Constante ale discursului american si european

Constante ale discursului american si european

Urmand linia teoretica foucaultiana dezvoltata in Arheologia cunoasterii[1], tendintele actuale in analiza discursului considera textul performativ in singularitatea sa de eveniment. Abordarea punctuala si renuntarea la oscilarea intre enuntat si neenuntat, intre forma perceptibila si fond ce scapa identificarii imediate nu poate exclude, insa, fenomenul de recurenta a unor macroteme in interiorul discursului.

Daca se accepta ideea potrivit careia discursul puterii se materializeaza in cadrul unei relatii deja instituite intre diversele instante discursive, devine implicit faptul ca fiecare dintre instante va aduce in discutie teme si motive care o definesc identitar si care servesc promovarii unor interese, articulate punctual. Astfel, discursul global american va pune permanent in discutie autoimaginea de "natiune indispensabila" si obsesiile hegemonice ale Statelor Unite ale Americii, preocuparea securitara (armele de distrugere in masa), esenta sistemului axiologic american (democratia si drepturile omului) si, in cele din urma, atitudinea ostila fata de statele contestatare ale suprematiei mondiale americane. Considerabil mai putin nuantat decat tipologia discursiva americana, programul discursiv european este organizat pe doua coordonate fundamentale: apararea constitutionalismului in derularea relatiilor interstatale si manifestarea unui antiamericanism obsesional.

Discursul american - tipul Mare Nostrum. Particularitatile discursului oficial al Statelor Unite ale Americii deriva din conceptia idealizata asupra rolului natiunii americane in lume. Ideologia americana, grila de analiza a optiunilor strategice ale SUA, se bazeaza pe convergenta valorilor, a intereselor americane si a celor universale. Proiectul politic si social mondial, menit a mobiliza energii in directia obtinerii Binelui comun suprem - pacea si stabilitatea globala - se suprapune intentiilor generale ale Statelor Unite, indeplinirea idealurilor politice depinzand de asumarea rolului unic de lider absolut al comunitatii internationale. Prin analogie cu preocuparea Imperiului Roman pentru responsabilitatile exclusive ce ii reveneau in bazinul Marii Mediterane, discursul politic american poate fi asimilat, in totalitatea sa, unui discurs de tip "Mare Nostrum", ce statuteaza un rol international aparte, rezervat unei natiuni alese. Constiinta particularismului american si a vocatiei sale de lider mondial (in perceptia interna americana) imprima substanta discursurilor politice de origine americana, ce vor relua, in diverse contexte si cu finalitati variabile, acelasi set de macro-teme.

Rolul misionar al Statelor Unite ale Americii. Interventiile militare ale Statelor Unite in afara teritoriului national - Panama, Primul Razboi din Golf, Serbia, Kosovo, Operatiunea Iraqi Freedom - au fost justificate in ansamblu prin existenta unor situatii amenintatoare la adresa drepturilor fundamentale ale omului sau a democratiei mondiale. Necesitatea de a actiona pentru corectarea unor astfel de stari de fapt a fost resimtita de instanta politica si de natiunea americana ca o datorie de onoare a SUA, ca un prilej de materializare a valorilor fondatoare ale statului american si de implinire a vocatiei sale misionare, mostenire a Pelerinilor intemeietori de tara.

Responsabilizarea globala a natiunii americane trebuie pusa in relatie cu evenimentul initial al istoriei americane si reflectarea sa imaginala actuala[2]. Avand la baza optiunea colonilor britanici pentru libertate si construindu-se treptat prin cucerirea de teritorii inspre vestul continentului si prin impunerea unui model religios, cultural si civilizational propriu populatiilor indigene, natiunea americana a permanentizat, la nivelul caracterului sau, propensiunea spre civilizarea altor populatii: "parintii fondatori ai idealurilor americane au lasat de la inceput mostenire colonilor albi europeni o credinta misionara si mesianica" . In termeni contemporani, misiunea traditionala americana se traduce prin salvgardarea sistemului democratic si a libertatii individuale. In reprezentarile comune americane, actiunile salvatoare la nivel international reprezinta un imperativ de manifestare a solidaritatii poporului american, privilegiat, fata de natiunile frustrate de binefacerile democratiei si libertatii supreme a individului: "Considerandu-se drept alesi ai noii imparatii a lui Dumnezeu pe pamant, ai Paradisului regasit, americanii se percep in mod mitic ca oameni buni" .

Autoimaginea americanilor, impregnata de spirit misionar, este transfigurata discursiv prin accentuarea unicitatii spatiului si societatii americane si prin asertiunea rolului transistoric al Americii de a construi Binele universal, de a actiona in directia salvarii umanitatii. Revelatoare in acest sens sunt afirmatiile Presedintelui George H. W. Bush, reprezentative pentru ansamblul eforturilor discursive prezidentiale de idealizare a SUA si a importantei sale planetare, eterne: "America today is a proud, free nation, decent and civil, a place we cannot help but love. We know in our hearts, not loudly and proudly but as a simple fact, that this country has meaning beyond what we see, and that our strength is a force for good" .

Criza irakiana a oferit cadrul pentru reiterari discursive ale responsabilitatii naturale ale Statelor Unite de a proteja libertatea la nivel global, fapt mentionat si in Strategia de Securitate a SUA, din 2002[6]. Ultimatumul adresat lui Saddam Hussein pe 17 martie 2003 se incheie intr-o nota mobilizatoare: "Free nations have a duty to defend our people by uniting against the violent. And tonight, as we have done before, America and our allies accept that responsibility . Activarea discursiva a imaginarului identitatii constituie una dintre strategiile cele mai eficiente de persuasiune cu finalitate politica a unui grup national. In incercarea de a obtine sprijinul public intern fata de linia de actiune propusa pentru a face fata amenintarii unui regim ostil fata de SUA, presedintele american accentueaza in toate discursurile sale sanctitatea valorilor americane si responsabilitatea de a le apara in orice punct de pe glob. Unul dintre efectele cele mai importante ale acestei tehnici de persuasiune este regruparea natiunii in jurul presedintelui si sprijinirea neconditionata a deciziilor acestuia, in ciuda reticentelor fata de razboiul in sine: "Atunci cand trupele americane sunt trimise pe teritoriu strain si confruntate cu situatii periculoase, de obicei apare un efect de « regrupare in jurul steagului »: nivelul de aprobare a comandantului suprem creste brusc" . Desi cu caracter momentan, legitimarea publica a actiunii, reflectata de sondajele de opinie, ofera instantei prezidentiale libertatea de actiune necesara articularii "ratiunii de stat".

Proliferarea armelor de distrugere in masa (ADM). Tema recurenta a discursurilor prezidentiale americane, in special in perioada posterioara atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, proliferarea armelor de distrugere in masa (arme nucleare, biologice si chimice, impreuna cu capabilitatile de lansare ale acestora) si, implicit, imperativul urgent de limitare a acestui fenomen, trebuie raportate la doua axe fundamentale: valoarea simbolica a armelor si statutul de putere nucleara oficiala al Statelor Unite.

Generic, arma se defineste ca fiind instrumentarul de exercitare a Violentei, iar la nivel interstatal ea constituie un mijloc eficient de atingere a unor scopuri de agresiune, aparare, amenintare sau impunere a unor restrictii sau cursuri de actiune. Conflictele internationale generate de posesia ilicita de armament sau de suspiciunea in acest sens - cazul campaniei militare din Irak - sunt motivate, insa, de valoarea simbolica a armelor, ce se diferentiaza de capacitatea lor efectiva de distrugere: "Arma detine semnificatii proprii, are o valoare culturala. Concomitent, ea este violenta materializata si violenta simbolica, demonstratie de putere si forta. Ea incurajeaza posesorul si il intimideaza pe adversar"[9]. Devine evident ca simpla posesie a unor anumite categorii de armament, controlate prin instrumente juridice internationale, este in masura a genera teroare si actiuni precipitate, in numele mentinerii pacii si a unei ordini internationale familiare.

Pozitia Statelor Unite ale Americii fata de problematica proliferarii armelor de distrugere in masa este una ambivalenta: producatoare a primei bombe nucleare din istoria umanitatii[10], SUA este, in prezent, una dintre cele opt puteri nucleare oficiale , dar este preocupata pana la obsesie de contraproliferarea orizontala, ce presupune lupta impotriva producerii sau achizitionarii de arme nucleare de catre statele ce inca nu le poseda. Politica de nonproliferare vizeaza, pe de o parte, evitarea cresterii riscului declansarii unui razboi nuclear si, pe de alta parte, conservarea unei diferente de statut intre Puterile nucleare oficiale si membrii comunitatii internationale nemandatati sa dezvolte astfel de capabilitati. Angajamentul SUA pentru controlul ADM este motivat, astfel, si de dorinta de a conserva statutul de superputere militara: dezvoltarea capacitatilor nucleare de catre state aspirante la pozitia de superputeri sau regimuri ostile Statelor Unite vizeaza contrabalansarea suprematiei conventionale americane. Combinarea cursei pentru obtinerea armelor nucleare cu sprijinirea activitatilor si organizatiilor teroriste internationale si evidentierea acestui demers la nivel discursiv determina in mod cert ostilitatea unei instante publice radicalizate si extrem de sensibile, dupa atentatele de la World Trade Center si Pentagon, din 11 septembrie 2001: "Din punct de vedere istoric, terorismul este arma celor slabi, adica cei care nu poseda putere militara conventionala. De la al doilea razboi mondial, armele nucleare au constituit, de asemenea, armele prin care cel slab compensa inferioritatea conventionala. [] Separate, terorismul si armele nucleare sunt armele slabiciunii non-occidentale. Daca si numai atunci cand ele sunt combinate, cel slab nonoccidental va fi puternic"

La inceputul anilor '90 ai secolului al XX-lea, problematica proliferarii a fost inclusa in mod oficial pe agenda de securitate americana si consacrata discursiv de instanta prezidentiala. Prioritatea nonproliferarii in politica externa si de securitate a Statelor Unite a fost relevata de presedintele Bill Clinton in septembrie 1993, iar un an mai tarziu a fost decretata o "stare de urgenta nationala" pentru a trata problema "amenintarii neobisnuite si extraordinare pe care o prezinta pentru securitatea nationala, politica externa si economia Statelor Unite proliferarea armelor nucleare, biologice si chimice, precum si modalitatile folosite pentru a distribui asemenea arme"[13].

Exploatand teama irationala de moarte si constructele imaginale in jurul armei nucleare, amenintarea cu arme de distrugere in masa este suficienta pentru a constrange politica unui stat. Utilizarea problematicii ADM la nivel discursiv face parte din procesul de intemeiere narativa a discursului politic si corespunde unitatii de identificare a sursei raului si relevare a posibilelor consecinte nefaste asupra instantei receptoare de mesaj. Natura profund emotionala a amenintarii reprezentate de ADM, dar si realitatea factuala ca procurarea de astfel de armamente contravine dreptului international - Irakul este semnatar al Tratatului de Non-Proliferare (NPT) din 01.07.1968 - confera acestei macroteme a discursului american capacitatea de a fi utilizata ca argument rational, facand apel, concomitent, la fondul pasional al receptorilor, ceea ce determina o capacitate persuasiva aparte.

Democratia si drepturile omului. Discursul specific instantelor politice ale SUA reia elementele fundamentale ale sistemului axiologic traditional american. Inscrise in documentele fondatoare ale Statelor Unite ale Americii - Declaratia de Independenta (1776), Constitutie (1787), Bill of Rights (1789) - valorile democratiei si libertatile individuale si publice ale cetatenilor au fost transfigurate, treptat, in structuri de imaginar al suveranitatii populare. Datorita faptului ca acest tip aparte de imaginar socio-discursiv, activat de textele performative, reitereaza importanta instantei cetatenesti in viata politica, publicul american se dovedeste extrem de sensibil la discursurile construite in jurul problematicii democratice si dispus sa actioneze in directia sugerata de instanta politica emitenta de mesaj.

Forta de mobilizare a discursului construit in jurul notiunilor de democratie si drepturile omului provine din absolutizarea modelului democratic drept singurul in mod autentic legitim si in masura sa conduca la concretizarea proiectului social-politic al Binelui universal. Diversele fenomene de contestare a acestui discurs s-au dovedit lipsite de forta necesara operarii unor modificari conceptuale de substanta. Astfel, critica marxista a caracterului formal al garantiilor democratice sau contestarea culturalista a drepturilor omului au esuat in tentativa de a relativiza importanta acestor concepte pentru natiunea americana si civilizatia occidentala, in general.

Fidela misiunii sale de civilizare, natiunea americana, prin reprezentantul sau suprem - Presedintele -, apare ca determinata sa-si indeplineasca obiectivul de export al democratiei la nivel global si sa forteze respectarea drepturilor individului, in acceptiunea americana a acestora. La nivel discursiv, reflectarea acestui angajament istoric este sintetizata magistral de declaratia presedintelui George W. Bush, parte a Discursului despre Starea Natiunii din ianuarie 2006: "Abroad, our nation is committed to an historic, long-term goal - we seek the end of tyranny in our world. Some dismiss that goal as misguided idealism. In reality, the future security of America depends on it. Democracies replace resentment with hope, respect the rights of their citizens and their neighbors, and join the fight against terror. Every step toward freedom in the world makes our country safer - so we will act boldly in freedom's cause" . Utilizarea valorilor democratice ca strategie de articulare discursiva transforma problematica democratiei si a drepturilor omului in instrument de politica externa, prin legitimarea publica a dreptului de ingerinta, atunci cand sistemul axiologic american este supus amenintarii. Discursul politic apare, astfel, ca un instrument extrem de valoros de exercitare a Puterii, la nivel intern si international.

Francofobia - Antieuropeismul. Aversiunea Statelor Unite fata de puterea europeana este arareori articulata explicit la nivel discursiv, dar mereu perceptibila in subsidiar, ca radicalizare a sentimentului antieuropean. Desi ocultata de retorica oficiala privind dezvoltarea parteneriatelor strategice transatlantice, atitudinea instinctiv ostila Europei a clasei politice americane poate fi identificata in actiunile cu caracter unilateral si in obstinatia cu care SUA intelege sa isi apere interesele, ignorand solicitarile si contestatiile diversilor actori politici europeni.

In viziunea lui Jean-Jacques Wunenburger, detasarea aroganta a Statelor Unite de Europa si de modul propriu de concepere a relatiilor internationale al acesteia reprezinta materializari ale unor permanente de imaginar socio-politic. Emanciparea fata de metropola, asumarea si afirmarea unei noi identitati a coloniei fata de Europa corupta si autosuficienta au determinat condamnarea sistemului politic european si a valorilor proprii acestuia, inclinare ce s-a perpetuat istoric in interiorul natiunii americane .

Relatiile complexe si fragile intretinute de Statele Unite ale Americii cu Franta se datoreaza afirmarii celei din urma ca singura democratie ce contesta in permanenta mijloacele prin care fosta colonie, independenta prin contributia semnificativa a clasei politice franceze, isi construieste destinul international. Politica americana fata de statul francez are, astfel, un caracter reactiv, de aparare impotriva reinstaurarii unei ordini multipolare la nivel mondial, fapt ce ar anula capacitatea de decizie si actiune unilaterala actuala a SUA. Discursul american este extrem de violent in aceasta directie: Adjunctul Secretarului Apararii pentru Probleme de Securitate Internationala, Peter Rodman, se declara extrem de ingrijorat de "incrancenarea europenilor fata de restabilirea multipolaritatii [] pe care francezii o exprima, ca de obicei, in termenii cei mai melodramatici"[16].

Transgresand nivelul reactiei defensive la amenintarea statutului de hegemon mondial al Statelor Unite, discursul francofob se intemeiaza si pe confruntarea a doua tipuri antagoniste de imaginar politic: cel al traditiei si cel al modernitatii. Atasamentul francez pentru dezbatere si diplomatie se traduce in discursul american prin reticenta de a actiona, in comparatie cu flexibilitatea si caracterul proactiv al politicii americane. De asemenea, nu poate fi exclusa o anumita ostilitate a clasei politice americane fata de natiunea recunoscuta international a fi cultivat, de-a lungul istoriei sale, legaturi privilegiate cu statele Orientului Mijlociu, spatiu de articulare violenta a sentimentelor antiamericane. In mod ironic, dezbaterile prelungite anterioare demararii campaniei din Irak s-au focalizat, in Statele Unite ale Americii, pe acuzarea Frantei de interese economice si politice vinovate in Irak[17], ceea ce ar fi alimentat retorica ostila la adresa intentiilor americane in regiune.

Din ratiuni diplomatice, discursul francofob nu cunoaste explicitare performativa, insa constituie fondul pe care s-a construit, pe perioada crizei si conflictului din Irak, riposta prezidentiala americana impotriva dezlantuirilor retorice franceze: "Yet, some permanent members of the Security Council have publicly announced they will veto any resolution that compels the disarmament of Iraq. These governments share our assessment of the danger, but not our resolve to meet it .

Discursul european - tipul Antigona. Discursul individualizator al instantei europene se construieste avand ca punct de plecare proiectul de a constitui o contrapondere importanta a Puterii americane pe plan mondial. In aceasta directie, nucleul Europei Occidentale va elabora un discurs ferm, orientat inspre contestarea strategiilor hegemonice ale Statelor Unite ale Americii - materializari ale imaginariilor modernitatii - si reafirmarea rolului de centru civilizational si de Putere politica a Europei. Discursul general al acestor actori statali poate fi integrat unui discurs de tip Antigona, in sensul esentei protestatare si devotamentului fata de un set de valori ce transgreseaza nivelul afirmarii unei pozitii de forta. Raportat la notele generale ale discursului american, productia discursiva de tip Antigona se remarca prin materializarea fecunda a intentiei etice. Grupul statelor europene favorizeaza intalnirea constiintelor argumentative in forumuri globale, care sa asigure cadrul dezvoltarii unui discurs real, conform perspectivei lui Jurgen Habermas . Creditul acordat de entitatile europene posibilitatilor de reglementare diplomatica a conflictelor, accentul pus pe cooperarea internationala autentica si echilibrarea distributiei Puterii la nivel mondial prin instituirea multipolaritatii sunt indicatori certi ai unui discurs moral, tentativa de reinstituire a rationalitatii in politica internationala.

Discursul european de tip Antigona presupune recurenta a doua teme fundamentale, ce ordoneaza discursul la nivel macro, indiferent de contextul de actualizare: constitutionalismul si antiamericanismul obsesional.

Constitutionalismul. Distinctia fundamentala intre abordarea de tip american a relatiilor internationale si cea specifica spatiului european occidental este evidentiata de importanta diferita acordata de cele doua instante procesului deliberativ in cadru multilateral si de perspectivele opuse asupra capacitatilor organizatiilor cu vocatie mondiala de a asigura stabilitatea sistemului international.

Imperativul unei dezbateri responsabile care sa acompanieze evenimentele politice cu impact global este consecinta a traditiei reactive a politicii externe europene: actiunea trebuie sa beneficieze de o argumentare prealabila solida si de sprijinul nobil al diplomatiei. Respectarea unor prescriptii cu caracter de lege constituie, in viziune europeana, modalitatea unica de prezervare si materializare a valorilor absolute ale politicii internationale: stabilitate, echitate, responsabilitate colectiva. Garantul comportamentului de tip moral la nivel international devine, astfel, instanta emitenta de reglementari in sfera politicii internationale.

Atitudinea europeana fata de Organizatia Natiunilor Unite se situeaza la polul opus celei de sorginte americana: manipularea contextuala a atributiilor de decizie ale Natiunilor Unite de catre Statele Unite este contrabalansata de utilizarea forumului ONU ca instanta cu putere ultima de decizie si actiune in problemele sensibile ale societatii internationale. Fara a fi asociata unui utopic guvern mondial, Organizatia Natiunilor Unite este dotata cu o autoritate morala absoluta, iar asupra sa este proiectat idealul de rationalizare a exercitiului puterii mondiale, amenintat grav de modelul hegemonic american. Suprematia morala a Cartei ONU este, astfel, invocata in toate situatiile in care comunitatea internationala se percepe amenintata de actiuni unilaterale din partea Statelor Unite ale Americii. Argumentul legitimitatii ultime a legii stabilite de Organizatia Natiunilor Unite corespunde, in plan imaginar, recursului la o autoritate transcendenta, care sa garanteze restabilirea ordinii; cum legitimarea de tip sacru este exclusa in contemporaneitate, responsabilitatile mitice ale acesteia incumba juridicului - religia laica a prezentului: "Fidèle à l'esprit de la Charte des Nations Unies, qui est notre loi commune, la France considère que le recours à la force est le dernier recours, quand toutes les autres options ont été épuisées.  La position de la France est partagée par la grande majorité de la Communauté internationale . Conflictul din Irak a permis articularea obsesiva la nivelul discursului a lipsei de legitimare a oricarei actiuni pe plan international in absenta unei aprobari explicite a instantei ONU. In esenta, discursul francez a tradus frustrarea natiunilor membre ale Consiliul de Securitate in fata contrazicerii manifeste a principiilor democratice de catre statul ce si-a asumat in plan mondial tocmai misiunea generalizarii valorilor democratiei. In comunitatea restransa a statelor cu putere de decizie internationala, actiunea ce ignora sau contravine opiniei comune corespunde exercitiului violent al puterii, in afara mandatarii subiectilor Puterii: "les démocraties se vident de leur sens si elles ne respectent pas à l'extérieur les principes sur lesquelles elles reposent à l'intérieur [ . ] . seule la collégialité des décisions assure la légitimité nécessaire à une action en profondeur, cohérente et efficace .

Antiamericanismul obsesional. Analog sentimentului antieuropean, in special francofob, ce anima discursul Statelor Unite, Europa Occidentala apropriaza forme discursive ce reflecta aversiunea generala fata de superputerea americana. Antiamericanismul nu se confunda cu o critica rationala a exceselor unei natiuni adeseori autosuficiente, care sa conduca la stabilirea unor raporturi de putere echilibrate, ci deriva dintr-o perspectiva lipsita de nuante si nesupusa nici unui efort de rationalizare: "Antiamericanismul nu se defineste prin ostilitatea fata de Statele Unite, ci prin maniera nerezonabila, irationala de a o exprima: dispretul fata de fapte, lipsa masurii, rea-credinta, minciuni istorice, injurii"[22]. Perspectiva antiamericana are caracter totalizant, exclude diferentierea intre critica indreptatita si ostilitatea generata prin contagiune.

Sentimentul alteritatii americane este atat de puternic fixat in mentalul colectiv european si, in mod particular, francez, incat termenul in sine este singurul cuvant frantuzesc format prin derivarea cu prefixul anti- care face referire la o natiune. Resentimentele europene, fundamentate istoric, sunt alimentate, insa, si de recunoasterea tacita a decalajului economic, militar si politic dintre Europa si Statele Unite: dincolo de strategiile hegemonice ale SUA, Europa se autoculpabilizeaza pentru pozitia de ordin secund in interiorul societatii internationale: "Europa virtual unita ar trebui sa faca fata Statelor Unite. Sa le fie contrapondere. Daca nu le este inca, asta nu se intampla din lipsa resurselor materiale si umane, ci din nestiinta utilizarii acestora. Pe scurt, Europa nu dispune de aceeasi forta inventiva, de aceeasi eficienta, de acelasi simt de organizare si nici de rapiditatea de adaptare si inovare"[23].

Dimensiunea exceptionala a Puterii americane suscita, astfel, fenomene de mimetism, gelozie, sentimente de neputinta, aflate intr-o combinatorica interesanta cu o fascinatie evidenta fata de entitatea americana. Paradoxul atitudinii europene fata de Statele Unite rezida si in diferenta dintre vehementa retorica prin care se realizeaza adesea separarea Europei de modelul american si actele politice prin care se mentine dependenta tacita a statelor europene fata de acesta. Ambivalenta atitudinala sintetizata in antiamericanism explica amenintarile lipsite de logica politica si diplomatica la adresa tarilor est-europene care au ales sa sprijine demersurile in Orientul Mijlociu ale Statelor Unite: "Concernant en tous les cas les pays candidats, [..] honnêtement, je trouve qu'ils se sont comportés avec une certaine légèreté. Car entrer dans l'Union Européenne, cela suppose tout de même un minimum de considération pour les autres, un minimum de concertation. En tous les cas, ce n'est pas très bien élevé. Donc, je crois qu'ils ont manqué une bonne occasion de se taire. [..] Donc, ces pays ont été, je dirais, à la fois, disons le mot, pas très bien élevés et un peu inconscients des dangers que comportait un trop rapide alignement sur la position américaine"[24]. In termeni ce disimuleaza sentimente ostile si frustrare nationala, presedintele francez reitereaza, pe fondul antiamericanismului obsesional caracteristic elitelor politice europene, nostalgiile de mare putere continentala si coloniala a Frantei si dorinta sa de a recastiga statutul de putere clientelara, prin afirmarea rolului determinant in constructia Europei unite.

Discursul antiamerican se distinge de varianta sa francofoba in privinta utilizarii pathosului ca strategie de constructie. Daca instanta prezidentiala americana utilizeaza eufemisme pentru a transfigura acuzele de inactiune la adresa europenilor in limbaj corespunzator standardelor diplomatice, elita politica franceza oscileaza intre pozitii extreme. Pe de o parte, opozitia din cadrul reuniunilor Consiliului de Securitate al ONU este urmata la scurt timp de o reafirmare emotionala a legaturilor traditionale dintre Franta si SUA - "[Je vous ai dit que] la France n'était pas un pays pacifiste. Elle n'est pas non plus un pays anti-américain, c'est absurde d'imaginer cela. Nous avons deux siècles d'histoire commune, de partage des mêmes valeurs. Nous nous sommes toujours trouvés ensemble dans les moments difficiles, la main dans la main, et nos relations et notre amitié ont des racines profondes dans les peuples, bien au-delà des situations événementielles. Donc, aucun risque que les Etats-Unis et la France, que le peuple américain et le peuple français se disputent ou se fachent . Pe de alta parte, tentativa de implicare a Statelor Unite in procesul de aderare a Turciei la Uniunea Europeana, datand din anul 2004, este sanctionata prin interventii surprinzatoare prin forta limbajului utilizat: "Non seulement est-il (George W. Bush) allé trop loin, mais il est entré dans un domaine qui n'est pas le sien. Il n'a rien à dire à ce sujet. C'est comme je dirais aux Etats-Unis comme ils devraient conduire leur relations avec le Mexique" .

Particularitatile discursului britanic. Insularitatea asumata identitar si transformata in strategie de politica externa a Marii Britanii a generat, in mod traditional, o pozitie de mediere intre Statele Unite ale Americii si Europa in curs de constructie. Mitul diplomatic al relatiei speciale dintre SUA si Marea Britanie a motivat elitele politice britanice - incepand cu Margaret Thatcher si continuand cu Tony Blair - sa isi asume un rol de explicitare a Europei si a intereselor sale partenerului american. De cealalta parte, atitudinea binevoitoare a Marii Britanii fata de practicile externe americane a determinat un discurs mobilizator fata de Europa perceputa adesea ca inerta in situatii de criza. Conflictul din Irak a creat o noua oportunitate pentru afirmarea vocatiei transatlantice, singulara in cadrul societatii internationale, a Marii Britanii: "Actiunile guvernului Blair au fost insuflate, initial, de credinta existentei sansei unice si a unei responsabilitati de a apara actiunile ONU si a proteja ordinea bazata pe legitimitate internationala, in momentul in care aliatul sau, SUA, parea decis sa initieze actiuni armate indiferent de pozitia comunitatii internationale. Regatul Unit se afla in pozitia unica de a mentine SUA in campul legitimitatii"[27]. Doctrina de echilibru intre fortele esential antagonice americane si europene se materializeaza discursiv in interventiile premierului britanic prin insistarea asupra obiectului dezbaterilor, ignorarea pozitiilor adverse si avansarea unei solutii conciliatoare, orientate inspre obiectivele de atins: "Of course there is no doubt that Iraq, the region and the whole world would be better off without Saddam. [ . ] But our purpose is disarmament. No-one wants military conflict. The whole purpose of putting this before the UN is to demonstrate the united determination of the international community to resolve this in the way it should have been resolved years ago: through a proper process of disarmament under the UN. Disarmament of all WMD is the demand. One way or another it must be acceded to" .