Comunicarea de criza

Comunicarea de criza

Conform specialistilor comunicarea de criza implica patru mari tipuri de activitati:

- evaluarea riscurilor

- planificarea comunicarii de criza

- raspunsul

- refacerea organizatiei

Evaluarea riscurilor este o activitate necesara care se bazeaza pe identificarea diferitelor riscuri sau amenintari existente in mediul in care opereaza organizatia. Pentru identificarea amenintarilor exista o serie de specialisti la care se face apel tocmai pentru a preveni ivirea sau aparitia unei crize. Alcatuirea unui plan cu aceste riscuri este destul de importanta. Aspectele pe care un astfel de plan le-ar putea include sunt: impactul conditiilor climaterice, framantari politice, accidente de munca posibile, reactii ale societatii civile sau diverselor institutii religioase etc. De asemenea, trebuie analizate crizele prin care respectiva organizatie a mai trecut, cum a reactionat si cum a iesit din aceasta criza.

Planificarea comunicarii de criza este poate cea mai importanta si este dominata de activitatile privind elaborarea unui plan de comunicare de criza. Nu exista retete pentru stapanirea unei situatii de criza. Gestionarea corecta a crizei reprezinta "o colectie de masuri, pregatite din timp, care permit organizatiei sa coordoneze si sa controleze orice urgente".^[1]

Pentru un management eficient al crizei este nevoie sa se intocmeasca inca din perioadele de calm un plan de comunicare de criza[2]; acesta este realizat de specialistii in management politic sau relatii publice, care, conform tuturor autorilor din domeniul managementului crizelor, trebuie sa fie implicati in toate etapele si in toate evenimentele asociate unei crize. Un plan de comunicare in situatii de criza trebuie sa cuprinda: coperta (titlul planului si data elaborarii), introducerea (document prin care se subliniaza importanta planului de comunicare de criza), scopuri si obiective (principiile de actiune), componenta celulei de criza (un document care contine numele membrilor celulei, aria lor de competenta, misiunea lor in cadrul celui, adresele si numerele de telefon), declaratiile (referate prin care membrii echipei si asuma responsabilitatile pe care le are), calendarul simularii crizelor, lista publicurilor implicate (publicuri interne si externe), mijloace de informare a publicurilor implicate si a altor categorii de public (sistem specific de informare), purtatorul de cuvant pe perioada crizei (gestioneaza acuratetea mesajelor), centrul de control al crizei (locul unde se desfasoara activitatea echipei de management al crizei), lista cu personalul de interventie (implicarea unor specialisti in situatiile neprevazute), fisele de criza (jurnalistii trebuie informati, astfel ca toate informatiile trebuie transpuse pe fise), banci de date (arhivarea datelor in dosare documentare, rapoarte), mesaje (mesaj specific in functie de interese si in functie de publicul ce il va receptiona).

Managementul crizelor este o activitate de grup in care se iau in colectiv decizii cruciale. "Alegerea membrilor celulei de criza se va face in functie de sarcinile pe care acestia trebuie sa le indeplineasca:

sa actioneze ca o echipa pentru a facilita atingerea obiectivelor celulei de criza

sa conceapa si sa aplice Planul pentru a facilita adoptarea unor raspunsuri organizationale eficiente

sa adopte in colectiv deciziile necesare rezolvarii eficiente a problemelor cu care se confrunta celula de criza

sa asculte parerile celorlalti pentru a colecta cat mai multe informatii despre criza"[3].

Raspunsul reprezinta de fapt aplicarea planului de comunicare de criza. Daca acesta a fost bine intocmit si a raspuns necesitatilor organizatiei respective, organizatia va fi recompensata prin limitarea efectelor negative ale crizei si pastrarea increderii publicurilor-cheie. Este vital ca in aceste momente organizatia sa reactioneze rapid si sa transmita tuturor publicurilor interesate de criza un raspuns initial, constituit, de obicei, de prima declaratie a purtatorului de cuvant. Daca organizatia nu raspunde repede nevoilor de informare pe care diverse publicuri le manifesta, este posibil ca alte organizatii sau grupuri sa dea informatii eronate. Raspunsul trebuie sa fie consistent, sa contina deci informatii exacte, cu caracter practic.

Refacerea organizatiei este ultima etapa marcata de evaluarea calitatii raspunsului aplicat. In acest caz, organizatia trebuie sa-si puna cateva intrebari :

au fost actiunile din timpul crizei in acord cu valorile si principiile organizatiei ?

ce aspecte ale crizei au fost anticipate de plan?

Ce concluzii se pot desprinde din aceste succese?

Cum s-au comportat membrii organizatiei?

Care sunt efectele de durata ale crizei?

Ce masuri trebuie luate?

In alta ordine de idei, planificarea managementului crizelor poate fi  rezumata astfel:

definirea posibilelor situatii de criza;

- elaborarea de politici pentru prevenirea lor;

- formularea de strategii si tactici pentru gestionarea fiecarei crize potentiale;

- identificarea celor care vor fi afectati de ele;

- creearea unor canale de comunicare eficiente destinate celor afectati, in vederea minimizarii consecintelor negative asupra renumelui organizatiei;

- testarea intregului plan

Pentru aplicarea unui plan de comunicare de criza specialistii in relatii publice au un rol deosebit de important. Acestia au unele sarcini bine puse la punct:

- sa se informeze in detaliu asupra evenimentelor, cauzelor acestora si consecintelor in plan uman, material, imediate (pagube, raniti, decese) si viitoare (poluare, pierderea de locuri de munca),

- sa cunoasca masurile luate pana in momentul producerii crizei,

- sa convoace presa inainte ca aceasta sa ceara un asemenea lucru,

- sa constientizeze jurnalistul ca ei reprezinta sursa cea mai verosimila si sa raspunda la intrebarile jurnalistilor,

- sa conduca negocierile care au loc intre presa si reprezentantii organizatiei,

- sa nu dezvaluie numele victimelor inainte ca familiile acestora sa fie anuntate,

- sa nu le fie teama sa-si contrazica anumite afirmatii, daca evolutia situatiei infirma primele analize, contrazicerea fiind preferabila unei minciuni.

Exista in gestionarea unei crize si in comunicarea de criza a unei institutii cu presa unele aspecte pe care le vom reda pe larg in cele ce urmeaza. Nu toate chestiunile legate de vericitatea mesajului si teoria managementului crizei sunt puse in practica. De cele mai multe ori este nevoie de o abordare "neortodoxa" a fenomenului pentru ca organizatia sa nu aiba de pierdut la nivelul imaginii. De aceea, este posibil ca in relatia cu presa sau chiar cu membrii organizatiei sa intervina cenzura sau minciuna ca strategii in managementul situatiei de criza

2.1.1. Gestionarea unei crize si problema cenzurii

"Managementul crizelor inseamna luarea deciziei, controlarea celor intamplate inainte ca acestea sa afecteze organizatia. Planificarea managementului crizelor si al situatiilor de risc reprezinta secretul supravietuirii corporatiilor"[5] .

Faptele creeaza "reputatia intr-un mod mult mai eficient decat cuvintele din reclame sau din brosurile lucioase"[6].

Principii ale managementului crizei:

dezvoltarea unei atitudini pozitive fata de managementul crizelor;

aducerea performantei intregii organizatii la nivelul asteptarilor publicului;

construirea credibilitatii prin intermediul unei serii de fapte responsabile;

cautarea si exploatarea oportunitatilor din timpul unei crize.

In lucrarea Media vs. terorism, Isabelle Garcin Marrou afirma ca statul isi asigura subordonarea mass-media, care sunt artizanii vizibilitatii sale necesare in democratie. "Aceasta subordonare trebuie sa ramana, in acelasi timp, "implicita", pentru a-si pastra eficacitatea. "Contractul" este tacit, iar fiecare dintre participanti este legitimat , in esenta, de alte principii politice decat cele implicate de aceasta complicitate. Legatura stat - mass-media ramane de ordinul a ceea ce nu este spus, in special, fata de cei care sunt initiatorii actiunii discursive a mass-media, publicul, constituit din cetatenii democratiei, "subiectii" puterii statutului" .

In redarea evenimentelor sunt implicate un set larg de practici de rutina, de activitati standardizate. Jurnalistii tind sa prezinte evenimentele in moduri foarte asemanatoare. Organizatiile mass-media tind sa impuna constrangeri reporterilor lor, in termeni de "perspective acceptabile de abordare",  "termene limita" sau "resurse" de colectare a informatiilor.

Exista trei surse separate de "presiuni", "constrangeri" si "cenzura" cu care se confrunta jurnalistii si care le standardizeaza modul de lucru si habitaturile lor de reportaj[8] .

Aceste constrangeri ii obliga pe jurnalisti sa incorporeze mesaje politice oficiale in cadrul stirilor si sa prezinte stirile intr-un mod personalizat.

Presiunea si cenzura surselor de informare

Profesionalismul consta in credibilitatea surselor. Pentru cei care practica jurnalismul, aspectul major, in a fi un bun profesionist, il reprezinta modul in care sursele informatiilor pe care le transmit sunt demne de a fi credibile si verificabile, de a exprima puncte de vedere credibile.

Profesionalismul functioneaza ca o aparare continua impotriva atacurilor din afara, ca un maraton al colectarii de informatii din surse sigure.

Surse de informare privind viata politica (conflicte, razboaie) sunt in general institutiile politice puternice. Pozitia lor dominanta, determinata de statutul lor autonom, le permite acestora sa aiba propriile lor pretentii, sa imprime  o presiune asupra organizatiilor de stiri si chiar sa cenzureze informatiile.

In timp de razboi, practicarea cenzurii de catre sursele de informatie nu este un demers normal. Cenzura, din partea institutiilor politice, statale, a existat din timpul Primului Razboi Mondial, insa, o data cu dezvoltarea tot mai accentuata a mass-media si in special a televiziunii, s-au inmultit si rafinat tehnicile de cenzura ale guvernelor si politicienilor[9].

Transmiterea de stiri de pe scena unui razboi sangeros este foarte greu de realizat de catre unul sau mai multi jurnalisti izolati. Pentru ca publicul sa aiba, totusi, informatii, jurnalistii au fost ajutati de autoritatile militare si politice sa aibe acces la anumite informatii, inclusiv sa fie observatori la anumite evenimente si sa participe la numite actiuni.

Realitatea prezentata este cea care convine autoritatilor, iar strategia mediatica a devenit parte importanta in strategia de razboi.

Presiunile si cenzura din partea organizatiei de stiri

Nu numai oficialii influenteaza continutul si formulele de abordare a stirilor, ci si organizatiile insele au regulile lor de cenzura si constrangere a propriilor lor jurnalisti: presiuni din partea editorilor in privinta modului de acoperire a unui subiect, de redactare si difuzare a stirilor.

Astfel de presiuni sunt efectiv datorita convingerii editorilor ca sunt mai buni si au experienta si stiinta necesara difuzarii informatiilor doar in fata calculatoarelor si computerelor, fara a merge pe teren.

Exista reguli in fiecare redactie (editorii sefi corecteaza stirile venite de la jurnalisti de exemplu). Editorii de stiri comanda ce stire intra sau nu si daca intra, modul in care intra.

Presiunea si cenzura din partea colegilor jurnalisti

Exista o tendinta a jurnalistilor de a actiona in acelasi fel- spiritul de turma . Ei asista la acelasi eveniment si, ca atare, "se misca" in acelasi ritm, tind sa-si dezvolte un anumit sens al solidaritatii si, chiar daca sunt in competitie, devin solidari in momente critice. Cei mai multi dintre jurnalisti sunt constienti de cenzura impusa de colegi, dar se complac in ea.

2.1.2. Minciuna ca forma de comunicare

Comunicarea se bazeaza, in afara suportului tehnic si al competentei lucratorilor din mass-media, pe credibilitate.

De credibilitate au nevoie, nu doar prezentatorul de stiri, ci si politicianul care apare zilnic pe micul ecran. Credibilitatea este o forma de a arata publicului ca gestionezi asa cum trebuie o criza, a fi credibil in fata populatiei inseamna a sti care este problema si a sti sa o rezolvi. Oamenii atribuie mesajului o semnificatie, valoare, credinta  si atitudine. Credibilitatea se constituie din gradul de competenta, caracter, stapanire pe sine, sociabilitate si extrovertire atribuite unei surse. Ea scade daca publicul are nume, valori, credinte si atitudini, iar perceperea sa difera mult de la o audienta la alta[11]. Discursul mediatic e necesar sa urmareasca fiecare modificare a realitatii sociale, pe care apoi sa si-o reprezinte si sa o materializeze, avand ca scop mentinerea intacta a credibilitatii sursei.

Vasile Tran si Alfred Vasilescu arata ca tehnica minciunii este un factor de stimulare a credibilitatii iar desfasurarea acestui proces, evidentiaza atat adecvarea artificiala a cunoasterii la realitatea sociala, cat si, comparativ, usurinta cu care publicul percepe discursul mediatic al realitatii de referinta . Un act de comunicare care ar trebui sa fie pur informativ, se poate transforma intr-un act de comunicare fals.

Printre cauzele propagarii minciunii in mass-media se pot enumera:- interesele publicitare - anumite teme, domenii, persoane, oragnizatii, neputand face obiectul unor investigatii jurnalistice fiindca ele sunt legate prin interese financiare de institutia de presa; -  subordonarea politica, interesele personale ale jurnalistilor, prevalenta valorii comerciale in fata valorii estetice sau a deontologiei profesionale, care duce la un unic punct de vedere, la monolitizarea argumentelor, la manipularea bazata pe monopol informational si cererea publicului pentru o cultura surogat, ieftina, simplificata, efemera[13].

Puterea imensa a manipularilor sta in faptul ca ele combina tehnicile
prezentate mai sus, minciunile, falsurile comunicationale, producand efecte absolut halucinante, uneori depasind pana si cele mai optimiste prognoze ale emitatorilor.

In literatura de specialitate, procedeele specifice de manipulare prin televiziune sunt:

-utilizarea posibilitatilor montajului pentru transformarea afirmatiei in negatie si invers;

-contopirea unor elemente incompatibile si disonante (sunetul si imaginea
se contrazic);

-minimizarea evenimentului prin plasarea sa incadrata de evenimente minore;

-refuzul de reflectare a unei anumite realitati;

-asocierea unor evenimente, institutii si persoane cu elemente din cea mai joasa zona valorica.

Dintre posibilitatile de difuzare a informatiilor tendentioase, cele mai frecvent intalnite sunt:

- dozajul de adevar si minciuna;

- prezentarea unui contra-adevar neverificabil;

- valorificarea accidentului in detrimentul esentialului, estompat;

- comparatii nejustificate, citate trunchiate, exagerarea apocaliptica de fapte lipsite de importanta, sarcasm si persiflare pentru slabirea adevarului;

- etichetarea interlocutorului, asociindu-l unui sistem de idei ce poate fi mai usor respins decat argumentele dezbatute, etc.

Minciuni spun si oamenii obisnuiti si oamenii politici, minciunile oamenilor politici fiind mai atent studiate si analizate decat ale celorlalti, datorita sansei si imapactului pe care le ofera difuzarea lor prin intermediul presei.

Oamenii publici recurg la metode neortodoxe de a transmite mesajul. In mod generic, aceste practici se subsumeaza conceptului de manipulare. Practicile manipulative sunt: zvonul, dezinformarea, intoxicarea, propaganda. Zvonul este un fenomen psiho-social complex, considerat chiar cel mai vechi mijloc de comunicare in masa. Prin zvon, publicul isi pierde increderea in mediile de informare oficiale si este tentat sa se informeze din alte surse, isi pierde increderea in conducatori si institutii.

Zvonurile cer un mare efort de a elimina necunoasterea si de a furniza informatii si profita de lipasa de ocupatie a popualtiei, de timpul liber in exces.

Zvonurile se lanseaza tinand cont de grupurile tinta. Ele se pot adeveri, pe cand minciuna, nu. Minciuna apare si in tehnicile de contracarare a zvonurilor (tot sub aceleasi conditionari), fiind prezenta atat ca antizvon, cat si ca dezmintire (cu caracter repetitiv), sau ca strategie de schimbare a imaginii zvonului (prin reorientare, prin crearea unui dusman ascuns).

Dezinformarea se sprinjina pe minciuna, atat la nivel metacomunicativ, prin decontextualizarea mesajului, cat si la nivel strategic, impunand valori marginale in raport cu interesle publicului, dar favorabile sursei.

Motivatia dezinformarii tine mai putin de efortul de a convinge si vizeaza atingerea unui tel, de regula criptic, prin canalizarea subtila a alegerii unei anumite directii, de catre o tinta fizica sau institutionala, fara insa a i se permite libera apreciere.

Procedee ale dezinformarii sunt:

-ascunderea (acoperirea unei actiuni);

-discreditarea (insinuari, interpretari tendentioase);

-confuzia ( crearea deliberata a neintelegerilor);

-captarea increderii (folosirea minciunilor);

-disimularea (inducerea in eroare).

Intoxicarea - termen cu tenta militara - reprezinta crearea unei realitati false, atat de convigatoare incat adversarul sa o considere justa.

Tinta intoxicarii nu o constituie o colectivitate, cu una sau cateva persoane cu putere de decizie, care sunt impinse sa ia hotarari majore favorabile sursei, fiind, deci, o minciuna pe un plan superior.

Propaganda reprezinta o activitate sistematica de transmitere, promovare, raspandire a unor teze, doctrine, idei cu continut ideologic.

Propaganda isi prezinta actiunile "la vedere" , fiind o forma de inselare in comunicarea de masa,  bazandu-se pe strategii de imagine[14]. Propaganda se adreseaza opiniilor, incercand infrumusetarea realitatii sau avantajarea unor concepte, in defavoarea altora neconvenabile ideologic.

In literatura de specialitatea procedeele specifice de manipulare prin televiziune sunt: utilizarea posibilitatilor montajului pentru transformarea afirmatiei in negatie si invers, contopirea unor elemente incompatibile si disonante (sunetul si imaginea se contrazic), minimizarea evenimentului prin plasarea sa incadrata de evenimente minore, refuzul de reflectare a unei anumite realitati, asocierea unor evenimente, institutii si persoane cu elemente din cea mai joasa zona valorica. Dintre posibilitatile de difuzare a informatiilor tendentioase cele mai frecvent intalnite sunt: dozajul de adevar si minciuna, prezentarea unui contra-adevar neverificabil, valorificarea accidentului in detrimentul esentialului, estompat savant, comparatii nejustificate, citate trunchiate, exagerarea apocaliptica de fapte lipsite de importanta, sarcasm si persiflare pentru slabirea adevarului, etichetarea interlocutorului asociindu-l unui sistem de idei ce poate fi mai usor respins decat argumentele dezbatute etc.

De cele mai multe ori, informatia nu este prezentata neutru si contribuie la formarea opiniei publice. Pozitia canalelor de televiziune in prezentarea stirilor de natura politica nu este echidistanta. S-a observat prin intermediul monitorizarilor realizate de catre CNA ca, de exemplu postul de televiziune Realitatea TV este destul de apropiat intereselor venite de la Cotroceni (un motiv fiind si acela ca patronal acestui post de televiziune este certat cu legea si pentru a se apara incearca sa tina cu un pol de putere sau altul). Un alt exemplu este postul de televiziune Antena 1, care permite difuzarea unor stiri politice despre Partidul Conservador mai mult decat fac restul televiziunilor, iar motivul este acela ca patronul Intact (Grup in care intra Antena 1, Antena 2, Antena 3, Romantic FM) a fost si presedintele PC.

Persuasiunea si manipularea sunt doua forme ale comunicarii, asa cum am precizat in linii mari si mai sus. Prin persuasiune se intelege actiunea de a convinge pe cineva sa actioneze intr-un anumit mod, folosind rationamente corecte. Un rol important in persuasiune este detinut de procesul rational de argumentare.

Manipularea este actiunea de influentare prin mijloace neviolente a optiunii unor persoane individuale si grupuri de persoane, astfel incat acestea sa creada ca actioneaza pe baza realitatii si pornind de la premise corecte, conform ideilor si intereselor proprii. Diferenta dintre persuasiune si argumentarea de tip manipulativ este ca ultima imita logica si, teoretic, se adreseaza ratiunii, dar abuzand de relatia logica si fortand silogismul, denatureaza rationamentul. Sub aparenta unei demonstratii corecte se ajunge la o concluzie falsa. Aceasta se obtine in special prin recurgerea la manevre - de natura logica sau psihologica - care il fac pe manipulat sa confunde premisele, substituindu-le pe cele adevarate cu unele false, ori sa apeleze la legaturi cauzale aberante. Manipularea reprezinta o forma patologica a comunicarii.

In literatura de specialitate manipularea este inteleasa ca o actiune de modificare a pozitiilor, normelor sociale, starii mentale, a universului de credinte si convingeri al celui supus ei. Scopul manipularii este suscitarea de reactii afective puternice - ura, loialitate, speranta etc. - care sa determine luarea de catre cei manipulati a unor decizii favorabile manipulatorului.

Manipularea trebuie raportata atat la intentiile comunicatorului cat si la metodele prin care are loc comunicarea. De principiu, manipularea este o actiune voita, ce presupune o intentie din partea celui care manipuleaza. O inducere in eroare neintentionata nu poate fi calificata drept manipulare. In acelasi timp, mijloacele sunt cele care califica fapta ca avand sau nu caracter manipulator.

Astfel, nu se poate spune ca o actiune de tip manipulator nu ar constitui manipulare intrucat intentia celui care a recurs la ea a fost corecta (de pilda, aceea de a impiedica inradacinarea unei idei gresite in constiinta publica ori de a zadarnici o alta manipulare). Folosirea mijloacelor specifice manipularii prezuma intentia de a manipula.

Mijloacele prin care se poate efectua manipularea sunt numeroase, atat verbale, cat si ne-verbale. Din cauza complexitatii proceselor de comunicare si a naturii subiective a raporturilor dintre cei care comunica este uneori greu de distins intre persuasiune si manipulare. Nu se poate afirma categoric ca persuasiunea ar apela doar la ratiune, in timp ce manipularea doar la afectivitatea celui manipulat, care ar fi astfel subjugat scopurilor manipulatorului. In timp ce in cazul persuasiunii, convingerea celui ce receptioneaza mesajul tine de reactia lui afectiva specifica fata de argumentele emitatorului de mesaj, in cazul manipularii subiectul (cel manipulat) este impins in eroare prin maniera inselatoare in care i se comunica mesajul, maniera subordonata unui scop ascuns.

Manipularea produce efecte asupra individului sau grupurilor in grade diferite, deoarece oamenii au capacitatea de a verifica, aprecia, interpreta si evalua ceea ce le este transmis, trecand informatia prin propriul filtru critic. De calitatea acestui filtru depinde reusita manipularii. Asa stand lucrurile, actiunea impotriva manipularii trebuie sa se adreseze, pe de o parte, manipulatorilor - descurajandu-i prin sanctiuni si limitandu-le spatiul de manevra prin impunerea unor reguli de conduita sociala adecvate - iar pe de alta parte, potentialelor victime ale manipularii - intarindu-le, prin informatie si educatie, spiritul critic. Sunt metode de manipulare care vizeaza credibilizarea sau, dupa caz, decredibilizarea unor afirmatii, precum si formarea unor opinii sau atitudini prin controlul politic al mesajelor transmise de si prin mass-media.

In general, guvernele sunt acelea care pot exercita controlul politic asupra mass-media. In statele democratice acest control nu se exercita prin mijloace administrative, deci nu are caracter direct.

Totusi, guvernele pot influenta mesajele mass-media in doua modalitati:

a) prin abuzul de transparenta care consta in inundarea cu stiri despre ceea ce face puterea, sub cuvant ca, astfel, se da socoteala de gestiunea interesului public (in realitate o atare mediatizare superioara cantitativ si calitativ, urmareste inducerea sentimentului ca numai guvernul se ocupa de treburile tarii in timp ce opozitia se rezuma la critici si promisiuni); aceasta teorie are si exemple concrete iar unul dintre acestea se constituie in briefingurile pe care Guvernul le organizeaza in fiecare saptamana la sedinta de Guvern si in care sunt prezentate tot felul de acte normative, mai mult sau mai putin interesante pentru presa. Sunt adusi in fata presei Ministrii ai cabinetului sau secretari de stat care fac o retrospectiva a ceea ce s-a discutat in interiorul sedintei. De multe ori, mass-media este mai putin interesata de aspectele prezentate in aceste monologuri si mai mult interesata de alte acte normative, hotarari de guvern la care, insa, ajung destul de greu.

b) prin folosirea fondurilor publice pentru publicitate si a facilitatilor administrative sau fiscale spre a "cointeresa" mass-media la practicarea unei atitudini favorabile puterii; a fost cazul mediatizarilor folosite in campanii nationale, strategii ale Guvernului menite sa induca populatiei o atitudine pozitiva prin intermediul presei. Drept exemplu concret putem da campania pentru referendumul privind modificarea constitutiei din toamna anului 2003, cand Guvernul condus de Adrian Nastase a utilizat extrem de multi bani pentru a constientiza populatia despre utilitatea schimbarii Constitutiei, necesitatea schimbarii si imperativul votului cu "pentru" in cadrul referendumului. Mai mult, a fost prelungita perioada votului, tocmai pentru ca reglementarea indusa de catre Guvern sa aiba sorti de reusita.

Intoxicarea creeaza confuzie in randurile adversarilor politici si a cetatenilor. Spre deosebire de zvon care poate consta intr-o informatie exacta dar care, neputand fi sustinuta ori putand fi sustinuta cu dificultate, este indusa in constiinta publica sub aparenta unei idei deja acceptate si debarasate de subiectivismul totdeauna suspect al unei surse individuale cunoscute, intoxicarea tinde exclusiv la acreditarea unei idei false. De asemenea, daca metoda zvonisticii urmareste punerea in circulatie a unui mesaj ca atare, intoxicarea incearca sa formeze in mod indirect atitudini, introducand in circuitul gandirii publice anumite idei pe baza si prin prelucrarea independenta prin care manipulatii ajung la anumite convingeri. De aceea, tacticile de intoxicare sunt, de regula, mai subtile.

Exemple de asemenea tactici sunt "topurile aranjate", "sondajele promotionale", "testele formative" sau "dezbaterile trucate". Le vom aborda in cele ce urmeaza pe fiecare dintre acestea:

a. ."Topurile aranjate" reprezinta tactica de intoxicare care apeleaza la constituirea unor ierarhii ale personalitatilor publice si la premierea unora dintre acestea pentru merite pe care nu le au ori nu le au la nivelul unor asemenea distinctii, spre a impune publicului manipulat ideea ca persoana manipulatorului (de regula, plasata in varful topului) este nu numai demna de incredere si respect dar si acceptata si confirmata ca atare de specialisti neutri si obiectivi. De cele mai multe ori nu se stie exact cine si cum a organizat realizarea topului, pe ce criterii au fost selectionati candidatii si de catre cine, pe ce criterii a fost constituit juriul, de catre cine si din cine, care au fost criteriile si argumentele alcatuirii topului. Publicul care ia cunostinta rapid, prin mass-media, de existenta topului sau premiului este tentat insa sa creada ca in mod cat se poate de fundamentat o persoana anume a fost desemnata ca politician sau jurnalist al anului, ca cel mai patriot parlamentar, cel mai mare diplomat, cel mai benefic lider etc. Asocierea in cadrul topului a manipulatorului cu personalitati autentice avand o mare popularitate face mesajul favorabil acestuia inca mai convingator. Pe o atare convingere se bazeaza optiunile sale ulterioare.

b. "Sondajele promotionale" constau in diferite tipuri de investigari ale opiniei publice prin care celor intervievati li se cere sa exprime gradul de incredere - generala sau specifica (pentru o anumita misiune) - in persoane care fie nu au suficienta notorietate fie nu au calitatile spre a se fi impus atentiei si aprecierii publice in legatura cu tipul de misiune la care face referire cercetarea. Acest tip de sondaj nu urmareste sa afle care este opinia publicului despre o anumita persoana, ci dimpotriva sa formeze opinia celor intervievati si a celor care afla rezultatele exercitiului, aducand in atentia lor, intr-un si pentru un anume context, un nume la care altfel nu s-ar fi gandit niciodata. De pilda, intrebarea daca seful unei anumite agentii publice secundare, cu o anumita notorietate dar fara mare anvergura, este capabil sa fie un bun sef de stat constituie, de fapt, primul pas in determinarea populatiei sa ia in consideratie respectiva persoana pentru cea mai inalta magistratura a statului. De asemenea, includerea intr-o lista de persoane a caror popularitate se testeaza, a unor oameni cu raspunderi curente si notorietati diferite, tinde sa creeze publicului sentimentul fals ca manipulatorul se bucura de increderea generala pentru functia pe care o vizeaza dar cu care, de fapt, nu este asociat in constiinta publica.

c. "Testele formative" constau in intrebari adresate populatiei (de regula prin telefon sau prin scurte interviuri realizate in spatii publice), sub aparenta unei cercetari stiintifice cu caracter neutru, asupra unei personalitati sau a unui subiect sensibil, in conditiile in care intrebarea contine si raspunsul sau, mai exact, contine o informatie aparent acceptata intrucat nu este pusa in discutie, dar prin preluarea careia in rationamentul ducand la raspuns, manipulatul isi asuma deja pozitia dorita de manipulator. (Ex.: "Credeti ca X, fiind homosexual, poate fi promovat in functia de comandant al unitatii militare Z?" sau "Credeti ca domnul A, care sustine accesul persoanelor apartinand minoritatilor nationale, despre care se stie ca sunt sponsorizate de puteri straine, in serviciile esentiale pentru siguranta nationala, poate fi presedintele Romaniei?" - intrebarea nu vizeaza atat obtinerea parerii despre X sau A, ci formarea convingerii ca a fi homosexual sau adept al integrarii inter-etnice este descalificant pentru ocuparea unor functii.)

d. "Dezbaterile trucate" constau in insinuarea, de regula sub pseudonim, in retelele de dezbatere publica (acum, de ex. prin forumurile de dezbatere pe Internet) a unei combinatii de informatii adevarate si false si de rationamente cu atat mai usor de acceptat cu cat autorul interventiei nu este identificat cu persoana manipulatorului interesat. Sunt furnizate stiri si rationamente pe baza carora participantii la schimbul de idei (manipulatii) ajung, in aparenta independent, la concluziile si atitudinile urmarite de manipulator. Desi pare autentica, dezbaterea este trucata. O varianta a acestui tip de manipulare sunt mesajele prin SMS trimise si retransmise publicului in timpul talk-show-urilor televizate sau chiar unele interventii directe ale unor "telespectatori" ori "ascultatori" care lanseaza in cateva secunde, fara nici un risc de a fi urmariti apoi pentru calomnie, acuze grave si nedovedibile la adresa unor persoane publice. Asemenea acuze se acumuleaza in subconstientul colectiv spre a genera, mai tarziu, concluzii, opinii, atitudini conforme obiectivelor manipulatorului. (Ex.: prin asemenea procedee s-a acreditat si inradacinat ideea ca anumite personalitati ar apartine unor minoritati impopulare sau ar fi membrii unor organizatii secrete presupus nocive - in special masoneria - sau ar fi incheiat tranzactii externe cuprinzand clauze defavorabile Romaniei - vezi Tratatul politic cu Ucraina despre care multi au ajuns sa creada ca include prevederi pe care, in realitate, nu le cuprinde etc.).

e. Manipularea prin sondaje - In sociologia comunicarii un loc aparte il ocupa problema utilizarii sondajelor de opinie in campania electorala si posibilitatea de a influenza rezultatele votului prin acestea. Sondajele de opinie au mai multe functii: informativa, strategica pentru staff-urile de campanie electorala, manipulativa.

Asupra acestei ultime functii exista importante polemici, atat teoretice cat si politice. Controversele teoretice au pus in evidenta trei puncte de vedere importante:

. sondajele de opinie influenteaza electoratul atat in favoarea invingatorului, cat si a invinsului. Aplicand legea statistica a numerelor mari, acest punct de vedere sustine ca, de fapt, efectele publicarii sondajelor sunt minime, de pana la 3% din optiunile de vot, ca urmare a compensarii dintre influentele asupra electoratului partidului invingator si ale celui invins;

. sondajele de opinie au totusi un efect, in sensul in care electoratul se raliaza invingatorului din sondaje. Aceasta teorie este cunoscuta si sub numele de "teoria votului util", derivata din paradigma alegatorului rational care spune ca electorul isi acorda votul acelei formatiuni politice in masura sa castige alegerile sau, macar, sa intre in Parlament. Dimensiunea efectului publicarii sondajelor asupra alegatorilor nu poate fi stabilita in mod absolut, aceasta fiind diferita in fiecare societate si in fiecare an electoral;

. in mod cert sondajele de opinie publica au efecte asupra a doua categorii de persoane, finantatorii partidelor si militantii de partid. Cei care finanteaza activitatea politica isi pondereaza sprijinul in functie de cotatia in sondaje a respectivelor partide. O parte din militantii partidelor "invinse" se pot demobiliza, deoarece ei cred ca oricum pierd, iar activistii partidelor "invingatoare" pot considera ca oricum batalia e castigata si, de aceea, isi reduc eforturile. Probabil ca efectul cel mai demobilizant al sondajelor de opinie este asupra partidelor mici, aflate permanent in apropierea pragului electoral. De fapt, partidele "mici" sunt cele afectate de efectele "votului util". In conditiile unui echilibru foarte pronuntat intre formatiunile politice, in preajma campaniei electorale, sondajele de opinie sunt importante, deoarece ele pot mobiliza sau, dimpotriva, demobiliza, militantii partidelor.

De asemenea, contribuind la scoaterea sau reintroducerea in cursa a partidelor mici, ele pot influenta decisiv echilibrul de forte politice in conditiile in care principalele partide parlamentare sunt departajate doar de cateva procente, nici unul neavand majoritatea absoluta - fie prin oferirea unui mare procent de voturi nealocate spre redistribuire (in sistemele electorale cu vot proportional pe lista), fie prin impunerea unor partide de buzunar ca forte esentiale in realizarea majoritatii guvernamentale.

Opozitia foloseste, la randul ei, diverse stratageme si mecanisme de manipulare pentru a ajunge la putere. Desi accesul sau la canalele publice de informatii este mai limitat, atunci cand ea exprima interesele unor oligarhii economico-financiare jenate de politicile guvernamentale, poate controla media privata cu ajutorul fondurilor puse la dispozitie de catre acestea. Ca atare, cultura politica romaneasca este influentata decisiv de propagarea unei comunicari manipulatorii dinspre actorii politici. Ceea ce rezulta este monopolizarea agendei publice de catre false probleme si instrainarea cetateanului de politica. Manipularea si tehnicile sale sunt cel mai bine remarcate in cadrul campaniilor electorale. Prin manipulare, decizia este transferata din zona rationalitatii de tip comparativ (intre candidati si oferte electorale), in cea a emotionalitatii si subiectivitatii absolute. Perioada relativ scurta a campaniei electorale face ca politicienii sa se lanseze intr-un complex de strategii interdependente care au ca unic scop final castigarea cu orice pret a cat mai multor voturi, creand alegatorului impresia ca el este acela care ajunge la decizie fara a fi influentat prin manevre dolozive (inselat).

Manipularea politica are mai mari sanse de reusita in campania electorala, deoarece electoratul este mai atent la informatiile politice si manifesta un interes mai ridicat fata de actorii politici. De asemenea, mesajele contradictorii emise de catre politicieni creeaza mai usor confuzie in perioada campaniilor electorale din cauza cantitatii foarte mari de informatii cu caracter politic care se afla simultan in spatiul comunicational si a ragazului scurt pentru verificarea lor. (De aceea si scurtarea duratei campaniei electorale, ca si lungirea ei peste masura pot fi privite ca o metoda de manipulare: o campanie prea scurta nu lasa timp pentru verificarea si contracararea afirmatiilor manipulative; o campanie prea lunga creeaza o stare de confuzie generala prin multiplicarea si suprapunerea informatiei, stare din care cei fara mesaj autentic castiga.)