CONVORBIREA. ANCHETA PE BAZA DE INTERVIU

Scopurile unitatii de curs sunt:

oferirea unui pachet de informatii despre modul de utilizare a uneia dintre cele mai raspandite metode de cunoastere psihologica;

familiarizarea cu procedee speciale, derivate din aceasta metoda, de potentare a creativitatii grupurilor;

acela de cunoastere a particularitatilor si modului de utilizare a metodei interviului.

Obiective operationale

Dupa parcurgerea acestei unitati cursantul va putea:

sa precizeze aplicabilitatea, valoarea si limitele metodei convorbirii;

sa diferentieze, sa cunoasca si sa utilizeze multiplele tipuri de convorbire, in functie de contextul (educational, terapeutic sau de consiliere) in care vor fi utilizate;

sa valorifice potentialul metodei de grup;

sa o utilizeze pentru potentarea creativitatii grupurilor;

sa cunoasca exigente impuse de metoda anchetei pe baza de interviu;

sa utilizeze diferentiat cateva forme (tipuri) de interviu;

sa cunoasca si sa dezvolte calitatile unui bun operator de ancheta pe baza de interviu.

Planul unitatii de curs

1. Convorbirea

1.1. Introducerea

1.2. Convorbirea libera

1.3. Convorbirea semidirijata

1.4. Convorbirea dirijata sau standardizata

1.5. Convorbirea situationala

1.6. Convorbirea psihanalitica

1.7. Convorbirea nondirectiva

1.8. Conversatia libera in grup

1.9. Brainstormingul

1.10. Sinectica

2. Ancheta pe baza de interviu

2.1. Interviul (definire)

2.2. Interviul focalizat

2.3. Interviul formal

2.4. Interviul neformal

Autoevaluare

Bibliografie

CONVORBIREA. ANCHETA PE BAZA DE INTERVIU

1. Convorbirea

1.1. Introducere

Avand un cadru de aplicatie mult mai larg decat anamneza (consiliere, scoala, justitie, psihologie si psihiatrie), convorbirea este si o veche metoda de cunoastere interumana, a carei valoare a formulat-o insusi Socrate prin dictonul 'vorbeste ca sa te cunosc!'. Pentru ca elementele fundamentale constitutive ale structurii de personalitate (trasaturile si factorii) raman fapte interne ale subiectului, cunoasterea pleaca de la manifestarile lui exterioare, comportamente, atitudini, opinii, dar si de la elementele de expresivitate verbala si nonverbala.

Metoda marcata de subiectivism, pentru ca intotdeauna este o distanta (uneori apreciabila) intre ceea ce se spune si ceea ce gandeste, sau ceea ce face o persoana, convorbirea a fost rafinata de psihologi, care nu se pot dispensa de aceasta sursa vie de informatie, rezultata din contactul interuman direct.

Convorbirea este o discutie desfasurata intre cercetator si subiectul (subiectii) investigat cu scopul de a obtine relatari clare asupra parerilor, opiniilor, credintelor, atitudinilor acestuia, care permit culegerea de informatii diagnostice in legatura cu conceptia persoanei, valorile ei, filozofia de viata. Ea presupune relatia directa, de tipul 'fata in fata' intre cercetator si subiect, ale caror pozitii sunt intersanjabile si se bazeaza pe acordul liber consimtit al subiectului de a raspunde la intrebari, dar si pe capacitatea lui de exprimare verbala libera, spontana, ce pune in miscare mecanisme complexe (limbajul, gandirea, memoria, motivatia, afectivitatea, alte structuri ale personalitatii, legate de temperament si caracter cu precadere).

Calitatea informatiilor depinde de aceste disponibilitati interne puse in joc, dar si de sinceritatea deplina a subiectului, de disponibilitatea lui pentru dialog prin evitarea tendintelor de fatada, sau a celor nascute din dezirabilitatea sociala, prin care ar putea rezulta deformari intentionate ale informatiilor pentru a se pune pe sine intr-o lumina favorabila.

Capacitatea subiectului de a se autoanaliza introspectiv, dar si a operatorului de a conduce convorbirea pe fagasul dorit, prin angajarea deplina, a lui si a subiectului, in relatia de comunicare, sunt alte conditii ale metodei. Ca si pentru interviu, convorbirea presupune o capacitate comprehensiva si empatica ridicata a cercetatorului, ca si o experienta prealabila bogata, din care cauza R. Meili o considera 'metoda psihologica cea mai complicata si mai greu de invatat' (1964, p. 144).

Deoarece influenta cercetatorului insusi poate fi mai mare decat in oricare alta metoda, pentru ca se bazeaza pe o 'esantionare a conduitelor' si nu a persoanelor, putand ramane neabordate elementele cheie pentru problema in cauza si pentru ca isi poate schimba rapid cursul prin activarea mecanismelor de aparare si conservare a stimei de sine, rezultatele convorbirii trebuie atent selectionate, evaluate, filtrate (ele insele operatii subiective), pentru a decanta ceea ce este cu adevarat relevant.

Avantajele metodei provin din aceea ca ea permite un acces mai direct la viata interna a subiectului (opinii, atitudini, interese, convingeri, aspiratii, expectatii, conflicte, prejudecati, mentalitati, sentimente sau valori), prin care se reliefeaza unicitatea si individualitatea persoanei. Metoda poate completa alte cai de investigatie mai elaborate sau standardizate (experimentul, chestionarul sau testele), pentru a obtine informatiile relevante, care personalizeaza investigatia.

1.2. Convorbirea directa

Este varianta cea mai apropiata de psihologia simtului comun, ea se poate concentra in jurul unei teme, dar schimbarile firesti de directie, alternarea rolurilor, caracterul aleatoriu al raspunsurilor, o fac greu de urmarit, sortat si cuantificat. Ea poate fi un preambul al unei discutii dirijate sau a altui tip de abordare, un fel de tatonare reciproca pentru a ajunge la un ritm comun, conditie de fond a unei bune comunicari.

1.3. Convorbirea semidirijata

Este aceea in care psihologul are precizata nu numai tema, dar si cateva obiective precise ce trebuie atinse, pe care insa nu ajunge sa le epuizeze sau sa le parcurga in ordinea stricta pe care si-a propus-o anterior. Obiectivele aflate in atentia cercetatorului (numite si criterii) pot fi aspecte intelectuale, afective, etice, atitudini, opinii sau motivatii ale unor conduite, descifrarea intentionalitatii etc., pot fi gandite intercorelat sau independent. Elementul de standardizare este aici mai mare, de unde posibilitatea mai bine marcata de a cuantifica datele obtinute.

1.4. Convorbirea dirijata sau standardizata

Convorbirea dirijata sau standardizata da un grad mic de libertate cursului discutiei, caci subiectii trebuie sa raspunda toti acelorasi intrebari, formulate in acelasi fel si in aceeasi ordine, indiferent de particularitatile lor. Este o convorbire structurata si tematica, ce se apropie foarte mult de ancheta sau chestionar. Daca in forma precedenta erau permise schimbarea succesiunii si a cursului convorbirii, cu reformularea unor intrebari sau cu adresarea de intrebari suplimentare, in scopul clarificarii unor sensuri, pentru convorbirea dirijata aceste libertati nu sunt permise.

1.5. Convorbirea situationala

Convorbirea situationala cere subiectului sa spuna cum s-ar comporta el intr-o anumita situatie, descrisa de psiholog, cum ar prelucra informatiile sau documentele furnizate de acesta. In psihiatrie, convorbirea structurata cu scop de diagnostic are un anumit grad de standardizare, astfel incat sa permita o culegere sistematica de semne relevante pentru o anumita tulburare psihiatrica.

In acest domeniu ea poate urma anamnezei si este dublata obligatoriu de investigatie atenta a conduitelor expresive (mimica, pantomimica, intonatie), ca metode concurente, ale caror informatii produc convergenta necesara diagnosticului psihiatric.

1.6. Convorbirea psihanalitica

Are reguli precise si o anumita evolutie in timp: terapeutul sade in spatele divanului pe care este asezat confortabil pacientul, care vorbeste liber, respectand doar o singura regula, aceea de a exterioriza tot ceea ce ii trece prin minte. Materialul adunat este ulterior supus interpretarilor, care pun in evidenta modalitatile conflictului defensiv, vizand 'in ultima instanta dorinta care se formuleaza in orice productie a inconstientului' (Laplanche, J., Pontalis, J.-B., 1994, p. 197). Sensul curei psihanalitice este chiar acela de a oferi subiectului cheia, accesul spre continutul latent al acestor conflicte inconstiente, prin care se obtine 'purificarea', catharsisul.

Evocand sau retraind evenimentele traumatice care s-au fixat in structuri patologice, subiectul se elibereaza de continutul lor afectogen negativ (prin asa numita abreactie).

1.7. Convorbirea nondirectiva

Este metoda de baza a psihoterapiei omonime, al carui parinte este Carl Rogers, unul din promotorii psihologiei umaniste. In opinia lui Rogers metoda psihanalitica ii face pe oameni sa para neajutorati si dependenti de terapeut, de aceea metoda lui, centrata pe client, sau nondirectiva, face ce personajul principal sa fie subiectul, care poate descoperi singur resursele propriei insanatosiri. Fata de acesta psihoterapeutul trebuie sa aiba o atitudine calda, pozitiva si de acceptare, care determina clientul sa devina constient de sine si sa se accepte asa cum este, odata ce a descoperit aceasta el fiind capabil sa-si rezolve singur problemele. Rolul psihoterapeutului este sa creeze ambianta necesara destainuirii spontane, adica a unei atmosfere de comunicare calda, autentica, bazata pe simpatia si intelegerea subiectului, chiar cand manifestarile lui contrazic modul de a fi al terapeutului.

In sens strict, in aceasta convorbire asimetrica (pentru ca ea retine doar faptele care sunt in acord cu teoria postulata, ca si psihanaliza) terapeutul doar reformuleaza sintetic ceea ce rezulta din povestirile clientului, avand un minimum de interventie, de unde si numele ei de nondirectiva.

Convorbirea poate fi individuala, de grup, de familie sau de cuplu, fiecare desemnand zone si procedee de lucru specifice, care cer formare si antrenamente speciale pentru psiholog.

Exista tipuri si tipuri de convorbire in grup. J. W. Dunlop si M.J. Watman (citati de Schiopu, U., 1976, p. 71) vorbesc despre doua situatii: prima in care psihologul pune aceeasi problema tuturor subiectilor, ceea ce face ca cel care 'sparge gheata' sa fie dezavantajat, deoarece exista un disconfort psihic al primului vorbitor, iar cel ascultat la urma sa fie avantajat, deoarece are 'ultimul cuvant', profitand de faptul ca ceilalti au produs deja o cantitate importanta de informatie. Rolul psihologului ar fi acela de moderator, care trebuie sa animeze discutia in grup, sa pastreze ordinea si sa activeze subiectii inerti.

O alta metoda este aceea in care psihologul pregateste atatea teme cati subiecti sunt, organizand astfel discutia incat fiecare subiect sa treaca prin pozitiile de initiator (care sparge gheata), sau are ultimul cuvant. Intr-un fel scoala a oficializat aceste doua metode, prima fiind cea de tip colocviu, a doua cea de tip examen. Psihologul poate urmari tipul de emotie aparuta in timpul comunicarii, adaptarea la situatie, spontaneitatea participarii, rolul asumat de fiecare in grup, constanta lui, etc. Aceste metode sunt extrem de importante in constituirea asa numitului grup terapeutic, pentru ca testeaza afinitatile, compatibilitatile, aversiunile, idiosincraziile etc.

1.8. Convorbirea libera in grup

Este importanta pentru ca problema nu mai emerge de la psiholog, care, nemaiavand rolul de dirijor al discutiei, ramane un membru mai special al grupului (observator). Prin libertatea lor, discutiile pot scoate la suprafata caracteristici ale gandirii, creativitatii, stilului fiecaruia, aspecte de personalitate, dar si modul in care se structureaza grupul in rezolvarea unei probleme.

Subiectii adolescenti agreeaza mult aceasta metoda care permite reliefarea punctului propriu de vedere, originalitatii si creativitatii personale, dar conducerea discutiilor presupune o arta indelung exersata de coordonare a interventiilor. Valorificarea superioara a acestor metode sunt brainstormingul lui A.F. Osborn si sinectica lui J.J. W. Gordon.

1.9. Brainstormingul

Literal brainstorming inseamna furtuna cerebrala si este o tehnica de creativitate elaborata de Osborn in 1939, fondata pe stimularea grupului si debransarea (suspendarea sau aminarea) controlului logic si social. Cuprinde patru faze:

in faza de producere a ideilor, participantii (care au caracteristici personale si socioculturale foarte diferite) trebuie sa lucreze asupra unei probleme concrete, prezentata intr-o maniera simpla, dupa cateva reguli (fiecare sa produca un numar maxim de idei, nascute prin asociatii libere sau chiar nastrusnice, abandonand orice judecata evaluativ - critica si putand folosi tot ceea ce s-a produs pentru a recombina si transforma ideile altora);

fazele de cernere, aprofundare si de definitivare a ideilor selectionate se face in colaborare cu responsabilii organismului care au propus problema.

Sedinta este condusa de un specialist care enunta problema, maniera de lucru, recolteaza (inregistreaza) toate solutiile si creeaza un climat de grup degajat, entuziast si competitiv, care stimuleaza creativitatea grupului.

1.10. Sinectica

Metoda pusa la punct de Gordon este una de creativitate colectiva,deoarece cuprinde 6-8 oameni cu acelasi nivel de pregatire, dar cu profesii foarte diferite pentru a facilita fluiditatea, flexibilitatea si maleabilitatea punctelor de vedere, grupul fiind solicitat sa rezolve o problema de nespecialitate. El lucreaza dupa doua reguli: 1) sa faci ca un lucru ciudat sa devina familiar (faza analitica de intelegere) si 2) sa faci ca obisnuitul sa devina ciudat (synectics in engleza inseamna a realiza legaturi intre lucruri si fenomene). Semanand cu brainstormingul prin aceea ca stimuleaza creativitatea, sinectica este o tehnica de lucru mai disciplinata, cu grade de intelegere mai bune in grupul creativ.

Principiile care stau la baza metodei sunt:

creativitatea si procesele creative se pot dezvolta numai daca se intelege substratul situational care le sustine;

creativitatea are ca element esential si principii de baza punerea emotionalitatii inaintea rationalitatii;

trebuie traversate elementele irationale pentru a creste sansa de reusita in rezolvarea de probleme.

Sinectica incurajeaza fantezia, dar incercarile de a emite judecati pripite sau de a critica legaturile nerelevante sunt dezaprobate. Ea pare a fi mai creativa decat brainstromingul, deoarece elaboreaza metode pentru cresterea intelegerii fata de situatia problematica, climatul emotional afectiv si cel motivational fiind potentati si considerati la fel de importanti ca cei intelectuali. Asociind diferite moduri de gandire, sinectica este o importanta tehnica de formare si dezvoltare a creativitatii de grup.

Pentru a compensa dezavantajele convorbirii, psihologul trebuie sa culeaga in prealabil informatii despre problema ce va fi discutata, dar si despre caracteristicile subiectului, sa-si structureze dinainte intrebarile pentru a putea anticipa raspunsurile sau reactiile neprevazute (blocajele sau refuzul de a mai raspunde), sa creeze un climat stimulativ si motivat pentru a obtine informatii autentice, reale, complete despre problema investigata. Fara a necesita materiale sau dotari speciale, convorbirea culege intr-un timp scurt o cantitate mare de informatii valoroase, utilizabile intr-o mare varietate de scopuri.

Subminata de subiectivitatea profunda a ambilor parteneri aflati in relatie, aceste date culese prin observatie vor fi necesarmente coroborate cu alte date pentru a le completa, verifica si a ne asigura astfel de validitatea lor.

In psihologie scopurile convorbirii sunt diverse:

reconstituirea evenimentelor relevante din istoria personala (anamneza);

sondarea cunostintelor subiectului cu scopul evaluarii lor (interogatia orala, atat de mult folosita in evaluarea scolara);

depistarea aptitudinilor, atitudinilor si intereselor pentru o profesie (orientarea scolara, ghidarea vocationala);

contribuie la diagnosticul si tratamentul (medical sau psihoterapeutic)    pentru subiectii cu tulburari de comunicare (relationale), cum ar fi introvertitii, anxiosii sau cei cu tendinte autiste;

ajuta subiectul sa infrunte o situatie existentiala concreta (angoasa, anxietate de examen, prin sfat psihologic avizat);

antreneaza subiectul in obtinerea de performante ridicate prin cresterea capacitatii lui relationale (antrenament, formare).

Asa cum precizeaza D. Anzieu (Dictionar de psihologie, 1999, p. 190) convorbirea poate fi solicitata de cel interesat (sfat, consiliere, convorbire clinica), de psiholog (ancheta, sondaj de opinie, cercetare stiintifica), de un tert (medic, profesor, functionar public), pentru a culege o parere avizata profesional despre un caz ce implica responsabilitatea deciziei si interdisciplinaritatea.

2. Ancheta pe baza de interviu

Ancheta, ca metoda de cercetare psihologica, face din obiectul ei si instrument si scop, caci ne ajuta sa cunoastem omul cu ajutorul lui insusi. Prin sondarea faptelor, atitudinilor si opiniilor pe care le are, il ajutam in acelasi timp sa se cunoasca mai bine.

Schema operationala generala a anchetei se bazeaza pe culegerea de informatii prin intrebare - raspuns, in sens mai larg ea presupunand colectarea sistematica de informatii cu privire la trebuintele, motivatiile, aspiratiile, credintele, valorile, maniera de a trai, de a munci si de a se distra a persoanelor si grupurilor din care fac parte, fie ele mai mici (colectivul de elevi, echipa sportiva, grupa de munca), fie populatii largi.

Luand o amploare deosebita in a doua jumatate a secolului al XX-lea, odata cu cresterea urbanismului, ancheta psihosociala are ca obiective culegerea de date personale despre mediul ambiant, despre comportamentul si activitatea extraprofesionala, opinia publica, motivatii si atitudini, adica aspecte obiective (factuale) si subiective, predominant psihologice. Ea vizeaza doua tehnici fundamentale: tehnica interviului si tehnica chestionarului (autoadministrat sau administrat prin opratorul de ancheta).

2.1. Interviul

Larg utilizat in mass-media (televiziune, radio, presa), interviul este incadrat in categoria metodelor psihosociale de tipul anchetei, pentru ca se bazeaza pe schema intrebare - raspuns. Operatorul de interviu (anchetatorul) interactioneaza direct, nemijlocit cu intervievatul, ceea ce face ca metoda sa se asemene cu discutia, convorbirea, conversatia, dialogul sau interogatoriul.

Daca insa interogatorul evoca atmosfera judiciara, celelalte metode evocate sunt doar partial sinonime cu interviul prin faptul ca presupun schimbul de informatii, diferenta fiind aceea ca in interviu operatorul dirijeaza subiectul, imprimand un anumit curs discutiei, deci pozitia lui este privilegiata si nu este    intersanjabila cu a subiectului.

Scopul interviului este, dupa Moser, de a pune subiectul in situatia de a exterioriza o anumita informatie care nu poate fi extrasa si obiectivata printr-o alta metoda (ceea ce ar face interviul inutil). Fiind o metoda interactiva, reusita ei depinde in buna masura de capacitatea intervievatorului de a intelege rezistenta intervievatului, care vine in aceasta relatie cu inhibitii ce tin fie de personalitatea sa (emotivitate, anxietate, teama de a se produce in public, motivatii, valori etc.), fie de modul cum este organizat intreg contextul situational. Pentru a le depasi, operatorul trebuie sa stie sa introduca pe subiect in situatie, clarificandu-i scopurile interviului si convingandu-l ca raspunsurile trebuie sa reflecte parerea lui reala. Stiind ca subiectii se simt in largul lor in ambianta cunoscuta a familiei sau a locului de munca, acestea devin si cele mai potrivite contexte de a intervieva pe cineva.

Avand mare libertate de miscare, interviul are sanse de reusita mai mari decat chestionarul, caci planul initial poate fi schimbat din mers, in functie de situatie. In functie de aceasta libertate exista doua tipuri de interviu, cel clinic si cel focalizat.

Interviul si conversatia clinica practic se suprapun, in sensul ca sunt forme foarte specializate de investigatie in scop diagnostic si terapeutic, in care exceleaza medicii (psihiatri mai ales), psihologii clinicieni si pedagogii, profesorii, care il pot folosi in orientarea profesionala, de exemplu."Specificul interviului clinic este consta in aceea ca el este o metoda calitativa, avand drept obiectiv cunoasterea adancita a personalitatii subiectului" (Golu, P., 1974, p. 323).

2.2. Interviul focalizat

Presupune centrarea ("focalizarea") atentiei mai multor subiecti pe aspecte sau evenimente traite, cunoscute de toti, conditia lui de baza fiind aceea a existentei unei experiente comune, data de participarea tuturor la situatia sociala invocata (un accident, o emisiune televizata, un spectacol etc.), in raport cu care ei trebuie sa-si exprime cat mai clar punctul de vedere. Pentru aceasta operatorul trebuie sa analizeze prealabil situatia in detaliu, pentru a avea deja cateva ipoteze sau idei care sa-i permita flexibilitate si adaptare la subiectii investigati, pentru a surprinde din discutiile cu ei opiniile cele mai semnificative si relevante. Deci focalizarea se face nu pe persoane, ci pe situatiile, evenimentele care s-au rasfrant asupra acestora, interviul urmand a produce un tip de informatii semnificative social in raport cu acestea.

Acest tip de interviu are si o importanta functie de control (feedback) a efectelor produse de comunicarea in masa, definind masura in care mesajele sunt percepute sau determinand distanta dintre efectele scontate si cele efectiv realizate.

De asemenea orice alta actiune sociala (lansarea unui produs nou, constructia unei hidrocentrale sau deschiderea unui nou magazin) pot face apel la interviul focalizat, caci prin surprinderea psihologiei sociale se pot releva parametrii de eficienta ai acestor actiuni.

Publicitatea si propaganda (culturala sau politica) sunt domeniile care beneficiaza semnificativ de aceasta metoda.Din punct de vedere al tehnicii de aplicare putem distinge doua tipuri de interviu:

2.3. Interviul formal

Este unul structurat, standardizat, controlat strict, constand dintr-o suita de intrebari formulate si aplicate intr-o ordine stricta, prin care interviul devine practic o ancheta.

2.4. Interviul neformal

Este mult mai flexibil, pentru ca intrebarile decurg din logica situatiei, existand doar un ghid de interviu. Aspectele de calitate, nuanta, fiinte sunt tipice acestei forme de investigatie, care pentru a ajunge la reusita trebuie sa decurga agreabil, fara tensiune, jena sau teama. De aceea calitatile personale ale operatorului (calm, stapanire, caldura, empatie, atitudine incurajatoare) devin esentiale in angajarea persoanelor intr-o discutie fructuoasa.

Exista si riscul de a rata un interviu sau de a obtine o informatie nerelevanta, cum se intampla si in cazul chestionarului cu intrebari deschise. Experienta de a suprima distantele, de a echilibra asimetria relatiei, de a stabili usor si natural contactul uman, fac din interviul formal o cale predilecta a televiziunii si radioului, in efortul lor de a crea o societate democratica si participativa. Prin existenta posturilor locale de radio si de televiziune, acestea intervin in mod nemijlocit la crearea unor sisteme largi de integrare si unificare sociala in vederea construirii impreuna a unei lumi evoluate, mai eficienta, mai democratica si mai umana.

Autoevaluare

Caracterizati metoda convorbirii prin raportare la acceptiunea comuna in legatura cu aceasta metoda.

Operati distinctii intre tipurile de convorbiri, plecand de la gradul de interventie, dirijare al psihologului.

Descrieti utilizarea corecta a formulelor inalt specializate ale acestei metode (convorbirea psihanalitica si cea nondirectiva).

Evaluati importanta metodei convorbirii in consilierea individuala si de grup.

Analizati si evaluati formele inalt specializate ale convorbirii in potentarea creativitatii grupului.

Faceti o analiza comparativa intre brainstroming si sinectica.

Indicati care este specificul metodei interviului.

Incercati o comparatie intre principalele tipuri de interviu (clinic sau focalizat, formal sau neformal).

Indicati modul de valorificare a valentelor metodei interviului, aratand cum se pot dezvolta calitatile personale necesare utilizarii creative a metodei.

Nota: Temele 2, 6 si 7 sunt obligatorii, celelalte pot fi utilizate ca exercitii de fixare si aprofundare a cunostintelor din curs.

Bibliografie

Chelcea, S., Chestionarul in investigatia sociala, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1975.

Doron, R., Parot, F., Dictionar de psihologie, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1999.

Laplanche, J., Pontalis, J.-B.,Vocabularul psihanalizei, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994

Golu, P., Psihologie sociala, E.D.P., Bucuresti, 1974.

Horghidan, V., Metode de psihodiagnostic, E.D.P., Bucuresti, 1997.

Roco, M., Creativitatea individuala de grup. Studii experimentale, Ed. Academiei, Bucuresti, 1979.

Schiopu, U., Introducere in psihodiagnostic, Tip. Univ. Bucuresti, 1976.

Schiopu, U., coord., Dictionar enciclopedic de psihologie, Ed. Babel, Bucuresti, 1997.

Zlate, M., Introducere in psihologie, Casa de editura si presa "Sansa", Bucuresti, 1996.