat intreaga lume prin discursurile ei pline de compasiune si iubire de oameni, iar Winston Churchill a descris cu realism sfasietor ororile nazismului si amenintarea reprezentata de Hitler si sistemul impus de temutul dictator.

Aceste exemple sunt fireste performante ce nu pot fi usor egalate, iar prezentul referat nu si-a propus sa dezvaluie reteta miraculoasa a unui discurs perfect. Concluzia ce se impune este legata de importanta cruciala a intelegerii complexitatii discursului, caci pentru a fi un bun vorbitor nu este de ajuns sa ai posibilitatea de a te adresa unui public numeros. La urma urmelor, discursul este o arta; si ca orice forma de arta, stapanirea lui presupune, pe langa talent, perseverenta exercitiului si cunoasterea temeinica a bazelor teoretice.

Bibliografie:

Dalloway, Marie, Visualization, Phoenix, Optimal Performance Institute, 1992.

Dickinson, Gary W., Persuasion and the Role of Visual Presentation Support, Boston, ed. McGraw-Hill, 1986.

Hammer, Jeffrey C., Sokoloff, Martin A., Salich, Sandra L., Speaking Clearly: Improving voice and Diction, New York, ed. McGraw-Hill, 1997.

Lucas, Stephen, The Art of Public Speaking, Boston, ed. McGraw-Hill, 1998.

Oliver, Robert T., History of Public Speaking in America, Boston, ed. Allyn and Bacon, 1965.

Palmer, Mark T., Communicating Intentions Through Nonverbal Behaviors, in Human Communicating Research, nr. 22/1995.

Thompson, Ernest C., An Experimental Investigation of Relative Effectiveness of Organizational Structure in Oral Communication, in Southern Speech Journal, nr. 26/ 1987.

Ungerleiden, Stephen, Mental Training for Peak Performance, Emmaus, ed. Rodale Press, 1996.

Walters, Lilly, Secrets of Successful Speakers, NewYork, ed. McGraw-Hill, 1993