Dreptul comunicarii sociale, ramura a dreptului public. Continutul dreptului comunicarii sociale.

Dreptul comunicarii sociale, ramura a dreptului public. Continutul dreptului comunicarii sociale.

Ca ramura a dreptului public, dreptul comunicarii sociale constituie totalitatea normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale cele mai importante ce se formeaza in cadrul comunicarii sociale in sens restrans. In literatura de specialitate se vorbeste de un continut al dreptului la informatie pe care il structureaza astfel:

1) - dreptul de a informa;

2) - dreptul de a fi informat;

3) - dreptul de acces la sursele de informare;

4) - dreptul de a verifica informatia;

5) - dreptul de a-ti face cunoscuta informatia;

6) - dreptul la raspuns si dreptul la replica;

7) - dreptul la rectificare;

8) - dreptul la propria imagine;

9) - dreptul la intimitate, la viata privata;

10) - dreptul la confidentialitate;

11) - dreptul la apararea surselor de informare (secretul profesional);

12) - dreptul la selectii vitale (la «non-informare»);

13) - dreptul la veridicitatea informatiei;

14) - dreptul la toleranta si demnitate, la respectul convingerilor si credintelor, al valorilor sociale, rationale, nationale si universale;

In continuare se arata ca dreptul la informatie se distinge tot mai mult ca metoda normativa de protectie si promovare a persoanei si a personalitatii. Asa cum am aratat, avem rezerve fata de reducerea dreptului comunicarii sociale la dreptul la informatie, deoarece, intre cele doua sintagme nu exista egalitate, dreptul la informatie fiind o parte a dreptului comunicarii sociale.

Dreptul la informatie, presupune si obligatii despre care in aceasta opinie nu se spune nimic.

Pe de alta parte, dreptul la informatie nu include toate drepturile prezentate mai sus, drepturi care au existenta de sine statatoare cum sunt: dreptul la confidentialitate, dreptul la intimitate, dreptul la viata privata, dreptul la propria imagine si altele.Alti autori vorbesc de «dreptul la informatie si comunicare», sustinand ca acesta include:

a) dreptul de a te exprima;

b) dreptul de a fi inteles;

c) dreptul la raspuns;

d) dreptul de a raspunde;

e) dreptul de a asculta;

La aceste sugestii ale specialistului canadian Hindley, sociologul german A.A.Cocea, adauga:

f) dreptul de a vedea;

g) dreptul de a fi vazut;

h) dreptul de a te exprima in scris (ziare, reviste) sau prin imprimare fonica si video (radio, tv, etc.);

i) dreptul de a te exprima printr-un mijloc artistic (carte, film);

j) dreptul la selectivitate («dreptul la noncomunicare», poate una    dintre cele mai nuantate contributii la teoria informatiei, din perspectiva comunicarii prin presa).

Specialistul german identifica «trei etape in evolutia aspiratiei oamenilor la comunicare»:

1) dreptul de a comunica, vazut ca libertate de opinie si de exprimare;

2) dreptul de a comunica extensiv, care cuprinde libertatea de a informa pe ceilalti si de a fi informat tu insuti (gratie posibilitatilor oferite de «mijloacele marii comunicari»);

3) dreptul de comunicare vazut ca o posibilitate de interactiune si de dialog, un mijloc de acces si de participare care implica obligatii si responsabilitati;

Asa cum arata dr. Dumitru Titus Popa, pe aceasta baza teoretica preliminara, sunt conturate «trei categorii fundamentale» de drepturi:

1) drepturile individului;

2) drepturile mass-media (ale institutiilor comunicarii);

3) drepturile nationale si internationale;

Si acest autor clasifica "drepturile informatiei si comunicarii", astfel:

a) Drepturile individului:

- libertatea de opinie si de exprimare;

- dreptul de a fi informat;

- dreptul de a informa;

- dreptul la asociere si instruire;

- dreptul la libera miscare (deplasare);   

- protectia vietii private;

- accesul la sursele de informare;

b) Drepturi specifice institutiilor mass-media:

- accesul la sursele de informare;

- libertatea opiniei si a exprimarii;

- dreptul de a informa;

- dreptul de a publica;

- dreptul de a intreba si de a primi raspunsuri;

- respectul sursei de informare (confidentialitate);

- obligatia de a asigura corecta informare a opiniei publice, atat prin mijloacele mass-media private, cat si prin cele publice;

c) Dreptul tarilor in comunicarea externa:

- dreptul de a informa (oricare alta tara, in general, si la nivel planetar);

- dreptul de rectificare;

- dreptul de raspuns;

- libertatea opiniei si a exprimarii;

- dreptul de a fi informat;

- dreptul de liber schimb al valorilor culturale;

- asigurarea circulatiei libere si echilibrate a informatiei.

- promovarea integritatii culturale;

Avem unele rezerve si cu privire la aceasta clasificare care desi este mai precisa, mai structurata, este discutabila. Astfel consideram ca in mod gresit se vorbeste de «drepturile informatiei», or aceasta exprimare este inexacta din punct de vedere juridic, deoarece informatia nu poate sa aiba drepturi si obligatii. De asemenea, se pune semnul egalitatii intre drept si libertate, ceea ce nu este tocmai exact. Astfel, dreptul presupune obligatii corelative atat de «a face» cat si de «a nu face», din partea a doua categorii de subiecti, respectiv, persoana fizica sau juridica si autoritatea publica. Libertatea presupune din partea uneia sau mai multor persoane, numai obligatii corelative, de «a nu face» ceva care sa stanjeneasca libertatea, iar din partea autoritatilor publice, obligatii corelative, de «a nu face» ceva care sa stanjeneasca libertatea, dar si obligatii de «a face» adica numai de a apara libertatea. Dreptul, presupune tot ceea ce contine libertatea si in plus, obligatia de «a face ceva» sau «a nu face» din partea celorlalti corelativ dreptului; prin «obligatii de a face sau a nu face ceva din partea celorlalti», intelegem ca autoritatilor le revine obligatia de «a face» in primul rand, de a apara dreptul, respectiv de a-l obliga pe cel obligat, iar in al doilea rand obligatia de a face ceva corelativ dreptului, atunci cand este obligata nemijlocit. Pe langa rezervele ce le-am prezentat referitor la expresia «dreptul la libertatea de exprimare», socotim ca se mai impun urmatoarele reflectii:

- libertatea de opinie nu poate fi inclusa in libertatea de exprimare, deoarece sunt doua libertati total diferite; astfel, libertatea de exprimare poate fi supusa unor formalitati, conditii, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege, ori este unanim admis ca nimeni nu poate fi sanctionat pentru opiniile sale neexprimate public sau cand sunt exprimate public, fara sa incalce drepturile si libertatile celorlalti;

- in art. 19 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se face o deosebire intre libertatea de opinie si libertatea de exprimare a opiniei;

- Constitutia Romaniei situeaza pe acelasi plan libertatea gandirii, libertatea opiniilor si libertatea credintelor, situandu-le in sintagma libertatea constiintei, libertate necenzurabila, evident diferita de libertatea de exprimare.

- Opiniile, gandurile si credinta nu pot fi cenzurate, ci numai libertatea de exprimare a acestora, care este cu totul altceva; numai libertatea de exprimare a acestora presupune conditii, formalitati, restrangeri sau sanctiuni prevazute de lege.

- Opinia este o atitudine, o parere, o judecata avuta sau facuta de subiect cu privire la ceva, si tine de intimitatea persoanei, de libertatea de gandire, de cunostintele si constiinta sa, de interesele ce le vizeaza etc..

- Pana in prezent, faza interioara respectiv de formare a opiniei la subiect tine de libertatea de constiinta care nu este limitata, iar numai cand se exteriorizeaza, forma de exteriorizare trebuie sa fie in concordanta cu limitele libertatii de exprimare.

- Constitutia Romaniei in mod corect include in «libertatea de exprimare», libertatea de exprimare a opiniilor si nu libertatea opiniilor care este cu totul altceva, respectiv ce tine de formarea opiniilor.

Atat libertatea de opinie, componenta a libertatii de constiinta cat si libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor, a credintelor si a creatiilor de orice fel sunt libertati fundamentale care nu se confunda intre ele si nici cu dreptul la informatie, constituind toate, impreuna, baza dreptului comunicarii. Clasificarea mai sus prezentata nu cuprinde drepturile si obligatiile autoritatilor publice in domeniul comunicarii sociale, care uneori sunt esentiale pentru existenta dreptului comunicarii. Pe de alta parte responsabilitatea41 si raspunderea persoanei, a agentului autoritatii publice, a agentului media42, sunt indispensabile existentei unui adevarat drept al comunicarii, aspect nesatisfacut de clasificarea mai sus prezentata, pe care o consideram incompleta.

Nu putem trece cu vederea faptul ca in Constitutia Romaniei, dreptul la informatie este definit ca «dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public», deci de regula este circumscris numai la informatiile de interes public nu si la cele de interes privat.

Or dreptul comunicarii in anumite limite, cuprinde si dreptul la informatia de «interes privat» inclusiv la cea detinuta si de alta persoana decat o autoritate publica, cum ar fi de pilda obligatia de informare precontractuala. In al. 2 al articolului 31 din Constitutie se vorbeste de obligatia autoritatilor publice de a asigura informarea corecta a cetatenilor si asupra problemelor de interes personal. Dar aceasta obligatie constitutionala o au nu numai autoritatile publice care detin informatii de interes privat dar si alte organizatii sau institutii private in cazurile expres prevazute de lege. Aceasta inseamna ca numai prin lege, anumite organizatii sau institutii private care presteaza servicii de interes public pot fi obligate sa furnizeze date de interes privat persoanei, cum ar fi obligatiile furnizorilor de servicii in domeniile semnaturii electronice si ale comertului electronic. Ca urmare, socotim ca normele juridice ale Dreptului comunicarii sociale se structureaza in norme care contin:

a) drepturile si obligatiile persoanei in domeniul comunicarii sociale;

b) drepturile si obligatiile autoritatilor si institutiilor publice in domeniul comunicarii sociale;

c) drepturile si obligatiile agentului media in domeniul comunicarii sociale;

d) drepturile si obligatiile societatii in domeniul comunicarii sociale.

Astfel, putem spune ca, dreptul comunicarii sociale ca disciplina de studiu este stiinta care, studiaza drepturile si obligatiile agentilor comunicarii sociale, respectiv: persoana, media, autoritatile, institutiile publice si societatea, in domeniul comunicarii sociale.Intr-o alta acceptiune, dreptul comunicarii sociale, este acea ramura a dreptului public, formata din totalitatea normelor juridice, care reglementeaza relatiile sociale ce apar in cadrul comunicarii sociale, directe sau indirecte intre oameni, respectiv individ, agentul media, autoritatea publica si societatea.