Comunicarea in grupuri - Creativitatea de grup

Comunicarea in grupuri

Desi interactiunea diadica (cu numai doi participanti) ocupa un loc privilegiat in studiul comunicarii interpersonale, nu putem trece cu vederea problemele pe care le ridica raporturile comunicationale ce iau nastere in grupuri. Constituit, dupa parerea majoritatii autorilor, din minimum 3 si maximum 25 de insi, grupul constituie un ansamblu de persoane interdependente care indeplineste mai multe conditii si anume:

v     Existenta unei legaturi spatiale si temporale intre membrii sai. Nu se poate vorbi de un grup in absenta unui tip oarecare de proximitate, fie ea si relativa sau realizata numai intermitent, dupa cum e exclusa alcatuirea grupului din persoane care nu isi sunt contemporane.

v     Existenta unui motiv ptcare persoanele respective sa se fi reunit si sa ramana impreuna.

v     O anumita comunitate de destin (in sensul cel mai larg).

v     Posibilitatea ca fiecare membru sa isi formeze perceptii si reprezentari cu privire la ceilalti.

v     Caracterul perceptibil al 'grupalitatii' grupului, atat ptmembrii acestuia, cat si ptpersoanele exterioare (trasatura propusa de P. de Visschner, dar, cel putin partial, amendabila, o data ce exista grupuri conspirative caracterizate tocmai prin ascunderea 'grupalitatii' de ochii indiscreti ai celor dinafara).

v     Posibilitatea comunicarii efective, verbale si/sau non-verbale, intre membrii grupului.

v     Persistenta suficient de indelungata a ansamblului ptca sa poata surveni o anumita institutionalizare grupala.

Tot mai insistent urmarita pe masura cresterii interesului ptidentitatile colective, problematica grupurilor a fost studiata din trei perspective principale: cea a curentului dinamic initiat de Kurt Lewin, cea a interactionismului simbolic si cea a psihanalizei.

Perspectiva lewiniana

Nascut la Viena in 1890, Lewin a emigrat, in perioada ascensiunii naziste, in Statele Unite, unde a publicat doua lucrari de referinta ptstudiul comunicarii de grup: O teorie dinamica a personalitatii (1935) si Principii de psihologie topologica (1936). Participarea SUA la cel de al doilea razboi mondial i-a oferit cercetatorului posibilitatea de a verifica valabilitatea teoriilor sale pe comportamentele de grup puse in slujba mobilizarii societatii civile americane ptun efort solidar de durata, in conditiile unei economii de penurie. Au devenit clasice in psihologia sociala metodele persuasive prin intermediul carora a izbutit Lewin sa schimbe obisnuintele alimentare din caminele americane, convingand gospodinele de valoarea nutritiva ridicata a unor subproduse animaliere (de pilda, maruntaiele, care, pana atunci, erau refuzate la consum).

Beneficiind de o formatie pozitiva, Lewin a introdus in psihologie concepte preluate din matematica si fizica, precum cele de camp, vector, topologie, a facut uz frecvent de grafice si diagrame, intr-o maniera care avea sa schimbe fata disciplinei. Tot lui i se datoreaza introducerea conceptului de gatekeeper (controlor de flux de informatie), rol atribuit liderului de opinie informal al grupului. Ulterior termenul a fost adoptat si de cercetatorii comunicarii de masa, cu referire la institutiile de presa.

La sfarsitul razboiului, in 1945, Lewin a infiintat la Institutul Tehnologic din Massachusets primul centru de cercetari ptdinamica de grup, in cadrul caruia a activat pana la moartea sa prematura (1947).

Viziunea lui Lewin asupra grupurilor era una sistemica, in sensul definitiei propuse de Ludwig von Bertalanffy in celebra sa carte din 1933 Modern Theories of Development. Potrivit acei abordari, grupul nu e o simpla juxtapunere de indivizi, ci un ansamblu de persoane interdependente care functioneaza ca un tot, membrii sai comportandu-se altfel decat ar fi facut-o fiecare dintre ei daca ar fi actionat de unul singur. Lewin numea camp totalitatea conditiilor de ordin psihologic si social ce caracterizeaza situatia de comunicare si afirma ca atat comportamentul indivizilor cat si cel al grupurilor depind, in mod decisiv, de natura si particularitatile campului.

In relatia dintre indivizi si grup, acesta din urma e factorul hotarator. Cu alte cuvinte, nu indivizii determina comportamentul grupului, ci grupul - pe cel al indivizilor. Daca membrii grupului se comporta diferit atunci cand actioneaza in cadrul acestuia e ptca ei sunt supusi unor forte si tensiuni specifice generate de obiectivele diferite pe care grupul si le poate propune. Functiile grupului depind tocmai de ace obiective, care pot consta fie in indeplinirea unei sarcini concrete, caz in care avem de a face cu functia de productie, fie, pur si simplu, in mentinerea integritatii grupului in ciuda dificultatilor relationale care ameninta sa ii perturbe stabilitatea (functia de conservare).

Intr-un grup de tehnicieni care participa la un proiect comun dominanta e functia de productie, dupa cum intr-un grup de prieteni pe primul plan se afla functia de conservare. Aceasta din urma poate imbraca doua forme, dupa cum ceea ce se urmareste cu prioritate e comunicarea sau rezolvarea conflictelor din cadrul grupului. Prima forma poarta numele de functie de facilitare si vizeaza crearea unor conditii optime de exprimare pttoti membrii grupului. Cea de a doua e functia de reglare. Ea urmareste mentinerea in limite acceptabile a disensiunilor aparute in sanul grupului, astfel incat unitatea acestuia sa nu fie pusa in primejdie.

Dupa Lewin, fiecare grup dispune de o anumita cantitate de energie potentiala, pe care o poate pune in slujba celor doua functii principale definite mai sus, ceea ce inseamna ca daca o investe in totalitate in activitatea de productie nu o va mai putea folosi ptconservare si viceversa. Optimizarea functionarii grupului revine astfel la gasirea raportului optim dintre energia utilizata in scop productiv si cea consumata in activitati de facilitare si reglare intragrupala.

Una dintre problemele principale ale grupului, careia Lewin i-a consacrat analize amanuntite, e problema leadership-ului. Liderul e un 'produs natural' al grupului, intrucat tensiunile inevitabile ce apar in grup creeaza nevoi ce reclama rezolvare, iar cel care poate furniza solutiile acei crize e tocmai liderul. Leadership-ul e o functie, nu un statut si, ca atare, nu se asociaza neaparat cu o pozitie ierarhica oficiala, desi e posibil si ca, la un moment dat, seful si liderul sa fie o aceeasi persoana. Oricum, daca dorim sa analizam corect modul cum functioneaza grupul, e necesar sa avem o idee clara despre distinctia dintre pozitiile institutionale si statutare (responsabilii desemnati ce conduc grupurile) si pozitiile informale si functionale (liderii de grup). Multe dintre tensiunile ce apar in grupurile de lucru se datoresc blocajelor produse de necoincidenta celor doua roluri: cel al sefului care nu e si lider si cel al liderului care nu e sef. Uneori lucrurile se rezolva prin aparitia a doi lideri complementari: unul indeplineste functia de productie, altul pe cea de conservare. Conflictele nu sunt insa nici in acest caz total evitate, ptca ele se transpun pe planul concurentei dintre nevoi: unul incearca sa supraliciteze importanta sarcinii, celalalt pe cea a supravietuirii grupului.

Atunci cand leadership-ul e exercitat chiar de responsabilul oficial al grupului, sunt posibile trei tipuri de comportament diferite ale liderului:

Leadership-ul autoritar. In acest caz, seful ia deciziile de unul singur si nu incearca sa le explice sau sa le justifice in fata membrilor grupului. Criteriile sale de evaluare nu sunt nici ele dezvaluite, iar rezultatul inevitabil al acei atitudini e ca seful ramane in afara vietii grupului, singurul sau rol fiind acela de a impulsiona si controla activitatea acestuia. In grupul condus astfel, predomina atitudinile apatice, cauzate de lipsa de responsabilizare a membrilor si cele agresive, datorate nemultumirii membrilor carora nu li se iau in considerare opiniile si propunerile. Deturnarea agresivitatii catre exterior sau catre alti membri ai grupului conduce la cautarea de tapi ispasitori pttoate neimplinirile si esecurile inregistrate. Astfel, coeziunea grupului are de suferit, iar climatul socio-afectiv e unul nefavorabil. In prezenta sefului, performanta grupului e destul de buna, desi se resimte de pe urma unei tendinte catre uniformitate ptca acest tip de leadership aplatiseaza diferentele dintre participanti. In schimb, in absenta liderului, din pricina faptului ca ceilalti s-au obisnuit sa nu aiba initiative personale, nivelul de performanta sufera un declin vizibil.

Leadership-ul democratic. Deciziile sunt rezultatul unor dezbateri ale grupului, caruia liderul ii expune alternativele posibile, argumentandu-si optiunea proprie si lasand, in final, celorlalti libertatea de a alege. Un asemenea lider, desi nu foarte implicat in activitatea practica a grupului, e totusi, macar in parte, integrat in viata acestuia. Spre deosebire de cazul precedent, acum, pe langa faptul ca performanta grupului atinge un nivel inalt, ea se mentine stabila si atunci cand liderul paraseste grupul. Climatul socio-afectiv e favorabil, iar coeziunea grupului - ridicata. Eventualele tendinte agresive la adresa sefului se pot manifesta liber, ceea ce creeaza premise ptrezolvarea conflictelor inainte ca ele sa capete amploare.

Leadership-ul laisser-faire. De data aceasta, seful e pasiv, el nu intervine decat la nevoie, pta debloca anumite situatii si o face numai la cererea membrilor grupului. Le acorda acestora o libertate deplina in luarea de decizii, nu ii judeca si nu le ingradeste initiativele. Totodata, creeaza un climat de siguranta, fiindca membrii grupului stiu ca pot apela oricand la ajutorul sau. Din pacate insa, aici performanta atinge nivelul cel mai scazut. Neimplinirile genereaza comportamente agresive similare celor din grupurile conduse autoritar.

Cu toate ca, din prezentarea de mai sus, ar parea sa rezulte ca cel mai recomandabil leadership e cel democratic, lucrurile nu stau intotdeauna asa. Cercetatorii nu afirma superioritatea de principiu a unui tip anume de leadership asupra celorlalte, ci explica doar ca fiecare dintre ele produce cate un climat social si cate o performanta specifice. Lucrurile depind, in mare masura, de constrangerile situatiei, liderul cel mai bun fiind acela care stie sa se adapteze la acea. Astfel, in grupul axat pe sarcina, daca sarcina e una cu caracter creativ randamentul maxim il asigura o conducere democratica si participativa. Daca insa munca e una de rutina sau daca pe primul plan se afla infruntarea unui pericol extern, stilul autoritar se dovedeste cel mai eficient. Atunci cand obiectivul principal e conservarea ca atare a grupului, liderul cel mai bun e cel care reprezinta cel mai bine valorile acestuia. In cadrul unor cercetari intreprinse de D. Schrag in mediul penitenciar, s-a constatat ca, in inchisorile cu detinuti periculosi se impun ca lideri indivizi violenti si autocrati, in timp ce acolo unde sunt intemnitate persoane condamnate ptdelicte minore are mai mare succes leadership-ul de tip cooperativ.

Demne de mentionat in acest context sunt constatarile etologilor privind stilul de leadership-ul din tribul de maimute: 'Rangul cel mai inalt nu e ocupat de individul cel mai agresiv din grup, ci, din contra, de individul cel mai prietenos, care stie cel mai bine sa castige simpatia. Astfel, la babuini, maimutele Rhesus si macacii japonezi, capacitatea unui mascul de a se imprieteni cu ceilalti e indispensabila ocuparii unei pozitii inalte. Un mascul dominant trebuie sa fie tolerant cu tinerii, permitandu-le sa se joace in apropierea lui. In plus, el trebuie sa fie un protector eficient. Ca urmare, nu agresivitatea unui animal care doreste sa domine, ci calitatile sociale pozitive sunt elementele determinante ptocuparea unui statut inalt in cadrul grupului. Statutul depinde de recunoasterea sa de catre ceilalti membri ai grupului, care resping un animal prin excelenta agresiv'.

Si mai interesant e faptul ca cele de mai sus sunt valabile exclusiv ptmaimutele care traiesc in libertate. In schimb, in gradinile zoologice se observa ca indivizii care ocupa pozitiile dominante sunt tiranii, aspect la a carui extrapolare tragica in societatea omeneasca am fost martori in repetate randuri, de-a lungul secolului de curand incheiat. Lipsa de libertate din regimurile totalitare a 'produs' sistematic, si la toate nivelurile, lideri de tip autoritar, cruzi, brutali si lipsiti de scrupule. Antiselectia conducatorilor natiunilor captive se dovedeste astfel a avea caracter de lege si ea constituie un serios avertisment ptcei care accepta, intr-un moment istoric sau altul, restrangerea drepturilor democratice. Mai devreme sau mai tarziu, asemenea natiuni vor sfarsi prin a fi 'incalecate' de un tiran.

Interactionismul simbolic

Radacinile acei abordari trebuie cautate in opera acelui apostol al noii ere mediatice care a fost Charles Horton Cooley (1864-1929). Conform viziunii sociologului american, indivizii umani nu interactioneaza cu persoane concrete, ci cu impresii pe care si le-au format despre acea. Noi avem idei personale despre oameni si idei generale despre grupurile sociale. Ele nu se bazeaza neaparat pe caracteristicile obiective ale indivizilor cu care ne confruntam, ci pot fi simple seturi de trasaturi imaginare pe care li le atribuim. Totusi, ace idei au o mare importanta o data ce de ele ne servim atunci cand incercam sa anticipam comportamentele semenilor nostri in imprejurarile concrete ale vietii.

In mod similar, ne-am construit si o idee personala despre noi insine, idee pe care Cooley o numeste eul oglinda, fiindca impresiile noastre despre ceea ce suntem se nasc din observarea felului in care ne reflectam in ochii celorlalti (autoimaginea noastra depinde de masura in care oamenii cu care venim in contact ne accepta sau ne resping, ne aproba sau ne dispretuiesc). Aceasta face ca, de fapt, participantii la o relatie interumana sa fie nu atat indivizi reali cat constructe psihologice. E ceea ce il determina pe Cooley sa afirme ca: 'Societatea, in aspectul ei imediat, e un raport intre idei personale'.

Cu mult inainte de formularea modelului fluxului comunicational in doi pasi (two step flow) de catre Elihu Katz si Paul Lazarsfeld, pe baza cercetarilor intreprinse in 1940 de acesta din urma impreuna cu B. Berelson si H. Gaudet (The People's Choice, 1944), Cooley a subliniat faptul ca 'natura umana', adica atat sentimentele cat si resentimentele noastre, datoreaza enorm grupurilor primare si si-a exprimat teama ca rolul acestora va scadea tot mai mult o data cu extinderea urbanizarii.

Ideile sale au fost preluate si dezvoltate de George Herbert Mead (1863-1931). Acesta accentua faptul ca nu se poate vorbi de sine si de constiinta in afara interactiunii sociale. El sublinia, de asemenea, importanta unei atitudini empatice, insistand asupra faptului ca nu putem interactiona cu semenii decat daca reusim sa ne asumam rolul lor. Procedand astfel, invatam treptat 'partiturile' diferitelor roluri sociale, incepand cu cele din familie, pe care le deprindem inca din copilarie, si ajungand, in cele din urma, prin extinderea treptata a sferei relatiilor noastre, sa ne construim un concept identitar pe care Mead il numeste eul generalizat.

In fine, pornind de la conceptiile lui Cooley si Mead, Herbert Blumer avea sa elaboreze teoria interactionismului simbolic, bazata pe urmatoarele trei principii:

v     Oamenii (re)actioneaza fata de realitatile cu care se confrunta in functie de semnificatiile pe care acea le au ptei.

v     Semnificatiile lucrurilor deriva sau se nasc din interactiunea sociala pe care individul o are cu alti subiecti umani.

v     Ace semnificatii ii servesc individului in procesul interpretarii faptelor, situatiilor, evenimentelor.

Ptscoala interactionista, un domeniu privilegiat de analiza e cel al comportamentelor 'deviante'. De ace cercetari se leaga asa-numita teorie a etichetarii. Comportamentul care transgreseaza limitele impuse de normele sociale in vigoare atrage dupa sine atasarea unei etichete infamante, de care individul nu poate scapa printr-o simpla schimbare de conduita, deoarece impresia creata de eticheta persista in mintea oamenilor, tocmai ptca interactiunile sociale au loc, potrivit vechii teze a lui Cooley, nu intre indivizi, ci intre constructe mentale mai mult sau mai putin conforme cu realitatea.

Un anumit tip de devianta ii preocupa si pe analistii comunicarii de grup. Membrii grupurilor pot fi incadrati, in general, in trei categorii distincte:

q       'Conformistii', care adopta sistematic pozitia majoritatii.

q       'Oscilantii', care, dupa ce au sustinut initial un punct de vedere personal, se apropie progresiv de opinia dominanta.

q       'Deviantii', care preconizeaza si sustin pana la capat solutii aflate in opozitie neta fata de opinia generala.

Cercetarile intreprinse de S. Schachter au aratat ca, in majoritatea grupurilor, cele mai multe mesaje se indreapta catre individul 'deviant' si ca ele sunt tot mai insistente pe masura ce se observa refuzul acestuia de a-si schimba opiniile. Daca insa tentativa de persuasiune reuseste (adica daca individul se dovedeste a nu fi fost, de fapt, 'deviant', ci 'oscilant'), membrii grupului incep sa i se adreseze tot mai putin, dovada ca ceea ce se urmarea era o uniformizare a pozitiilor in grup. Acolo insa unde grupul e axat pe o sarcina concreta si, in plus, e si foarte coeziv, apare un alt fenomen: cel al respingerii, al excluderii din discutie a individului 'deviant'. Dupa un interval destul de scurt (de ordinul unei jumatati de ora) in cursul caruia se incearca 'aducerea lui pe calea cea buna', grupul inceteaza sa se mai ocupe de el, pta-si putea vedea de treaba. In schimb, daca grupul nu are o coeziune prea ridicata si nu se dedica unei sarcini pertinente, respingerea nu are loc.

Tot Schachter a evidentiat si faptul ca dependenta performantei de coeziunea grupurilor nu e univoca, ptca mai conteaza si o a doua variabila: adeziunea membrilor la obiectivele urmarite si la strategia de atingere a acestora. Existenta a doi parametri diferiti care influenteaza performanta genereaza patru tipuri de situatii:

Atat coeziunea, cat si adeziunea la normele de 'productie' sunt puternice. In acest caz performanta va fi optima.

Coeziunea e slaba si adeziunea puternica. Performanta va fi buna.

Atat coeziunea, cat si adeziunea sunt slabe. Performanta va fi scazuta.

Coeziunea e puternica, iar adeziunea slaba. In acest caz performanta va fi minima.

Ultima situatie, deloc rara, se intalneste in intreprinderile in care solidaritatea angajatilor e indreptata in directia franarii productiei, expresie a dezacordului in privinta scopurilor urmarite si a cailor de urmat. Cresterea coeziunii grupului are drept rezultat si accentuarea tendintei catre uniformitate, soldata cu sporirea mesajelor adresate membrilor 'devianti' ai acestuia.

Abordarea psihanalitica

Conform viziunii lui Freud, grupul functioneaza intr-un mod similar cu aparatul psihic individual, in sensul ca ambele cuprind o componenta constienta, una preconstienta si una inconstienta. G. Amado si A. Guittet au sintetizat aceasta analogie sub forma urmatoare:

'Sinele reprezinta polul pulsional al grupului, aparand in grup prin intermediul fiecaruia dintre membrii sai; pluralitatea indivizilor evoca, intr-adevar, ptoricine o diversitate a pulsiunilor libidinale si agresive.

Reprezentand interesele intregului grup, Eul e incarnat cel mai adesea in persoana liderului, cel putin la inceput, grupul insusi devenind treptat, Eul unui grup 'matur'.

Supraeul se constituie, in general, din regulile de functionare, din principiile de baza comune tuturor membrilor, cunoscute si acceptate de catre acestia.

Idealul Eului, model cu care membrii grupului cauta sa semene, poate fi liderul (cf. situatia din armata si biserica) sau o alta persoana din grup (persoana centrala a lui Redl). Grupul in ansamblul sau se poate identifica cu un grup exterior sau cu o idee, cu o abstractiune (in cazul sectelor sau al confreriilor).

Intr-un grup, Eul ideal ar fi un fel de identificare idealizata cu grupul de apartenenta. Aici predomina omnipotenta narcisiaca. Suport al identificarii eroice, Eul ideal actioneaza in special in bandele de adolescenti'

Fenomenul fundamental care se manifesta in grupuri e, dupa Freud, identificarea. Pe de o parte, avand in vedere ca grupul se constituie si se mentine in primul rand pe baza atasamentului fata de sef, fiecare membru al grupului se straduieste sa se identifice cu acesta. Pe de alta parte, exista si o tendinta de identificare mutuala intre membrii grupului, datorata impartasirii unui acelasi ideal al eului si aspiratiei comune de a semana cu seful.

Studiind diferite grupuri de copii si adolescenti de varsta scolara, F. Redl a constatat ca formarea acestora se leaga de reactiile emotionale generate de un individ anume, pe care el l-a numit persoana centrala a grupului. Varietatea acestor reactii, care pot fi tot atat de bine pozitive si negative si care dau nastere la tendinte diverse, ce merg de la identificare pana la pulsiuni morbide, determina natura structurii afective a grupului. Din observatiile efectuate atat in timpul anului scolar cat si in taberele de vacanta, Redl a reusit sa degaje trasaturile definitorii ale unui numar de zece persoane centrale, care corespund tot atator tipuri de grupuri:

Suveranul patriarh e ipostazierea parintelui intelept sau a stapanului drept si bun. Grupul se aduna in jurul sau ptsentimentul de securitate pe care il genereaza si fiecare membru doreste sa interiorizeze Supraeul sau, adoptandu-i normele de comportament.

Liderul atrage ptca ii intelege pe membrii grupului si ptca da dovada de felurite abilitati de ordin tehnic. La baza constituirii grupului se afla tendinta de incorporare a personalitati liderului in eul ideal al fiecarui membru.

Tiranul impune ordinea. De data aceasta, formarea grupului se datoreaza mecanismului denumit 'identificarea cu agresorul'.

Obiectul iubirii e persoana de care ceilalti sunt indragostiti. Liantul grupului il reprezinta, in acest caz, pulsiunile libidinale ale membrilor sai.

Obiectul pulsiunii agresive corespunde sefului dominator si chiar sadic in jurul caruia grupul se aduna datorita solidaritatii create de impartasirea acelorasi porniri agresive.

Organizatorul stie sa dirijeze astfel lucrurile incat sa permita tuturor membrilor sa isi realizeze dorintele reprimate. La baza formarii grupului sta impartasirea unor placeri interzise.

Seducatorul e creator de situatii afective placute. El ii cucereste pe membrii grupului, oferindu-le satisfactii emotionale.

Eroul conduce revolta impotriva sefului. In jurul sau se constituie un nou grup in care fiecare membru tinde sa se identifice cu eroul in actiunea de aparare impotriva manifestarilor agresive ale fostului sef.

Proasta influenta e sintagma care o desemneaza pe acea persoana centrala ce e urmata tocmai fiindca ii incurajeaza pe membrii grupului in directia exprimarii unor porniri cu caracter antisocial.

Exemplul bun e intruchipat de un membru al grupului care se distinge prin echilibru, prin absenta conflictelor interne si devine prin aceasta un model ptceilalti membri.

Grupuri tipice

Grupul de diagnostic

Potrivit celor mentionate in paragraful 0, exista doua mari clase de grupuri: cele axate pe insasi viata de grup, ca in cazul familiei sau al 'gastii' de cartier, si cele care desfasoara in comun o activitate productiva, grupurile de lucru, constituite in vederea indeplinii unei sarcini concrete.

Reprezentativ ptprima categorie e training group-ul, concept creat de Lewin in 1947 la Bethel in Statele Unite, unde, ptprima oara un numar de persoane au fost reunite cu scopul declarat de a discuta despre functionarea lor ca grup. Interesul starnit de acest tip de abordare a facut ca tot mai multi cercetatori, psihologi, sociologi, psihanalisti, clinicieni experimantalisti, sa se dedice studierii training group-urilor. Opt ani mai tarziu, francezul C. Faucheux propunea o noua denumire, cea de grup de diagnostic, astazi curenta in literatura de specialitate.

Un grup de diagnostic e alcatuit din 8-12 persoane, printre care se numara si un monitor. Important e ca membrii acestui grup sa nu se fi cunoscut dinainte si sa fie de sexe, varste si profesiuni diferite. Ei urmeaza sa se intalneasca de circa 15 ori, in 'sedinte' cu durata de cate 2-3 ore. Nu se impun nici un fel de restrictii in alegerea subiectelor de discutie, grupul avand libertatea totala de a se manifesta asa cum crede de cuviinta. Monitorul nu are rolul de a conduce dezbaterile sau de a le orienta intr-o directie anume, ci e un simplu observator, care insa, atunci cand considera necesar, poate impartasi grupului propriile sale impresii si sentimente privind functionarea acestuia. Faucheux insista asupra faptului ca obiectivul urmarit nu e unul productiv, ci existential: castigul nu consta in dobandirea unui savoir-faire, ci a unui savoir-ętre.

Cu toate ca nu are voie sa abordeze problemele personale ale participantilor, deoarece grupul de diagnostic nu are nimic in comun cu 'terapia de grup', rolul monitorului e unul de prima importanta. El trebuie sa vegheze la respectarea intocmai a regulilor de functionare, sa faciliteze exprimarea ideilor celorlalti membri, sa reformuleze fara a evalua ace idei, astfel incat ele sa fie cat mai bine intelese de toti participantii si, mai ales, sa impiedice orice incercare de trecere la actiune, ceea ce ar denatura grav experimentul, deturnandu-l de la obiectivele urmarite.

Intr-o prima faza, viata grupului e dominata de incertitudine. Participantii se intreba de ce au fost adunati acolo, cine sunt ceilalti, ce urmareste monitorul, ce vor fi intrebati si ce li se va cere sa faca. Nelinistea generata de aceasta stare ii va determina sa incerce sa diminueze tensiunea prezentandu-se si cerandu-le si celorlalti sa se prezinte.

Din clipa in care ajung sa stie cate ceva unii despre altii, principalul motiv de anxietate ramane sarcina pe care o au de indeplinit. Cum nimeni cu exceptia monitorului nu are de unde sa stie care e aceasta, se vor indrepta cu totii catre el, cerandu-i explicatii. Monitorul, insa, va refuza categoric sa le dezvaluie motivele ptcare au fost reuniti. Respingerea cererii lor va genera reactii diverse (nemultumire, presiuni, agresivitate), dar in cele din urma membrii grupului vor intelege ca trebuie sa accepte faptul ca rolul monitorului e altul decat cel sperat de ei. Misiunea sa nu consta in trasarea de sarcini sau in exprimarea unor puncte de vedere personale, ci in facilitarea reflectiei grupului.

Constienti acum de faptul ca grupul nu are un conducator in adevaratul inteles al cuvantului, participantii vor declansa o lupta ptleadership. Treptat, ei incep sa se organizeze. Dintr-o reunire intamplatoare si amorfa de indivizi, grupul capata incetul cu incetul o structura, isi contureaza norme si reguli de functionare, pe care monitorul le reformuleaza mereu, asumandu-si constant rolul de constiinta obiectivata a colectivului.

Se trece astfel in faza de maturitate a vietii grupului, in care sunt atinse cele doua obiective principale pe care le urmareste experimentul: acela ca grupul sa 'functioneze' ca grup si acela, nu mai putin important, ca membrii sai sa inteleaga aceasta functionare si sa reflecteze asupra pozitiei proprii in ansamblul sistemului ce s-a constituit. Cunoasterea de sine si cunoasterea dinamicii de grup constituie principalele beneficii ale acei experiente comune.

In fine, vine si vremea destramarii grupului, faza 'mortii' acestuia, insotita de comportamente de 'doliu', precum organizarea unei mese de despartire, insotite de promisiunea ca participantii 'nu se vor uita niciodata' si de proiecte de revedere periodica (nu intotdeauna onorate).

Grupul centrat pe sarcina

Functionarea grupurilor care isi propun atingerea unor obiective operationale concrete depinde de trei factori determinanti: sarcina propusa, animatorul si grupul insusi. Dependenta grupului de natura sarcinii tine de evidenta si, ca atare, nu reclama explicatii suplimentare. De asemenea, nu e greu de inteles de ce dimensiunile grupului, regulile si normele care ii guverneaza functionarea, precum si relatiile formale si informale dintre membrii sai isi pun amprenta asupra activitatii de grup. In schimb, rolul animatorului nu e intotdeauna clar si, in consecinta, necesita unele precizari.

Animatorul nu e un sef, adica cineva care sa aiba de aparat un statut, o pozitie ierarhica de factura institutionala. El nu ia parte la luptele ptleadership sau ptpreluarea conducerii formale a grupului. S-a demonstrat chiar faptul ca grupurile care dau randament maxim sunt cele in care rolul de responsabil de grup si rolul de animator nu sunt jucate de o aceeasi persoana.

Spre deosebire de grupul de diagnostic unde functia dominanta e aceea de conservare si care reclama, in consecinta, un mediator orientat catre facilitarea si reglarea raporturilor reciproce, in grupul axat pe sarcina important e sa existe un actor care sa stimuleze productivitatea grupului. Acest rol revine animatorului. Sarcinile sale concrete depind insa de profilul particular al reuniunilor grupului.

Atunci cand scopul reuniunii e informarea descendenta, adica transmiterea unor date sau dispozitii catre membrii grupului, animatorul trebuie sa asigure buna functionare a sistemului de comunicare, inclusiv crearea conditiilor de manifestare a feedback-ului. Daca, dimpotriva, obiectivul urmarit e informarea ascendenta, cu alte cuvinte culegerea de informatii, pareri sau reactii ale grupului pta fi transmise mai departe, el devine un intervievator de grup, a carui preocupare principala e aceea de a-i incuraja pe participanti sa isi faca cunoscute punctele de vedere si de a maximiza schimburile de opinii dintre ei. Important in acest caz nu e ca animatorul sa realizeze discutii individuale cu fiecare participant, ci sa stimuleze dezbaterea colectiva a problemelor, pta putea sintetiza si comunica corect gandirea grupului.

Un alt tip de intrunire a grupului e reuniunea-dezbatere, consacrata discutarii unei teme date. Principala misiune ce revine aici animatorului e sa garanteze fiecarui participant dreptul de exprimare si sa vegheze ca adunarea sa isi mentina pe tot parcursul o structura necentralizata, ptca oricare dintre cei prezenti sa poata dialoga direct si necenzurat cu ansamblul tuturor celorlalti membri ai grupului.

Cand reuniunea nu urmareste numai dezbaterea, ci si rezolvarea de probleme, conduita animatorului depinde in mod hotarator de natura acelor probleme. Daca ele sunt simple, e de preferat un comportament directiv. In acest caz, animatorul trebuie sa joace un rol foarte activ in discutiile ce au loc, dand dovada de autoritate si impunand o structura de grup centralizata. In schimb, in cazul problemelor complexe el va trebui sa fie cu mult mai rezervat si discret, preocupat mai ales de functia de facilitare a schimburilor si de mentinerea unei structuri neierarhizate, de natura sa valorifice la maximum toate potentialitatile grupului.

O grija de capetenie a animatorului e pregatirea reuniunii sub dublul raport material si informational. De primul aspect tine gasirea unei sali adecvate, luminoase si aerisite, echipate cu mobilierul si mijloacele tehnice indispensabile bunei desfasurari a intrunirii: o masa, de preferinta rotunda, o tabla, un retroproiector, etc. De al doilea aspect, nu mai putin important - studierea in prealabil a naturii si stadiului de cunoastere a problemei, culegerea de informatii de ultima ora si pregatirea documentatiei necesare dezbaterilor.

Tot animatorul e acela care deschide reuniunea, enuntand obiectul si obiectivul intrunirii. Confuzia dintre ace doua notiuni poate avea urmari suparatoare asupra randamentului muncii de grup. E, de aceea, important sa se sublinieze ca obiectul raspunde la intrebarea 'de ce ne ocupam?', in timp ce obiectivul la intrebarea 'in ce scop o facem?'. Fiindca orice nedumerire initiala a participantilor poate greva asupra dezbaterii care urmeaza, se impune eliminarea dintru inceput a celor trei motive de incertitudine ce pot sa apara:

in ceea ce priveste grupul (fiecare participant trebuie sa stie cine sunt toti ceilalti)

in ceea ce priveste sarcina (informatiile reclamate de indeplinirea aceia trebuie cunoscute de toti participantii)

in ceea ce priveste persoana animatorului (e necesar sa se verifice daca tuturora le e clara menirea acestuia)

O ultima problema care se cere rezolvata in etapa de inceput a reuniunii e alegerea unei metode de lucru dintre cele propuse atat de membrii grupului, cat si de animator insusi.

Faza de lucru propriu-zis reclama din partea animatorului interventii oportune destinate facilitarii muncii de grup. Acea pot imbraca mai multe forme:

Reformulari ale ideilor exprimate de alti participanti.

Intrebari in replica. Animatorul porneste de la presupunerea ca persoana care a pus o intrebare are ea insasi un raspuns la aceasta si incearca sa il afle, intorcandu-i intrebarea celui care a pus-o.

Intrebari-releu. Pta evita ca participantii sa ii confere statutul de conducator si arbitru al grupului, animatorul reorienteaza intrebarile ce i se pun catre alti membri ai acestuia.

Intrebari directe adresate unui participant anume, fie pta pune in valoare unele dintre competentele sale, fie numai pta-l scoate din apatie sau a-l face sa isi infranga timiditatea care l-a impiedicat pana acum sa ia cuvantul din proprie initiativa.

Intrebari de elucidare, care expliciteaza idei sau atitudini ale grupului insuficient constientizate de membrii sai.

Sinteze. In momentele de rascruce ale reuniunii apare necesitatea unor bilanturi de etapa indispensabile inaintarii catre solutia finala.

In afara participarii sale verbale la dezbateri, animatorul trebuie sa isi foloseasca la maximum si abilitatile de interpretare a semnalelor non-verbale emise de participanti. Unii dintre ei sunt timizi sau taciturni si numai prin urmarirea atenta a reactiilor mimico-gestuale ale acestora poate fi identificat momentul potrivit pta-i invita sa intervina in discutie.

Specialistii avertizeaza asupra pericolelor legate de recurgerea, tot mai frecventa astazi, la tehnica 'turului de masa'. Pe de o parte, aceasta procedura ii dezavantajeaza pe participantii mai emotivi, a caror anxietate creste pe masura ce li se apropie randul la cuvant, astfel incat exact atunci cand li se cere sa vorbeasca sunt cel mai intens bruiati de propria lor tensiune nervoasa. Pe de alta parte, turul de masa mareste presiunea catre uniformitate, tendinta si asa destul de puternica in cadrul grupurilor. Salomon Ash a aratat cum poate fi pus turul de masa in serviciul manipularii: e suficient ca primii trei vorbitori sa fie alesi dintre cei a caror opinie se doreste a fi privilegiata ptca rezultatele finale sa fie total distorsionate, intrucat urmatorii intervenienti se vor teme sa contrazica o opinie ce pare deja consensuala si se vor autocenzura, aliniindu-se mai mult sau mai putin la parerile exprimate de    preopinenti.

Necesitatea prezentei unei table in incaperea unde are loc reuniunea se impune din cel putin cinci motive:

Tabla are o importanta functie mnemotehnica. Ea reprezinta un fel de bloc-notes colectiv al grupului, ajutandu-i pe participanti sa retina cu totii exact aceleasi informatii.

Prin vizualizarea celor mai semnificative aspecte supuse dezbaterii, tabla stimuleaza gandirea participantilor.

Tot ea, oferind in fiecare moment o imagine rezumativa a stadiului in care au ajuns discutiile, usureaza sintezele partiale si formularea concluziei finale.

In fine, cu ajutorul tablei se poate rezolva situatia delicata in care un participant monopolizeaza discutia: animatorul il roaga pe acesta sa faca o pauza pta i se nota ideile, dupa care da cuvantul unei alte persoane.

In cadrul sintezei (obligatorii) realizate la sfarsitul reuniunii, e nu numai posibil, dar si strict necesar sa se mentioneze si punctele de vedere minoritare. Cei care le-au emis vor avea astfel cel putin satisfactia de a nu fi fost ignorati si de a fi siguri ca au fost intelesi, chiar daca majoritatea nu le-a imbratisat ideile. Astfel adeziunea lor la grup nu va scadea, ba e chiar posibil sa creasca, in ciuda divergentei de opinii. Sinteza finala trebuie sa consemneze nu doar contributiile, ci si concesiile reciproce, mentinand un nivel ridicat de motivatie in grup si permitand tuturor participantilor sa verifice corectitudinea deciziilor ce au fost luate. Ea devine un document de baza ptpregatirea reuniunii urmatoare.

Creativitatea de grup

Osborn credea ca 'grupul e spatiul optim ptdezvoltarea creativitatii', opinie asupra careia s-ar mai putea discuta (se stie ca marile creatii ale omenirii nu au fost opere colective, dar nu e mai putin adevarat ca emulatia din cadrul unor cenacluri intelectuale a stimulat adeseori productia artistica si stiintifica). El a subliniat importanta climatului socioafectiv al grupurilor pteliberarea puterilor creatoare ale participantilor. Caldura raporturilor interumane, spontaneitatea si prezenta spiritului ludic contribuie deopotriva la realizarea conditiilor necesare desfasurarii acestui proces (amintirile lui Gh. Panu despre cenaclul Junimea, ca si cele ale lui Max von Laue privitoare la viata intelectuala a cercului fizicienilor atomisti din America anilor '30 ai secolului XX confirma stralucit afirmatia de mai sus).

Un rol stimulativ deosebit il are mentinerea unei atmosfere de non-evaluare, astfel incat nimeni sa nu se simta respins sau minimalizat. De asemenea, o conditie a bunei functionari a grupului e existenta unei minoritati active care sa impiedice atat formarea unui consens conformist, cat si aparitia unei structuri de comunicare centralizate, ambele - piedici in calea exprimarii libere a punctelor de vedere personale ale participantilor.

Tipul de animatie specific grupului de creativitate presupune un accent deosebit pe incurajarea manifestarilor spontane. E recomandabil ca animatorul insusi sa intre in joc emitand pareri si facand propuneri proprii. Eventualitatea ca acea sa fie marcate de amatorism nu trebuie sa il sperie, ci dimpotriva: tocmai aerul lor diletant va spulbera temerile unora dintre participanti ca propriile lor idei ar putea fi taxate drept insuficient fundamentate stiintific. E esential ca animatorul sa intervina cat mai putin in procesul de reglare si sa se concentreze, in schimb pe efortul de creare a unui climat cald si emulativ.

Principala contributie a lui Osborn la practica dezvoltarii creativitatii de grup a fost 'inventarea' brainstorming-ului. Inca din anul 1938, el a elaborat cele doua principii pe care se bazeaza aceasta tehnica, si anume:

A.        Functia de producere si cautare a ideilor trebuie disociata net de functia de evaluare critica a acestora. Pornind de aici, Osborn a propus impartirea reuniunii de brainstorming in doua etape strict delimitate:

'faza de divergenta' consacrata creatiei neingradite, in cuprinsul careia emiterea de idei, oricat de originale, nu e supusa nici unei constrangeri;

'faza de convergenta', corespunzatoare momentului de luciditate ulterior descatusarii creativitatii, cand solutiile propuse sunt supuse unei examinari critice pe baza a diferite criterii rationale (cost, oportunitate, fezabilitate, etc).

B.         In masura in care sedintele de brainstorming sunt corect organizate si animate, eliberarea creativitatii se realizeaza in grup intr-o maniera mult mai eficace decat in conditii de izolare a participantilor.

Regulile de urmat decurgand din ace principii sunt, in chiar formularea lui Osborne, urmatoarele:

I.Judecata critica e exclusa. Criticii ideilor trebuie sa ii fie rezervat un alt moment.

II.Se urmareste cantitatea. Cu cat numarul ideilor e mai mare, cu atat probabilitatea de a obtine idei bune creste.

III.Imaginatia libera e binevenita. Cu cat ideea pare mai absurda, cu atat e mai valoroasa; e mai usor sa transformi o idee originala si nerealista intr-o idee fezabila decat o idee banala intr-una originala.

IV.Combinatiile de idei si ameliorarea ideilor sunt privilegiate. In afara propriilor idei, participantii sunt invitati sa prezinte sugestii cu privire la mijloacele de a ameliora ideile celorlalti, sa arate cum anume pot fi combinate, in opinia lor, doua sau trei idei pta obtine o alta.

Avand in vedere cele enuntate mai sus, tehnica de organizare a brainstorming-ului presupune parcurgerea urmatoarelor trei etape:

Pregatirea reuniunii: se stabileste tema intalnirii si sunt selectati un numar de 10-12 participanti. Daca problema de discutat e complexa, ea trebuie segmentata de la inceput in subprobleme care sa fie abordate succesiv.

Faza de divergenta, care dureaza intre o ora si o ora si jumatate si a carei buna desfasurare e asigurata de doi animatori. Acestia vegheaza la respectarea celor patru reguli osborniene (notate mai sus cu cifre romane).

Faza de convergenta, in cursul careia au loc trierea si analiza critica a productiei grupului. La aceasta faza nu iau parte toti membrii acestuia, ci numai un colectiv restrans. Practica a demonstrat ca in jur de 10% dintre ideile emise trec, de obicei, proba acei examinari si se dovedesc utilizabile, intr-o forma sau alta.

Aminteam, in treacat, de caracterul discutabil al celui de al doilea principiu al lui Osborn. Valabilitatea sa a fost pusa la indoiala, inca din anii '50 ai secolului trecut, de mai multi autori ai unor experimente controlate. Astfel, in 1957, Donald Taylor si colaboratorii sai de la Universitatea Yale au aratat ca, de fapt, brainstorming-ul, departe de a stimula, inhiba rezolvarea creatoare a problemelor. Ei au repartizat un numar de 96 de subiecti, de valori comparabile, in 24 de grupuri de cate 4 persoane, dintre care 12 grupuri 'reale' si 12 grupuri 'nominale'. Membrii grupurilor 'reale' lucrau efectiv impreuna, in timp ce ceilalti figurau numai pe hartie ca facand parte dintr-un grup, dar isi desfasurau activitatea de unii singuri. In final rezultatele obtinute de acestia din urma au fost puse laolalta ca si cum ele s-ar fi nascut din colaborarea cu colegii din grupul 'nominal'. S-a constatat ca, in mod sistematic, pttoate problemele propuse celor 96 de subiecti, performanta grupurilor 'nominale' a depasit-o sensibil pe a celor 'reale'.

Daca exista cu adevarat un element valoros in brainstorming, acesta consta, dupa cum au demonstrat-o experimentele organizate de Parnes si Meadow la Universitatea din Buffalo, in 'principiul judecatii amanate', adica in evitarea de a se aduce critici ideilor avansate de participanti in faza de divergenta a reuniunii.