Deficienta de auz: definire, clasificare, aspecte etiologice

DEFICIENTA DE AUZ: DEFINIRE, CLASIFICARE, ASPECTE ETIOLOGICE

DEFINIRE

SPP (surdopsihopedagogia) - studiaza partiularitatile dezvoltarii psiho-fizice ale copiilor cu disfunctie auditiva - surzi si hipoacuzici - si mijloacele adecvate compensatorii, instructiv-educative si recuperatorii in vederea formarii personalitatii si incadrarii lor depline in climatul socio-profesional.

SARCINILE SPP

1. Studiaza cauzele surditatii si particularitatile psihice si fizice ale copiilor cu deficienta de auz.
2. Dezvaluie structura, tipul, si gradul de surzenie in vederea interventiei medicale (timpano-plastia, tehnici de protezare si metode de compensare si educatie).
3. Elaboreaza principiile incadrarii in sistemul scolar special si de masa determinand caile si formele de includere a deficientului auditiv in societate si in activit. productiva.
4. Studiaza particularitatile vietii si activitatii copilului cu def. de auz in familie, in mediul social si evidentiaza importanta factorilor sociali si educativi in formarea personalitatii lui cat mai deplin posibil.

SPP este o stiinta interdisciplinara utilizand datele cercetarilor rezultate din domeniul pedagogiei, psihologiei, psiholingvisticii, medicinei, fiziologiei, acusticii, electronicii, etc.

RAMURILE SPP

a. Surdo- pedagogia - studiaza si stabileste: cauzele si consecintele imediate si indeparatate a pierderii auzului;

studiaza principiile si metodele generale si speciale de demutizare in raport cu specificul dezv. psihofizice a copilului, metodologia receptiei vorbirii prin labiolectura, a emiterii corecte a sunetelor cu si fara ajutorul aparaturii electroacusticei. Impreuna cu SPP studiaza mecanismele compensatorii in cazul distrugerii totale sau partiale a aparatului auditiv.

b. Surdo- psihologia - studiaza particularitatile structurii si dezv. proceselor psihice ale copilului surd.

c. Surdotehnica - isi propune gasirea mijloacelor adecvate de protezare a auzului rezidual.

SCOPUL SI OBIECTIVELE EDUCATIEI DEFICIENTULUI DE AUZ

Realizarea educatiei copiilor deficienti de auz este posibila prin respectarea unui minim de cerinte.

Inceperea timpurie a educatiei odata cu depistarea si diagnosticarea tulburarii de auz.

Colaborarea dintre familie, medic, surdolog, protezist si implicarea familiei in formarea comunicarii si dezvoltarii psihofizice a copilului.

Formarea capacitatii de receptie a vorbirii prin protezare individualizata si labiolectura asociata cu articulatii si comunicare verbala orala concreta.

Elaborarea unei metodologii complexe de demutizare bazata pe imbinarea invatarii globale, spontane, naturale a limbii (calea materna, cu invatarea organizata si dirijata in raport cu potentialul psihic si psihomotric al copilului.)

Studierea posibilitatilor de adaptare si introducere a copilului intr-un mediu vorbitor in vederea integrarii ulterioare sub diferite forme in invatamantul obisnuit.

CLASIFICARE

Deficitul de auz este diferit de la caz la caz, in raport cu tipul de surditate si se stabileste cu ajutorul unor aparate numite audiometre. Prin aceste masurari audiometrice se controleaza pragurile audibile la diferite intensitati exprimate in decibeli si la diferite frecvente exprimate in herzi.

Auzul normal percepe sunetele de la o intensitate de 0-20 si chiar 30 decibeli. Oricum, perceperea sunetelor la o intensitate de peste 20 db indica pierderi usoare, medii si severe ale auzului (hipoacuzie usoara, medie si severa) si pierderi profunde la peste 90 db (surditate si cofoza).

Chair si in cazul surditatii profunde - cofozei - prin protezare pot fi utilizate resturi minime de auz, dar numai daca surdul constientizeaza existenta senzatiilor auditive.

CLASIFICARE - Dupa Biroul International de Audiofonologie:

intre 0-20 db - este o auditie normala, poate auzi conversatia fara dificultate

intre 20-40 db - este vorba despre deficit de auz lejer, respectiv o hipoacuzie usoara; poate auzi conversatia daca nu este indepartata sau stearsa

intre 40-70 db - este vorba de un deficit de auz mediu, o hipoacuzie medie; poate auzi conversatia de foarte aproape si cu dificultati. Necesita proteza.

intre 70-90 db - deficit de auz sever, este vorba de o hipoacuzie severa; poate auzi zgomote, vocea si unele vocale. Se protezeaza.

peste 90 db - deficit de auz profund, surditate (cofoza). Aude sunete foarte puternice dar acestea provoaca si senzatii dureroase. Se protezeaza cu proteze speciale.

TIPURI DE SURDITATE

Tipurile de surditate se identifica in raport cu locul instalarii deficientei. Din acest punct de vedere avem urmatoarele tipuri de surditate:

1. Surditate de transmisie - cauze:

malformatii ale urechii externe sau medii

infectii ale urechii medii (otita, mastoidita, cleiul sau cerumenul)

tulburarea ventilatiei prin trompa lui Eustachio

defectiuni ale timpanului si lantul osicular (scarita, nicovala, ciocanul,    fereastra ovala),

otoscleroza

CARACTERISTICI

Conductibilitate osoasa (c.o) la auz normal.

conductibilitate aerianaa c.a. - auzul este diminuat pana la 60-70 decibeli. Se poate opera, se protezeaza cu rezultate foarte bune, vocea tare este putin diminuata, in timp ce vocea soptita este puternic diminuata. Percepe mai bine sunetele inalte in raport cu sunetele grave.

2. Surditate de perceptie (surditate senzorioneurala) - cauze:

leziuni la nivelul urechii interne (labirint membranos, osos, organului Corti, membrana bazilara)

leziuni pe traiectul nervos sau in scoarta cerebrala in zona auzului.

Leziunile acestea pot avea la baza anomalii cromozomiale, infectii bacteriene, encefalopatii, traume, dereglari biochimice sau neurologice, etc.

CARACTERISTICI

C.o si c.a - determina auz diminuat.

Nu se opereaza (in ultima vreme se fac implanturi cochleare). Se protezeaza cu aparate speciale; solicita in mod intens o educatie ortofonica clasica. Pierderea auzului poate depasi 120 decibeli - atat vocea soptita cat si cea tare sunt diminuate. Perceperea sunetelor acute este de asemenea defectuoasa.

3. Surditate de tip mixt

Prezinta caracteristici atat de tip de transmisie curabile (protezabile), cat si de tip de perceptie.

ETIOLOGIE

Carantina, D., Totolan, M., D. (2007).

Psihopedagogie speciala. Ed. Ovidius University Press, Constanta)

Literatura de specialitate prezinta numeroase clasificari ale surditatii, mai ales pe baza unor criterii etiologice si temporale.

Surditati ereditare si dobandite;

Surditati clasificate dupa momentul aparitiei: a) prenatale; b) perinatale (neonatale); c) postnatale;

Surditati in raport cu locul instalarii traumei (urechea medie, interna, nerv auditiv, sistemul nervos central);

Surditati pre- si post- lingvistice.

Surditatile ereditare: tipul Sibenmann - presupune lezarea capsulei si leziuni secundare ale celulelor si fibrelor nervoase; tipul Sheibe - presupune atrofierea nicovalei, saculei, organului Corti; tipul Mandini, cu leziuni ale ultimelor spirale ale melcului, atrofierea organului Corti, a nervului Cohlear si a ganglionilor.

Surditatile dobandite pot fi de trei tipuri: congenitale, neonatale si postnatale.

I. Surditatile prenatale, mai ales embrionare, dar uneori si fetale, pot fi cauzate de:

Virusi ai rubeolei, oreionului, hepatitei, pojarului, paludismului matern (boli ale mamei) etc.

Infectii bacteriene si protozoare: tuberculoza, sifilisul etc.

3. Medicamente: tranchilizante (morfina, cocaina, heroina, marijuana) etc.

Substante chimice si hormonale: chinina, ergotina, apa de plumb etc.

Iradierea mamei cu raze X in timpul cat este insarcinata.

Alcoolismul.

Diabetul.

Factori endocrini si metabolici cu complicatii in functionarea unor glande.

Toxemia gravidica.

Tulburari ale circulatiei sangvine in placenta (neoxigenarea fetusului).

Hipotiroidismul familial.

Traumatisme in timpul graviditatii (gestatiei).

Incompatibilitate sangvina intre mama si fetus (factori R.H. - Resus).

Desigur, surditatea dobandita congenital are multe cauze cunoscute, dar si necunoscute inca. Astfel, o cauza a surditatii congenitale poate fi citomegalovirusul (C.M.V.), infectie intrauterina - o boala de tip febra glandulara sau Rubella (Pojar German) - boala foarte usoara pentru mama, dar cu efecte devastatoare pentru copil.

II. Cauze neonatale (perinatale)

Anoxia sau asfixia albastra. Anoxia este cauzata de neoxigenarea fetusului in timpul travaliului datorita rasucirii cordonului ombilical, nasterii laborioase etc. Insuficienta oxigenare provoaca leziuni anatomopatologice cu repercursiuni multiple in dezvoltarea normala a sistemului nervos (creierului).

Traumatismele obstreticale pot provoca hemoragie in urechea interna, hemoragie meningeana sau cerebro-meningiana.

Icterul nuclear - bilirubinemia.

III. Cauze post natale ale surditatii:

Traumatisme cranio-cerebrale.

2. Boli infectioase: meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul, tusea convulsiva, oreionul, febre inalte, febra tifoida etc.

Otita si mastoidita.

Factori toxici (intoxicatii).

Boli vasculare.

Subalimentatie cronica.

Traumatism sonor (in numeroase tari, muncitorii din intreprinderile zgomotoase sunt protejati auditiv cu ajutorul antifoanelor).

Cauze medicamentoase, tratament neadecvat mai ales cu ototoxice: streptomicina neomicina, canamicina, gentamicina, trombomicinasi chiar aspirina si chinina in doze mari.

IV. De asemenea, se poate vorbi de existenta unor cauze ale disfunctiei auditive localizate la nivelul urechii externe, medii sau interne, nerv auditiv.

a. Cauze la nivelul urechii externe: malformatii ale pavilionului urechii, absenta pavilionului, obstructionarea canalului conductor, ceara, excrescente osoase etc.

b. Cauze la nivelul urechii medii: inflamarea trompei lui Eustache mentine umiditate in ureche, deci mediu pentru infectie; otite, mastoidite, corpi straini; perforarea membranei timpanului, cleiul, leziuni sau malformatii ale oscioarelor (ciocan, nicovala, scarita), otoscleroza etc..

c. Cauze la nivelul urechii interne (senzoro-neurale): leziuni sau deformari ale labirintului membranos sau osos, ale canalelor semicirculare, ale utriculei sau saculei sau membranei tectoria. Cele mai mari obstacole in auditie sunt considerate, pe drept, leziunile organului Corti si ale membranei bazilare.

Cunoasterea cat mai exacta a locului si gradului leziunii contribuie la protezarea adecvata - individualizata - si la folosirea optima a reziduurilor auditive.

d. Desigur ca sunt si cazuri de leziuni ale traiectului nervos auditiv sau a zonei auditive din scoarta. In cazul in care leziunea se afla in creier, surditatea este mult mai grava si poarta denumirea de surditate corticala. Se pare ca unii surdologi au exagerat frecventa surditatii corticale (de ex. Bartzi considera existenta surditatii corticale in procent de peste 70%) in clasificarea cauzelor, gradelor si locului instalarii disfunctiei auditive.