Comunicare, explicare, argumentare si demonstrare

COMUNICARE, EXPLICARE, ARGUMENTARE SI DEMONSTRARE

Se considera, pe buna dreptate, ca explicatia este un izvor principal al comunicarii interumane. Adesea nu luam cuvantul, nu intram in vorba decat pentru a cere sau a da explicatii. Insa nici o activitate de comunicare, nici un discurs nu incepe, nu se dezvolta daca omul, fiinta cognitiva, nu ar resimti acut nevoia de explicare. Orice comunicare este oarecum si o explicatie pentru sine sau pentru celalalt. Mai mult, discursul expliciteaza, clarifica, lumineaza adancurile sensului. Secventele discursive au insa multiple interpretari. Una si aceeasi secventa poate avea sensuri diferite si unul si acelasi continut de gandire poate fi exprimat diferit. Asa se face ca explicatia este, de fapt, un fel de traducere.

1. Sens si explicatie

Ceea ce frapeaza cand vrem sa descriem continutul semantic al cuvintelor "a explica" ("expliquer") si explicatie ("explication") este polisemnia lor. Se pot retine sase intelesuri pentru "a explica": a comunica/,

/a dezvolta/, /a invata ceva pe cineva/, /a interpreta/, /a motive/, /a da seama/

("render compte"). Dictionarul Petit Robert retine si el un numar de sensuri de baza si de parafraze cum ar fi: a) faire connaitre, comprendre nettement, en developpant, sens parafrazabil prin "exposer", "exprimer", "manifeste, montrer, prouver"; b) render clair, faire comprendre (ce qui este ou parait obscure), sens parefrazabil prin "commenter, elucider", prin "apprendre, enseigner" si prin "montrer"; c) faire connaitre la raison, la cause de quelque chose, sens parafrazabil prin "render compte", "justifier", "motiver". La forma sa pronominala, acest verb reproduce sensurile de mai sus, la care mai adauga unul, parafrazabil prin "disculper".

Cea mai mare parte a acceptiunilor verbului "a explica" si ale substantivelor "explicare": /proces/ si "explicatie": /rezultat/ vizeaza in mod evident domeniul activitatii cognitive. Andre Lalande (apud C. Salavastru, 1995) retine trei acceptiuni ale verbului "a explica": a) acceptiunea cea mai larga trimite la "a dezvolta sau a descrie, a da o determinatie precisa la ce era necunoscut, vag sau obscur"; b) sensul, mai special, in care "a explica un obiect de cunoastere inseamna a arata ca el este implicat de unul sau mai multe adevaruri deja admise (cu titlul asertoric sau ipotetic)" si c) "a explica" inseamna "a arata ca ceea ce se explica este implicat de principii nu numai admise, dar evidente; altfel spus, a face sa se vada ca el depinde necesar de judecati necesare".¹

Nu ne propunem aici sa tratam notiunea de explicatie din perspectiva epistemologica, astfel de propuneri si studii au existat si exista. Vrem numai sa ne oprim cateva momente asupra unor distinctii facute in sfera conceptului de explicatie.

Explicatia ce intervine insa in comunicarea dintre kinetoterapeut si pacient este o explicatie pentru altul si angajeaza obiectul asupra carui se indreapta explicatia si destinatarul explicatiei (individ sau colectivitate).

In timp ce explicatia stiintifica este una pentru domeniu, explicatia este una pentru subiect, adaptata intotdeauna nivelului semio-cognitiv al acestuia. Aici comunicarea alege acele proceduri discursive care ii permit sa obtina intelegerea si, prin aceasta, adeziunea destinatarului.

Aceasta centrare pe subiect este, decisiva in definirea comunicarii in kinetoterapie, obiectele cunoasterii fiind supuse transformarii, adica prelucrarii discursive, astfel incat sa poata fi intelese si, deci invatate. In acest sens, putem spune ca orice explicatie, incepe prin a fi o explicatie stiintifica si sfarseste prin a fi o explicatie de instruire si educationala.

Difuzarea explicatiilor stiintifice si intelegerea lor de catre pacient se face

GANDIRE SI ADEVAR IN KINETOTERAPIE

Gandirea este o facultate, o capacitate necesara a omului prin care se exprima rationalul, inteligibilul din jurul nostrum si din interiorul nostrum. Ea este deci o parte constituitiva a noastra prin care ne deosebim fundamental de restul lumii vii si prin ea se exprima ceea ce este specific naturii umane. Desigur, ea nu este singura capacitate umana si prin ea singura nu putem avea o viziune globala asupra cunoasterii si omului, ci este o parte, dar o parte esentiala a noastra.

Pe de alta parte, gandirea nu este intotdeauna "in actiune", daca avem in vedere somnul. Guitton, in lucrarea sa "Munca intelectuala" spunea ca "Omul gandeste maxim 20 de minute pe zi". Probabil ca este vorba de faptul ca foarte multe din actele noastre cuprind automatisme, operatii care se desfasoara pe baza a ceea ce psihologii numesc - stereotip dinamic.

Gandire si adevar - elemente centrale in kinetoterapie

Forta gandirii este insa imensa. Desi in comparatie cu universal, ea este un punct "cat bobul spumei", cum spune Eminescu, aceasta cuprinde intreaga lume si chiar pe ea insasi. Caracterul gandirii este de a actiona, nu asupra cuiva pentru a produce direct ceva - desi probabil ca la o alta magnitudine a dezvoltarii o va face, ci de a releva ceea ce este ascuns in lucruri si fenimene - ceea ce simturile nu pot sa detecteze decat imprecise si aleatoriu.