COMUNICAREA IN CADRUL GRUPULUI RESTRANS

comunicarea in cadrul grupului restrans (intre trei si cinci persoane) aduce un plus de structurare in raport cu formele de comunicare analizate pana acum, dar si "pierderi" semnificative in planul continutului. Aceste aspecte sunt generate de particularitatile conglomeratelor de persoane ce pot fi identificate cu grupurile restranse si de schimbarile adaptative care se produc in structura de ansamblu a acestora.

Dupa Pierre De Visscher, grupurile restranse se lasa determinate prin urmatoarele sapte caracteristici:

o relativa apropiere spatio-temporala;

prezenta unei ratiuni de a fi si de a ramane impreuna;

soarta relativ comuna (membrii grupului impartasind, intr-o masura care poate fi variabila, evenimente sau experiente comune);

posibilitatea perceperii si a reprezentarii fiecarui membru de catre ceilalti;

onticitate acceptabila (grupul fiind recunoscut ca atare de membrii sai si / sau de persoanele din afara acestuia);

interactiune permanenta intre membri, acestia neputand sa nu se influenteze;

durata suficienta pentru eventuala institutionalizare a acestuia[1].

Tinand seama de aceste caracteristici ale grupului restrans, se poate conchide ca actele de limbaj formulate in interiorul acestuia nu mai sunt spontane (sau involuntare), ci premeditate sau, cel putin, subordonate unui scop strategic. Persoanele care se intrunesc pentru a comunica nu se intretin pur si simplu, ci urmaresc realizarea unui obiectiv comun: articularea unui proiect de cercetare, planuirea unei excursii peste hotare, adoptarea unui plan de intrajutorare in situatii de criza financiara etc. De aici rezulta necesitatea unei mai bune structurari a situatie de comunicare si, cu deosebire, a circulatiei mesajelor.

Fiecare membru al grupului are sansa de a interactiona semic cu toti ceilalti membri si poate indeplini in aceeasi masura rolul de emitent sau rolul de receptor. Acest context dinamic prezinta riscul degenerarii comunicarii in pseudo-discutii confuze si anarhice, lipsite de orice finalitate. Acest risc este insa minim daca grupul in cauza are un lider capabil sa organizeze de-o maniera convenabila comunicarea. Rolul acestui lider este de a le reaminti partenerilor ca trebuie sa vorbeasca pe rand si sa asculte mesajele tuturor celorlalti vorbitori. Tot el prezinta datele problemei care le-a oferit oportunitatea de a comunica si delimiteaza "plaja" referentilor posibili ai mesajelor. Astfel, daca obiectivul comunicarii este prefigurarea unui viitor volum colectiv, nici un membru rezonabil al grupului nu va incerca sa le impartaseasca celorlalti visele din noaptea trecuta sau cateva amintiri din fericita lui copilarie.

Constrangerile privind continuturile mesajelor sunt dublate de restrictiile privind dimensiunile acestora, in raport cu capacitatea canalului de transmitere. Mai exact, nimeni - nici macar liderul grupului - nu are caderea de a monopoliza discutia, transformandu-i pe toti ceilalti in receptori pasivi.

Spunem receptori, iar nu ascultatori pasivi, dat fiind faptul ca eventualul monolog interminabil al cuiva are prea putine sanse de a fi ascultat (adica asimilat: receptat si inteles). Exagerarea in sens invers este la fel de paguboasa; daca fiecare membru al grupului tine cu tot dinadinsul sa joace rolul de emitent - refuzand calitatea de receptor -, atunci mesajele vor excede capacitatea canalului de transmitere, chiar daca acesta este simtitor mai dezvoltat decat in cazul comunicarii interpersonale. Or, semnalele in surplus din canal se transforma in zgomote, ce obstaculeaza receptionarea celorlalte semnale.

Distanta sociala redusa favorizeaza retroactiunea, ca si intelegerea corecta a acestuia, astfel incat actele de limbaj pot fi ameliorate continuu prin ajustarea mesajelor si a comportamentelor comunicationale in functie de situatia de facto a elementelor acestora. Spre exemplu, locutorul palavragiu care constata ca partenerii sai casca, isi potrivesc ceasul, discuta intre ei etc. va intelege ca nu se acorda atentie spuselor si va cauta sa-si incheie mesajul.