Comunicarea - Dificultatile unei definitii

Comunicarea - Dificultatile unei definitii

Comunicarea nu este nici pe departe o activitate tanara, ea este cu siguranta la fel de veche ca si istoria umanitatii, chiar daca nu a fost recunoscuta drept stiinta decat de putina vreme . De aceea, pentru a ajunge sa intelegem teoria comunicarii, trebuie sa vedem mai intai ce este comunicarea? Asa cum arata Armand si Michèle Mattelart , "notiunea de comunicare are o multime de sensuri . Daca lucrurile sunt asa de multa vreme, proliferarea tehnologiilor si profesionalizarea practicilor n-au facut decat sa adauge in aceasta polifonie glasuri noi, la sfarsitul unui secol care face din comunicare o figura emblematica a societatilor celui de-al treilea mileniu" .

Literatura de specialitate ne ofera o gama larga de definitii si, implicit, de abordari . O scurta trecere in revista a catorva pozitii teoretice ne va ajuta sa intelegem complexitatea fenomenului comunicarii:

Astfel, K . R . Scherrer[2] abordeaza comunicarea interactiona la om si la animal (ceea ce pentru unii analisti este comunicare sociala) definind-o ca pe "un proces in care doi sau mai multi actori co-orientati catre un scop isi transmit informatia de o maniera mutual contingenta, gratie unor configuratii multicanale" .

Pentru S . Moscovici[3], a comunica inseamna a transmite si a influenta .

La Smith[4] cele doua pozitii se impletesc in conceperea comunicarii plecand de la ideea de partaj al informatiei intre indivizi in cadrul unui schimb social, acest partaj activand, in foarte multe cazuri, o negociere pentru a asigura incadrarea situatiei si a contextului si pentru a reduce incertitudinea prin precizarea intentiilor indivizilor care comunica (termenii subliniati nu reprezinta altceva decat notiuni importante in abordarea fenomenului comunicational) .

Comunicarea reprezinta, in viziunea lui John Fiske una dintre activitatile umane pe care fiecare dintre individ o poate recunoaste, dar pe care foarte putini o pot defini in mod satisfacator . A comunica inseamna a vorbi cu cineva, comunicare este si televiziunea, raspandirea de informatii, coafura, critica literara, moda si lista poate continua la nesfarsit . Vedem, astfel, cum comunicarea umana este un domeniu extrem de divers si de multilateral .

Dar pentru a intelege ce este comunicarea, sa incepem cu:

1 . Definitii de dictionar

Le Petit Robert[6] mentioneaza Comunicare, cuvant atestat din 1364 si provenit din latinescul communicare desemneaza " a fi in relatie cu" . Din 1557 apare si sensul " a face cunoscut ceva cuiva" . Din secolul al XIV-lea apare sensul "a fi, a se puune in relatie"

Sau "a face cunoscut ceva cuiva [ . ] . A imparti ceva cu cineva . A face comun, a transmite ceva" .

"Comunicare: actiunea de a fi in raport cu altcineva, in general prin intermediul limbajului; schimb verbal intre un locutor si un interlocutor, caruia primul ii solicita un raspuns [ . ] . Actiunea de a pune in relatie, in legatura, in contact, diferite lucruri" .

Le Petit Robert din 1974 defineste comunicarea ca "actiunea de a comunica ceva: avez, mesaj, informatie" .

A comunica: A transmite ceva, a impartasi cuiva un sentiment, o stare . [ . ] A intra in contact cu cineva, a-i impartasi gandurile, sentimentele" . (Larousse)

"Comunicare: Faptul de a-si manifesta gandirea sau sentimentele prin intermediul limbajului, al scrierii, al gesturilor, al mimicii, cu scopul de a se face inteles .

Stiintific: Procesul prin care o sursa de informatii A incearca sa actioneze asupra unui receptor de informatii B astfel incat sa provoace la acesta aparitia unor acte sau a unor sentimente permitand o reglementare a activitatilor lui B sau ale grupului caruia ii apartin A si B (E . Henriquez, 1971) . Ansamblu al dimensiunilor lumii noastre reale care rezulta din faptul ca entitati - adica oameni - intra in relatie unele cu altele si incep sa actioneze unele asupra celorlalte (P . Watzlawick, 1981)" (R . Legendre, Dictionnaire actuel de l'éducation) .

Dictionarul Explicativ al limbii romane defineste comunicarea ca "a face cunoscut, a da de stire, a informa, a instiinta, a spune" si despre oameni, comunitati sociale etc . "a se pune in legatura, in contact cu", " a vorbi cu", dupa cum si "a fi in legatura cu, a se duce la" . Tot in DEX intalnim definitia "actiunea de a comunica si rezultatul ei" .

Incercand o sinteza a definitiilor de dictionar, Jeanine Beaudichon[7] arata ca "prezentarea (dictionarelor, n . n . ) este facuta ca si cum comunicarea ar fi o notiune omogena . Ori, nu este cazul: printre numerosii modulatori, dintre care unii au fost enumerati mai sus, iata cativa: obiectivul, raporturile de putere ori de influenta pe care le exercita in general sau unii fata de altii interlocutorii, numarul acestora, distanta care ii separa etc . A comunica atunci cand interlocutorii pot sa interactioneze si sa coopereze din punct de vedere social pentru a asigura transmisia nu este acelasi lucru cu a actiona unidirectional . Si intr+un caz si in altul, locutorul este in raport cu auditorul sau cu auditorii sai; dar daca nici un raspuns nu este posibil, natura insasi a activitatii care trebuie desfasurata pentru a transmite efectiv informatia este diferita de cea care se realizeaza atunci cand returul si interactiunea sunt posibile . Exista diferite circumstante, diferite tipuri de motivatii care modeleaza de o maniera caracteristica diferitele tipuri de interactiuni: comunicarea nu poate fi definita decat in raport cu ceea ce denumim in mod generic context" .

Daca definitiile prezentate ridica foarte multe probleme de circumscriere a fenomenului comunicational, apelul la etimologia cuvantului va incerva sa limpezeasca lucrurile:

2 . Etimologia cuvantului:

Etimologic, cuvantul comunicare vine din latinescul COMMUNICARE, "a pune sau a avea in comun", cuvant format din CUM ("impreuna, cu") si adjectivul MUNIS, -E ("care isi face datoria, indatoritor, serviabil") . Forma latina a verbului exprima sensul profund al comunicarii, alaturand functiei de contact, de legatura si pe aceea de "a face comun ceva, a impartasi, a pune impreuna, a amesteca, a uni" . Acest cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem adjectivele IMMUNIS "scutit de sarcini, exceptat de la indeplinirea unor datorii" (la Tit Liviu, immunis militia avea sensul de "scutit de serviciul militar"), de unde si sensul actual "exceptat de la contractarea unei boli"; COMMUNIS "care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, "ce apartine mai multora sau tuturora" (acceptiune din sintagma trasaturi comune) si probabil *MUNICUS, cuvant neatestat in texte, dar reconstituit . Acest cuvant il poate explica pe COMMUNICARE, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura . Apoi, o data cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu (francezul communier[8]) . Din aceasta ultima acceptiune s-a dezvoltat antonimul EXCOMMUNICARE "interdictie de a primi impartasania", echivalenta cu excluderea din comunitate si punerea, practic, in afara legii . Romanii nu au retinut decat intelesul cultural, ecleziastic al latinescului COMMUNICARE, mostenit sub forma cuminecare .

Acestea sunt tocmai sensurile pe care le descopera Constantin Noica in cuvantul cuminecare . "Cuvantul acesta cuminecare, purtator de atatea afirmari, nu este numai al limbii noastre . Vine din latinescul COMMUNICARE si, prin latina ecleziastica, a capatat in toate limbile romanice acelasi sens, de a se impartasi de la, a se impartasi intru ceva" .

Preluarea recenta, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic bogat in semnificatii . Cele doua cuvinte surori dau seama impreuna de ambivalenta procesului de comunicare, evidentiindu-i dubla dimensiune, comunitara si sacra .

3 . Diversitate de opinii si abordari:

Mihai Dinu[10] insista asupra dificultatilor de definire exacta a termenului comunicare, avand in vedere "intreaga incarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate de-a lungul vremii" de acest cuvant . Tot el arata ca acest concept "deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de confuzii si controverse" .

Diversitate de unghiuri de abordare . Pentru a incerca sa faca bilantul procesului de proliferare semantica care inconjura acest concept, cercetatorii americani Frak E . X . Dance si Carl E . Larson au adunat, limitandu-se la cele mai semnificative, 126 de definitii ale comunicarii propuse de diferiti autori . Si aceasta pentru ca in foarte multe domenii (biologie, sociologie, stiintele informatiei, cibernetica, telecomunicatii etc . ) termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata, nu de putine ori, in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoasterii .

Viziunea biologilor . Astfel, Mihai Dinu[13] arata, in lucrarea amintita, ca pentru un biolog ca Edward O . Wilson "comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti" .

Viziunea informaticienilor, a psihologilor si a sociologilor . Dar aceasta definitie nu ii poate multumi pe informaticieni, interesati de comunicarea dintre "organisme" sau "celule" nevii, ori pe psihologi si sociologi, care nu concep comunicarea in afara unui subiect dotat cu constiinta . Toti acesti ar accepta mai degraba definitia propusa de Carl I . Hovland, Irving I . Janis si Harold H . Kelley dupa care "comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditoriul) " .

Nonverbalul . Nici aceasta definitie nu pare a fi suficienta, pentru ca ea ignora comunicarea non-verbala, persoanele aflate in interactiune nemijlocita transmitandu-si cu precadere mesaje non-verbale . Acestea sunt estimate la circa 65% de Ray Birdwhistell, care are in vedere numai limbajul gestual, si la nu mai putin de 93% de Albert Mehrabian care include in aceasta categorie si parametri vocali de tipul intonatiei, ritmului, inaltimii, volumului sonor etc . care insotesc expresia verbala, fara a apartine planului lingvistic propriu-zis . Nu trebuie sa uitam ca exista foarte multe situatii cand oamenii sunt obligati sa comunice prin mijloace exclusiv non-verbale, ca in cazul mutismului sau al surditatii unuia dintre parteneri, in cazul aloglotiei (pierderea capacitatii limbajului) interlocutorilor sau in contexte situationale deosebite, ca distanta excesiva, zgomot foarte puternic, interdictii cu caracter magic sau religios, constrangeri de ordin ludic sau artistic, precum si jocurile de societate bazate pe mimarea unor actiuni sau in spectacolele de pantomima .

Comunicarea animala . Dar si aceasta abordare lasa ceva deoparte: e vorba de vastul domeniu al comunicarii animale, ce face obiectul etologiei si care, cu exceptia "verbalitatii" neconstientizate a pasarilor imitatoare (papagali, corbi, grauri, pasarea-lira), nu cunoaste ipostaza lingvistica .

Comunicarea intrapersonala . Mai exista si comunicarea intrapersonala (dialogul interior), care nu se poate defini in termenii alteritatii ("a schimba comportarea altor indivizi") .

Comunicarea umana, arata Laurentiu Soitu[16], este esenta legaturilor interumane exprimata prin capacitatea de a descifra, permanent, sensul contractelor sociale rezultate cu ajutorul simbolurilor si al semnificatiilor socialo-generale, in vederea obtinerii stabilitatii ori modificarii comportamentelor individuale sau la nivel de grup .

Comunicare in sensul cel mai larg posibil . Au existat si incercari de largire a cadrului definitiei, pentru a acoperi exigentele a cat mai multora dintre disciplinele interesate de problemele comunicarii, dar nici ele nu au avut mai mult succes . Astfel, Charles Morris definea conceptul de comunicare ca "punerea in comun, impartasirea, transmiterea unor proprietati unui numar de lucruri", largindu-l pana la a cuprinde tipuri de actiuni care nu mai au nimic de a face cu informatia . Filosoful american isi ilustreaza el insusi definitia cu exemplul surprinzator al unui calorifer care isi "comunica" caldura obiectelor din spatiul ambiant, aratand ca "orice mediu care serveste acestui proces de punere in comun e un mijloc de comunicare: aerul, drumul, telefonul, limbajul " .

O alta incercare de definire este reprezentata de ceea ce numim "ipoteza Sapir-Whorf" : imaginea pe care ne-o formam asupra realitatii depinde esentialmente de limba pe care o vorbim . Or, dupa cum se stie, engleza, ca si franceza, nu poseda un cuplu de cuvinte care sa marcheze distinctia, existenta in romana, intre comunicare si comunicatie . Pentru vorbitorii de limba romana, trenul sau metroul sunt mijloace de comunicatie, iar logosul si melosul, mijloace de comunicare . Pentru un roman, marfa se poate transporta pe o cale de comunicatie, in timp ce o stire se transmite pe o cale de comunicare si nu invers . Aerul, mentionat de Morris, poate fi si o cale de comunicatie si o cale de comunicare, dupa cum serveste transportului de marfuri si pasageri ori difuzarii in spatiu a cuvintelor pe care le rostim .

Comunicare si comunicatie . Mihai Dinu are perfecta dreptate cand insista asupra distinctiei dintre mijloace de comunicare si mijloace de comunicatie, pentru ca a discuta despre transmiterea mesajelor, adica despre comunicare, in termenii metaforei transportului ar fi o mare greseala . Pentru ca nu cuvintele poarta intelesuri, acestea nu exista decat in mintea celor care le utilizeaza . Cuvantul rostit nu e altceva decat un semnal care, odata ajuns la un receptor, poate sau nu sa iste in mintea acestuia un inteles, strict conditionat insa de cunoasterea codului, in absenta caruia comunicarea nu este posibila . Cuvintele mal si miel sunt intelese si de un francez, dar cu totul alte sensuri decat cele pe care li le atribuie un roman, tocmai din cauza non-identitatii codurilor lingvistice . Vedem astfel cum definitia lui Charles Morris, nefacand distinctia dintre comunicare si comunicatie, devine mult prea larga, ambigua, generand confuzii privind natura reala a proceselor de semnalizare si de semnificare .

Asemenea definitii deficitare au trezit ironia multor cercetatori . Astfel, definitia profesorului britanic de telecomunicatii Colin Cherry "Comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele" a prilejuit observatia critic-glumeata a lui Louis Forsdale care remarca ca si lesa cu care ne scoatem cainele la plimbare poate fi considerata, in litera acestei definitii, o forma de comunicare . Daca depasim ironia cercetatorului, vom vedea ca lesa in sine nu este comunicare, dar ca ea stabileste o legatura comunicationala intre om si caine, in masura in care anumite smucituri semnificative pot transmite informatii relative la intentiile de deplasare, atentionari si avertismente etc .

Observam, deci, dificultatea de a gasi o definitie convenabila acestui fenomen al comunicarii, definitie care sa satisfaca si specialistul dintr-un domeniul strict circumscris, dar care sa aiba si un caracter general .

Aceasta dificultate s-ar reduce daca ne-am limita la comunicarea interumana, facand abstractie de cea animala .

Intentia si influenta . Dar si asa ramane un punct nevralgic, cel al intentionalitatii . Mai mult decat atat, nu orice comunicare urmareste sa provoace modificari comportamentale, asa cum lasa sa se inteleaga una dintre definitiile amintite mai sus . Muzica sau artele plastice constituie importante mijloace de influentare a constiintelor si de modelare a afectivitatii, fara ca in intentiile artistului emitator sa stea impunerea ori sugerarea unor schimbari in conduita receptorului .

Trebuie sa raspundem la intrebarea daca putem vorbi de comunicare si atunci cand scurgerea de informatii este involuntara, iar acest raspuns imparte teoriile comunicarii in doua mari clase .

Prima clasa este reprezentata de semiologia comunicarii, asa cum a fost ea dezvoltata de semioticienii Eric Buyssens, Jeanne Martinet, Georges Mounin si Louis Prieto . Acestia fac distinctia clara intre semnal si indiciu, numai semnalul presupunand existenta unei intentionalitati din partea emitatorului . Paloarea brusca de pe chipul cuiva este doar un indiciu al sentimentelor care il incearca, pe cand o chemare in ajutor reprezinta un semnal explicit, un act deliberat savarsit cu un scop precis . Acesti autori considera ca putem vorbi despre comunicare numai in cazul semnalelor, studiul indiciilor fiind rezervat unei discipline aparte: semiologia semnificarii .

A doua clasa este reprezentata de Scoala de la Palo Alto, in cadrul careia au fost elaborate renumitele "axiome" ale comunicarii . Prima dintre ele, apartinand lui Paul Watzlawick, Janet Beavin si Don Jackson, postuleaza ca "non-comunicarea este imposibila", atata vreme cat hainele, privirea, mersul, chiar tacerile noastre "comunica" celorlalti multe despre conditia sociala, temperamentul, obiceiurile, dispozitia, atitudinile, emotiile noastre . Cercetatorii de la Palo Alto considera ca orice comportament are o valoare comunicativa, distinctia dintre semnal / vs / indiciu fiind, deci irelevanta . Practic vorbind, daca gesturile interlocutorului furnizeaza informatii care pot fi utile, nu e foarte important daca acesta a avut intentia sa ni le ofere (cazul actorului care isi premediteaza jocul de scena) sau daca s-a "demascat", livrandu-ne involuntar date pe care poate ca ar fi dorit sa le tina ascunse . De altfel, sociologia moderna pune un accent din ce in ce mai mare pe conceptul de rol, conditionat de contextul spatial, temporal, social sau psihologic al comunicarii, distingerea semnalelor de indicii si a spontaneitatii si premeditarii fiind subtantial revizuite .

Constatand dezacordul care domneste in stabilirea naturii studiilor comunicarii, John Fiske incearca si el sa dea coerenta confuziei in ceea ce priveste definirea comunicarii . Autorul isi construieste lucrarea plecand de la cateva supozitii:

presupunerea ca se poate face din comunicare un obiect de studiu, dar ca este nevoie de o multitudine de abordari disciplinare pentru a fi capabili de a o studia complet;

presupunerea ca orice comunicare implica semne si coduri;

presupunerea ca aceste semne si coduri sunt transmise sau facute disponibile pentru ceilalti, iar transmiterea sau receptarea de semne/coduri/comunicare reprezinta o practica a relatiilor sociale;

presupunerea ca, pentru viata noastra culturala, comunicarea este esentiala; fara ea, cultura de orice tip ar muri;

la baza tuturor acestor supozitii se afla o definitie generala a comunicarii ca "interactiune sociala prin intermediul mesajelor" .    

4 . Incercare de sintetizare a orientarilor:

Analizand multitudinea definitiilor date pana acum comunicarii, John Fiske ajunge la concluzia ca exista doua mari tipuri de definitii ale comunicarii .

Primul tip vede comunicarea ca fiind un proces prin care A transmite un mesaj lui B, mesaj care are un efect asupra acestuia .

Cel de-al doilea tip vede comunicarea drept negociere si schimb de semnificatie, proces in care mesajele, persoanele determinate din punct de vedere cultural si "realitatea" interactioneaza astfel incat sa ajute intelesul sa fie produs si intelegerea sa apara .

Scopul primei definitii este sa identifice etapele prin care trece comunicarea, astfel incat fiecare etapa sa poata fi studiata cum se cuvine, iar rolul lor in procesul comunicarii, precum si efectele asupra procesului de comunicare sa fie identificate . Lasswell (1948) fixeaza aceasta perspectiva prin modelul sau "Cine spune ce / pe ce canal / cui / si cu ce efect?" .

In interiorul acestei abordari exista, bineinteles, zone asupra carora domneste dezacordul: una dintre acestea este legata de importanta intentiilor de comunicare . D . M . MacKey[22] arata ca un geolog poate obtine multe informatii examinand o roca, dar ca roca nu poate comunica, pentru ca nu are nici intentia, nici puterea de alegere .

Alti autori includ la capitolul comunicare toate mijloacele simbolice prin care o persoana, sau orice alt organism influenteaza o alta persoana[23] .

O a doua abordare este, dupa John Fiske, cea structuralista, care accentueaza relatia dintre elementele constitutive necesare pentru ca intelesul sa apara . Aceste elemente se pot incadra in trei mari categorii:

textul, semnele si codurile lui;

persoanele care "citesc" textul, experienta sociala si culturala care i-a format atat pe ei, cat si semnele / codurile pe care le folosesc;

constiinta unei "realitati externe" la care se refera atat textul, cat si oamenii . (Prin "realitate externa" intelegem acel lucru la care se refera un text, altceva decat textul in sine) .

In acest vast desen al stiintelor comunicarii, fiecare cercetator isi stabileste propriile pozitii: astfel, Ferdinand de Saussure, parintele lingvisticii europene, pune in prim plan gruparea elementelor care alcatuiesc un "text" (semne / coduri / limbaj), Roland Barthes se concentreaza pe interactiunea text / cultura, iar Peirce, Ogden si Richards acorda mai multa atentie "realitatii externe", pe care o numesc obiect sau referent . Modalitatea in care se produce sensul, prin interactiunea acestor trei grupari, este domeniul principal de studiu al semioticii .

Denis McQuail[24] aduce in discutie tipologia definitiilor comunicarii a lui D . Dance, care identifica 15 tipuri, fiecare dintre ele punand accent pe un alt aspect sau pe alta componenta:

Simboluri, vorbire, limbaj;

Intelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor;

Interactiune, relatie - schimbul activ si coorientarea;

Reducerea incertitudinii - ipotetica dorinta fundamentala care duce la cautarea de informatie in scopul adaptarii;

Procesul - intreaga secventa a transmiterii;

Transfer, transmitere - miscare conotativa in spatiu sau timp;

Legatura, unire - comunicarea in ipostaza de conector, de articulator;

Trasaturi comune - amplificarea a ceea ce este impartasit sau acceptat de ambele parti;

Canal, purtator, ruta - o extensie a "transferului", avand ca referinta principala calea sau "vehiculul" (sistem de semne sau tehnologie);

Memorie, stocare - comunicarea duce la acumulare de informatie si putem "comunica cu" astfel de depozite informative;

Raspuns discriminatoriu - accentuarea acordarii selective de atentie si a interpretarii;

Stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauza a raspunsului sau reactiei;

Intentie - accentueaza faptul ca actele comunicative au un scop;

Momentul si situatia - acordarea de atentie contextului actului comunicativ;

Putere - comunicarea vazuta ca mijloc de influenta .

Observam cu usurinta diversitatea actelor sau situatiilor de comunicare, precum si numeroasele unghiuri de abordare a analizei fenomenului de comunicare .

Orientari diverse, unele chiar contradictorii, care ne pun in fata unui domeniu vast, cuprinzator, fascinant, ce nu asteapta decat sa fie cunoscut .

Jean Lohisse[25] face o excelenta sinteza a cercetarilor din domeniul stiintelor comunicarii si ajunge la concluzia ca se poate vorbi de doua generatii: o prima generatie se situeaza pe linia analitica si propune modele lineare . In cadrul acestei prime generatii pot fi observate patru directii de cercetare:

- teoriile datelor . Teoria matematica a informatiei, definita de Shannon si de Weaver in 1948, este caracterizata de o optica analitica .

- teoriile semnului . Acelasi tip de abordare este intalnit in teoriile lingvistice saussuriene si in semioticile asa-zis structuraliste, care, centrate pe cod, dezvolta abordari specifice ale comunicarii .

- teoriile comportamentului . Tot pe structura modelului analitic se construiesc si teoriile behavioriste, interesandu-se mai ales de comunicarea la nivel interpersonal .

- teoriile difuzarii . Sociologii empiristi, cercetatori in domeniul comunicarii de masa, lucreaza si ei pe acelasi model linear al abordarii analitice .

A doua generatie de cercetari in domeniul comunicarii sociale a aparut din dorinta de a privilegia relatiile in raport cu obiectele . Dar si aici apar directii si tendinte diferite, putand descoperi

- curentul sistemicii in care vom gasi preocuparile ciberneticii, ale organizarii si constructivismului ;

- pragmaticile psihologice si psiho-clinice ale Scolii de la Palo Alto si ale teoreticianului sau, Paul Watzlawick ;

- curentele antroposociologiei comunicarii care pun accentul pe abordarea sociala a interactiunii ;

- teoriile pragmatice lingvistice , diferite de teoriile semiotice structurale .

5 . Definitia comunicarii a lui Louis Forsdale

Am vazut ca definirea comunicarii ridica probleme . Dar cea mai completa si flexibila dintre definitiile comunicarii pare a fi cea a lui Louis Forsdale, care spunea : "Comunicarea este procesul prin care un sistem este stabilit, mentinut si modificat prin intermediul unor semnale comune (impartasite) care actioneaza potrivit unor reguli" .

Definitia lui Forsdale are meritul de a preciza natura entitatilor care comunica si de a sublinia rolul integrator al comunicarii . Vedem astfel ca, asa cum arata Mihai Dinu[26], prin interconectarea unor agenti, pana atunci izolati, comunicarea genereaza configuratii superioare, inzestrate cu proprietati noi fata de cele ale unitatilor alcatuitoare . Daca un grup uman reprezinta mai mult decat suma indivizilor care il compun, faptul se datoreaza, in primul rand, comunicarii interpersonale dintre membrii sai, reteaua de legaturi astfel formata adaugand trasaturi suplimentare, structurale, de ordin interactional, caracteristicilor individuale ale participantilor . Atat conservarea, cat si evolutia grupului depind in mod hotarator de directia in care se dezvolta relatiile din cadrul sau, adica de bunul mers al comunicarii .

Definitia lui Forsdale este interesanta si pentru faptul ca arata ca raporturile dintre componentele sistemului se bazeaza numai pe utilizarea de semnale recunoscute de toti participantii la proces, adica pe un consens privitor la codul in care are loc transmiterea informatiilor . Mai mult decat atat, definitia lui Forsdale cuprinde toti cei trei termeni sintaxa-semantica-pragmatica, propusi de Charles Morris inca din anii '30, pentru ca autorul insista asupra restrictiilor combinatorii care organizeaza sirurile de semnale (adica sintaxa) si asupra caracterului dinamic al legaturilor care functioneaza facand astfel sa functioneze si sistemul caruia i-au dat nastere (adica pragmatica) . Si astfel, aceasta definitie a comunicarii deschide perspectiva unei teorii a comunicarii care trebuie sa aiba in vedere toate aceste trei dimensiuni ale procesului .

6 . Teoria comunicarii / teorii ale comunicarii

Daca exista atatea si atatea definitii ale comunicarii, ce se intampla cu teoria comunicarii? Literatura de specialitate ofera un spectacol destul de derutant, in ciuda tineretii domeniului nostru de interes . Sintagma apare uneori la plural, vorbindu-se fie de teoria comunicarii fie de teorii ale comunicarii . Ambele denumiri sunt legitime, dar ele desemneaza realitati diferite, in functie de acceptiunea termenului teorie .

Putem sintetiza campurile de aplicare a teoriei comunicarii preluand tabelul propus de Laurentiu Soitu :

EXERCITII:

1 . Comentati, din perspectiva diferitelor definitii ale comunicarii, textul Noi comunicam, fie ca vrem, fie ca nu vrem[28]:

Tu vorbesti . Voi vorbiti . Discutii private, discutii de grup, raporte expuse, sinteze, discursuri publice . Certuri, confidente, declaratii de dragoste sau de intentie . Exista chiar si unii care vorbesc singuri .

Ii vorbiti sefului, le vorbiti subordonatilor ori colaboratorilor . Vorbiti cu alter ego-ul dumneavoastra . Le vorbiti clientilor, medicului, functionarului de la administratie care nu va raspunde, copiilor, ii raspundeti sotiei dumneavoastra ori portarului pe langa care treceti zilnic .

Comunicati !

Vorbiti tare, vorbiti incetisor, tipati, urlati de furie, soptiti un secret, suspinati a lehamite, va balbaiti de timiditate, tusiti cand aveti o bronsita ,va « canta » stomacul cand va e o foame de lup .

Comunicati !

Intindeti bratul pentru a face autostop ; pentru a spune « foarfeca » va indepartati si va apropiati degetele ; pentru a indica drumul intindeti bratul si manas pentru a ameninta, agitati puternic indexul ca pe un bats cand nu stiti ceva, ramaneti cu bratele atarnand pe langa corp si cu palmele deschises scoateti limba pentru ca e dificil si sunteti foarte concentrati, iar cand ajungeti ca invingator la linia de sosire, ridicati bratele catre cer in semn de victorie .

Comunicati !

Si apoi, nu spuneti nimic !Taceti, ramaneti mut ca un peste . Nu scoateti nici un cuvant . Refuzati sa comunicati? Dar chiar si refuzul de a comunica este o comunicare, pentru ca el comunica refuzul dumneavoastra de a comunica . E limpede?

Voi tot comunicati!

2 . Comentati afirmatia lui Nadel[29] care sintetizeaza toate aspectele prezentate mai sus:

"In legatura cu definitia comunicarii umane, parerile sunt impartasite . Unii autori admit o definitie extensiva, asimiland comunicarea cu orice forma de interactiune intre organisme vii, oricare ar fi nivelele si formele: mesaje chimice, senzoriale, codate . Alti autori, dimpotriva, restrang definitia comunicarii la cazurile in care schimbul este bazat pe o intentie comunicativa: ca dovada pragmatica comunicarii care pune accentul pe actul de vorbire ca actiune efectuata cu ajutorul limbajului si capabila de a produce efecte, intentionate sau nu, asupra interlocutorului . Inca si mai stricta (dar complementara) este analiza care pleaca de la premisa ca productiile ce intra in actul de schimb sa fie produce cu scopul obtinerii unui efect anticipat asupra emitatorului . Este vorba aici de o actiune pilotata de o meta-reprezentare si care implica o planificare a modului de a schimba / modifica starea mentala a celuilalt .

Avantajul unei definitii prin intentionalitate reciproca este claritatea sa . Inconvenientul este reprezentat de dificultatea de a stabili un criteriu de intentionalitate valabil fara echivoc pentru schimburile nonverbale

In aceste conditii, este mai adecvata utilizarea mai multor nivele de definitie a comunicarii . Am putea distinge, la un prim nivel, o comunicare expresiva, in care efectele sunt asteptate, fara sa existe o planificare mentala a acestor efecte . Al doilea nivel ar privi comunicarea instrumentala, in care efectele precise ale emisiei sunt cautate, plecand de la o planificare ce vizeaza evenimentele tangibile: de exemplu, a arata cu degetul pentru a obtine ceva (proto-imperativ) . Al treilea nivel ar fi cel al comunicarii pragmatice, unde efectele emisiei sunt cautate si organizate pe baza unei planificari a evenimentelor mentale: de exemplu, a arata cu degetul la un obiect nu pentru a-l obtine, ci pentru a-l atentiona pe celalalt" .

Ponderea activitatilor de comunicare in totalul activitatilor desfasurate de un individ intr-o zi - studiu de caz[30]

In prezent, comunicarea, informatiile reprezinta principala dimensiune a existentei fiecaruia dintre noi, devenind atat de prezenta, incat nici macar nu mai este perceputa ca activitate distincta .

Haideti sa ne imaginam urmatoarea situatie:

"Este dimineata . X se trezeste si ia micul dejun . In acest timp radioul este deschis si asculta o emisiune de stiri . Terminand micul dejun, X se indreapta spre serviciu . In drum se intalneste cu un vecin, pe care il saluta . In autobuzul care-l duce la serviciu, X asculta o noua emisiune de radio care comunica stirile zilei, ora exacta si informatii meteo . Ajuns la serviciu, intra in comunicare cu colegii de lucru cu privire la proiectul in care este implicata firma in care lucreaza . Seful sau il cheama si ii comunica noile instructiuni pe care el, in calitatea sa de sef de proiect, trebuie sa le discute cu echipa pe care o conduce . Intreaga zi si-o desfasoara astfel, cu exceptia pauzei de pranz cand citeste ziarul si schimba cateva cuvinte cu chelnerul care ii aduce mancarea . Odata incheiat programul de lucru, X se intoarce acasa si pe drum mediteaza asupra reusitei proiectului la care lucreaza si a consecintelor acestuia asupra carierei sale . Ajuns acasa, urmareste stirile si un film documentar despre clima tropicala, incheindu-si astfel ziua . "

Facand o analiza a cazului prezentat, observam ca personajul nostru, cu care probabil multi dintre noi se identifica, desfasoara o multitudine de activitati cu specific de comunicare, fara a-si fi propus in mod intentionat acest lucru .

Sesizam, in acelasi timp, ca exista o multitudine de situatii de comunicare, extrem de diferite si de variate, precum si faptul ca activitatea de comunicare detine ponderea cea mai ridicata in cadrul activitatilor pe care le desfasoara in mod curent un individ .

Situatiile descrise mai sus pun in evidenta in acelasi timp si caracterul polisemantic al cuvantului comunicare .