Drepturile si obligatiile agentului media in domeniul comunicarii sociale

DREPTURILE SI OBLIGATIILE AGENTULUI MEDIA IN DOMENIUL COMUNICARII SOCIALE

1. Consideratii generale

Asa cum am aratat, agentul media este unul dintre cei mai importanti subiecti ai comunicarii sociale. In realizarea dreptului la informatie - cheia de bolta a Dreptului comunicarii sociale -, agentul media intra intr-o multitudine de raporturi juridice cu individul, publicul, societatea si autoritatile publice, in care apare ca titular de drepturi si obligatii specifice. Posibilitatile si mijloacele individului de a comunica, de a cunoaste si de a-si face cunoscuta opinia, de a aproba sau critica sunt insuficiente daca se limiteaza numai la relatia individindivid. Desi legile trebuie cunoscute de individ, inca din faza proiectului, cand ar trebui supuse dezbaterii publice, sunt foarte multi cetateni, care neavand nivelul de pregatire necesar, sau care nu-si constientizeaza interesul de a cunoaste si intelege o lege, ori nu pot sa sesizeze, daca proiectul sau legea respectiva este in conformitate cu vointa poporului, implicatiile fata de situatia lor si astfel "accepta" legi care nu intotdeauna sunt corespunzatoare etc. Astfel, pe langa sistemul invatamantului, al educatiei permanente, un rol important ii revine in acest sens agentului media, interfata a comunicarii intre autoritate si individ. Pe de alta parte, pentru a depasi abuzurile detinatorilor de informatie, cat si pentru a afla la timp, agentul media trebuie sa dispuna de cele necesare pentru ca permanent sa fie treaz, vigilent si competent in asigurarea obtinerii si difuzarii acelor informatii care prezinta interes public. Agentul media trebuie sa fie o interfata specializata, activa, care sa asigure o comunicare corecta si rapida intre subiectii dreptului comunicarii sociale, comunicare necesara transparentei - garantie a legalitatii. Legile trebuie puse in practica, executate, de Guvern si administratia locala, intr-un mod impartial si transparent, ceea ce permite agentului media sa asigure informarea. Puterea judecatoreasca trebuie sa se exercite public, in procese publice, in stricta conformitate cu legea. Elaborarea legilor de la faza de proiect si pana in faza de promulgare-publicare trebuie sa fie publica, transparenta. Exercitarea publica a acestor functii si respectiv transparenta este in avantajul tuturor, inclusiv al guvernantilor, astfel: permite cunoasterea de catre popor a activitatii autoritatilor si functionarilor publici, act indispensabil controlului exercitat de acesta asupra modului de indeplinire a mandatului incredintat autoritatilor statului;

permite interventia formelor de control social si statal asupra celor care in activitatea de exercitare a puterii se indeparteaza de la lege;

dezvolta increderea guvernatilor144 in guvernanti, intelegerea legilor si a proceselor de aplicare a acestora, chiar cu pretul unor sacrificii de moment, atunci cand se urmeaza calea cea buna;

permite guvernantilor sa cunoasca propriile greseli si sa le indrepte in timp util, inclusiv efectele perverse si evaluarea consecintelor lor.

De aceea, este dificil daca nu imposibil pentru individ de a sti daca legile sunt aplicabile sau aplicate corect, cata vreme prin posibilitatile sale nu poate sa le urmareasca si sa le cunoasca permanent motivatia, litera si spiritul acestora decat in cel mai fericit caz limitat la ceea ce se intampla alaturi de el, cu vecinii, colegii si cunostintele; astfel acesta este in necunostinta de cauza, respectiv ce se intampla cu altii si in alte locuri, care se confrunta cu exercitiul guvernamental in general si al administratiei locale in special. Desigur, la prima vedere un asemenea efort de atentie si analiza pare coplesitor si descurajant pentru individ. Dar toate semnalele care sunt trimise dinspre institutii spre noi in numele satisfacerii cerintelor noastre de oameni liberi, corect informati nu presupun numai studiul aplicat fiecaruia in «bibliotecile» si «serviciile de presa» ale ministerelor, prefecturii, politiei, tribunalelor ori Camerelor Parlamentului, ci si transparenta si realizarea dreptului la informare. Toate acestea presupun nu numai constientizarea de catre noi, a necesitatii de a fi corect informati despre treburile publice, ci si asumarea, tot de catre noi insine, a propriei noastre capacitati de intelegere si judecata. Or instrumentul principal pe care il avem la indemana pentru asta, garant al insusirii modelului democratic, considerat - metaforic, fireste - «a patra putere» in stat sau «cainele de paza» al celorlalte trei, este presa in general, in totalitatea ei.

Obtinerea informatiilor si in mod deosebit a celor de interes public, comunicarea acestora sau a opiniilor fata de acestea sunt indispensabile libertatii individului, care se realizeaza in deplinatatea sa in conditiile unei reale libertatii a presei. Dar cat se intinde libertatea presei? Este ziaristul -agentul media- un cetatean privilegiat prin insasi profesia sa? Este presa o activitate imunizata tacit, acceptata ca facand exceptie de la principiul suprem al egalitatii in fata legii? Desigur ca nu. «Este mai degraba de crezut ca tocmai presiunile si constrangerile constante ale legii si chiar ale mentalitatilor la adresa presei au creat, in timp, pe langa coagularea eforturilor de aparare a libertatii de expresie si informatie ale ziaristilor insisi si un soi de efect de relativa hiper - protectie, care poate lua, in anumite cazuri, aspectul unui 'exces' de dreptur.»Ingradirea presei, peste anumite limite, afecteaza in primul rand nu agentii media, ci poporul care necunoscand in suficienta masura activitatea Statului si a autoritatilor publice, nu-si mai poate exercita controlul asupra acestora. O reprezentare corecta a realitatii sociale nu poate fi obtinuta niciodata din mesaje monovalente, din informatii brute si din axiome ce pot mima adevaruri ultime. O reprezentare corecta si coerenta se obtine dintr-o bogata, subtila si adesea contradictorie tesatura de informatii care aproximeaza adevaruri, dand posiblitatea decodificarii, si interpretarii la destinatar in mintea noastra, a fiecaruia, in afectele noastre, ale fiecaruia. «Pentru ca noi sa ne putem forma liber competenta civica, pentru ca noi sa ne exercitam performant libertatea de gandire si actiune, aceasta reprezentare trebuie sa fie cat mai elastica, iar noi sa fim, de fapt coautorii ei reali, asumandu-ne destinul ca pe o constructie personala».

Dar aceasta presupune o corecta intelegere a libertatii presei care este incompatibila cu:

cenzura de orice fel din partea autoritatilor dar si a patronului sau a conducatorului agentului media;

incalcarea nejustificata a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului;

monopolul presei sau intelegerile intre patroni ori conducatorii media, cu privire la nedezvaluiri din lumea presei, interzicerea de atacuri reciproce, mai mult sau mai putin justificate;

desfasurarea unor activitati de propaganda, de manipulare, de atacuri comandate;

substituirea unei alte puteri, elaborarea unor "verdicte de presa", a unor articole comandate;

folosirea unor atacuri la persoana pentru a influenta serviciul public, judecatoresc, administrativ, legislativ; aservirea catre putere sau opozitie;

intelegerea privind limitarea dreptului la replica, la raspuns, la rectificare, la dezmintire, pentru anumiti functionari publici sau autoritati;

diminuarea libertatii agentului media de catre patron, sau conducatorii acestuia;

ascunderea mijloacelor de finantare sau a veniturilor persoanelor juridice din media, lipsa de transparenta;

aprecierea informatiilor de interes public ca un bun personal si folosirea acestora in scop comercial, in interes propriu;

transformarea mijloacelor de informare in masa si in mod deosebit a ziaristicii in puteri sau contraputeri (mediocratia)147;

nivelul redus de pregatire generala si speciala a ziaristului in raport de domeniul in care activeaza pe langa pregatirea profesionala adecvata;

folosirea intotdeauna a principiului "scopul scuza mijloacele".

Atata timp cat nu sunt reglementate drepturile si libertatile agentului media, respectiv obligatiile celorlalti in raport de acestea, precum si obligatiile agentului media in raport cu drepturile celorlalti, exista riscul unor incalcari ale drepturilor si libertatilor omului, in mod deosebit al dreptului la informatie, inclusiv abuzuri din partea subiectilor comunicarii sociale. In capitolele anterioare am abordat drepturile si obligatiile individului, drepturile si obligatiile autoritatilor publice, iar in cele ce urmeaza ne vom ocupa de drepturile si obligatiile agentului media in domeniul comunicarii sociale.

2. Drepturile agentului media in domeniul comunicarii sociale

2.1 Dreptul presei sau libertatea presei.

In unele documente internationale, in doctrina si in actele normative romanesti, se vorbeste de libertatea presei, in timp ce in altele se foloseste termenul de drept sau drepturi ale presei. Dupa unii autori, intre «drept» si «libertate» nu ar fi nici o deosebire, aratand ca termenul de «libertate» a fost folosit pentru frumusetea acestuia in limbajul juridic. Cu privire la acest aspect, ne permitem sa avem o alta opinie si anume, ca cei doi termeni au semnificatii juridice diferite.

Astfel socotim ca termenul de «libertate» presupune:

a) - obligatii din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a nu face ceva ce ar stingheri subiectul posesor al libertatii in exercitarea acesteia;

b) - obligatia autoritatilor publice de a respecta de a nu face ceva care ar stingheri subiectul posesor al libertatii;

c) - obligatia autoritatilor publice de a face ceea ce prevede legea pentru apararea libertatii, atat preventiv cat si reparatoriu sau punitiv atunci cand a fost incalcata.

De aici observam ca «libertatea» nu presupune obligatii de a face ceva din partea celorlalti, altii decat autoritatile publice abilitate, in domeniul apararii libertatii. Spre exemplu, exista o diferenta intre dispozitiile constitutionale formulate astfel: «Libertatea de a munci este garantata» si «Dreptul la munca este garantat». In prima formulare, nu exista obligatia de a pune la dispozitie locuri de

munca, asa cum o presupune in a doua formulare. Pe de alta parte, «libertatea de a primi informatie» nu este tot una cu «dreptul la informatie». Deci, termenul de «drept» inclusiv al agentului media, presupune toate obligatiile de la punctele a-c, din cazul libertatii si in plus:

d) - obligatia din partea celorlalte persoane fizice sau juridice de a face ceva (corelativ), pentru a se realiza dreptul respectiv. Intr-un capitol anterior am vazut ca dreptului la informatie ii corespunde, spre exemplu, «obligatia de a face» adica, de a pune la dispozitie autorului dreptului, informatia de interes public sau de interes personal;

e) - obligatia autoritatilor publice de «a face ceva corelativ

dreptului». Spre exemplu, in cazul dreptului la informatie, autoritatii publice ii revine obligatia constitutionala de a furniza in mod corect informatii «asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal».

In art. 19 al Declaratiei Universale a Drepturilor Omului se vorbeste de «libertatea de a primi si de a raspandi, fara a se tine seama de granite, informatii si idei prin orice mijloc de exprimare», fara a mentiona expres ceva referitor la agentul media. In art. 19 pct. 1 - 3 din «Pactul International cu privire la drepturile civile si politice» se da o reglementare mai precisa, astfel:

1. Nimeni nu trebuie sa aiba ceva de suferit din pricina opiniilor sale.

2. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a canta, de a primi si de a raspandi informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub forma orala, scrisa, tiparita ori artistica, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa.

3. Exercitarea libertatilor prevazute la paragraful 2 al prezentului articol comporta indatoriri si raspunderi speciale.

Desi este un progres, folosind termenul «drept» observam ca nu este asociat in mod expres cu obligatia corelativa a autoritatilor publice de a pune la dispozitie informatiile de interes public.

In art. 9.1. al Documentului Reuniunii de la Copenhaga al Conferintei asupra dimensiunii umane a O.S.C.E. din 29.06.1990 se prevede: «Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare, inclusiv dreptul de a comunica (s.n.). Acest drept cuprinde libertatea de a-si exprima opiniile ca si de a primi si transmite informatii si idei, fara ingerinta din partea puterilor publice si independent de frontiere». Aceste dispozitii se regasesc si in art. 10 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului la care Romania a aderat prin Legea nr. 30/1994. In Constitutia Germaniei, se vorbeste de libertatea de opinie si a presei: «Libertatea presei si libertatea de informare prin radio si film sunt garantate. Nici o cenzura nu poate avea loc. Aceste drepturi isi au limitele in prevederile legilor ordinare, in prescriptiile legale privind protectia tinerilor si dreptul la onoarea persoanei.» Observam ca drepturile si libertatile agentului media, inclusiv limitele acestora sunt lasate a fi reglementate prin lege, de catre Parlament si nu sunt reglementate de Constitutie.

In Constitutia Spaniei reglementarile referitoare la drepturile si obligatiile agentului media sunt prevazute in art. 20, astfel:

«1. Sunt recunoscute si ocrotite urmatoarele drepturi:

a) de a exprima si raspandi liber gandurile, ideile si opiniile prin viu grai, prin scris sau orice alt mijloc de comunicare.

b); c);

d) de a comunica sau primi, liber, informatii reale prin orice mijloc de difuzare. Prin lege se va stabili dreptul de a invoca clauza de constiinta si secretul profesional, in exercitarea acestor libertati.

2. Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restransa prin nici o forma de cenzura prealabila.

3. Prin lege se vor reglementa organizarea si controlul parlamentar al mijloacelor de comunicare sociala dependente de stat de orice alta entitate publica si va garanta accesul la aceste mijloace al grupurilor sociale si politice semnificative, cu respectarea pluralismului societatii si a diferitelor limbi din Spania.

5. Sechestrarea publicatiilor, a inregistrarilor si a altor mijloace de informare, nu se poate face decat in baza unei hotarari judecatoresti.» Observam ca prin Constitutia Spaniei sunt recunoscute si ocrotite drepturile mijloacelor de difuzare dispunand ca legiuitorul sa vina cu reglementari care ocrotesc acest drept. Deci, obligatiile autoritatilor publice, corelative dreptului la informare nu sunt ridicate la rang de lege fundamentala - Constitutie - asa cum este in Constitutia Romaniei.

Interesante sunt reglementarile din Constitutia Italiei, in care in art. 21 se dispune:

«Fiecare are dreptul de a-si manifesta gandirea in mod liber, prin cuvant, in scris, sau prin orice alt mijloc de difuzare. Presa nu poate fi supusa autorizarii sau cenzurii. Se poate proceda la confiscare numai prin act motivat al autoritatii judiciare in caz de delicte, pe care legea presei le prevede in mod expres sau in caz de violare a normelor pe care legea le prevede pentru stabilirea responsabililor. In astfel de cazuri, daca este absolut urgent si nu este posibila interventia la timp a autoritatii judiciare, confiscarea presei periodice poate fi efectuata de catre ofiteri ai politiei judiciare care trebuie sa anunte imediat sau nu mai tarziu de 24 de ore autoritatea judiciara. Daca autoritatea judiciara nu-i confirma in urmatoarele douazeci si patru de ore, confiscarea este socotita ca anulata si fara efect. Sunt interzise publicatiile, spectacolele si orice alte manifestari care contravin bunelor moravuri. Legea stabileste masuri adecvate pentru prevenirea si reprimarea abuzurilor.» In art. 24 al. 1 din Constitutia Italiei se dispune ca oricine poate sa se adreseze justitiei pentru apararea drepturilor si intereselor legitime proprii. Iar in art. 28 al aceleiasi Constitutii se prevede: «Functionarii si angajatii statului si ai institutiilor publice sunt direct raspunzatori, in conformitate cu legile penale, civile si administrative, de actiunea prin care acestia violeaza drepturile cetatenilor. In astfel de cazuri raspunderea civila se extinde asupra statului si a institutiilor publice.» Observam ca in Constitutiile la ale caror dispozitii m-am referit, se pune accentul in mod diferit pe drepturile, libertatile si obligatiile agentilor media, fiind lasate de regula in competenta de reglementare a Parlamentului.Potrivit Constitutiei Romaniei, precum si a legilor in vigoare drepturile si libertatile agentului media sunt:

a) Dreptul de acces la sursele de informare;

b) Libertatea de opinie;

c) Libertatea de exprimare;

d) Dreptul de acces la orice informatie de interes public;

e) Libertatea de a infiinta publicatii;

f) Dreptul de a informa;

g) Dreptul de a intreba si a primi raspuns;

h) Dreptul de a-si proteja sursele;

i) Dreptul la replica si dreptul la rectificare;

j)Dreptul si obligatia la protectia sursei.

Observam ca vorbim de drepturile presei atunci cand constituantul sau legiuitorul defineste continutul dreptului, cadrul si coordonatele acestuia, pe cand libertatile presei sunt acele posibilitati infinite in timp si spatiu, care mai raman dupa interzicerea legitima a acelor activitati prin care s-ar leza drepturile, libertatile, interesele legitime si celelalte valori supreme ocrotite de lege.

2.2 Dreptul agentului media de acces la sursele de informare

Dreptul agentului media de acces la sursele de informare este esential pentru realizarea dreptului la informatie in special, si a dreptului comunicarii in general. Dreptul de a publica nu inseamna nimic fara garantarea dreptului de a asculta si obtine informatii. Dreptul de acces la sursele de informare al agentului media se fundamenteaza pe:

a) dreptul la informatie al oricarei persoane fizice sau juridice prevazut in art. 31 al Constitutiei Romaniei;

b) dreptul la informatie, in virtutea calitatii de serviciu public sau privat, adica de entitati in slujba omului, care prin intermediul acestor servicii isi realizeaza atat dreptul la informatie cat si alte drepturi si libertati ale sale;

Sub primul aspect agentul media ca persoana fizica sau persoana juridica este beneficiar al dreptului la informatie drept fundamental prevazut de Constitutie, caruia ii corespund obligatiile corelative ale autoritatilor publice, ale altor persoane juridice, precum si ale persoanelor fizice in anumite situatii. Astfel, agentul media ca persoana fizica are dreptul de acces la informatiile de interes public in aceleasi conditii ca orice alta persoana fizica; totodata agentul media are dreptul de acces la sursele de informare, pentru informatiile de interes personal (art. 31 pct. 2 din Constitutie) adica numai cele care il privesc, in aceleasi conditii ca orice persoana fizica.

Intrucat cele prezentate in capitolul anterior la dreptul de acces la sursele de informare, al persoanei fizice, sunt valabile si pentru agentul media ca persoana fizica, nu le voi mai relua.

In ceea ce priveste fundamentarea dreptului de acces la sursele de informare a agentului media, pe dreptul la informatie al omului, vom face cateva consideratii.Asa cum prevede Constitutia in art. 31 pct. 4 si 5, mijloacele de informare in masa pot fi servicii publice sau private, si au obligatia sa asigure informarea corecta a opiniei publice. Deci obligatiei acestor servicii de a informa opinia publica, ii corespunde dreptul la informatie al omului, ca drept prevazut de Constitutie; or obligatia de informare a serviciilor publice sau private - obligatie constitutionala - nu se poate realiza fara existenta altor drepturi ale acestor servicii si in mod deosebit dreptul de acces la sursele de informare. Prin serviciu intelegem acea activitate desfasurata de cineva in interesul altuia. Consideram ca prin serviciu public, se intelege acea activitate de organizare a executarii si de executare in concret a legii, desfasurata in regim de drept public, in scopul satisfacerii continue si permanente a intereselor generale, nationale si locale, desfasurata de o structura organizatorica special infiintata prin lege sau pe baza legii de catre stat, judet, municipiu, oras si comuna, investita cu o anumita competenta, dotata cu mijloace materiale si banesti si incadrata cu personal de specialitate in regim de functionar public. Potrivit Constitutiei Romaniei, serviciile publice de radio si televiziune sunt autonome. De exemplu in domeniul televiziunii sunt servicii publice numai posturile T.V.R.1 si T.V.R.2, celelalte televiziuni fiind servicii private. Serviciile publice se infiinteaza prin lege si in baza legii, iar activitatea acestora se desfasoara, de regula, cu personal in regim de functie publica. Acestea nu vizeaza in primul rand profitul ci informarea opiniei publice. Organizarea serviciilor publice de radio si televiziune precum si controlul parlamentar asupra activitatii lor se reglementeaza prin lege organica. Activitatea mijloacelor de informare in masa private, nu este reglementata in mod expres prin lege, ci trebuie sa se desfasoare in conformitate cu legile generale. Mijloacele private de informare in masa sunt infiintate de particulari cu fonduri private si actioneaza pe principiile dreptului privat vizand concomitent profitul cu informarea corecta a populatiei..Spre deosebire de serviciile private de radio si televiziune, serviciile publice de radio si televiziune sunt obligate sa garanteze grupurilor sociale si politice importante exercitarea dreptului la antena. In campaniile electorale timpul de emisie este impartit in mod echitabil dreptului la antena al concurentilor, ce se exercita prin intermediul serviciilor publice de radio si televiziune. In ceea ce priveste exercitarea dreptului la antena la

serviciile private de radio si televiziune, nu exista o reglementare legala, fiind lasata in domeniul regulilor deontologiei profesionale. Consiliul National al Audiovizualului, autoritate publica autonoma, stabileste normele obligatorii pentru mijloacele de informare in masa numai cu privire la: transmiterea informatiilor referitoare la calamitati si la cazurile de stare de necesitate, publicitatea, programarea si acordarea dreptului la replica, sponsorizarea, modul in care se solutioneaza contestatiile precum si alte aspecte legate de aplicarea Legii audiovizualului nr. 504/2002. In vederea realizarii dreptului de acces la sursele de informare, este necesar sa fie cunoscute care sunt sursele de informare, in ce conditii si limite pot fi accesate, temeiul legal, si cum se procedeaza atunci cand se refuza sau limiteaza accesul in mod nejustificat. Sursele de informare sunt de doua feluri: surse oficiale si surse neoficiale. Sursele oficiale sunt: autoritatile si institutiile publice in general, precum si cele specializate in materie; dintre sursele oficiale specializate mentionam: Arhivele Nationale; Registrul Comertului; Serviciile de Stare Civila; Serviciile de Evidenta Populatiei; Serviciile de Statistica; Inspectoratele preventive in domeniul medicinei umane, veterinare; Centrala Incidentelor de Plata; Centrala Riscurilor Bancare etc.Dreptul de acces la sursele oficiale de informare este garantat si chiar reglementat prin unele norme juridice constitutionale astfel:

- in art. 31 al. 2 din Constitutia Romaniei este reglementata obligatia autoritatilor publice de a informa corect asupra treburilor publice; este adevarat ca in aceasta dispozitie se vorbeste de «informare corecta a cetatenilor» dar aceasta nu inseamna numai informarea nemijlocita a cetatenilor ci si prin intermediul mijloacelor de informare in masa, asa cum rezulta din alin. 4 al aceluiasi articol;

- in garantarea dreptului la viata, la integritate fizica si psihica, la ocrotirea sanatatii, autoritatile publice sunt obligate sa obtina si sa produca acele informatii necesare realizarii acestora (art. 22, art. 31 si art. 33 din Constitutie);

- in art. 47 pct. 2 din Constitutia Romaniei se prevede: "Organizatiile legal constituite au dreptul (s.n.) sa adreseze petitii exclusiv in numele colectivelor pe care le reprezinta"; or mijloacele de informare in masa, publice sau private legal constituite au si ele astfel dreptul sa se adreseze autoritatilor publice prin petitii sa solicite inclusiv informatii. Exercitarea dreptului de petitionare este scutita de taxa;

- in art. 47 pct. 4 din Constitutia Romaniei se instituie obligatia pentru autoritatile publice de a raspunde la petitii in termenele si in conditiile stabilite potrivit legii, deci termenele si conditiile in care trebuie sa raspunda autoritatile publice autorului petitiei trebuie reglementate prin lege; de exemplu - Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ instituie termenul de treizeci de zile, iar nesolutionarea in acest termen a unei cereri constituie o incalcare a unui drept al persoanei fizice sau juridice, care atrage raspunderea administrativa a functionarului public si/sau autoritatii ori institutiei publice in cauza;

- in art. 48 din Constitutia Romaniei sunt prevazute garantii deosebit de puternice, care asigura printre alte drepturi si dreptul de acces la sursele de informare astfel: "persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termen legal a unei cereri, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei. Conditiile si limitele exercitarii acestui drept se stabilesc prin lege organica »;

- autoritatile publice nu trebuie sa se considere proprietari ai informatiei. Reprezentativitatea acestor organe este baza legala a eforturilor vizand garantarea si dezvoltarea pluralismului in cadrul mijloacelor de informare in masa si crearea conditiilor necesare pentru exercitarea libertatii de expresie si a dreptului la informare, cenzura fiind exclusa, (art. 9 din Rezolutia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristica);

- in art. 21 al Constitutiei Romaniei este reglementat accesul liber la justitie al oricarei persoane lezata in drepturile sale, inclusiv in dreptul de acces liber la sursele oficiale de informare. «Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept.»

In afara de sursele oficiale mai sunt si alte surse autorizate cum sunt agentiile de presa sau alte institutii specializate in vanzarea de informatii si materiale de interes jurnalistic (agentiile de presa, agentiile de detectivi, societatile de consultanta, institutiile private de sondare a opiniei publice etc.)

Relatiile dintre agentul media si aceste surse autorizate de informatii (altele decat cele ale autoritatilor publice) sunt guvernate de normele dreptului privat si in special ale dreptului civil si respectiv dreptului comercial.O alta categorie de surse o constituie sursele ocazionale, fata de care nu exista reglementari speciale, aplicandu-se dispozitiile generale ale legii. Cu privire la acestea accesul este neingradit, fiind limitat in afara dispozitiilor legale, numai de vointa sursei si calitatile agentului media, de a o determina pe aceasta sa-i comunice.De mentionat ca dreptul de acces la sursele de informare este limitat potrivit documentelor internationale si a Constitutiei Romaniei, de normele legale care guverneaza secretul de stat, secretul profesional si secretul de serviciu, aspecte la care m-am referit pe larg in capitolul anterior, atunci cand am abordat drepturile si obligatiile autoritatilor publice.

2.3 Libertatea de opinie a agentului media.

Libertatea de opinie inclusiv a agentului media este reglementata in Constitutia Romaniei, distinct de libertatea de exprimare, respectiv in art. 29, sub denumirea marginala «libertatea constiintei» . "Libertatea gandirii si a opiniilor, precum si libertatea credintelor religioase nu pot fi ingradite sub nici o forma. Nimeni nu poate fi constrans sa adopte o opinie ori sa adere la o credinta religioasa, contrare convingerilor sale." In aceste dispozitii isi are temeiul si clauza de constiinta.In art.18 si 19 din DeclaratiaUniversala a Drepturilor Omului se consacra "libertatea gindirii", "libertatea de a-si schimba convingerile", "libertatea de opinie", «dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale». In Pactul International cu privire la drepturile civile si politice in art.18 si 19 sunt o serie de reglementari privitoare la libertatea de opinie. Astfel se vorbeste de «libertatea gindirii, a constiintei si religiei». nimeni nu va fi supus vreunei constringeri putind aduce atingere libertatii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa». «Nimeni nu trebuie sa aibe ceva de suferit din pricina opiniilor sale.» Potrivit art.14 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, exercitarea drepturilor si libertatilor trebuie sa fie asigurate fara nici o discriminare, bazata in special pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii. In art.3 pct.2 din Legea audiovizualului nr.504/2002 se arata : «toti radiodifuzorii au obligatia sa asigure informarea obiectiva a publicului prin prezentarea corecta a faptelor si evenimentelor si sa favorizeze formarea libera a opiniilor». Campaniile de persuasiune prin care se urmareste influentarea intentionata a opiniilor, credintelor, valorilor sau atitudinilor, sunt in contradictie cu libertatea de opinie. Uneori prin astfel de campanii atitudinile existente sunt alterate, modificate sau complet inlocuite de altele diferite, dar referitoare la acelasi obiect sau eveniment ceea ce poate contraveni formarii libere a opiniilor. O serie de analize sociologice s-au concentrat asupra controlului pe care il exercita elitele puternice ale societatii asupra mass-media. «Aceste elite pot apoi sa construiasca, manipuleze sau cenzureze informatia care, in cele din urma, va mistifica adevarata stare de lucruri si va prezenta o imagine favorabila a propriilor lor pozitii de control si interese».In art.21 din Rezolutia 1003 (1993)referitoare la etica jurnalistica adoptata de Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei se arata : «In consecinta, jurnalismul nu ar trebui sa modifice informatia corecta, impartiala sau opinia sincera, in incercarea de a crea, sau a forma opinia publica, deoarece legitimitatea sa sta in respectul efectiv pentru dreptul fundamental la informare al cetatenilor ca parte a respectului pentru valorile democratice. In acest scop, jurnalismul investigativ legitim este limitat de veracitatea si sinceritatrea informatiilor si opiniilor si este incompatibil cu campaniile jurnalistice desfasurate in temeiul unor pozitii adoptate anterior si a unor interese».In art.10 al Declaratiei Drepturilor Omului si ale Cetateanului, se prevede: "nimeni nu poate fi tras la raspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, daca manifestarea lor nu tulbura ordinea publica stabilita prin lege".Curtea Europeana facind distinctie intre fapte si judecati de valoare, respectiv intre stiri si opinii arata : «existenta faptelor poate fi demonstrata, in timp ce adevarul judecatilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit».Socotim ca libertatea de opinie se poate exercita individual, colectiv, cat si prin agentul media. Asa cum am mai aratat opiniile constituie reflectii sau comentarii asupra unor idei generale sau observatii privind informatii, avand legatura cu evenimente concrete. Opiniile sunt, inevitabil, subiective si prin urmare nu pot si nu trebuie supuse criteriului adevarului. Exprimarea opiniei trebuie insotita de precizarea ca este opinie, deci nu stire, si trebuie sa se faca intr-o maniera onesta si etica. Opiniile exprimate sub forma de comentarii ale unor evenimente sau actiuni cu referinta la persoane sau institutii nu trebuie sa nege sau sa ascunda in mod intentionat fapte sau date reale.Regula maximei obiectivitatii tine de domeniul stirilor. In cazul opiniilor se fac aprecieri negative sau pozitive insa nu trebuie sa apara insultele si calomniile. Libertatea de opinie este o libertate nelimitata, cu exceptia cazului cand se exteriorizeaza in public, si apar unele limite necesare intr-un stat civilizat, democratic, dar atunci nu mai vorbim de libertatea de opinie ci de libertatea de exprimare a opiniei, libertate care este inclusa in libertatea de exprimare.

Pentru a-si exprima opiniile in public agentul media trebuie sa respecte unele reguli astfel:

-sa-si prezinte opinia cu onestitate;

-sa nu urmareasca scopuri ilegale, nelegitime;

-sa nu instige la savarsirea de infractiuni;

-sa urmareasca interese legitime prin mijloace legitime;

-sa nu aiba la baza acte de coruptie, «opinii» platite, comandate, impuse, obtinute prin santaj etc.;

-sa nu insulte sau calomnieze.

Informarea prin publicitate este un alt aspect al dreptului la informatie, precum si al dreptului de a informa. Avand in vedere scopul urmarit in cadrul informarii prin publicitate, aceasta se face dupa reguli precise prevazute in Legea nr. 148/2000, Deciziile Consiliului National al Audiovizualului nr. 65 din 23.05.2000 si nr. 22 din 28.01.2003 privind unele reguli ale publicitatii si teleshoppingului, Decizia nr. 112 din 8 oct. 2002 privind publicitatea la bauturi alcoolice distilate.

Potrivit art. 4 lit. (a) din Legea nr. 148/2000 prin publicitate se intelege «orice forma de prezentare a unei activitati comerciale, industriale, artizanale sau liber profesioniste, avand ca scop promovarea vanzarii de bunuri si servicii, de drepturi si obligatii». In Decizia nr. 65 din 23 mai 2000 C.N.A. defineste publicitatea audiovizuala ca fiind orice forma de mesaj difuzat prin mijloace de comunicare audiovizuala, pe baza de contract, in schimbul unei sume de bani, al unui serviciu echivalent sau a altor valori mobile ori imobile, in scopul de a promova numele, marca, imaginea, activitatea, produsele sau serviciile unui agent economic. Prezentarea activitatii, produsului, serviciului etc. poate aparea tot ca o opinie dar, o parere despre ceva care trebuie sa corespunda unor parametri reali si care poate afecta comportamentul economic, lezandu-i drepturile si interesele legitime. Prin publicitate se urmareste un scop comercial, deci un profit si ca urmare, aceasta activitate trebuie supusa unor reguli precise pentru a se preveni cauzarea de prejudicii morale si materiale. De aceea, socotim ca in cazul publicitatii nu se poate vorbi de o simpla opinie care sa presupuna o libertate de opinie nelimitata. Publicitatea este o forma de exprimare a unei opinii care presupune responsabilitatile specifice libertatii de exprimare.In Legea privind publicitatea nr. 148/2000, este definita «publicitatea inselatoare» ca fiind orice publicitate care, induce in eroare orice persoana careia ii este adresata sau care ia contact cu aceasta si ii poate afecta comportamentul economic, lezandu-i interesul de consumator, sau care poate leza interesele unui concurent. Iar in art. 6 al Legii nr. 148/2000 se dispune: "Se interzice publicitatea care:

a) este inselatoare;

b) este subliminala; Prin publicitate subliminala intelegem orice publicitate care utilizeaza stimuli prea slabi pentru a fi perceputi in mod constient, dar care pot influenta comportamentul economic al unei persoane. Aceasta se adreseaza subconstientului putand genera ulterior comportamentele vizate, fara ca subiectul sa-si dea seama de adevarata cauza a comportamentului sau.

c) prejudiciaza respectul pentru demnitatea umana si morala publica;

d) include discriminari bazate pe rasa, sex, limba, origine sociala, identitate etnica sau nationala;

e) atenteaza la convingerile religioase sau politice;

f) aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnitatii si vietii particulare a persoanelor;

g) exploateaza superstitiile, credulitatea sau frica persoanelor;

h) prejudiciaza securitatea persoanelor sau incita la violenta;

i) incurajeaza un comportament care prejudiciaza mediul inconjurator;

j) favorizeaza comercializarea unor bunuri sau servicii care sunt produse ori distribuite contrar prevederilor legale."

Potrivit art. 20 din Legea nr. 148/2000 "Persoana care isi face publicitate trebuie sa fie in masura sa probeze exactitatea afirmatiilor, indicatiilor sau prezentarilor din anuntul publicitar si este obligata la solicitarea reprezentantilor institutiilor si autoritatilor prevazute la art. 24 sa furnizeze documentele care sa probeze exactitatea acestora. In cazul in care documentele nu sunt furnizate in termenul de maximum 7 zile de la solicitare sau daca sunt considerate insuficiente, afirmatiile din anuntul publicitar in cauza vor fi considerate inexacte." In cazul publicitatii inselatoare fapta poate constitui infractiunea de inselaciune prevazuta de art. 215 din Codul penal.In unele state pentru a se preveni si combate difuzarea, comunicarea de informatii false in special in domeniul afacerilor comerciale, s-au instituit drept infractiuni faptele de frauda si amagire prin informatii false sau eronate. De pilda, potrivit Codului penal american, in art.224.6 este incriminata ca infractiunea de frauda sau amagire fapta persoanei care, in desfasurarea afacerilor comerciale:

"a) .

e)face afirmatii false sau eronate in continutul oricarei reclame (anunt) direct publicului sau unei parti importante din acesta, in scopul incurajarii cumpararii sau vinzarii de bunuri sau servicii;

f) face declaratii scrise false sau eronate in scopul de a obtine bunuri pe credit;

g)face declaratii scrise false sau eronate in scopul incurajarii vinzarii de efecte publice sau omite datele cerute de lege pentru a fi cuprinse in documentele scrise privitoare la aceste efecte publice.»

Este interesanta prevederea din Codul penal american referitor la faptele de mai sus prin care se dispune : «faptuitorul se poate apara valabil impotriva urmaririi penale dovedind convingator ca nu a comis fapta cu stiinta sau cu usurinta».

Tot in Codul penal american mai este instituita o infractiune prin care sunt sanctionate si alte aspecte intentionat distorsionate ale comunicarii. Astfel in art. 224.1 o persoana este considerata vinovata de contrafacere daca cu intentie de frauda sau de prejudiciere a unei persoane, ori cunoscand ca prin aceasta inlesneste contrafacerea sau prejudicierea care ar fi comisa de orice persoana :

a) altereaza orice inscris al altuia fara invoirea acestuia ;

b) efectueaza, completeaza, executa, autentifica, emite sau pune in circulatie un inscris, astfel ca sa semene a fi un act al altuia care nu a autorizat aceasta operatie sau ca a fost executat in momentul si in locul sau intr-o succesiune alta decit a fost situatia in fapt, sau ca sa fie o copie a unui original care nu exista;

c) pune in circulatie orice inscris despre care stie ca a fost creat intrunul din modurile aratate mai sus."

2.4 Libertatea de exprimare a agentului media.

Libertatea de exprimare este acea libertate garantata de Constitutie prin care orice persoana fizica sau juridica inclusiv agentul media isi poate exterioriza gandurile, creatiile, opiniile, credintele sau transmite informatii prin viu grai, imagini sunete sau prin orice alte mijloace de acest fel. Potrivit art. 30 din Constitutia Romaniei "libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credintelor si libertatea creatiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare in public sunt inviolabile." Libertatea pentru persoana, de a avea o anumita opinie, in legatura cu orice problema, ramane o simpla posibilitate atata timp cat aceasta nu poate sa o comunice celor din jur. De aceea orice societate umana, politiceste organizata se afla confruntata cu problema de a sti care forme de exprimare trebuie permise si care forme de exprimare trebuie limitate sau total suprimate, in principiu, in interesul general si al ordinii publice.

Asa cum pe buna dreptate, remarca profesorul Tudor Draganu nu poate fi vorba de democratie, daca cetatenii nu au dreptul sa-si exprime opiniile sau conceptiile lor prin viu grai (libertatea cuvantului) sau prin presa (libertatea presei), daca ei nu au dreptul de a se aduna pentru a discuta diferite probleme legate de viata in societate si in stat. In aceasta ordine de idei - sustine acelasi autor - libertatea constiintei, atunci cand are ca obiect opiniile cetatenilor in diverse probleme sociale si de stat este garantata in manifestarile ei exterioare printr-un numar de libertati, cum sunt: libertatea cuvantului, a presei, a intrunirilor, a mitingurilor etc. prin care se asigura o participare activa a cetatenilor la viata politica si sociala a tarii. Socotim ca libertatea de exprimare indiferent de forma acesteia este mai mult sau mai putin limitata in functie de mediul privat sau public de exprimare, precum si de consecintele acesteia. Ca urmare, socotim ca libertatea cuvantului in mediul intim, este nelimitata, iar in mediul familial, este limitata de regulile care asigura moralitatea si buna cuviinta in familie. Situandu-ne in mediul public este normal ca libertatea de exprimare sa fie limitata de drepturile si libertatile celorlalti, precum si de necesitati de protectie ale interesului public. Aceste limitari trebuie sa fie dimensionate in asa fel incat sa garanteze libertatile si drepturile tuturor intr-o societate democratica. Libertatea cuvantului presupune, comunicarea de informatii, dar si exprimarea opiniilor prin discursuri, luari de cuvant, strigate, cantec etc. Ea se poate manifesta cu ocazia adunarilor publice, manifestatiilor, mitingurilor, sedintelor de dezbatere a activitatii cu autoritatile publice, organizatii si asociatii, reuniuni stiintifice, culturale, artistice si in general in toate ocaziile in care exista un auditoriu, un public.

Libertatea cuvantului constituie in acelasi timp un mijloc eficient de participare a cetatenilor la viata societatii, precum si un mijloc de dezvoltare a constiintei civile. Exprimarea opiniilor si creatiilor prin presa ramane insa partea cea mai consistenta a libertatii de exprimare. Un jurist francez definea libertatea presei ca «dreptul de a exprima opiniile prin imprimate scrise fara a fi necesara autorizatia sau cenzura prealabila, dar cu responsabilibilitatea penala si civila a autorilor acestor scrieri». Prof. Nestor Prisca considera libertatea presei ca fiind «dreptul cetateanului de a-si exprima opiniile sub forma scrisa si publica».Cu privire la acceptiunea notiunii de «presa» ne raliem opiniei prof. Ioan Muraru in sensul ca intelegem nu numai ziarele ci si radioul si televiziunea. Problema limitelor libertatii presei, nu este o problema noua. Bryce - de exemplu - spunea ca presa este «un caine de garda ale carui latraturi trebuie tolerate» deoarece multe abuzuri sunt dezvaluite prin ajutorul ei, iar multe altele sunt impiedicate de frica publicitatii. Multi publicisti, precum Voltaire, Emille de Girardin au sustinut ca «libertatea presei nu trebuie supusa la nici o restrictie». Libertatea presei sustineau ei este ca libertatea vulturului, or a-i dirija zborul, inseamna a-i taia aripile. Dupa alte pareri, libertatea fara limita, e desfraul, e discreditarea libertatii; o libertate care nu e responsabila e funesta. Libertatea presei sustin unii, nu poate fi nelimitata. Prin limitele ce se impun libertatii presei s-ar stabili de fapt responsabilitatea presei.

Inca din anul 1986, Curtea Europena in cazul Lingens referindu-se la presa arata : «In timp ce presa nu trebuie sa depaseasca limitele impuse, intre altele, pentru «protectia reputatiei celorlalti», este totusi obligatoriu pentru aceasta sa comunice informatii si idei dezbatute in arena politica, la fel ca si cele privind alte domenii de interes public. Presa nu are numai datoria de a comunica astfel de informatii si idei, dar publicul are deasemeni dreptul de a le primi.» Conform Curtii, « . libertatea presei furnizeaza publicului unul dintre cele mai bune mijloace de a cunoaste si a-si forma o parere referitoare la ideile si atitudinile liderilor politici». Acesta este motivul pentru care in acest context « . limitele criticii acceptabile sunt in mod corespunzator mai largi in ceea ce priveste un om politic ca atare decat in ceea ce priveste o persoana privata. Spre deosebire de o astfel de persoana, un om politic este supus in mod inevitabil si constient unei analize amanuntite a fiecarui cuvant si a fiecarei fapte a sa, atat de catre ziaristi cat si de catre public, si in consecinta acesta va manifesta un grad mai ridicat de toleranta». Pe aceeasi linie, Curtea Suprema de Justitie, referindu-se la libertatea de exprimare a decis : «Limitele criticii acceptabile care da expresie libertatii presei sunt mai largi in privinta politicienilor si a demnitarilor decat in cazul cetatenilor obisnuiti. In aceste conditii un secretar de stat are dreptul la reputatie dar si obligatia de a se supine exigentelor cu privire la informarea opiniei publice.»Presa ofera in mod special, oamenilor politici, ocazia de a urmari si de a comenta preocuparile opiniei publice; astfel ea da posibilitatea tuturor sa participe la dezbaterea politica libera care reprezinta insasi esenta naturii societatii democratice, arata Curtea Europeana. Libertatea presei nu se confunda cu libertatea de exprimare, ci sfera acestora se intersecteaza.Pentru a garanta libertatea presei, pe langa alte drepturi si libertati constitutionale sunt prevazute si unele reguli, cu putere de norme constitutionale. Astfel cenzura de orice fel este interzisa. Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii. Nici o publicatie nu poate fi suprimata. Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursa finantarii.

Potrivit art. 10 pct.2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, la care Romania a aderat prin Legea nr. 30/1994, exercitarea libertatii de exprimare inclusiv a presei, comporta indatoriri si responsabilitati putand fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, care constituie masuri necesare, intr-o societate democratica, pentru securitatea nationala, integritatea teritoriala sau siguranta publica, apararea ordinii si prevenirea infractiunilor, protectia sanatatii sau a moralei, protectia reputatiei sau a drepturilor altora, pentru a impiedica divulgarea de informatii confidentiale sau pentru a garanta autoritatea si impartialitatea puterii judecatoresti. De pilda, in cazul Proger si Oberschlick din aprilie 1995 Curtea Europeana a hotarit ca o condamnare a unui ziarist si a unui editor pentru calomnierea unui magistrat in urma publicarii unor comentarii critice facute cu rea- credinta si cu incalcarea regulilor eticii jurnalistice, nu reprezinta o incalcare a libertatii de exprimare prevazuta de art.10 din Conventie.Curtea Europeana in domeniul comunicarii acorda o deosebita atentie scuzei provocarii. Astfel in cazul Oberschlick (nr. 2) din iulie 1997 avand de judecat plangerea unui ziarist condamnat de instantele austriece, pentru insultarea unui om politic zicandu-i «idiot», Curtea a constatat ca in cauza expresia «idiot» nu pare disproportionata fata de cuvintele adresate ziaristului de omul politic, care i-au provocat acestuia in mod constient o stare de indignare provocata. Ca urmare, Curtea a constatat ca in mod gresit instantele austriece lau condamnat pe ziarist, incalcand astfel libertatea de expresie garantata de art.10 din Conventie167. Ca urmare libertatea de exprimare in cazul presei cand prezinta informatii de interes public referitoare la o functie sau o demnitate publica este mai larga in comparatie cu libertatea de exprimare referitoare la viata privata a persoanei.

Coroborat cu dispozitiile art. 30, 31 si art. 49 din Constitutia Romaniei, limitarea libertatii de exprimare se face in urmatoarele conditii: folosirea nejustificata a libertatii de exprimare in detrimentul drepturilor si libertatilor celorlalti, constituie abuz de drept, care poate da nastere la responsabilitati si raspunderi in conditiile legii; orice formalitate, conditie, responsabilitate, raspundere si in general orice restrangere care afecteaza libertatea de exprimare nu poate fi instituita decat prin lege si in limitele Constitutiei; prin lege trebuie sa intelegem numai actul normativ emis de Parlament sub forma legii organice sau ordinare, precum si ordonantele guvernului aprobate de Parlament; Parlamentul nu poate restrange libertatea de exprimare prin lege, decat daca mai sunt indeplinite cumulativ alte conditii, care daca sunt incalcate, o astfel de lege este susceptibila de a fi declarata neconstitutionala. Ca urmare, restrangerea libertatii de exprimare trebuie sa se incadreze intr-un scop legitim conform art. 10 din C.E.D.O. Legitimitatea scopului restrangerii libertatii de exprimare se fundeaza pe apararea de prejudicii materiale sau morale, cauzate prin incalcari ale demnitatii, onoarei, vietii particulare a persoanei si a dreptului la propria imagine. De asemenea, tot intr-un scop legitim sunt interzise de lege defaimarea tarii si a natiunii, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica precum si manifestari obscene contrare bunelor moravuri. Pentru a defini scopul legitim al restrangerii libertatii de exprimare trebuie sa coroboram dispozitiile art. 30 cu art. 49 din Constitutie.In fine, o alta conditie cumulativa pentru a se putea restrange libertatea de exprimare este si aceea ca restrangerea libertatii sa se efectueze "numai daca se impune" ceea ce inseamna numai atunci cand nu exista alta modalitate decat restrangerea. Aprecierea acestei "conditii" este limitata de art. 10 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin folosirea expresiei "daca este necesara intr-o societate democratica' adica presupune indeplinirea tuturor conditiilor ce decurg din cerintele unei societati democratice. O societate democratica presupune "pluralism, toleranta spirit deschis precum si o serie de principii specifice". Intr-o astfel de societate libertatea presei furnizeaza opiniei publice, unul din cele mai bune mijloace de cunoastere si judecare a ideilor si atitudinii conducatorilor, informatia si opinia din presa. Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat ca prin adjectivul "necesar" intr-o societate democratica trebuie sa se inteleaga o "nevoie sociala imperioasa, impusa de trasaturile unei societati democratice".

In legislatia franceza libertatea presei este limitata de urmatoarele interziceri, considerate ca au la baza principiile unei societati democratice:

I.a) - Publicarea de stiri false171 (difuzarea sau reproducerea), fabricate, falsificate care tulbura linistea publica sau sunt facute cu rea credinta, ori aduc atingere prestigiului natiunii sau duc la determinarea sufragiului public, ori la antrenarea absenteismului in perioade electorale.

b) - Difuzarea de informatii, chiar si exacte, daca se refera la: informatii militare care nu sunt facute publice de guvern; informatii referitoare la secrete ale apararii nationale; informatii care se refera la stabilitatea monedei nationale si valoarea fondurilor publice;

c) - Publicarea de texte si imagini care constituie ultraj la bunele moravuri;

d) - Publicarea de informatii referitoare la activitatea comisiilor de ancheta parlamentara;

e) - Publicarea cursurilor valorilor mobiliare din surse nemonitorizate;

f) - Divulgarea filiatiei de origine a unei persoane care face obiectul unei adoptii.

g) - Publicarea de informatii privitoare la loterii neautorizate.

II. Informatii legate de justitie:

Se pedepsesc potrivit Codului penal persoanele care incearca sa discrediteze o decizie juridica - in special prin presa. Se permit doar comentarii tehnice sau actiuni care pot conduce la revizuirea sentintei. Se interzice:

a) - publicarea de imagini referitoare la delictul de ultraj la bunele moravuri, loviri si raniri, amenintarea cu moartea - daca judecatorul o cere scris;

b) - publicarea de elemenete care pot permite identificarea victimei unui viol sau atentat la pudoare, fara ca victima sa o ceara;

c) - informatii prin care s-ar putea exercita presiuni asupra martorilor sau asupra deciziilor juridice;

d) - publicarea de documente in materie de promovare a propagandei anarhiste;

e) - publicarea, inaintea deciziei judecatoresti, a oricarei informatii privind constituirea partilor civile;

f) - publicarea oricarui act de procedura criminala sau corectionala inainte de a fi citit in public;

g) - fotografierea, inregistrarea dezbaterilor din tribunal (acest lucru este permis numai dupa inceperea lucrarilor procesului si in limitele stabilite de lege sau instanta);

h) - publicarea de informatii de la procesele desfasurate cu usile inchise;

i) - publicarea de informatii din procese militare.

III. Referitor la minori:

Se interzice:

a) - publicarea oricaror texte sau fotografii permitand identificarea minorilor care si-au parasit parintii;

b) - publicarea de texte sau informatii privind sinuciderea unui minor, fara autorizatia scrisa a procurorului Republicii;

c) - publicarea de informatii, ilustratii pentru identificarea unui minor prins, cercetat penal pentru crime sau alte delicte;

d) - publicarea de rezumate ale proceselor minorilor delicventi - nici macar nume sau initiale;

e) - publicarea in ziare destinate minorilor de articole sau imagini care sa puna in lumina favorabila anumite delicte condamnate de lege.

IV. Referitor la opinii:

Sunt susceptibile de a fi urmarite penal activitatile mijloacelor de informare in masa prin care se realizeaza:

a) - provocarea directa a uneia din infractiunile urmatoare: furt, crima, incendieri, lovituri, incitarea militarilor la nesupunere, chiar daca nu au fost urmate de efect;

b) - provocarea de orice fel de crima si delict, daca au fost urmate de efect, inclusiv tentativa;

c) - provocarea la dezertare, demoralizarea armatei, a militarilor pentru a trece in serviciul dusmanului;

d) - propaganda politica din fonduri nedeclarate;

e) - publicarea, difuzarea si comentarea unor sondaje referitoare la alegeri in timpul saptamanii premergatoare turului de scrutin etc.

Din pacate, in Romania, cu exceptia cadrului constitutional mai sus prezentat, a dispozitiilor penale, precum si ale Legii nr. 3/1974, nu avem o lege actuala a presei, care sa reglementeze in mod clar drepturile si obligatiile agentului media, precum si a limitelor libertatii de exprimare asa cum exista in alte tari democratice.Libertatea de exprimare intra in conflict cu libertatile si interesele legitime, fapt pentru care asa cum am aratat aceasta comporta indatoriri si responsabilitati putind fi supusa unor formalitati, conditii, restringeri sau sanctiuni prevazute de lege care constituie masuri necesare. Conflictul dintre libertatea de exprimare si celelalte drepturi, libertati si interese legitime, trebuie sa fie solutionat prin lege pe baza dispozitiilor constitutionale precum si ale conventiilor si alte documente internationale ratificate de Parlamentul Romaniei. De pilda, in art.7 pct.6 litera b, din Legea nr.504/2002 dezvaluirea unei surse de informare poate fi dispusa de instantele judecatoresti numai daca aceasta este necesara pentru apararea sigurantei nationale sau a ordinii publice, precum si in masura in care aceasta dezvaluire este necesara pentru solutionarea cauzei aflate in fata instantei judecatoresti, atunci cind :

a) nu exista sau au fost epuizate masuri alternative de divulgare cu efect similar ;

b) interesul legitim al divulgarii depaseste interesul legitim al nedivulgarii.

au conform art.24 pct.5 din Legea nr.182/2002, conflictul dintre interesul legitim al clasificarii ca secret de stat a unei informatii si interesul dezvaluirii incalcarilor de lege ce le contine aceasta, este rezolvat de legiuitor astfel: "se interzice clasificarea ca secrete de atat a informatiilor, datelor sau documentelor in scopul ascunderii incalcarilor legii, erorilor administrative, limitarii accesului la informatiilor de interes public, restringerii ilegale a exercitiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezarii altor interese legitime".

Cu privire la aceasta dispozitie legala socotim ca era necesar ca in loc de sintagma «limitarii accesului» trebuia folosita sintagma «limitarii accesului legal». Referindu-se la solutionarea de catre judecatorii americani a acestui conflict, Kent Middleton arata: "La inceputul secolului un test adesea aplicat era "testul relei intentii", discreditat acum, prin care judecatorii puteau sanctiona cu usurinta exprimarea care prezenta cea mai mica tendinta de a face rau. Recent, tribunalele au testat constitutionalitatea unor restrictii, pentru a vedea in ce masura discursul prezinta un pericol evident pentru societate, "testul pericolului evident" interzicand discursul doar acolo unde este evidenta incitarea la actiuni ilegale. Un alt test, frecvent utilizat este "testul echilibrului" prin care tribunalul masura echilibrul dintre interesul pentru libertatea de expresie si cel social, cu care se afla in conflict. "testul echilibrului ad-hoc" da judecatorului o mai mare flexibilitate, insa face imprevizibile proiectiile oferite de Primul Amendament."O problema o constituie libertatea de a exprima public continutul unei comunicari anonime. Din art.47 al Constitutiei Romaniei rezulta fara dubiu, ca petitiile care includ si sesizarea, propunerea, etc., trebuie sa fie semnate de autor, deci nu sunt reglementate anonimele. Aceasta este o piedica impotriva abuzului de drept la informare, sau la petitie, implicand o responsabilitate morala si juridica pentru cei care uzeaza de aceste drepturi. Deci folosirea unor afirmatii sau date dintr-o anonima in scopul de a produce efecte juridice numai in baza acesteia, de catre o autoritate sau institutie publica, nu este scuzabila si se face pe raspunderea acesteia sau a functionarului in cauza. Anonimele nu pot fi publicate decat sub responsabilitatea celui care o publica pentru realitatea faptelor publicate. De pilda, Curtea Europeana a respins ca inadmisibila plangerea lui L. Grech si A. Montanaro prin care solicita Curtii anularea condamnarii de catre instantele din Malta a echipei redactionale a unui ziar pentru publicarea unei scrisori anonime care continea afirmatii false determinand Guvernul sa retraga o licenta de import. Pe de alta parte, Curtea Suprema a Statelor Unite a hotarat ca interzicerea anonimatului nu este necesara pentru a preveni fraudele si calomniile. In anul 1995 Curtea Suprema a Statelor Unite a declarat neconstitutionala o lege din Ohio care interzicea literatura electorala anonima «menita sa influenteze alegatorii». Curtea a hotarat ca legea interzicea, in modneconstitutional, o categorie a discursului ideologic.Este interesant ca si Curtea Europeana prin Decizia din 15 mai 1996 a respins ca inadmisibila reclamatia cetateanului E. Bader impotriva Austriei, prin care pretindea ca nu a primit informatii obiective in cursul campaniei care preceda referendumul referitor la aderarea la Uniunea Europeana. In acelasi sens s-a pronuntat Curtea Europeana la 26 februarie 1997, declarand ca inadmisibila reclamatia cetatenilor E.Murminen si altii care pretindeau ca nu au primit informatii obiective in cursul campaniei care a precedat referendumul referitor la integrarea Finlandei in Uniunea Europeana.

2.5 Dreptul agentului media de acces la orice informatie de interes public

Potrivit art.1 din Legea nr.544/12.10.2001, privind liberul acces la informatiile de interes public, se prevede ca accesul liber si neingradit al persoanei la orice informatie de interes public, definite astfel prin prezenta lege, constituie unul dintre principiile fundamentale ale relatiile dintre persoane si autoritatile publice, in conformitate cu Constitutia Romaniei si documentele internationale ratificate de Parlamentul Romaniei.Intrucat agentul media actioneaza in numele omului - consumator indreptatit de informatie, acesta are dreptul de acces la orice informatie de interes public, atat ca orice persoana, cat si ca reprezentant al mai multor persoane, cititori, telespectatori, ascultatori etc. Asa cum am aratat intr-un capitol anterior informatia de interes public, este o notiune complexa, care depinde de mai multi factori in raport de care este delimitat si dreptul de acces la acestea, al mai multor persoane, al publicului, al societatii in final.Astfel, informatiile de interes general sunt informatii care vizeaza necesitatile de ordin general la nivel national sau local. Majoritatea informatiilor de interes general pot si trebuie facute publice, pentru a fi cunoscute si in functie de acestea sa se exercite controlul poporului, al natiunii asupra acestora, al organelor statului etc. Totodata sunt informatii de interes general care dacasunt facute publice, se lezeaza interesul general, ele satisfacand in mod corespunzator necesitatile generale in anumite perioade sau momente daca sunt tinute in regim de secret. Valoarea pentru interesul general al acestora este data atat de folosirea lor in interesul general, cat si de pastrarea caracterului lor secret. Controlul social, al poporului, al natiunii asupra informatiilor secrete se efectueaza in conditii speciale, prevazute de lege, prin reprezentantii acestora, specializati si pregatiti in acest domeniu, si care trebuie sa dovedeasca increderea si competenta necesara. In cazul cand acestia se indeparteaza de la atributiile lor, putand cauza pagube, interventia presei poate fi binevenita.Necesitatile sigurantei nationale, ale ordinii, sanatatii si moralei publice, chiar si ale economiei de piata presupun ca unele informatii de interes general sa fie secrete, pe anumite perioade de timp. La informatiile cu caracter de secret de stat, secret profesional inclusiv secret de serviciu, ne-am referit intr-un capitol anterior si ca urmare nu vom mai insista. Pe de alta parte sunt anumite informatii private referitoare la demnitarii si functionarii publici, care daca ar fi adevarate ar afecta modul de exercitare a demnitatii si functiei publice. In astfel de situatii acestea sunt calificate de interes public si trebuie aduse la cunostinta publicului de catre agentul media, spre exemplu, anumite obiceiuri, defecte etc. ce ar putea constitui obiectul unor santaje cum sunt: viata imorala, betia, imbogatirea fara justa cauza etc. care daca persista, pot afecta eficienta functiei sau demnitatii publice. De aici, rezulta ca demnitarii si functionarii publici au dreptul la protectia vietii intime, familiale si private, respectiv numai pentru tot ce nu poate afecta modul de exercitare a demnitatii si functiei publice. De aceea, tot ceea ce ar afecta modul de exercitare a functiei publice sau demnitatii publice chiar daca tin de domeniul vietii familiale, intime sau private trebuie adus la cunostinta celor care l-au ales sau l-au numit pe functionarul sau demnitarul public, in cauza. In exercitarea dreptului de acces la informatiile de interes public, agentul media beneficiaza de dispozitiile Legii nr.544/2001 privind liberul acces la informatiile de interes public. Intrucat intr-un capitol anterior ne-am referit la obligatiile autoritatilor si institutiilor publice, nu le vom repeta, dar invederam ca acestea corespund si drepturilor pe care le are agentul media de acces la orice informatie de interes public. Agentul media are aceleasi drepturi ca orice cetatean, de acces la orice informatie de interes public. Totusi in sectiunea a doua a Legii 544/2001, legiuitorul a prevazut unele dispozitii speciale privind accesul mijloacelor de informare in masa la informatiile de interes public. Astfel, legiuitorul a dispus ca accesul mijloacelor de informare in masa la informatiile de interes public este garantat. Activitatea de culegere si de difuzare a informatiilor de interes public, desfasurata de mijloacele de informare in masa, constituie o concretizare a dreptului cetatenilor de a avea acces la orice informatie de interes public. Pentru a se realiza accesul mijloacelor de informare in masa la informatiile de interes public, autoritatile si institutiile publice au obligatia de a desemna un purtator de cuvint, de regula din cadrul compartimentului de informare si relatii publice. Autoritatile publice au obligatia sa organizeze periodic, de regula o data pe luna, conferinte de presa pentru aducerea la cunostinta a informatiilor de interes public. In cadrul conferintelor de presa, agentul media are dreptul sa intrebe, iar autoritatile publice sunt obligate sa raspunda cu privire la orice informatie de interes public.Ziaristii si reprezentantii mijloacelor de informare in masa au dreptul la acreditare iar autoritatile publice au obligatia sa acorde fara discriminare acreditarea acestora. Acreditarea se acorda la cerere, in termen de doua zile de la inregistrarea acesteia. Autoritatile publice pot refuza acordarea acreditarii sau pot retrage acreditarea unui ziarist numai pentru fapre care impiedica desfasurarea normala a activitatii autoritatii publice si care nu privesc opiniile exprimate in presa de respectivul ziarist, in conditiile si in limitele legii. Refuzul acordarii acreditarii si retragerea acreditarii unui ziarist se comunica in scris si nu afecteaza dreptul organismului de presa de a obtine acreditarea pentru un alt ziarist. Autoritatile si institutiile publice au obligatia sa informeze in timp util mijloacele de informare in masa asupra conferintelor de presa sau oricaror alte actiuni publice organizate de acestea. Autoritatile si institutiile publice nu pot interzice in nici un fel accesul mijloacelor de informare in masa la actiunile publiceorganizate de acestea, deoarece ar contraveni libertatii de acces la informatiile de interes public. Autoritatile publice care sunt obligate prin legea proprie de organizare si functionare sa desfasoare activitati specifice in prezenta publiculuisunt obligate sa permita accesul presei la aceste activitati, in difuzarea materialelor obtinute de ziaristi urmind sa se tina seama doar de deontologia profesionala.

De la acest principiu sunt exceptii prevazute de lege. Astfel, potrivit art.290 din Codul de procedura penala, daca judecarea in sedinta publica ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnitatii sau vietii intime a unei persoane, instanta, la cererea procurorului, a partilor ori din oficiu, poate declara sedinta secreta pentru tot cursul sau pentru o anumita parte a judecarii cauzei. Declararea sedintei secrete se face in sedinta publica de catre presedintele instantei, dupa ascultarea partilor prezente si a procurorului cind participa la judecata. In timpul cit sedinta este secreta, nu sunt admisi in sala de judecata decit partile, reprezentantii acestora, aparatorii si celelalte persoane chemate de instanta in interesul cauzei.Atunci cand un salariat al autoritatii sau institutiei publice refuza explicit sau implicit sa aplice prevederile Legii 544/2001, agentul media poate cere autoritatii in drept sa constate abaterea si sa-l traga la raspundere disciplinara pe salariatul vinovat. Conducatorul autoritatii sau institutiei publice este obligat sa solutioneze reclamatia agentului media in 15 zile. Daca dupa cercetarea administrativa reclamatia se dovedeste intemeiata, raspunsul se transmite persoanei lezate in termen de 15 zile de la depunerea reclamatiei si va contine atit informatiile de interes public solicitate initial, cit si mentionarea sanctiunilor disciplinare luate impotriva celui vinovat.

2.6 Libertatea de a infiinta publicatii

Potrivit art. 30 pct. 3 din Constitutie «Libertatea presei implica si libertatea de a infiinta publicatii». Pe de alta parte, cetatenii se pot asocia liber in partide politice, in sindicate si in alte forme de asociere (art. 37 pct. 1 din Constitutia Romaniei). Nici o publicatie nu poate fi suprimata. Legea poate impune mijloacelor de comunicare in masa obligatia de a face publica sursafinantarii. Mijloacele de informare in masa, pot fi publice sau private. Suprimarea unor publicatii, ca sanctiune este o masura exagerata care vine prin duritatea sa, in conflict cu ideea de respect a libertatilor umane fiind interzisa prin Constitutia Romaniei. Fata de art. 25 din Constitutia romana din 1923, Constitutia actuala nu interzice si suspendarea publicatiilor. Suspendarea unei publicatii fiind temporara nu este o sanctiune atat de severa ca suprimarea. Dar suspendarea in prezent nu exista decat in domeniul audiovizualului, fiind prevazuta in art. 57 lit. d din Legea nr. 504/2002, nefiind instituita prin vreo lege in domeniul comunicarii scrise, deci poate fi instituita prin lege in conditii restrictive, si numai dupa aceea poate fi aplicata. Suspendarea publicatiei fiind o restrangere a libertatii de exprimare, are cadrul constitutional foarte bine precizat si conditionat in art. 49 din Constitutie, adica numai daca sunt indeplinite cumulativ cel putin urmatoarele conditii impuse de Constitutie: numai prin lege si in conditiile stabilite de lege; numai daca se impune; intr-unul din cazurile: apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii, ori a moralei publice, a drepturilor si libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitatii naturale, ori ale unui sinistru deosebit de grav; restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge, existenta dreptului sau a libertatii. Intr-un amendament la proiectul de Constitutie s-a propus interzicerea masurii suspendarii unei publicatii. Comisia de redactare a raspuns ca suspendarea unei publicatii nu se justifica sa fie interzisa, fiind o masura temporara ce s-ar putea lua impotriva unui ziar care incalca grav drepturile cetatenilor sau morala publica, cum ar fi ziare pornografice, ori cele care fac apologia crimei etc. In vederea asigurarii libertatii presei, sub aspectul prevenirii actelor de coruptie, Constituantul a imputernicit legiuitorul sa stabileasca modalitatile si conditiile in care o publicatie este obligata sa faca publica sursa finantarii1. Exercitarea libertatii de exprimare depinde si de conditiile si facilitatile sau greutatile economice care se intampina atat la infiintare, precum si pe parcursul functionarii publicatiilor. (Exemplu: cuantumul T.V.A. pe publicitate, pe profit etc. poate inflluenta negativ sau pozitiv aceasta). In conditiile in care "ziarele" si in general orice mijloc de comunicare in masa nu se bucura de facilitati economice, atunci acestea sunt predispuse la influente exercitate de cei care: sponsorizeaza, ori cei care dirijeaza reclamele sau publicitatea licitatiilor la privatizare numai catre un anumit ziar sau alt mijloc de comunicare in masa; (au fost si sunt ziare in care zilnic, pagini intregi, au fost sau sunt ocupate cu publicatiile Fondului Proprietatii de Stat sau ale unor banci; pe langa platile reclamelor respective, s-au creat suspiciuni si cu privire la cauzele incetarii unor critici sau a unor dezvaluiri in paginile ziarelor in cauza referitor launele informatii de interes public, ce privesc aspecte negative, chiar infractionale din cadrul F.P.S. sau al bancilor respective).Libertatea presei depinde si de alte probleme economice cum ar fi corectitudinea si accesibilitatea transportarii tipariturilor, vanzarea lor etc. In aceasta privinta exista desigur si este necesara o «veritabila industrie» onesta pentru difuzarea scrierilor. O buna functionare, o buna organizare a difuzarii scrierilor, inseamna o garantie materiala pentru exercitarea deplina a libertatii de exprimare. Caci cetatenii nu-si exprima in scris opiniile lor numai de dragul de a le exprima ci ei urmaresc ca aceste opinii sa fie raspandite, sa ajunga la cei carora se adreseaza, iar acestia sa reactioneze in mod corespunzator.In domeniul audiovizualului prin Legea nr. 48/1992, s-a infiintat Consiliul National al Audiovizualului, autoritate publica autonoma, care isi exercita atributiile potrivit prevederilor Legii audiovizualului nr. 504/2002. In acest sens, in vederea garantarii drepturilor si libertatilor constitutionale, legat de domeniul audiovizualului, Consiliul National al Audiovizualului are urmatoarele atributii: eliberarea in conditiile legii a licentei de emisie; asigurarea respectarii dispozitiilor legale in materie; de exemplu: o persoana fizica sau juridica, publica ori privata, nu poate fi investitor sau actionar majoritar, direct sau indirect, decat la o singura societate de comunicatie audiovizuala, iar la altele nu poate detine mai mult de 20% din capitalul social (aceasta restrictie este instituita pentru a evita monopolizarea audiovizualului); asigura ca actiunile la o societate autorizata in audiovizual sa fie nominative, si nu anonime, vizand transparenta si responsabilitatea; asigura sa nu se acorde licenta de emisie partidelor sau altor formatiuni politice, ori autoritatilor publice; emite decizii de autorizare pentru cei care indeplinesc conditiile prevazute de lege, de regula conditii de natura tehnica (autorizare tehnica); membrii C.N.A. sunt garanti ai interesului public in domeniul audiovizualului si nu reprezinta autoritatea care i-a numit (2 membri Presedintele Romaniei, Camerele Parlamentului cate 3 membri si Guvernul Romaniei 3 membri); stabileste norme obligatorii privind: transmiterea informatiilor referitoare la calamitati si la cazurile de stare de necesitate, publicitatea, programarea si acordarea dreptului la replica, sponsorizarea, modul in care se solutioneaza contestatiile precum si normele referitoare la alte aspecte legate de aplicare legii audiovizualului; C.N.A., potrivit legii, poate aplica urmatoarele sanctiuni administrative: amenda; suspendarea autorizatiei de la o luna la 3 luni; reducerea duratei autorizatiei si retragerea deciziei de autorizare sau a licentei de emisie. De mentionat ca sanctiunea retragerii deciziei de autorizare sau a licentei de emisie, comporta discutii cu privire la constitutionalitatea art. 57 lit. d din Legea nr. 504/2002, care nu poate sa contravina art. 30 pct. 4 din Constitutie. In sens contrar, s-ar putea sustine ca art. 30 pct. 4 din Constitutie se refera la publicatii si nu la serviciile publice sau private de radio si de televiziune. In literatura de specialitate se foloseste si un asa zis «drept de a nu fi suprimat». Socotim ca aceasta sintagma este discutabila avand in vedere ca atunci cand vorbim de un drept trebuie sa stim care sunt si obligatiile corelative. Or credem ca vorbind de obligatia autoritatilor de a nu suprima o publicatie, nu ar fi tocmai corect, sa o definim ca drept al cuiva, cand de fapt aceasta obligatie nu exista deoarece este interzisa suprimarea mijloacelor de informare in masa care este cu totul altceva.

Prin dispozitia constitutionala de la art. 30 pct. 4 s-a interzis sanctiunea suprimarii respectiv «Nici o publicatie nu poate fi suprimata». Prin aceasta intelegem o interdictie constitutionala, pentru orice autoritate publica incepand de la Parlament si pana la primaria comunala, care nu poate emite vreun act juridic, sau savarsi un fapt juridic, impotriva acesteia.

2.7 Dreptul agentului media de a informa

S-ar parea ca dreptul de a informa este inclus in libertatea de exprimare, idee cu care nu suntem de acord. Asa cum am aratat, libertatea de exprimare nu presupune neaparat obligatii juridice autorului acesteia, de a face publice informatiile ce le detine. Pe de alta parte, libertatea de exprimare o are orice persoana, dar nu si obligatia de a informa sau de a publica ceea ce a aflat. De aceea, credem ca in cazul agentului media, trebuie sa-i recunoastem existenta dreptului de a informa, un drept special ceea ce exprima mai mult decat libertatea de exprimare, avand in vedere functia sociala a acestuia si drepturile, precum si obligatiile ce ii revin din calitatea sa de agent media.Spunem ca este un drept special, pentru ca in cazul agentului media, acest drept este un drept obiectiv, deci si o obligatie in acelasi timp. Dreptul de a informa, in cazul agentului media, nu este un drept subiectiv, adica o facultate a acestuia, care sa-i permita, selectarea discretionara a informatiei pe care o publica, sau pur si simplu, nepublicarea informatiei. Acesta este un drept acordat, in vederea exercitarii acestuia in mod obligatoriu pentru realizarea unui alt drept, care este fundamental, respectiv dreptul la informatie. Este la fel ca in cazul autoritatilor publice, care pentru a exercita serviciul public, deci a satisface necesitatile ce tin de alte drepturi, sunt investite cu drepturi care constituie in acelasi timp si obligatii. Spre exemplu dreptul agentului statal de a constata si amenda atunci cand constata incalcarea legii nu este o facultate a sa ci o obligatie de serviciu; neexercitarea acestui drept constituind abatere disciplinara sanctionabila sau chiar act de coruptie in anumite conditii prevazute de lege. Ca atare, dreptul de a informa al serviciilor (mijloace de informare in masa) publice sau private, este si o obligatie a acestora, imprejurare consacrata juridic astfel:

- «Nici editorii, nici patronii, nici ziaristii nu trebuie sa considere ca informatia este un bun personal. Organizatiile care se ocupa de difuzarea informatiei nu trebuie sa o trateze ca pe o marfa, ci ca pe un drept fundamental al cetateanului» (art. 15 din Rezolutia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristica, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei). Curtea Suprema a S.U.A. sustine180 ca publicarea in presa interfereaza cu functia editorilor : «selectarea materialului care sa intre intr-un ziar si deciziile in legatura cu dimensiunea hartiei, continutul si abordarea problemelor publice si ale oficialitatilor - administrative sau nu - constituie esenta controlului si judecatii editorilor».

- «Mijloacele de informare in masa, publice si private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice» se arata in art. 31 pct. 4 din Constitutia Romaniei. Deci, odata infiintat in mod legal, un mijloc de informare in masa, indiferent daca este public sau privat, are dreptul de a informa, drept care in acelasi timp este si obligatie pentru informatiile de interes public.

- Dreptul de a informa, al agentului media este un drept garantie a realizarii dreptului la informatie al persoanei, si ca atare prin Constitutie, este caracterizat ca un drept obligatoriu de exercitat in vederea realizarii unui drept fundamental.

Dreptul de a informa al agentului media este o obligatie numai in limitele legii, adica numai pentru informatiile de interes public, cu respectarea regulilor protectiei secretului de stat, profesional si de serviciu, precum si a drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetateanului. De asemenea, asa cum am aratat, aceeasi obligatie exista pentru agentul media si in cazul informatiilor din viata privata a demnitarilor si functionarilor publici, care ar putea afecta modul de exercitare a demnitatii sau functiei publice. In practica, au fost cazuri cand fie ca se abuzeaza de dreptul de a informa, fie ca se obstructioneaza realizarea dreptului la informatie, printr-o serie de modalitati. De plida uneori sub scutul secretului de stat, secretului profesional sau secretului de serviciu se impiedica publicarea unor informatii prin care se lezeaza interesul general. Spre exemplu: in cazul unor «privatizari» conducerea Fondului Proprietatii de Stat invocand secretul de serviciu, nu permite publicarea unor acte, contracte de vanzare-cumparare, documente de licitatie ori alte informatii, din care ar putea rezulta incalcari ale legii, si pagube importante cauzate avutului public si privat al statului. Se omite faptul ca Fondul Proprietatii de Stat gestionand in interesul general, potrivit cerintelor, activitatile acestuia, ar trebui sa fie transparente. Deasemenea, invocarea secretului bancar, de catre conducerile unor banci a fost folosita drept acoperire pentru devalizarea bancii, pagubind in masa cetatenii. Pe de alta parte, invocand dreptul de a informa, s-au publicat aspecte, care nu erau esentiale, or chiar prin publicarea acestora s-a contribuit la «caderea» unor banci ceea ce deasemenea trebuie evitat. Dar aceasta nu trebuie privita ca o regula absoluta fara exceptie. Deci, chiar in cazul secretelor de stat, de serviciu si profesional, daca prin dezvaluirea acestora se diminueaza sau se opresc unele ilegalitati cu pagube mai mari decat cele cauzate prin publicare, atunci dreptul de a informa este exercitat conform legii, fapta agentului media, fiind in conditiile «starii de necesitate», imprejurare care inlatura caracterul penal al faptei.

2.8 Cenzura

2.8.1 Consideratii generale.

Dreptul de a informa, ca si libertate de exprimare intra in conflict cu cenzura, care este un instrument in apararea unor alte drepturi sau libertati mai mult sau mai putin legale. Cenzura este definita ca un proces care presupune blocarea, reglementarea sau manipularea unei parti dintr-un mesaj original sau a mesajului in intregime. Cenzura mai este prezentata ca fiind un dispozitiv de siguranta necesar, un mijloc de protectie a «interesului national» sau a bunastarii morale si sociale a grupurilor definite ca vulnerabile.184 In multe situatii cenzura este folosita in interese personale, de grup sau clasa. Cenzura opereaza constient sau inconstient, la diferite niveluri sociale si psihologice. Poate cel mai evident institutional si cel mai organizat proces de cenzura are loc in ceea ce priveste mass-media.Cenzura este de doua feluri: cenzura prealabila si cenzura ulterioara. Legile din diferite tari interzic in mod expres cenzura prealabila. De pilda, in art.20 pct.2 din Constitutia Spaniei se dispune : «Exercitarea acestor drepturi nu poate fi restransa prin nici o forma de cenzura prealabila». De pilda, in procesul dintre Sunday Times vs. Regatul Unit (26.04.1979), Curtea Europeana a decis ca instantele din Anglia au incalcat art. 10 din Conventie, cind au interzis publicarea unui articol referitor la un medicament in litigiu si efectele acestuia, pe baza legislatiei britanice in vigoare la acea data privind "Contempt of Court"186. In august 1998, Curtea Europeana a decis ca se comisese o incalcare a dispozitiilor art. 10 din Conventie, de catre instanta care a interzis reclamantului sa publice articole referitoare la pericolul ce-l prezinta cuptoarele cu microunde asupra sanatatii. Curtea arata ca interdictia in cauza a «avut efectul de a cenzura partial munca reclamantului si de a limita substantial atitudinea acestuia de a expune public o teza care are locul sau in dezbaterea publica a carei existenta nu poate fi negata. Conteaza prea putin ca opinia sa este una minoritara si poate parea a fi lipsita de fundamentare, din moment ce intr-un domeniu in care este improbabil sa ai o certitudine, ar fi excesiv sa limitezi libertatea de exprimare numai la sustinerea unor idei general acceptate».

2.8.2 Cenzura prealabila

Juristul englez William Blackstone scria ca libertatea presei «consta in a nu cenzura inainte de publicare. Orice om liber are drepturi de netaguit de a impartasi publicului ce sentimente doreste ; a interzice aceasta inseamna a distruge libertatea presei, insa daca aceasta publica ceva neadecvat, rautacios sau ilegal, trebuie sa suporte consecintele nechibzuintei sale». Curtea Suprema de Justitie a Statelor Unite ale Americii a statuat ca «cenzura inaintea publicarii este cea mai serioasa si cea mai intolerabila incalcare a Primului Amendament».Desi nu toti cercetatorii sunt de acord, cenzura prealabila inhiba mai mult libertatea de exprimare decat sanctiunea dupa publicare. Pentru cel care publica mesajul, cenzura este o interdictie directa, in timp ce posibilitatea sanctiunii dupa publicare e mai indepartata si poate o amenintare mai putin inhibitoare, deoarece aceasta nu se materializeaza. Cenzura prealabila intimideaza comunicatorul si diminueaza considerabil faptele si ideile valoroase pe care publicul are dreptul sa le cunoasca. Cand este permisa cenzura prealabila, publicul nu are ocazia sa judece valoarea ideilor sau sa ofere o viziune critica. Sanctiunile ulterioare publicarii daca totusi intervin, ofera avantajul ca permit ideilor sa circule pentru ca expresia nu mai este cernuta de sita birocratica, sau de unele interese incorecte. Mai mult, cand guvernul se angajeaza in sanctiuni dupa publicare in loc de cenzura prealabila, el nu are intotdeauna resursele necesare pentru a acuza fiecare editor pe care l-ar fi cenzurat in prealabil daca ar fi avut ocazia.Curtea Suprema de Justitie a Statelor Unite ale Americii arata ca expunerea in presa a coruptiei oficialitatilor - «expresie pe care Guvernul vrea cel mai mult sa o cenzureze - se amplifica cu cat Guvernul devine mai complex.

Oficialitatile calomniate pot intenta proces presei, dar este neconstitutional sa se interzica total publicarea pentru ca unele informatii ar putea fi defaimatoare sau scandaloase».

Cenzura prealabila presupune :

- cunoasterea a ceea ce se intentioneaza a fi publicat, de catre cei care au «legal» dreptul de a interzice sau «puterea» de a interzice;

- controlul si avizul pentru publicare dat de o autoritate formala sau informala din interiorul mijlocului de informare in masa sau de autoritati formale ori informale din exteriorul acestuia;

- imposibilitatea publicarii in lipsa controlului si avizului prealabil;

- aplicarea de sanctiuni disproportionale cu fapta de a se sustrage controlului si avizului prealabil pentru publicare, imprejurare care determina autocenzura excesiva;

- autocenzura excesiva determinata de riscul sanctiunii ulterioare care este mai mare decat aprecierea sociala si a autoritatilor corecte a serviciului social facut prin incalcarea cenzurii;

- autocenzura determinata de regulile bunei cuviinte, a bunelor moravuri, ale nivelului de cultura si civilizatie si ale cerintelor juste, legale, legitime ale «perioadei» respective, precum si de respectul drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale celorlalti.

Cenzura prealabila poate fi cauzata de :

- autoritatile publice, in interesul public sau alte interese pe care din nefericire uneori le servesc.

- finantatorul, patronul mijlocului de informare in masa.

- grupurile de interese prin mijloace neinterzise de lege sau chiar interzise de lege.

Cenzura prealabila poate fi favorizata de :

- deficiente in constituirea si functionarea garantiilor instituite de lege;

- deficiente in organizarea si functionarea autoritatilor public;

- protectia insuficienta a mijloacelor de informare in masa sub aspectul independentei juridice, economice, politice, fizice, psihice etc.;

- de nivelul de cultura, civilizatie si informare al publicului tinta;

- de gradul de manipulare individuala sau colectiva;

- de competenta sau incompetenta celor care ocupa demnitati si functii publice;

- de situatii sau stari exceptionale (starea de necesitate, starea de razboi etc.);

- de pluralismul real al presei, de monopolul presei etc.;

Dupa unii autori cenzura poate imbraca forme diferite cum ar fi interdictiile in forma clasica, sau ca licenta ori autorizarii in cazul contractelor, a intelegerilor si impozitelor discriminatorii. Credem ca interdictiile sunt de doua feluri :

a) Interdictii pentru protejarea valorilor supreme prevazute de acte fundamentale (constitutii) si de legi date in baza acestora; acestea vizeaza acte si fapte evidente prin care se defaimeaza tara, natiunea, indemnul la razboi de agresiune, la ura nationala, rasiala, de clasa sau religioasa, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publica precum si manifestarile obscene, contrare bunurilor moravuri.(art.30 pct.7 din Constitutia Romaniei). De regula, cu exceptia interdictiilor prevazute de Constitutie si legile date in baza acesteia, acestea tin de cenzura prealabila care nu poate fi exercitata decat de instantele judecatoresti cu toate garantiile prevazute de lege. Dupa unii autori cenzura prealabila este justificata pentru prevenirea obscenitatii, a publicitatii false si fraudei in cazurile comerciale, pentru ca tribunalele pot determina la fel de usor inainte ca si dupa publicare daca o afirmatie este obscena, falsa sau ilegala.

b) Interdictiile stabilite in baza legii, prin alte acte normative, de catre autoritatile si institutiile publice, sau contracte, pentru functionarii publici si ceilalti salariati ai acestora de a nu divulga secretele de stat sau de serviciu, de a nu-si exprima opiniile politice in locuri publice sau la locul de munca, etc. De pilda, angajatii C.I.A. trebuie sa semneze un astfel de contract care ii obliga la cenzura pe viata. De asemenea agentii economici privati pot interzice angajatilor sai sa nu divulge informatii care ar putea pune in pericol securitatea nationala, sau care ar putea da la iveala secrete de afaceri sau sa incalce intimitatea.

c) Autorizarile de orice fel, in comunicare pot constitui acte de cenzura prealabila sau ulterioara. Nu toate autorizatiile sunt neconstitutionale, de aceea potrivit Constitutiei sunt introduse autorizarile prealabile cum ar fi licenta audiovizuala194, licenta de emisie, autorizatia de retransmisie, atunci cind se pretind, se dau sau se resping numai cu respectarea legii. Autorizarile sunt necesare in cazurile in care pentru potejarea intereselor publice si private, exercitarea dreptului si libertatii trebuie efectuata in anumite conditii de protectie a drepturilor si libertatilor celorlalti.

Legiuitorul roman in art.6 al Legii nr.504/2002 referitor la cenzura prevede:

" (1) Cenzura de orice fel asupra comunicarii audiovizuale este interzisa;

(2) Independenta editoriala a difuzorilor este recunoscuta si garantata de prezenta lege;

(3) Sunt interzise ingerinte de orice fel in continutul, forma sau modalitati de prezentare a elementelor serviciilor de programe, din partea autoritatilor publice sau a oricaror persoane fizice sau juridice, romane sau straine;

(4) Nu constituie ingerinte normele de reglementare emise de Consiliul National al Audiovizualului in aplicarea prezentei legi si cu respectarea dispozitiilor legale, precum si a normelor privind drepturile omului prevazute in conventiile si tratatele ratificate de Romania;

(5) Nu constituie ingerinte prevederile cuprinse in codurile de conduita profesionala pe care jurnalistii si radiodifuzorii le adopta si pe care le aplica in cadrul mencanismelor si structurilor de autoreglementare a activitatii lor daca nu contravin dispozitiilor legale in vigoare."

" (1) Prin difuzarea si retransmisia serviciilor de programe se realizeaza si se asigura pluralismul politic si social, diversitatea culturala, lingvistica si religioasa, informarea, educarea si divertismentul publicului, cu respectarea libertatilor si a drepturilor fundamentale ale omului; (2) Toti radiodifuzorii au obligatia sa asigure informarea obiectiva a publicului prin prezentarea corecta a faptelor si evenimentelor si sa favorizeze libera formare a opiniilor. (3) Raspunderea pentru continutul serviciilor de programe difuzate revine, in conditiile legii, radiodifuzorului, sau autorului, dupa caz." (art.3 din Legea audiovizualului nr.504/2002).

De precizat ca, faptul ca interdictiile si autorizarile sunt prevazute prin lege sau pe baza legii in domeniul comunicarii, nu inseamna ca nu pot contraveni dispozitiilor constitutionale. In astfel de situatii, dispozitiile din lege pot fi atacate pentru neconstitutionalitate la Curtea Constitutionala, iar celelalte acte normative, pot fi atacate conform procedurii contenciosului administrativ la instantele competente. Pe de alta parte, incalcarea regulilor cenzurii poate fi sanctionata civil, administrativ sau chiar penal, care pot fi uneori anterioare dar de regula ulterioare.

In literatura de specialitate, impozitele discriminatorii aplicate media sunt considerate ca o forma de cenzura : "Primul Amendament (al Constitutiei S.U.A.) nu scuteste presa scrisa si audiovizualul de respectarea legilor existente pentru afaceri, dar el pote fi utilizat pentru a aboli reglementarile bazate pe continut sau care fixeaza sarcini disproportionate pentru presa. Curtea Suprema (a S.U.A.) a hotarat ca impozitele discriminatorii asupra presei sunt neconstitutionale. Proprietarii de ziare nu au imunitate in ceea ce priveste formele obisnuite de impozitare pentru sustinerea guvernului, dar nu pot fi supuse impozitelor care cenzureaza presa. Aceste taxe, incalca Primul Amendanent si cel de al Paisprezecelea Amendament pentru ca ele constituie "dispozitive deliberate si calculate, mascate sub circulatia informatiilor, la care publicul are dreptul".Potrivit Constitutiei Romaniei, art. 138 pct. 1, impozitele si taxele se stabilesc numai prin lege, ori conform art. 53 pct.2, "sistemul legal de impuneri trebuie sa asigure asezarea justa a sarcinilor fiscale". Impozitul discriminatoriu este contrar acestor dispozitii constitutionale precum si art. 31 pct. 1 din Constitutie in care se dispune: "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit." Ori orice impozitare discriminatorie a mijloacelor de informare in masa poate fi o ingradire a dreptului la informatie al persoanei. In astfel de situatii legea in cauza poate fi atacata conform Constitutiei la Curtea Constitutionala.

2.8.3 Cenzura ulterioara

Cenzura ulterioara a libertatii de exprimare, mai corect zis sanctionarea ulterioara a publicarii este admisa in art.10 pct.2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, art.29 pct.2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, precum si in art.30 pct.6,7 si 8 din Constitutia Romaniei. Sanctiunile ulterioare publicarii "constituie cea mai cunoscuta metoda constitutionala de a preveni expresia pagubitoare". Aceasta presupune ca cel care publica sa analizeze riscurile si daca ceea ce publica este corect si urmareste un interes public legitim, atunci va publica avind increderea ca nu va fi sanctionat ulterior pentru unele incalcari de importanta mai mica decit valorile aparate prin publicarea in cauza.Expresia simbolica, nonverbala denumita si comunicarea nonverbala, este legata de asa-zisul continut neutru al acesteia. Continutul neutru vizeaza exprimarea prin fapte si nu prin vorbe. De pilda arderea livretelor militare semnifica protestul impotriva razboiului, dormitul in parc - protestul impotriva tratamentului aplicat vagabonzilor, greva japoneza - prestarea serviciului, dar fiecare salariat va purta o banderola sau alt insemn care exprima nemultumirea in relatia cu patronul, marsul tacerii, pichetarea in liniste, sunt exprimari simbolice non verbale, care ridica problema continutului neutru.Reglementarile pentru comunicarea non verbala, in situatiile cand acestea se desfasoara in spatii publice, vizeaza momentul, locul, maniera de expresie, in asa fel incit sa nu se afecteze drepturile, libertatile fundamentale si interesele legitime ale celorlalti. De asemenea se tine cont si de implicatiile expresiei asupra interesului public cum ar fi de pilda, impiedicarea traficului rutier sau pietonal, a functionarii unei autoritati sau institutii publice, pastrarea curateniei in comunitate, etc. Restrictiile cu privire la protectia interesului public si privat legitim nu afecteaza continutul comunicarii nonverbale ci numai modalitatea de exprimare.Referindu-se la practica judiciara in materie, in Statele Unite ale Americii, in doctrina se arata: pentru a verifica constitutionalitatea reglementarilor pentru continutul neutru, tribunalele intreaba daca reglementarea reflecta un interes major al guvernului, daca interesul guvernului nu se leaga de suprimarea libertatii de expresie si daca interdictia depaseste nevoia de libertate de exprimare. Tribunalele intreaba uneori daca exista suficiente canale de comunicare alternative celui interzis prin reglementare. Daca raspunsul la toate aceste intrebari este afirmativ, reglementarea asupra timpului, spatiului, manierei discursului simbolic este constitutionala". Reglementarile prin care se interzic comunicarile nonverbale in spatii publice, sau le conditioneza, trebuie sa lase libere alte canale de comunicare care sa le substituie pe cele interzise sau conditionate. Comunicarea nonverbala in spatii private si libertatea de exprimare nu pote fi limitata daca nu depaseste spatiul respectiv si prin aceasta ar afecta drepturile, libertatile si interesele legitime.

2.8.4 Publicitatea excesiva si procesul echitabil.

Dreptul de a informa, al agentului media este incompatibil cu influentele exercitate cu rea credinta asupra organelor judiciare, prin atac la persoana magistratului si incalcarea regulilor eticii ziaristice. Curtea Europeana prin Hotarirea din 27 august 1997(Rapoarte 1997 - v.50) a decis ca prin obligarea unui ziarist la plata unei amenzi pentru publicarea unui articol susceptibil a influenta rezultatul unei proceduri penale in care era implicat un fost ministru, nu s-au incalcat dispozitiile art.10 din Conventia Europeana, deoarece reclamantul ziarist, prin articolul sau a depasit limitele impuse in interesul bunei administrari a justitiei, deoarece era posibil ca acesta sa fi putut influenta rezultatul procesului.Interesant ni se pare cazul urmator :" In anul 1996, Curtea Suprema a Statelor Unite a hotarit ca mediatizarea de senzatie facuta cazului doctorului Sam Sheppard, osteopat din Cleveland, l-a impiedicat pe acesta sa beneficieze de un proces cinstit. Cateva elemente din cazul acesta au fost mai tirziu ecranizate in The Fugitive. Calvarul lui Sheppard a inceput la 4 iulie 1954, cand vecinii pe care el ii chemase au descoperit cadavrul lui Marilyn Sheppard in dormitorul de la etajul casei lor. Sheppard a spus ca s-a trezit in mijlocul noptii si a vazut "o silueta" care statea langa sotia sa. El a pretins ca s-a luptat cu intrusul, insa acesta l-a lovit pana si-a pierdut cunostinta. Imediat, Sheppard a devenit tinta unei mediatizari senzationale, inainte ca procesul sa inceapa. De asemenea, presa a contribuit la transformarea procesului intr-un "circ roman". Sheppard a devenit suspect la scurt timp dupa moartea sotiei sale. In acest timp, ziarele locale au publicat o multime de informatii si opinii. Ziarele din Cleveland l-au acuzat pe Sheppard ca a impiedicat investigatiile politiei, insistand asupra refuzului acestuia de a se supune testului cu detectorul de minciuni.

Presa a citat un detectiv al politiei care afirmase ca explicatia data de Sheppard asupra mortii sotiei sale era suspecta. Se spunea ca "a scapat basma curata" iar cineva, intr-un editorial de pe prima pagina, s-a intrebat "de ce nu e Sam in inchisoare?". In 24 de ore de la publicarea acestui editorial, Sheppard a fost arestat de autoritati. Pe parcursul procesului din 1954, judecatorul i-a asezat pe reprezentantii presei atat de aproape de Sheppard si avocatul sau, incat acestia au fost nevoiti sa iasa din sala pentru a putea vorbi fara ca presa sa traga cu urechea. Adesea, miscarea reporterilor prin sala a facut ca avocatii si martorii sa auda cu dificultate intrebarile, raspunsurile, marturiile etc.. Fotografii se ingramadeau pe coridoare, facand poze juratilor, martorilor, avocatilor si acuzatului iar prin publicarea fotografiilor i-au expus pe acestia la diferite influente. Juriul l-a condamnat pe Sheppard pentru crima. Acesta a facut apel la trei Curti de Apel si a petrecut 12 ani in inchisoare, pana cand, Curtea Suprema a revenit asupra verdictului initial, pe motiv ca acesta nu a avut parte de un proces echitabil ca urmare a unei publicitati excesive.In timp ce Curtea Suprema considera ca Sheppard nu a avut parte de un proces cinstit din cauza mediatizarii daunatoare si a atmosferei de balci din sala de judecata, Curtea a subliniat de asemenea si rolul presei in protectia controlului exercitat de opinia publica asupra sistemului judiciar. S-a spus ca judecatorii trebuie sa aiba certitudinea ca acuzatii au parte de un proces in care opiniile sunt impartiale, in timp ce presei ii trebuie impuse cat mai putine restrictii posibile."Inca din 1907 judecatorul american Oliver Wendel Holmes referindu-se la sistemul judiciar american sustine ca "teoria pe care se bazeaza sistemul nostru rezida in faptul ca toate concluziile la care se ajunge intr-un caz, trebuie induse doar de probele si argumentele din tribunal si nu de influenta din exterior, fie ea conversatie privata sau stire publica". De aceea, presedintele completului trebuie sa protejeze completul judecatoresc si juriul de mediatizarea daunatoare a cazului, sa controleze atmosfera si comportamentul celor din sala de tribunal pentru ca toate partile din proces sa fie la adapost de influentele externe, inclusiv magistratul. In ceea ce priveste folosirea camerelor video si aparatelor de fotografiat in sala de sedinta, atata timp cat nu se incalca dreptul acuzatului la un proces cinstit, totul este in regula, evident ca aceasta se constata de completul de judecata. Pentru a preveni sau inlatura consecintele mediatizarii excesive a unui proces, in literatura de specialitate se propun ca solutii: stramutarea procesului, schimbarea juriului sau a completului prin recuzare, abtinere, amanarea procesului, judecata separata, departajarea juratilor influentati de mediatizare, "sechestrarea, avertizarea si un nou proces".

2.9 Dreptul agentului media de a intreba si de a primi raspuns

Acest drept al agentului media este strans legat de dreptul de acces la sursele de informare oficiale sau neoficiale. Acest drept fiinteaza nu numai raportat la informatii de interes public, ci si la acele informatii din viata privata ce-i privesc pe demnitarii si functionari publici, care pot influenta modul de exercitare a functiei sau demnitatii publice si care astfel devin informatii de interes public..

Dreptul de a intreba si de a primi raspuns al agentului media, se fundamenteaza pe: obligatia constitutionala a mijloacelor de informare in masa, publice sau private de a informa corect opinia publica; deci agentul media, pentru a obtine o informatie corecta, trebuie sa intrebe si sa primeasca raspunsuri corecte (art. 31 pct. 4 din Constitutie) adica sa exercite dreptul la informatie, in numele celor pe care ii reprezinta; autoritatile publice sunt obligate sa informeze corect cetatenii (art. 31 pct. 2 din Constitutie); or acestei obligatii, ii corespunde si dreptul de a intreba si primii raspuns al agentului media, care actioneaza in numele cetatenilor; in anumite situatii acest drept este garantat de dispozitiile constitutionale care reglementeaza dreptul de petitionare precum si dreptul persoanei vatamate de o autoritate publica (art. 47 si 48 din Constitutie); astfel potrivit art 47 pct. 4 din Constitutie autoritatile publice au obligatia sa raspunda la petitii in termenele si in conditiile stabilite potrivit legii, iar in conformitate cu art. 48 din Constitutie, nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, da dreptul persoanei vatamate sa obtina «recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei».

TEME pentru referat:

- Libertatea de opinie a agentului media.

- Libertatea de exprimare a agentului media.

- Dreptul de acces la sursele de informare in Constitutia Romaniei si in alte Constitutii (Italia, Spania, Germania si Franta).

- Dreptul de a informa, al agentului media.

- Dreptul de a intreba si de a primi raspuns, al agentului media.

- Cenzura.

BIBLIOGRAFIE

Dr. Valerica Dabu - Drept Constitutional si Institutii Politice, Editura S.N.S.P.A. Bucuresti 2001.

Dr. Valerica Dabu - Raspunderea juridica a functionarului public. Editura Global Lex, Bucuresti, 2000.

Dr. Ioan Muraru - Protectia constitutionala a libertatilor de opinie, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1999.

Dr. Dumitru Titus Popa - Dreptul comunicarii, Editura Norma, Bucuresti, 1999.

- Legea nr. 504/2002 - (Legea audiovizualului).

Lucian Vasile Szabo - Libertate si comunicare in lumea presei.

I.R.D.O. - Principalele instrumente internationale privind drepturile omului, Vol. II, Bucuresti, 1999.

- Legea privind publicitatea, nr. 148/2000.

Kentt Middleton, - Legislatia comunicarii publice, Editura Robert Troger, Bill F. Polirom Iasi 2002.

Chamberlin

Carmen Monica Cercelescu - Regimul juridic al presei. Editura Teora. Bu-curesti 2002.

Monica Macovei - Ghid juridic pentru ziaristi. Agentia de Monito-rizare a Presei. Bucuresti 2002.

Miruna Runcan - A patra putere. Legislatie si etica pentru jurna-listi. Editura Dacia. Cluj-Napoca.

CAPITOLUL V

RESPONSABILITATEA JURIDICA, GARANTIE A DREPTULUI COMUNICARII SOCIALE

1. Consideratii generale.Responsabilitate juridica. Definitie.

Se stie ca, libertatea fara responsabilitate si raspundere juridica nu poate exista, dupa cum responsabilitatea este ineficienta fara raspundere juridica. Pe de alta parte, responsabilitatea si raspunderea juridica sunt inerente existentei Statului si Dreptului atat pe plan intern cat si pe plan extern. Statul in care nu functioneaza toate institutiile cu responsabilitati si raspunderi este condamnat la anarhie si la pieire, iar garantarea drepturilor este formala. Prof. C.G. Dissescu arata ca responsabilitatea juridica este "fixarea, masurarea consecintelor unui act" ipotetic, prin lege.

Responsabilitatea juridica, este o institutie juridica prin care legiuitorul exprima vocatia la raspundere juridica a unei persoane, pentru eventualele fapte si acte juridice savarsite direct sau indirect prin alte persoane ori prin lucruri aflate in administrarea sa.Spre deosebire de responsabilitate (care este o raspundere in abstract, o capacitate, o vocatie la raspundere), raspunderea juridica, este raspunderea concreta stabilita dupa o anumita procedura de o autoritate competenta (instanta sau autoritatea administrativa) finalizata intr-o sanctiune insotita sau nu de anularea actului ilegal, restabilirea situatiei anterioare, fixarea despagubirii pentru actul sau faptul ce a cauzat daunele constatate, luarea masurilor de siguranta aplicate sau acordate conform unei proceduri prevazute de lege200. Observam deci, ca orice om liber si stapan pe faptele sale, are intotdeauna responsabilitate, dar raspunderea efectiva nu o are decat in cazuri concrete, stabilita pe baza legii de catre instanta sau autoritatea administrativa competenta dupa caz. Responsabilitatea juridica izvoraste din lege si se fundamenteaza numai pe aceasta, pe cand raspunderea juridica isi are sursa in hotararea instantei judecatoresti sau in actul autoritatii administrative de stabilire a acesteia. Responsabilitatea juridica se declara de lege, spre deosebire de raspunderea juridica, care se stabileste de instanta sau autoritatea administrativa competenta.A declara responsabilitatea prin lege fara a reglementa concomitent modul de transformare al acesteia in raspundere si de infaptuire concreta a raspunderii, inseamna a o lipsi de continutul ei juridic, iar partea vatamata ar fi lipsita de posibilitatea realizarii dreptului ei.Simpla prevedere si reglementare prin lege a responsabilitatii juridice, nu echivaleaza cu despagubirea sau garantarea despagubirii partii vatamate. Nestabilirea de legiuitor a organelor competente si a procedurii de transformare a responsabilitatii in raspundere, precum si modul de infaptuire al acesteia, face inactiva responsabilitatea juridica. Drepturile si obligatiile juridice sunt virtuale in cadrul responsabilitatii juridice pe cand in cazul raspunderii juridice sunt cuantificate si delimitate pentru ca apoi sa fie materializate.Responsabilitatea juridica are mai multe forme de existenta respectiv: penala, civila, administrativa, constitutionala etc. Temeiul responsabilitatii juridice il constituie o suma de principii, general valabile pentru toate formele de responsabilitate juridica. Daca la principiile generale se mai adauga spre reglementare si altele specifice unor ramuri de drept, vom obtine responsabilitatea juridica specifica ramurii respective.

2. Principiile generale ale responsabilitatii si raspunderii juridice.

Principiile sunt ideile de baza general valabile ce se regasesc in normele care reglementeaza institutiile dreptului.

Astfel, principiile generale ale responsabilitatii si raspunderii juridice sunt:

a) - principiul legalitatii responsabilitatii juridice care presupune: recunoasterea ca valori supreme a drepturilor si libertatilor cetatenesti, a dreptatii in primul rand in Constitutie si apoi in legi organice, ordinare si alte acte normative emise in baza acestora, deci implicit a dreptului la informatie si derivatele acestuia; prevederea si garantarea prin lege de catre stat a organelor, procedurilor si mijloacelor efective de prevenire, educare si reparare a oricarei incalcari a drepturilor, libertatilor si intereselor legitime ale omului, inclusiv in domeniul comunicarii sociale; toti oamenii au dreptul la o protectie egala a legii, evident in realizarea drepturilor si libertatilor lor; nimeni nu este mai presus de lege; exercitarea drepturilor si libertatilor se face numai cu buna credinta, fara a se incalca drepturile si libertatile celorlalti; accesul liber la justitie este garantat pentru orice persoana;

201 Din nefericire in prezent societatea romaneasca traverseaza o criza de responsabilitate. Astfel dupa 1989, nu mai putem vorbi de control financiar eficient, control al Curtii de Conturi in domeniul privatizarii, chiar de un control al celor care initiaza si elaboreaza legile, al demnitarilor etc., de catre guvernanti.

b) Egalitatea in drepturi este un alt principiu care presupune ca: toti oamenii sunt egali in fata legii si a autoritatilor publice, in sensul ca sunt si trebuie sa fie la fel de responsabili juridic si sa beneficieze de aceleasi drepturi203; nu trebuie sa existe privilegii sau discriminari in fata responsabilitatii juridice pentru nici o persoana si nici pentru organele statului sau orice fel de functionari sau demnitari publici; toti sunt responsabili in fata si in conditiile legii;

c) Principiul repararii prompte a prejudiciului.

Realitatea invedereaza intradevar faptul ca, in intervalul cuprins intre data cauzarii unui prejudiciu si data repararii acestuia, in patrimoniul persoanei lezate se pot produce noi si noi urmari daunatoare care, la randul lor pot fi cauza altor daune. Intr-o astfel de situatie inflatia poate interveni reducand valoarea reala a sumei stabilita ca despagubire. In acceptiunea sa propriuzisa, inlaturarea in intregime a prejudiciului trebuie sa urmareasca restabilirea, prin reparare, a situatiei anterioare producerii prejudiciului, restabilire pe care, chiar atunci cand ar fi posibila, trecerea timpului o poate ingreuna sau zadarnici.

d) Principiul personalitatii, in sensul ca, se declara raspunzatoare numai persoana fizica sau juridica, autor sau participant la savarsirea faptei ori actului juridic cu unele exceptii prevazute de lege.

e) Principiul libertatii de vointa, a actiunii ori inactiunii, altfel, ca nu poate exista responsabilitate daca nu exista libertatea de a alege comportarea care evita raspunderea.

f) Principiul umanismului, care pune accent in primul rand pe prevenire, apoi pe reparare si in ultimul rand pe represiune, ideea principala fiind de protectie, ocrotire si educare.

g) Principiul concordantei intre drepturi si obligatii, intre putere si responsabilitate. Nu poti face raspunzator un functionar public decat numai pentru ceea ce acesta putea si era obligat sa faca, dar nu a facut, inclusiv pentru incompetenta.

h) Principiul existentei si dezvoltarii sociale.

Scopul Statului si in mod deosebit al administratiei publice este satisfacerea nevoilor sociale obiective, pe baza principiului serviciilor publice si al solidaritatii sociale. Intr-o buna administratie, serviciile publice trebuie sa functioneze astfel incat sa nu aduca pagube vreunei persoane. In situatia in care au produs o paguba persoanei in mod nejustificat, chiar printr-un act administrativ legal, statul si autoritatea publica sunt obligati sa le repare.

i) Principiul repararii integrale a prejudiciului este un alt principiu al responsabilitatii juridice, asa cum rezulta din art. 1 pct. 3, art. 41 si art. 135 din Constitutie. De asemenea in art. 48, pct. 1 din Constitutie se prevede ca persoana vatamata intr-un drept al sau de o autoritate publica, este indreptatita sa obtina recunoasterea dreptului pretins, anularea actului si repararea pagubei.

Este ilegal atunci cand unele autoritati publice informeaza discriminator in mod nejustificat numai

anumite mijloace de informare in masa sau agenti media.Daca temeiul responsabilitatii juridice il constituie legea, temeiul raspunderii juridice il constituie trei elemente cumulate: savarsirea actului sau faptului generator de responsabilitate care poate fi: infractiune, delict, cvasidelict, abatere disciplinara, abatere administrativa, contraventie, act administrativ ilegal si chiar legal in anumite cazuri strict prevazute de lege act sau fapt juridic civil etc.; legea care reglementeaza responsabilitatea juridica, procedura infaptuirii acesteia, organele abilitate in acest sens si actele sau faptele generatoare; hotararea judecatoreasca sau actul autoritatii publice imputernicite de lege prin care s-a stabilit si infaptuit in concret raspunderea juridica a persoanei fizice sau juridice.

3. Despre formele responsabilitatii juridice

«Responsabilitatea juridica, tinde sa ocupe centrul dreptului civil si al dreptului in totalitatea sa; in fiecare materie, in toate directiile, se ajunge la aceasta problema a raspunderii; in dreptul public si in dreptul privat, in domeniul persoanelor sau al familiei, ca si in acel al bunurilor, ea este a tuturor momentelor si a tuturor situatiilor; responsabilitatea devine punctul nevralgic comun al tuturor institutiilor noastre», arata Louis Josserand. Astfel, in functie de tipul de principii si norme juridice ce o reglementeaza, responsabilitatea este cunoscuta sub doua forme distincte: responsabilitatea de drept public si responsabilitatea de drept privat. In raport de specificul reglementarii fiecarei ramuri de drept, responsabilitatea juridica poate fi: constitutionala, civila, penala, administrativa etc.

Dupa subiectul responsabilitatii, aceasta poate fi colectiva sau individuala. Responsabilitatea individuala poate fi: responsabilitatea cetateanului, responsabilitatea functionarului, responsabilitatea functionarului public sau responsabilitatea unor categorii speciale de functionari (notar, politist, medic, ministru etc.). Din punct de vedere al vinovatiei subiectului, responsabilitatea poate fi obiectiva sau subiectiva, (de exemplu, responsabilitatea obiectiva a puterii publice, pentru fapta sau actul pagubitor al serviciului public sau al functionarului public savarsite fara vinovatie, printr-un act legal prevazuta de art. 48 din Constitutie). In dreptul civil se face distinctie intre responsabilitatea pentru fapta proprie, responsabilitatea pentru fapta altuia si responsabilitatea pentru fapta lucrului sau animalului.Dupa continutul raspunderii ce o genereaza, responsabilitatea mai poate fi: materiala, disciplinara, contraventionala si penala, iar dupa pagubele

cauzate: responsabilitate pentru daune morale si responsabilitate pentru daune materiale. Pe de alta parte, responsabilitatea materiala, poate fi de natura civila, administrativa sau specifica dreptului muncii. La fel si responsabilitatea disciplinara, este de mai multe feluri, dupa specificul acesteia: administrativa sau de drept al muncii.In domeniul contraventional, responsabilitatea poate fi: responsabilitatea contraventionala a cetateanului, responsabilitatea contraventionala a persoanei publice si responsabilitatea contraventionala a functionarului.De asemenea, responsabilitatea materiala a unei persoane fizice poate apare in urmatoarele situatii: responsabilitatea materiala a persoanei fizice, ce apare in raportul de drept civil; responsabilitatea functionarului public, ca persoana fizica de drept civil, evident intr-un raport de drept civil; responsabilitatea functionarului public pentru pagubele cauzate persoanelor fizice ori autoritatilor administrative in raportul juridic de drept administrativ; responsabilitatea civila a functionarului public care apare atunci cand savarseste acte si fapte civile in domeniul privat al statului.

In ceea ce priveste responsabilitatea administrativa aceasta poate avea urmatoarele forme: responsabilitatea autoritatii administrative care la randul ei poate fi contraventionala, ori pentru daune; responsabilitatea functionarului public care poate fi: disciplinara, contraventionala ori pentru daune; responsabilitatea administrativa a persoanei fizice sau juridice sub forma contraventionala sau pentru daune, respectiv in cadrul raportului juridic de subordonare.

4. Despre responsabilitatea si raspunderea juridica a agentului media

In unele lucrari de specialitate (este adevarat putine la numar) dar mai ales in unele articole aparute in presa s-au formulat idei cu privire la imunitatea ziaristilor sau la o responsabilitate diminuata a acestora, ori ca responsabilitatea ziaristilor «nu poate fi incadrata in mecanica juridica a raspunderii in general» In sustinerea acestor opinii se aduc unele argumente astfel: aprecierea actelor ziaristilor trebuie sa se faca cu mai putina severitate decat in cazul autorilor de alte opere din doua motive:

a) «obiectivul activitatii lor (a ziaristilor - n.ns.) il constituie actualitatea, evenimentul care in mod inevitabil se pot petrece la limita dintre viata publica si viata privata»;

b) exigentele profesiei si urgenta publicarii nu permit intotdeauna verificarea amanuntita a exactitatii informatiei (s.ns.) doctrina admite "imunitatea" ziaristilor, pe care o aseamana cu cea a istoricilor (ziaristul este "istoricul clipei" spunea Albert Camus); in literatura juridica germana se afirma «principiul potrivit caruia, ori de cate ori presa actioneaza intr-un interes public superior intereselor individuale, ea este protejata, fiind la adapost de raspundere »; In sustinerea acestei opinii s-a mers pana acolo incat sa se pretinda inlocuirea raspunderii juridice cu o raspundere morala sau cu o raspundere prevazuta in asa zisele «coduri deontologice» elaborate de asociatiile ziaristilor. Cu privire la aceasta opinie avem serioase rezerve, care izvorasc din principiile unei societati democratice, precum si din documentele internationale cu putere de lege, inclusiv din legile interne, ale tarilor avansate. O imunitate a ziaristului, asociata cu tendinta presei de a se manifesta ca o putere in stat, mi se pare cel putin discutabila daca nu in contradictie cu principiile unei societati democratice. Tendinta intr-o societate democratica este de a reduce privilegiile pana la a le inlatura si cu atat mai mult asa zisele imunitati. A crea o imunitate ziaristilor inseamna a le inlatura responsabilitatea juridica ceea ce dupa opinia noastra ar afecta libertatea presei, dreptul persoanei la o informatie corecta, precum si alte drepturi sau libertati fundamentale ale omului.e de alta parte propunerile ca numai in cazul ziaristilor pentru calomnia prin presa, pedeapsa sa nu mai fie inchisoarea, mi se pare cel putin discutabila. In nici o tara democratica, pentru anumite categorii de persoane cu functii nu s-au instituit infractiuni cu pedepse mai mici decat pentru ceilalti, pe motiv ca activitatea acestora apara un interes public. Spre exemplu: imunitatea parlamentara nu presupune favorizarea acestora prin prevederea unor pedepse cu limite mai mici, in cazul infractiunilor savarsite de acestia, ci o procedura speciala de cercetare si judecare care presupune avize, aprobari prealabile etc., pentru a-i feri pe acestia de sicane, intimidare si influentare in modul de exercitare a mandatului de parlamentar. Pedepsele sunt la fel si pentru acestia, iar in cazul functionarilor publici pedepsele la infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciu sunt mai mari decat in cazurile functionarilor din sistemul privat. In cazul cand nu s-a aprobat de una din Camerele Parlamentului cercetarea sau judecarea parlamentarului pentru o infractiune, dupa expirarea mandatului de parlamentar procesul penal poate continua fara nici o restrictie, iar infractiunea si pedeapsa pentru aceasta ce cade asupra sa este aceeasi din codul penal ca pentru orice cetatean. Se stie ca libertatea fara responsabilitati nu poate exista, pentru ca oricand poate fi incalcata prin restrangere sau abuz prin exces de libertate. Aceasta rezulta cu prisosinta atat din legile interne cat si din documentele internationale, la care a aderat si Romania, si astfel fac parte din dreptul intern. In art. 19 pct. 2 si 3 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice se dispune:

«2. Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a canta, de a primi si de a raspandi informatii si idei de orice fel, indiferent de frontiere sub forma orala, scrisa, tiparita ori artistica, sau prin orice alt mijloc la alegerea sa.

3. Exercitarea libertatilor prevazute la paragraful 2 al prezentului articol comporta indatoriri si raspunderi speciale. In consecinta, ea poate fi supusa anumitor limitari care trebuie insa stabilite in mod expres prin lege si care sunt necesare:

a) respectarii drepturilor sau reputatiei altora;

b) apararii securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii sau moralitatii publice».

Observam ca potrivit acestui document international cu putere de lege, exercitarea libertatii de exprimare presupune raspunderi speciale. Potrivit art. 8 din Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului: «Libertatea consta in a putea face tot ceea ce nu dauneaza celuilalt: astfel, exercitiul drepturilor naturale ale fiecarui om nu cunoaste decat acele limite care sunt necesare altor membrii ai societatii pentru a se bucura de aceleasi drepturi. Aceste limite nu pot fi determinate decat prin lege», iar in art. 5 al aceluiasi document se prevede «Legea nu are dreptul sa interzica decat actiunile periculoase pentru societate. Tot ceea ce nu este interzis de catre lege nu poate fi impiedicat si nimeni nu poate fi obligat sa faca ceea ce legea nu ordona.» Din ultimele dispozitii ale acestui document international rezulta indubitabil ca in cazul abuzului de libertate, se impune angajarea responsabilitatii si respectiv a raspunderii indiferent de cel care abuzeaza de aceasta.De asemenea, in art. 10 pct. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului se prevede ca exercitarea libertatii de exprimare comporta indatoriri si responsabilitati, fara a mentiona vreo exceptie in ceea ce-i priveste pe ziaristi; astfel, si din aceasta dispozitie care face parte din dreptul intern romanesc, rezulta fara dubiu ca, libertatea fara responsabilitate nu poate exista ca altfel va duce la un abuz de libertate.Consecventa acestor dispozitii cu valoare universala, in Rezolutia nr. 1003/1993 cu privire la etica ziaristica, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a hotarat in art. 2 ca «Profesia de ziarist implica drepturi si obligatii, libertati si responsabilitati (s.n.)». In art. 25 si 26 din documentul mai sus mentionat se dispune: 'In ziaristica scopul nu scuza intotdeauna mijloacele; informatia trebuie obtinuta prin mijloace legale si etice (s.n.). La cererea persoanelor interesate, mijloacele de informare in masa trebuie sa rectifice, prin mijloace informative adecvate, automat si urgent, furnizand toate informatiile si opiniile care s-au dovedit false sau eronate. Legislatia nationala trebuie sa prevada sanctiuni adecvate si, acolo unde este cazul, despagubiri. (s.n.).Fata de cele de mai sus, consideram ca, problema este nu de a crea un statut de imunitate, de privilegiat pentru agentul media, ci de a veghea in primul rand ca un agent media sa nu fie expus la abuzuri, tracasari, intimidari sau sa fie tras la raspundere pe nedrept. Aceasta presupune o foarte precisa reglementare a activitatii si responsabilitatii agentului media, tinand cont de caracterul nobil al acestei profesii, a scopului sau si a riscurilor inerente acestei profesii. Aceasta inseamna a cauta in primul rand buna credinta in actele acestuia, a judeca din perspectiva acestuia in conditiile lui, a evalua riscurile inerente pentru agentul media de a fi manipulat, de a furniza o stire sau o opinie gresita din dorinta operativitatii, competitivitatii, servirii interesului public etc. De asemenea, chiar si in cazul dezvaluirii unor date, informatii secrete de stat, de serviciu sau profesionale, trebuie vazut si analizat cu mare atentie daca scopul dezvaluirii este apararea interesului public, mai bine zis, daca prin nedezvaluire se cauzau mai multe pagube interesului public decat prin dezvaluire, activitate prin care trebuie sa se puna capat la ceva pagubitor. Ca atare, socotim ca este grav ca la ora actuala nu este inca reglementata libertatea, protectia si responsabilitatea agentului media, existand in orice moment riscul unor abuzuri atat din partea autoritatilor si chiar a cetatenilor fata de agentii media cat si a ultimilor fata de primii. Totusi, in cadrul legal actual, constatam ca responsabilitatea agentului media difera dupa cum acesta face parte din serviciul public sau serviciul privat al mijloacelor de informare in masa. Agentii media care fac parte din Serviciile publice de informare in masa, sunt supusi dupa caz Legii privind statutul functionarului public sau al functionarului, precum si a dispozitiilor Codului penal, Codului civil sau Legii nr. 29/1990, asa cum m-am referit in introducerea prezentului capitol. O situatie deosebita o au salariatii din aceste servicii publice, care sunt angajati si muncesc in conditiile reglementate de dreptul muncii, situatie care este asemanatoare cu a celor din serviciile private de informare in masa.

5. Tipurile de responsabilitate si raspundere a agentului media

Asa cum am aratat responsabilitatea agentului media difera dupa cum aceasta face parte din serviciile publice sau serviciile private de informare. Astfel serviciile publice din care fac parte agentii media sunt: posturile de radio si televiziune publice, adica cele finantate de stat, personalul din Serviciile sau birourile de presa ale Serviciilor publice (Presedintie, Guvern, Parlament, Ministere, Consilii judetene, orasenesti etc.). Potrivit Legii privind Statutul Functionarilor publici nr. 188/1999, agentii media din cadrul serviciilor publice, pot avea statutele de: functionar public, functionar sau alt salariat ori colaborator care are un regim specific dreptului muncii. Conform art. 2 al Legii nr. 188/1999, functionar public este persoana numita intr-o functie publica, iar potrivit art. 3 din aceeasi lege, "functia publica reprezinta ansamblul atributiilor si responsabilitatilor stabilite de autoritatea sau institutia publica, in temeiul legii, in scopul realizarii competentelor sale". Personalul din aparatul de lucru al autoritatilor si institutiilor publice, care efectueaza activitati de secretariat-administrativ si protocol, este angajat cu contract individual de munca si i se aplica legislatia muncii, nu Legea privind statutul functionarului public. Conform art. 69 din Legea nr. 188/1999, "incalcarea de catre functionarii publici, cu vinovatie, a indatoririlor de serviciu atrage raspunderea disciplinara, contraventionala, civila sau penala dupa caz".

Potrivit art. 22 din Legea privind publicitatea (nr. 148/2000) incalcarea dispozitiilor acestei legi, de agentul media, indiferent ca este functionar public sau functionar privat "atrage raspunderea materiala, civila, contraventionala sau penala dupa caz". Iar in art. 18 din aceeasi lege "autorul, realizatorul de publicitate si reprezentantul legal al mijlocului de difuzare, raspund solidar cu persoana care isi face publicitate, in cazul incalcarii prevederilor prezentei legi, cu exceptia incalcarii dispozitiilor cuprinse in art. 6 lit. 'a' si in art. 18, cand raspunderea revine numai persoanei care isi face publicitate."

6. Responsabilitatea si raspunderea civila

Responsabilitatea si raspunderea civila sunt identice pentru agentul media indiferent daca acesta este functionar public sau functionar privat, cum de altfel pentru orice agent al comunicarii. Responsabilitatea civila este acea responsabilitate instituita si reglementata prin legea civila, adica o vocatie la raspunderea civila. Raspunderea civila este raspunderea concreta stabilita de instanta in spetele pe care le solutioneaza, conform dispozitiilor legii civile si procesual civile. Responsabilitatile si raspunderea civila apar intre persoane fizice si persoane juridice de drept privat. Raspunderea civila este de doua feluri, respectiv raspundere civila contractuala si raspundere civila delictuala.

6.1 Raspunderea civila.

Raspunderea civila contractuala este acea raspundere care izvoraste din incalcarea clauzelor contractelor civile. In situatia in care contractul este comercial, atunci raspunderea este comerciala, adica este reglementata de Codul comercial in principal si in subsidiar de Codul civil si Codul de procedura civila. Astfel, raspunderea agentului media poate aparea, ca urmare a nerespectarii contractului de reclama, contractului de cumparare de informatii sau din orice contract civil sau comercial in care agentul media este parte.Raspunderea civila delictuala, este acea raspundere care izvoraste din orice alte acte sau fapte juridice civile, altele decat contractele. In art. 998 din Codul civil se dispune: «Orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat a-l repara.» Iar potrivit art. 999 Cod civil «Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau prin imprudenta sa.» Din acest articol rezulta ca omul este responsabil atat pentru faptele savarsite cu intentie dar si pentru faptele comise din «neglijenta sau prin imprudenta sa». In art. 1000 Cod civil se instituie responsabilitatea comitentului pentru fapta prepusului, astfel: «Suntem responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de lucrurile ce sunt sub paza noastra.» Prepusul este persoana care efectueaza acte juridice sau implineste o functie dupa directivele sau sub controlul altei persoane care este pentru aceasta comitent. De exemplu, comitentul este editorul, redactorul iar prepusul este ziaristul.

6.2 Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie.

Pentru a se angaja raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie sunt necesare a fi indeplinite urmatoarele conditii cumulative:

a) sa existe o fapta ilicita;

b) fapta sa fie savarsita cu vinovatie;

c) sa existe un prejudiciu si

d) sa existe un raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciul cauzat.

6.3 Prejudiciul.

Prejudiciul este un element «sine qua non» al raspunderii juridice. Prejudiciul cauzat poate fi material sau moral. Spunem ca prejudiciul este o dauna injusta, care inseamna orice pierdere, sau distrugere de valoare, trecuta, prezenta si viitoare.

Prejudiciul material are doua forme de existenta care nu totdeauna sunt ocrotite in aceeasi masura de lege, respectiv dupa natura raspunderii juridice in cadrul careia a fost cauzat si se revendica:

a) prejudiciul material efectiv, adica cel cauzat prin fapta ilicita, de la data acesteia si pana in prezent si

b) prejudiciul viitor, adica pagubele care se estimeaza ca se vor mai produce in viitor ca urmari ale faptei ilicite.

Prima forma a prejudiciului mai este denumita prejudiciu efectiv (damnum emergens) iar a doua forma prejudiciu eventual (lucrum cessans).Prejudiciul moral sau daune morale, ori prejudiciu extrapatrimonial, reprezinta orice vatamare, lezare a aptitudinilor, valorilor, atributelor ce integreaza si definesc faptura umana ca individualitate biologica si spirituala, afirmand-o multilateral ca personalitate umana. Cu privire la sfera prejudiciului moral, socotim ca include practic toate valorile a caror armonie integreaza si exprima personalitatea umana intr-o identitate neconfundabila si protejata ca atare de drept.In literatura de specialitate se fac unele clasificari ale prejudiciilor morale astfel: prejudicii rezultate din vatamarea integritatii corporale, a sanatatii, incluzand durerile fizice si psihice, provocarea unor boli, slabirea rezistentei fizice la boli etc., cauzate prin raniri, loviri etc.; prejudicii afective constand in suferinte psihice cauzate prin lezarea sentimentelor de afectiune si de dragoste, ca de pilda cele provocate de uciderea persoanei iubite, de ranirea, mutilarea, desfigurarea sau imbolnavirea grava a unei rude sau persoane apropiate, precum si «orice alte suferinte psihice similare»; prejudiciul constand in atingeri aduse cinstei, onoarei, demnitatii, prestigiului sau reputatiei unei persoane, prin insulte, calomnii, defaimari, aprecieri defavorabile, «inclusiv cele privind reputatia profesionala a unei persoane si alte asemenea fapte reprobabile»; prejudicii constand in atingeri aduse dreptului la nume, la pseudonim sau la denumire, in special prin folosirea de catre o alta persoana a acestor elemente de identificare a persoanelor; prejudicii constand in atingeri aduse drepturilor nepatrimoniale din cuprinsul dreptului de autor si al dreptului de inventator prin uzurpare, denaturare etc.Cea de-a doua clasificare, dupa criteriul «domeniului» personalitatii umane incalcate - cu observatia ca aici nu dreptul subiectiv este incalcat, ci insasi personalitatea umana este incalcata, distinge: prejudicii morale cauzate personalitatii fizice - prin leziuni fizice, infirmitati, boli, unii incluzand aici si prejudiciul estetic, de agrement si pe cel juvenil; prejudicii morale cauzate personalitatii afective inventariind suferintele de natura psihica provocate prin cauzarea morti ori infirmitatii unei fiinte dragi, declansarea divortului, ruperea intempestiva a logodnei; prejudicii morale ca urmare a atingerii personalitatii sociale, cauzate prin lezarea cinstei, onoarei, demnitatii, reputatiei, vietii private (de fapt intimitatii vietii private), numelui, pseudonimului etc.Prejudiciul presupune lezarea atat a unui drept cat si a unui interes. Cel care a suferit o paguba poate reclama deci, repararea ei chiar daca prejudiciul nu consta in atingerea adusa unui drept al sau ci numai in lezarea unor simple interese personale ce nu alcatuiesc obiectul unui atare drept. De exemplu, vorbim de interes si atunci cand cineva este sustinatorul financiar al unei alte persoane fara a avea o obligatie legala, in acest sens; pierderea unei astfel de sustineri financiare, inseamna lezarea unui interes legitim. Repararea prejudiciului se poate face in natura sau prin echivalent. Repararea in natura, inseamna restituirea lucrului sau a unui lucru identic cu cel luat, distrus, deteriorat. Socotim ca uneori repararea in natura ar putea fi considerata si exercitarea dreptului la replica sau dreptului la rectificare in aceleasi conditii cu fapta care l-a generat.

6.4 Fapta ilicita.

Fapta ilicita este o alta conditie a raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie. In genere, fapta este ilicita cand prin savarsirea ei se incalca o norma juridica adica aduce atingere dreptului subiectiv pe care legea il ocroteste si il recunoaste in favoarea unei persoane, fie expres, fie numai implicit, in cadrul normelor generale ale legislatiei in vigoare. Determinarea, in acest mod, a ilicitatii inseamna indeosebi ca prin atingerea adusa dreptului subiectiv se incalca in mod necesar si normele dreptului obiectiv, in masura in care ele asigura ocrotirea dreptului subiectiv si obliga la respectarea lui. Fapta ilicita presupune atat o actiune cat si o inactiune. Caracterul ilicit al faptei inseamna, de asemenea, ca cel care a adus atingerea dreptului subiectiv al unei alte persoane era tinut sa respecte acest drept nefiind, in nici o masura indreptatit - sau uneori, chiar obligat - sa savarseasca fapte pagubitoare, pentru dreptul in cauza. Nu are caracter ilicit fapta pagubitoare savarsita in legitima aparare, sau in stare de necesitate, caz fortuit sau forta majora, ori din ordinul legii sau comanda autoritatii legitime.

6.5 Vinovatia sau culpa.

Potrivit art. 999 din Codul civil rezulta ca fapta ilicita, pentru a genera raspundere trebuie sa fie savarsita cu vinovatie care presupune: intentia cu cele doua forme directa si indirecta; culpa cu cele doua forme: culpa «in neglijendo» si culpa «in vigilendo». Vinovatia este atitudinea psihica a persoanei care precede, insoteste si urmeaza fapta, adica fata de fapta, scopul si urmarile acesteia. Intentia directa este atunci cand autorul prevede, doreste si urmareste consecintele pagubitoare ale faptei sale. Intentia indirecta este atunci cand autorul prevede, nu doreste, dar accepta urmarile pagubitoare ale faptei sale. In cazul culpei «in neglijendo», autorul prevede, nu doreste si spera in mod usuratic ca urmarile pagubitoare nu se vor produce, iar in cazul culpei «in vigilendo» autorul nu prevede, desi putea si trebuia sa prevada urmarile pagubitoare ale faptei sale.

6.6 Raportul de cauzalitate.

Legatura de cauzalitate dintre fapta si paguba este cu deosebire invederata, ca element substantial al raspunderii, de dispozitiile Codului civil astfel: «Omul este responsabil de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa » (art. 999 C.civ.). Incumba celui care reclama despagubirea sa dovedeasca -prin orice mijloace de proba - existenta acestei conditii a raspunderii, legatura neindoielnica de la cauza la efect intre fapta si prejudiciu; in afara, bineinteles, de cazurile in care existenta raportului de cauzalitate este prezumata, presupusa astfel cum se intampla adesea in ipoteza raspunderii pentru lucruri. Trebuie facuta deosebire intre cauza si conditie in raport cu efectul. Astfel, cauza genereaza efectul, deci, in lipsa cauzei nu se produce efectul, «sublata causa tolitur efectus». Conditia este acea imprejurare care urgenteaza sau incetineste producerea efectului, dar nu il genereaza in lipsa cauzei. Din lantul cauzal, cauza este aceea care este directa si necesara, pentru producerea efectului, adica a prejudiciului.

6.7 Raspunderea delictuala pentru fapta altuia

Daca in cazul raspunderii delictuale pentru fapta proprie, este necesara probarea vinovatiei cumulativ cu celelalte trei elemente ale raspunderii, in cazul raspunderii pentru fapta altor persoane, pentru lucruri si animale, vinovatia comitentului, a parintilor si a institutorilor se prezuma, deci nu se probeaza. In aceste cazuri, victima nu este obligata sa dovedeasca existenta vinovatiei, ci numai intrunirea conditiilor, a imprejurarilor care determina aplicarea prezumtiei legale referitoare la vinovatie. In cazul raspunderii parintilor, institutorilor si mestesugarilor, acestia sunt aparati de raspundere daca probeaza ca n-au putut impiedica faptul prejudiciabil, al copilului, elevului si ucenicului.Pentru existenta prezumtiei de vinovatie a parintilor este necesar sa se probeze numai conditiile indispensabile acesteia respectiv:

a) calitatea de parinte;

b) existenta minoratului;

c) precum si locuinta comuna a minorului cu parintele.

In cazul prezumtiei de vinovatie a institutorilor si mestesugarilor este necesar sa fie probate numai conditiile acesteia, respectiv:

a) calitatea de institutor sau mestesugar;

b) calitatea de elev sau ucenic;

c) faptul ca in momentul savarsirii faptei, minorul era sub supravegherea institutorului sau a mestesugarului.

Aceasta este un avantaj, fata de alte forme ale raspunderii deoarece, de regula vinovatia, ca atitudine psihica, este dificil de probat, in lipsa folosirii prezumtiei (presupunerii) de vinovatie instituita prin lege.

6.8 Raspunderea comitentului pentru fapta prepusului

Prin comitent se intelege persoana indreptatita sa exercite directia, supravegherea si controlul asupra modului de indeplinire a functiei pe care a incredintat-o altei persoane denumite prepus. Are de pilda, calitatea de comitent persoana juridica, in cadrul careia functioneaza mijlocul de informare in masa. Comitentul este raspunzator pentru faptele ilicite si culpabile savarsite de prepus in indeplinirea sarcinilor de serviciu incredintate; posibilitatea raspunderii sale este conditionata de necesitatea ca puterea juridica de a instrui prepusul, de a-l supraveghea si de a-l controla sa existe in persoana sa la data savarsirii faptului ilicit, fiind irelevant daca acel drept a fost sau nu exercitat la acea data. Prepus este persoana care accepta sa faca ceva in interesul altei persoane, punandu-se sub directia, supravegherea si controlul acesteia, de exemplu, ziaristul, crainicul, redactorul, soferul, salariatul etc. in raport cu mijlocul de informare in masa publica sau privata (persoana juridica). Prezumtia este o concluzie logica prin care se stabileste existenta unui fapt necunoscut, care nu poate fi dovedit in mod direct sau este greu de probat, pornindu-se, de la existenta unor fapte si imprejurari vecine si conexe, cunoscute in mod obisnuit ca il genereaza, constituind prin aceasta, un mijloc legal de proba. Cu alte cuvinte, daca se dovedeste existenta cauzei, se presupune si existenta efectului, pe care cauza l-a generat si il genereaza. Prezumtiile sunt legale, adica cele prevazute de lege si prezumtii judecatoretti adica cele stabilite de instanta.

Raspunderea comitentului pentru fapta prepusului necesita indeplinirea urmatoarelor cerinte: cel pentru care se raspunde (prepusul) sa se afle intr-un raport de prepusenie cu cel care raspunde (comitentul); fapta pagubitoare sa fi fost savarsita de catre prepus in indeplinirea functiilor ce i-au fost incredintate; prepusul sa fi savarsit aceasta fapta cu vinovatie. Comitentul raspunde indiferent daca prepusul a savarsit fapta pagubitoare in exercitiul normal al atributiilor sale, sau abuzand de aceste atributii, important este ca fapta pagubitoare sa fie in legatura cu aceste atributii. Raspunderea comitentului pentru fapta prepusului intervine ori de cate ori functia prepusului a oferit acestuia prilejul de a savarsi fapta ilicita, precum si in toate cazurile cand prepusul a lucrat pentru indeplinirea scopului in vederea caruia i-au fost incredintate sarcinile chiar daca a actionat fara sa aiba, instructiuni din partea comitentului, ori impotriva instructiunilor primite de la el sau nesocotind o prohibitie expresa a acestuia. Comitentul raspunde insa numai pentru faptele prejudiciabile savarsite de prepus in timpul serviciului; el nu raspunde si pentru faptele pagubitoare, savarsite de prepus in timpul sau liber sau in timpul concediului de odihna sau medical. De asemenea, comitentul nu raspunde nici pentru faptele pagubitoare savarsite de prepus care nu sunt obiectiv imputabile acestuia adica prepusului; victima poate pretinde obligarea comitentului la despagubiri numai daca dovedeste ca prepusul a actionat cu vinovatie.Comitentul apare astfel, in raporturile cu victima, un garant al inlaturarii consecintelor negative suferite de aceasta ca urmare a vinovatiei prepusului precum si in cazul insolvabilitatii prepusului. De regula comitentul este totdeauna mai solvabil deci si mai bun platitor decat prepusul. Legiuitorul a creat aceasta garantie legala exclusiv in folosul victimei, pentru asigurarea eficienta a protectiei juridice a intereselor sale, asigurand totodata victimei si dreptul de a pretinde direct de la prepus, in conditiile dreptului comun, repararea prejudiciului suferit. De asemenea raspunderea comitentului poate fi angajata in solidar cu cea a prepusului. Comitentul care a platit victimei despagubirea are un drept de regres impotriva prepusului vinovat, recuperandu-si paguba de la acesta. In astfel de situatii prepusul poate invoca vinovatia comitentului care a determinat fapta ilicita. Daca se face dovada ca si comitentului ii este imputabila o fapta culpabila proprie, care a contribuit la producerea prejudiciului, sarcina despagubirii se repartizeaza, potrivit regulilor culpei comune, intre comitent si prepus, proportional cu gravitatea culpei (vinovatiei) fiecaruia dintre ei.

6.9 Responsabilitatea si raspunderea penala, a agentului comunicarii.

In cadrul relatiei de comunicare agentul respectiv cel care comunica are o responsabilitate pentru ceea ce comunica, responsabilitate ce se poate materializa in raspunderea juridica inclusiv cea penala. Raspunderea penala poate aparea atat in comunicarea directa cat si in comunicarea indirecta respectiv prin intermediul presei. In art. 30 din Constitutie se dispune: «Delictele de presa se stabilesc prin lege.» Referitor la acest articol sunt unele discutii care ar trebui sa lamureasca urmatoarele: daca sintagma "delicte de presa" are vreo legatura cu traditionala impartire a infractiunilor in crime si delicte; daca delictele de presa sunt si cele reglementate ca infractiuni in actuala legislatie penala sau intr-o viitoare lege a presei; Se stie ca potrivit art. 95 din Codul penal Carol al II-lea (in prezent abrogat) "Infractiunile sunt crime, delicte si contraventii dupa specia pedepsei prevazuta de lege, pentru fiecare dintre ele". Daca constituantul a imbratisat aceasta teorie, inseamna ca infractiunile de presa trebuie sanctionate ca delicte, respectiv mai putin grav decat infractiunile grave cum erau considerate crimele. In sustinerea acestei opinii s-ar putea invoca si art. 72 lit. f, din Constitutie, unde constituantul foloseste termenul de 'infractiuni', putandu-se interpreta ca aici s-a referit la infractiuni in sensul de crime si nu delicte. O astfel de interpretare nu se justifica atunci cand constituantul in loc de infractiune flagranta foloseste sintagma de «flagrant delict» (art. 27 pct. 4 din Constitutie). A-i da un alt inteles sintagmei de «delict flagrant», decat acela de «infractiune flagranta», presupune a accepta ca perchezitiile, in timpul noptii sunt interzise, in cazul infractiunii flagrante iar al delictului flagrant nu, ceea ce ar insemna un non sens. Ca atare, socotim ca atunci cand constituantul s-a referit la delicte de presa s-a referit la infractiuni savarsite, prin intermediul sau cu sprijinul presei, care urmeaza sa fie reglementate de legiuitor in raport de pericolul social al acestor fapte.Aceasta cu atat mai mult ca in art. 181 din Codul penal Carol al II-lea se dispunea «Infractiunea de presa este aceea care se realizeaza prin faptul imprimarii si raspandirii publicatiunii.» Astfel, in comentariul facut la art. 181 din Codul penal mai sus mentionat se arata «Reversul libertatii este responsabilitatea. Manifestarea abuziva a ideii, opiniunii, abuzul de libertatea presei angajeaza responsabilitatea penala. Aceasta manifestare abuziva de gandire, idei, opiniuni, pe calea presei, este infractiunea de presa».

Prin responsabilitate se apara interesul public si privat contra acestui abuz. De aceea este necesar un regim juridic specific, si adecvat celor doua interese, garantarea libertatii presei si existenta unei responsabilitati penale eficace.Din art. 30 al Constitutiei, rezulta ca reglementarea "delictelor de presa" este lasata la aprecierea Parlamentului. Aceasta presupune ca atata timp cat Parlamentul nu reglementeaza delictele de presa prin exceptii de la dreptul comun in materie, in cazul infractiunilor de presa se aplica dreptul comun in materie respectiv, dreptul penal. Totusi Parlamentul in reglementarea derogatorie de la dreptul comun in materia delictelor de presa, nu poate prevedea exceptii de la principiile generale constitutionale decat in limitele prevazute in Constitutie ca derogare de la acestea in cazul delictelor de presa.Este interesanta reglementarea data delictelor de presa prin Codul penal Carol al II-lea. Astfel delictele de presa erau limitate numai la faptele savarsite de personalul din presa referitor la relatiile din domeniul presei. Acestea erau reglementate in art. 574 - 578 in titlul XV, denumit «Delicte contra dreptului de raspuns prin presa si alte delicte comise in administrarea presei». In acest capitol erau reglementate urmatoarele infractiuni:

"a) - delictul de refuz de publicare a raspunsului (art. 574);

b) - nepublicarea in fruntea oricarui ziar sau publicatiuni a numelui directorului, redactorului responsabil, mentiunea ca director sau responsabil a unei persoane care nu este cetatean roman, nu are domiciliul in tara, ori a suferit condamnari penale, sau neinregistrarea eronata la aparitie a ziarului la autoritatile competente (art. 575); nepublicarea in primul numar a hotararilor ordonate de instanta (art.

576); nepublicarea gratuita a comunicatelor oficiale, destinate a rectifica faptele eronate cuprinse in acea publicatie (art. 577); tipografierea si vanzarea de ziare sau alte publicatii care nu contin indicatii cu privire la vreuna din persoanele responsabile dupa lege (art. 578)."

Potrivit aceluiasi Cod penal savarsirea prin presa a unor infractiuni constituia o circumstanta de agravare, fata de cazurile cand acestea erau savarsite in mod obisnuit de alte persoane in afara presei. Astfel calomnia savarsita in mod obisnuit era sanctionata conform art. 508 din Codul penal Carol al II-lea cu inchisoare de la 6 luni la 2 ani si amenda de la 2.000 la 8.000 lei. Cand calomnia era savarsita prin presa, prin orice mijloace de difuzare, ori in adunari publice' era sanctionata la fel ca si cand ar fi fost savarsita «din motive josnice», cu pedeapsa inchisorii de la unu la doi ani si amenda de la 2.000 la 10.000 lei. De mentionat ca in Codul penal Carol al II-lea se facea deosebirea de tratament juridic intre «Calomnia contra vietii publice» (art. 507) si «Calomnia contra vietii private» (art. 508). De asemenea, cand calomnia contra vietii publice era comisa prin presa se considera ca infractiunea era mai grava si deci pedeapsa avea limitele majorate; si in cazul injuriei, in regimul Codului penal Carol al II-lea savarsirea prin presa constituia o forma de agravare care presupunea alte limite majorate ale pedepsei. Potrivit Codului penal mai sus citat erau reglementate diferite forme ale ofensei aduse autoritatii, astfel in art. 205 - 206, ofensa regelui, autoritatii regale; art. 215, pct. 216, ofensa natiunii sau statului roman, exprimarea dispretului sau batjocurei pentru drapelul tarii, marca sau emblemele autoritatilor civile sau militare, ofensa simbolului national; art. 216, ofensa persoanei sefului unui stat strain; art. 220, ofensa drapelului sau simbolului unui stat strain art. 222, etc.. In prezent, in presa s-au prezentat si sustinut tot felul de idei cu privire la infractiunile savarsite de agentii media. Astfel s-a sustinut de unii ziaristi ca insulta, calomnia, savarsite prin presa sa fie sanctionata numai cu amenda penala sau numai de codurile deontologice, sustinere in contradictie evidenta cu dreptul comun in materie, mentinut in limitele actuale pentru ceilalti potentiali autori ai acestor infractiuni. Este evident ca insulta sau calomnia este mult mai grava cand este savarsita prin presa decat in orice alt mod. Tolerarea infractiunilor de insulta, calomnie savarsite prin presa nu este specifica unui stat de drept. Problema trebuie altfel pusa si anume, necesitatea de a trata cu cea mai mare atentie faptele savarsite prin presa si a nu le incadra in mod usuratic in infractiunile de insulta sau calomnie, fara o analiza profunda, complexa, a imprejurarilor savarsirii, a scopului urmarit, buna sau reaua credinta, riscurile cerintelor profesiei de agent media etc. Chestiunea este de a nu incadra in infractiunea de insulta sau calomnie, faptele de presa carora le lipsesc elementele constitutive ale acestor infractiuni si in mod deosebit vinovatia. Aceasta presupune sa acordam o mare atentie agentului media, care actioneaza in interes public si nu in interes privat, si sa deosebim greseala inerenta de serviciu, de o abatere disciplinara sau de o infractiune. Ar fi foarte grav ca un agent media care actioneaza in interesul public, sa fie tratat ca si cum ar fi actionat in interes personal si sa fie tracasat, sicanat, ca sa nu mai vorbim, de o acuzare nedreapta.

TEME PENTRU REFERAT:

Principiile responsabilitatii si raspunderii juridice.

Responsabilitatea delictuala a agentului media.

Prejudiciul moral element al raspunderii civile delictuale.

Despre responsabilitatea penala a agentului media.

BIBLIOGRAFIE

Dr. Dabu Valerica - Raspunderea juridica a functionarului public, Editura Global Lex, Bucuresti, 2000, pp. 231-411.

Dr. Dumitru Titus Popa - Dreptul comunicarii, Ed. Norma, Bucuresti, 1999, pp. 149-244.

Dr. Tudor R. Popescu - Teoria generala a obligatiilor, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968, pp. 160-211.

C.G. Ratescu - Codul penal Carol al II-lea Comentat, Editura SOCEC Bucuresti, 1937, Vol. I, pp. 452-457; vol. II, pp. 309-390 si pp. 637-643.

Codul penal al Romaniei - Art. 205-207 Editura 'Monitorul Oficial' Bucuresti, 1998.

Codul de procedura penala - Art. 279-286 Editura 'Monitorul Oficial' Bucuresti, 1998.