Dreptul persoanei la informatie

Dreptul persoanei la informatie

Din cele aratate rezulta cu prisosinta ca dreptul la informatie este un drept esential, fundamental al omului, drept fara de care omul nu poate exista ca fiinta sociala.

Ca urmare dreptul la informatie a fost consacrat in Conventiile internationale, in constitutiile statelor si in legile date in baza acestora, mai mult sau mai putin explicit.

1 Consideratii generale

In art. 10 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, referitor la dreptul la informatie se arata: «Orice persoana are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie si libertatea de a primi sau de a comunica informatii ori idei fara amestecul autoritatilor publice si fara a tine seama de frontiere.» Avem rezerve cu privire la faptul ca in libertatea de exprimare s-ar include si libertatea de opinie. Mai degraba este vorba de libertatea de exprimare a opiniei.    Trecem peste modul cel putin discutabil de formulare «dreptul la libertatea de exprimare», si vom observa ca se vorbeste de «libertatea de a primi» informatii ori idei.

De asemenea, credem ca si formularea «libertatea de a primi informatii ori idei», este discutabila, deoarece libertatea de a primi, nu presupune si obligatia de a da sau transmite informatii pentru subiectul pasiv asa cum presupune dreptul la informatie. S-ar putea sustine ca libertatea de a primi informatia inseamna obligatia celorlalti de a nu stanjeni subiectul activ in activitatea de primire a informatiilor de la cei care le dau benevol, cea ce nu-i suficient pentru realizarea dreptului la informatie.In art. 8 al Rezolutiei nr. 1003 (1993) cu privire la etica ziaristica, a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, se arata: «Informatia este un drept fundamental, evidentiat de jurisprudenta Curtii Europene pentru Drepturile Omului in legatura cu art. 10 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului si recunoscut ca atare si in art. 9 al Conventiei Europene privind canalele de televiziune transnationale, precum si in toate constitutiile democrate.

Este un drept al cetateanului, care are prin urmare, si dreptul de a cere ca informatia furnizata de ziaristi sa fie transmisa cu respectarea adevarului, in cazul stirilor, si in mod onest, in cazul opiniilor, fara nici o interventie exterioara, fie din partea autoritatilor publice, fie din partea sectorului privat.» Credem ca este discutabila si formularea folosita de Parlamentul European in Rezolutia mai sus prezentata, cand arata ca «Informatia este un drept fundamental.»; socotim ca aceasta afirmatie are urmatorul sens: «Dreptul la informatie este un drept fundamental» si nu informatia este un drept. In Carta sociala europeana - revizuita - semnata si de Romania la 16 mai 1997 la Strasbourg, in partea I-a la art. 21 se prevede: "Lucratorii au dreptul de a fi informati si consultati in cadrul intreprinderii.", iar la art. 29: "Toti lucratorii au dreptul de a fi informati si consultati in procedurile de concediere colectiva.". In partea a doua a Cartei, la art. 21 se prevede:

-"Dreptul la informare si consultare. In vederea asigurarii exercitarii efective a dreptului lucratorilor la informare si consultare in cadrul intreprinderii, partile se angajeaza sa ia sau sa promoveze masuri care sa permita lucratorilor sau reprezentantilor acestora, in conformitate cu legislatia si practica nationala:

-sa fie informati periodic sau la momentul oportun si de o maniera clara asupra situatiei economice si financiare a intreprinderii in care sunt incadrati, fiind inteles ca divulgarea anumitor informatii care pot prejudicia intreprinderea va putea fi refuzata sau ca se va putea solicita ca acestea sa fie confidentiale;

-sa fie consultati in timp util asupra deciziilor propuse care sunt susceptibile de a afecta substantial interesele lucratorilor si in special asupra celor care ar putea avea consecinte importante in privinta angajarii in intreprindere."

De asemenea, in art. 29 din partea a II-a a Cartei se prevede: "Dreptul la informare si consultare in procedurile de concediere colectiva. In scopul asigurarii exercitarii efective a dreptului reprezentantilor lucratorilor de a fi informati si consultati, in caz de concedieri colective partile se angajeaza sa asigure ca patronii sa informeze si sa consulte reprezentantii lucratorilor in timp util, inaintea acestor concedieri colective, asupra posibilitatilor de a evita concedierile colective sau de a limita numarul si de a atenua consecintele acestora, recurgand de exemplu la masuri sociale insotitoare care vizeaza in special, ajutorul pentru redistribuirea sau recalificarea lucratorilor respectivi.".In art. 20 din Constitutia Spaniei se prevede: «Sunt recunoscute si ocrotite urmatoarele drepturi: a), d) de a comunica sau primi, liber, informatii reale prin orice mijloc de difuzare.» Observam ca in Constitutia Spaniei se vorbeste despre «dreptul de a primi informatii», reglementare care poate da nastere la discutii, deoarece nu rezulta in mod expres obligatia pentru subiectul pasiv detinator de informatie, de a o comunica subiectului dreptului.

S-ar putea crede ca aceasta priveste pe tert care nu trebuie sa-l impiedice pe cel care benevol sau obligat comunica informatia.In Constitutia Germaniei la art. 5 pct. 1 se precizeaza ca "Fiecare are dreptulsa se informeze in mod nestingherit din sursele in mod general accesibile.

Libertatea presei si libertatea de informare prin radio si film sunt garantate. Nici o cenzura nu poate avea loc." Si aici observam ca "dreptul sa se informeze" difera de sintagma "dreptul la informatie". De asemenea, dreptul sa se informeze este limitat de expresia «sursele in mod general accesibile», care presupune ca sunt si surse neaccesibile. Pe de alta parte la pct. 2 al aceluiasi articol se arata: «Aceste drepturi isi au limitele in prevederile legilor ordinare (s.n.), in prescriptiile legale privind protectia tinerilor si dreptul la onoarea persoanei». Observam ca, constituantul german a lasat la aprecierea Parlamentului stabilirea prin lege a unor restrictii ale dreptului la informatie fara a impune un cadru precis de nivel constitutional. Este interesanta prevederea constitutionala din pct. 3 al art. 5 in care se arata «Libertatea invatamantului nu dispenseaza de fidelitatea fata de Constitutie.» In Constitutia Italiei nu se vorbeste in mod explicit de un drept la informatie, si obligatiile corelative acestuia. Astfel in art. 21 se arata «Fiecare are dreptul de a-si manifesta gandirea in mod liber, prin cuvant, in scris sau prin orice alt mijloc de difuzare». Iar in aliniatul ultim al acestui articol se prevede «Sunt interzise publicatiile, spectacolele si orice alte manifestari care contravin bunelor moravuri. Legea stabileste masuri adecvate pentru prevenirea si reprimarea abuzurilor». In art. 15 din Constitutia Italiei se prevede «Libertatea si secretul corespondentei, precum si ale oricarei forme de comunicare, sunt inviolabile.» Deci, libertatea comunicarii este inviolabila. In art. 11 al Declaratiei Drepturilor Omului si Cetateanului, ce face parte din Constitutia Frantei se arata: «Libera comunicare a gandurilor si a opiniilor este unul dintre cele mai pretioase daruri ale omului; orice cetatean poate asadar sa discute, sa scrie, sa publice in mod liber, raspunzand insa pentru orice exercitare abuziva a acestei libertati in cazurile stabilite de lege.» Observam ca si Constitutia Frantei lasa la libera apreciere a legiuitorului stabilirea «cazurilor in care exercitarea libertatii de comunicare se face abuziv», fara a preciza unele limite constitutionale. Constitutia Romaniei, da o reglementare moderna dreptului la informatie, precum si cadrului constitutional de restrangere a exercitarii acestui drept. In art. 31 pct. 1 din Constitutia Romaniei se dispune: «Dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public nu poate fi ingradit. Autoritatile publice, potrivit competentelor, ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetateanului asupra treburilor publice si asupra problemelor de interes personal. Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau siguranta nationala. Mijloacele de informare in masa, publice sau private, sunt obligate sa asigure informarea corecta a opiniei publice».

Observam ca in acest articol intitulat «dreptul la informatie» este reglementat atat dreptul la informatie cat si obligatiile corelative acestuia, ceea ce presupune mult mai mult si mai precis decat sintagma «libertatea de informare», reglementata in alte constitutii. De asemenea limitarea exercitarii dreptului la informatie, nu este lasata la libera apreciere si reglementare a Parlamentului, ca in alte constitutii. Astfel, constituantul roman prin art. 49 din Constitutia Romaniei a stabilit limitele in care Parlamentul poate restrange exercitarea dreptului la informatie care se face numai in situatia indeplinirii urmatoarele conditii cumulative:

a) numai prin lege;

b) numai daca este necesar, adica daca se impun prin forta situatiei si nu exista alta cale legala;

c) in vreunul din cazurile: apararea sigurantei nationale, a ordinii, a sanatatii ori a moralei publice, a drepturilor si a libertatilor cetatenilor; desfasurarea instructiei penale; prevenirea consecintelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav;

d) restrangerea trebuie sa fie proportionala cu situatia care a determinat-o si nu poate atinge existenta dreptului sau a libertatii.

2 Subiectii dreptului la informatie

Din cele prezentate mai sus rezulta ca subiectii dreptului la informatie pot fi:

1) orice persoana fizica, indiferent daca are sau nu cetatenia statului respectiv;

2) orice persoana juridica indiferent daca este sau nu autoritate sau institutie publica inclusiv agentul media;

3) publicul si respectiv societatea in general.

Deci, «persoana» ca subiect al dreptului la informatie include cele trei situatii de la punctele 1-3. Socotim ca nu este gresit cand vorbim si de un al patrulea subiect al dreptului la informatie respectiv, autoritatea publica.Astfel, dreptul la informatie este un drept fundamental al persoanei, de a avea acces neingradit la orice informatie de interes public, si de interes personal, garantat de Constitutie. Prin notiunea de persoana din aceasta definitie intelegem: persoana fizica, persoana juridica, autoritatea publica, agentul media si societatea in general.

In literatura de specialitate se vorbeste si de «dreptul de a sti» ca suma de prerogative individuale in raport cu organismele si institutiile ce detin informatia. «Intr-o acceptiune mai larga - arata dr. Dumitru Titus Popa - dreptul de a sti este apreciat ca un corolar al dreptului de exprimare prin asigurarea neingradita    a accesului persoanei la informatii de interes public, pastrate 'secrete' de institutii sau organisme publice ori private». In ceea ce ne priveste socotim ca «dreptul de a sti» este o sintagma cu caracter general care ar include, dreptul la invatatura, dreptul la comunicare sociala, dreptul la credinta, libertatea de constiinta etc., fapt pentru care nu o vom folosi in cursul denumit "Dreptul comunicarii sociale".Dreptul la informatie, pe langa subiectii activi, mai sus aratati, denumiti generic de constituant «persoana», presupune si subiecti pasivi, care in cadrul obligatiei corelative acestui drept sunt subiecti activi ai acesteia (obligatiei).In cazul obligatiei de a informa, obligatie corelativa dreptului la informatie, subiectii activi sunt:

-autoritatile publice in sens larg (autoritatile publice in sens restrans, institutiile publice, institutiile de interes public, serviciile publice si serviciile de interes public), pentru informatiile de interes public si de interes personal;

- mijloacele de informare in masa, publice si private, si agentul media, pentru informatiile de interes public; orice persoana detinatoare a unei informatii de interes public.

Potrivit art. 9 din Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, autoritatile publice nu trebuie sa se considere proprietari ai informatiei. Acestora le revin obligatii corelative, libertatii de constiinta, libertatii de exprimare si nu in ultimul rand dreptului la informatie.Obligatia autoritatii publice corelativa dreptul la informatie, este o obligatie constitutionala, deci care nu poate fi suprimata prin nici o lege, fiind prevazuta in art. 31 pct. 1 din Constitutia Romaniei.In art. 11 din Rezolutia nr. 1003/1999 se arata ca, si obligatia mijloacelor de informare in masa este corelativa unui drept fundamental, dreptul la informatie: «Companiile care isi desfasoara activitatea in domeniul informatiei, trebuie sa fie agenti socio-economici cu caracter special ale caror obiective patronale trebuie sa tina seama de necesitatea de a asigura exercitarea unui drept fundamental. Nici editorii, nici patronii, nici ziaristii nu trebuie sa considere ca informatia este bun personal. Organizatiile care se ocupa cu difuzarea informatiei nu trebuie sa o trateze ca pe o marfa, ci ca pe un drept fundamental al cetateanului.

In consecinta, nici calitatea informatiilor sau opiniilor, nici substanta acestora nu trebuie exploatate in scopul de a spori numarul de cititori sau de a largi audienta si, prin urmare, veniturile publicitare». (art. 15 din Rezolutia nr. 1003/1993). Orice informatie conforma imperativelor etice necesita o tratare a beneficiarilor ei ca persoane si nu ca masa.

3 Continutul dreptului la informatie al persoanei

Dreptul la informatie al persoanei presupune mai multe prerogative ale acestuia (atribute) care la randul lor sunt veritabile drepturi, este adevarat cu un obiect mai restrans.

Prin «prerogativa» intelegem acea imputernicire, privilegiu ce deriva dintr-un drept, fara de care dreptul respectiv nu se poate realiza. La aceste prerogative le mai zicem si atribute.

Spre exemplu prerogativele dreptului de proprietate sunt dreptul de folosinta, dreptul de posesie si dreptul de dispozitie. La fel si dreptul la informatie socotim ca presupune urmatoarele prerogative, respectiv drepturi astfel: dreptul de a fi informat; dreptul de a verifica informatia primita; dreptul la raspuns si dreptul la replica; dreptul la informatie veridica; dreptul la respectul convingerilor si credintelor; dreptul de a informa; dreptul la rectificare; dreptul la apararea surselor de informare, dreptul de acces la informatiile de interes public si la informatiile de interes personal, dreptul la tacere. Legat de dreptul la informatie al persoanei se mai vorbeste de dreptul de difuzare, dreptul de retransmisie, dreptul de opozitie, dreptul de acces si altele (Ordinul nr. 75/200 al Avocatului poporului, privind stabilirea unor masuri si proceduri specifice care sa asigure un nivel satisfacator de protectie a drepturilor persoanelor ale caror date cu caracter personal fac obiectul prelucrarilor, publicat in M.O. nr. 449 din 26.06.2002).Pe de alta parte dreptul la informatie al persoanei este facilitat de coexistenta cu alte drepturi si libertati fundamentale cum sunt: libertatea de constiinta, libertatea de exprimare; dreptul la invatatura; libertatea intrunirilor; dreptul de asociere; dreptul de petitionare; dreptul la propria imagine; dreptul persoanei vatamate intr-un drept al sau de o autoritate publica si altele.

De asemenea, dreptul persoanei la informatie este limitat de coexistenta cu alte drepturi cum sunt: dreptul la propria imagine; libertatea individuala; dreptul la integritatea psihica; dreptul la aparare; libera circulatie; dreptul la viata intima, familiala si privata; dreptul la inviolabilitatea domiciliului;libertatea constii ntei; libertatea de exprimare; dreptul la ocrotirea sanatatii; dreptul de a fi ales; dreptul de asociere; libertatea intrunirilor; protectia proprietatii private; protectia copiilor, tinerilor, persoanelor handicapate; dreptul persoanei vatamate intr-un drept al sau de o autoritate publica. Dreptul persoanei la informatie poate fi restrans in exercitarea acestuia numai in conditiile prevazute de art. 49 din Constitutie. Pe de alta parte, dreptul la informatie este indispensabil si exercitarii celorlalte drepturi, in special a drepturilor politice, in conditiile societatii moderne.

4 Dreptul de a fi informat.

a)     Dreptul de a fi informat este un drept important care izvoraste din dreptul la viata sociala, din dreptul natural, fiind o componenta a dreptului la informatie prevazut in art. 31 din Constitutia Romaniei. Dreptul de a fi informat se intersecteaza cu dreptul la invatatura, dar nu se confunda. Dreptul de a fi informat inseamna posibilitatea de a primi informatiile de interes public sau personal, garantata de constituant si legiuitor. Aceasta presupune ca subiectii acestui drept, pot si trebuie sa primeasca informatii de interes public sau personal de la detinatorii acestora: autoritati publice, agenti media si alte persoane. Dreptului la informatie ii corespunde de pilda in materia contractelor civile si comerciale obligatia vanzatorului fie ca este persoana fizica sau privata de a informa corect cumparatorul despre produsul, marfa, serviciul pe care il vinde sau presteaza, aceasta este denumita "obligatia de informare precontractuala". De pilda, conform dispozitiilor art. 3 lit.b din Ordonanta Guvernului nr. 21/1992 privind protectia consumatorilor (republicata) consumatorii au dreptul "de a fi informati complet, corect si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor astfel incat decizia pe care o adopta in legatura cu acestea sa corespunda cat mai bine nevoilor lor, precum si de a fi educati in calitatea lor de consumatori." Art. 26 alin1 din Legea nr.52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori prevede ca "pentru autorizarea unei oferte publice de valori mobiliare., ofertantul va prezenta Comisiei Nationale a Valorilor Mobiliare un prospect de oferta cuprinzand elementele esentiale ale tranzactiei in functie de titlurile care fac obiectul si toate informatiile relevante cu privire la ofertant si la valorile mobiliare ce urmeaza a fi oferite public" La randul sau, art. 79 alin.1 din acelasi act normativ stipuleaza ca "investitorii au dreptul de acces la informatie certa, corecta, suficienta si facuta publica la momentul oportun privind valorile mobiliare, emitentilor si activitatea acestora pe piata." In domeniul contractual continutul obligatiei de informare este complex, satisfacand a serie de cerinte ale dreptului la informare. Regula este ca vanzatorul profesionist trebuie sa informeze pe cumparator asupra modului de utilizare si folosire a lucrului vandut (in practica, aceasta se realizeaza prin inmanarea instructiunilor de folosire), contraindicatiilor folosirii lucrului vandut (mai ales in cazul medicamentelor si produselor de frumusete), limitelor performantelor lucrului vandut, precum si asupra riscurilor folosirii lucrului cumparat. De asemenea, vanzatorul profesionist trebuie sa puna in garda pe cumparator asupra unei alegeri neadecvate sau neoportune in raport cu nevoile sale. Daca avem in vedere faptul ca, in esenta, neinformarea contractantului este o forma a dolului prin reticenta, care poate constitui in acelasi timp o fapta delictuala cauzatoare de prejudicii, rezulta ca sanctiunile aplicabile sunt nulitatea relativa a contractului pentru vicierea consimtamantului si obligarea la plata de daune-interese a celui vinovat cand este cazul. Creditorul obligatiei de informare incalcate nu poate fi obligat sa ceara anularea contractului atunci cand are interesul de a solicita doar daune-interese. In cazul in care daunele cauzate de neindeplinirea unei obligatii de informare se datoreaza si creditorului acelei obligatii, care nu a informat, la randul sau, pe debitor despre destinatia bunului achizitionat, cuantumul daunelor se va reduce in mod corespunzator. Parlamentul European a elaborat Directiva nr. 2001/95/C.E. din 3 decembrie 2001 relativ la securitatea generala a produselor in care sunt prevazute o serie de obligatii de informare, ce trebuie instituite de legile tarilor membre. In acest sens enumeram:

- obligatia generala de securitate care la randul ei prefigureaza obligatia de informare a consumatorului; sensul acestei obligatii este acela ca "producatorii sunt tinuti sa ne introduca pe piata decat produse sigure" (art. 2 alin. 1). Potrivit Directivei prin "produse sigure" se intelege orice produs care in conditii normale de utilizare (sau rezonabil previzibile), inclusiv de durata si, daca este cazul, de punere in functiune, de instalare sau intretinere, nu prezinta nici un risc sau prezinta riscuri reduse la un nivel scazut, compatibile cu utilizarea produsului si considerate ca acceptabile;

- obligatia de informare a consumatorilor. Conform art. 5 alin. 1, producatorul are indatorirea de a furniza consumatorului informatii utile menite sa-i permita acestuia sa evalueze riscurile unui produs pe timpul duratei normale de utilizare sau rezonabil previzibile (in cazul in care acestea nu sunt imediat perceptibile fara un avertisment adecvat);

- obligatia producatorului de a lua masuri menite sa asigure o autoinformare a acestuia in legatura cu riscurile produselor introduse pe piata, precum si sa-i permita efectuarea unor actiuni concertate de interventie in vederea: retragerii de pe piata a produsului, atentionarii adecvate a consumatorului sau intoarcerii produsului (art. 5 alin. 1);

- obligatia de a informa autoritatile competente atunci cand cunosc existenta unui risc incompatibil cu obligatia de securitate (art. 5 alin. 3);

O parte din aceste obligatii revin si comerciantilor. De aceea, legea trebuie sa reglementeze obligatiile corelative dreptului la informare si sa interzica orice practici care ar leza realizarea dreptului persoanei de a fi informata. De pilda, referitor la aceasta, in relatia cu autoritatile si institutiile publice art. 24 pct. 5 din Legea nr. 182/2002 privind protectia informatiilor clasificate (ca secrete) dispune: "Se interzice clasificarea ca secrete de stat a informatiilor, datelor sau documentelor in scopul ascunderii incalcarilor legii, erorilor administrative, limitarii accesului la informatiile de interes public, restrangeri ilegale a exercitiului unor drepturi ale vreunei persoane sau lezarii altor interese legitime.".Subiectul activ al acestui drept, socotim ca poate fi orice persoana fizica, titular nemijlocit al drepturilor si libertatilor fundamentale, precum si orice persoana juridica de drept public sau privat, ca reprezentant al persoanei fizice consumator de informatie. De exemplu cititorii unui cotidian cenzurat ilegal, pot ataca in contencios administrativ actul respectiv invocand incalcarea dreptului de a fi informat. Dreptul de a fi informat, presupune obligatii corelative. Astfel autoritatile publice, potrivit competentelor ce le revin, sunt obligate sa asigure informarea corecta a cetatenilor asupra treburilor publice (art. 31 al. 2 din Constitutie).

Observam ca daca in aliniatul 1 al art. 31 din Constitutie se vorbeste de obligatia de a pune la dispozitie «informatiile de interes public», in aliniatul 2 le circumscrie «treburilor publice».

Aceasta este o urmare a faptului ca nu toate informatiile de interes public sunt destinate publicitatii. Deci, informatiile de interes public sunt acele informatii care satisfac o necesitate de interes general. Dar nu toate informatiile care satisfac un interes general sunt destinate intotdeauna publicitatii, ci numai in anumite conditii. In aceasta categorie de informatii intra acele informatii care daca ar fi facute publice oricand si oricum nu ar mai satisface interesul public ci l-ar leza, putand fi folosite chiar contra interesului general. Spre exemplu, informatiile secrete militare sau unele secrete ale cercetarii stiintifice daca ar fi facute publice, in anumite situatii ar putea leza interesul general. Anumite actiuni contra celor care incearca sa obtina secretele armelor nucleare, biologice, chimice, inclusiv prin propriile cercetari, sunt justificate, - premiza mai mult sau mai putin corecta -, motivand ca cei care le-ar obtine, nu prezinta garantia nefolosirii abuzive, ilegale, imorale a armelor in cauza. Dar aceasta categorie restransa de informatii de interes general, secrete pentru marele public, sunt cunoscute si gestionate (mai bine sau mai rau) in numele acestuia de cei imputerniciti prin alegere sau numire de popor, ca urmare a calificarii lor, si increderii marelui public in ei. Cand imputernicitii le gestioneaza incorect, ilegal, atunci este in interesul publicului sa fie informat dar numai cu ceea ce este incorect si ilegal, pastrandu-se pe cat posibil caracterul secret al informatiei ce nu este destinata publicitatii.Obligatia autoritatilor publice de a asigura informarea cetatenilor si asupra problemelor de interes personal, este prevazuta de asemenea in art. 31 pct. 2 din Constitutie. Sub acest aspect trebuie precizat ca o astfel de obligatie,are un caracter special, care deriva din caracterul personal al informatiei. Astfel socotim ca cetateanul pentru problemele de interes personal se adreseaza direct autoritatii publice, care trebuie sa-l informeze exclusiv pe acesta si nu in mod public. De pilda, angajatorul (patronul) sau autoritatea ori institutia publica sunt obligati sa informeze functionarul public, salariatul, de continutul dosarului "de cadre" al acestuia, asigurandu-i astfel posibilitatea de cunoastere daca i s-au radiat sanctiunile dupa trecerea termenului prevazut de lege si daca in dosarul personal s-au introdus documente ce nu exprima realitatea sau au fost obtinute prin proceduri ilegale. Totusi, pentru problemele de interes personal, cetateanul poate delega un intermediar pentru obtinerea informatiilor necesare de la autoritati, dar tot in conditiile ce le impune o informatie de interes personal (confidentialitate), bineinteles pe baza unei procuri speciale autentice. O situatie deosebita este cea reglementata in Legea nr. 187/1999 privind accesul la propriul dosar si deconspirarea securitatii ca politie politica. Astfel, se arata in lege ca "in perioada dictaturii comuniste s-a exercitat, in special de organele securitatii statului, ca politie politica, o permanenta teroare impotriva cetatenilor tarii, a drepturilor si libertatilor lor fundamentale". Aceasta asertiune indreptateste orice persoana la accesul la propriul dosar pentru a afla daca si cine dintre cadrele securitatii "au exercitat" acte denumite de aceasta lege ca fiind politie politica, asupra sa. Evident ca acest drept se poate realiza numai de cei care au facut obiectul muncii de securitate. In art. 1 din lege se dispune ca: "(1) Orice cetatean roman sau cetatean strain care dupa anul 1945 a avut cetatenie romana, are dreptul de acces la propriul dosar intocmit de organele securitatii, ca politie politica. Acest drept se exercita la cerere si consta in studierea nemijlocita a dosarului, eliberarea de copii de pe actele dosarului si de pe inscrisurile doveditoare despre cuprinsul dosarului. (2) Totodata, persoana, subiect al unui dosar din care rezulta ca a fost urmarita de organele securitatii statului, are dreptul, la cerere, sa afle identitatea agentilor de securitate si a colaboratorilor, care au contribuit cu informatii la completarea acestui dosar.

(3)De drepturile prevazute la alin. 1 si 2 beneficiaza sotul supravietuitor si rudele pana la gradul al doilea, inclusiv ale persoanei decedate, in afara de cazul in care acesta a dispus altfel.

(4) Exercitarea drepturilor prevazute la alin. (1) - (3) se face personal sau prin reprezentant cu procura speciala si autentica".Prin aceste dispozitii ale legii mai sus citate, se realizeaza dreptul persoanei la informatie sub un anumit aspect, insa modul de reglementare ni se pare discutabil. Astfel, socotim ca exista riscul afectarii intereselor generale, si in mod deosebit a sigurantei nationale, contravenind art. 31 pct. 3 din Constitutie, care dispune ca "Dreptul la informatie nu trebuie sa prejudicieze masurile de protectie a tinerilor sau siguranta nationala."

In acelasi sens, Conventia Europeana a Drepturilor Omului in art. 9 pct. 2 si art. 10 pct.2, prevede ca exercitarea acestui drept nu trebuie sa afecteze siguranta nationala. Ca urmare, ni se pare ca unele dispozitii ale Legii nr. 187/1999 ar contraveni conceptului unanim admis in documentele internationale si Constitutia Romaniei, putand afecta drepturile altora, deoarece:

- acordarea dreptului de acces (la propriul dosarul intocmit de securitate), oricarui cetatean strain care dupa anul 1945 a avut cetatenia romana, poate permite indentificarea, de agentiile de spionaj straine sau organizatii teroriste a fostilor sau actualilor agenti, colaboratori etc., de cetatenie straina, cu toate implicatiile negative ce decurg din aceasta (santaj, demascare, terorizare etc.) pentru persoanele respective, cat si pentru Serviciile de informatii care servesc interesul public;

- se stie ca securitatea ca orice serviciu de informatii a avut agenti, ofiteri acoperiti iar colaboratorii lucrau sub un nume conspirativ, or instituirea dreptului de a cere si obligatia autoritatilor de a identifica agentii de securitate si colaboratorii , ar tebui sa se exercite numai in conditiile in care nu se afecteaza siguranta nationala si nu se incalca drepturile si libertatile altora. De aceea, credem ca cel care solicita identificarea agentului sau a colaboratorului, ar trebui sa-si justifice cererea prin lezarea unui drept sau a unei libertati a sa, prin suportarea unor prejudicii si numai dupa aceea, daca nu se afecteaza siguranta nationala, sa i se satisfaca cererea;

- pe de alta parte, nu toti ofiterii, subofiterii, agentii si colaboratorii securitatii au desfasurat activitati de natura a fi calificate ca politie politica, or ar fi nedrept sa li se incalce drepturile si libertatile celor care au actionat pentru Romania, aducand importante servicii tarii lor.

In art. 2 al Legii nr. 187/1999 se dispune: "Pentru a asigura dreptul de acces la informatiile de interes public, orice cetatean roman cu domiciliul in tara sau in strainatate, precum si presa scrisa si audiovizuala, partidele politice, organizatiile neguvernamentale legal constituite, autoritatile si institutiile publice au dreptul de a fi informate, la cerere, in legatura cu calitatea de agent sau de colaborator al organelor securitatii, ca politie politica, a persoanelor care ocupa sau candideaza pentru a fi alese ori numite in urmatoarele demnitati sau functii:

a) Presedintele Romaniei;

b) deputat sau senator;

c) membru al Guvernului, secretar de stat, subsecretar de stat, secretar general, secretar general adjunct din Guvern si din ministere, director in minister si asimilatii acestor functii;

d) secretarii generali si secretarii generali adjuncti ai Camerelor Parlamentului, directorii departamentelor celor doua Camere, consilierii prezidentiali si de stat;

e) prefect, subprefect, secretar general si director in prefectura , secretar general al consiliului judetean si al Consiliului General al Municipiului Bucuresti, primar, viceprimar, consilier judetean, consilier in Consiliul General al Municipiului Bucuresti, sefii serviciilor descentralizate in judete;

f) directorul si adjunctii sai la Serviciul Roman de informatii, Serviciul de Informatii Externe, Serviciul de Protectie si Paza si Serviciul de Telecomunicatii Speciale;

g) inspector general al politiei, inspector general adjunct, director general, director, sef de serviciu, sef de birou la nivel central si judetean, precum si ceilalti ofiteri si subofiteri angajati ai Ministerului

de Interne;

h) persoanele cu functii de conducere la nivel national si judetean, in Garda Financiara si in organele vamale;

i) judecatorii si magistratii - asistenti de la Curtea Suprema de Justitie si de la Curtea Constitutionala, procurorii de la Parchetul de pe langa Curtea Suprema de Justitie, judecatorii, procurorii si prim-grefierii de la instantele si parchetele civile si militare, avocatii si notarii publici;

i) personalul diplomatic si consular, cu exceptia celor care indeplinesc functii tehnice sau administrative;

j) presedintele, vicepresedintii, judecatorii, consilierii de conturi, procurorii financiari si prim-grefierul Curtii de Conturi;

k) presedinte si presedintele de sectie la Consiliului Legislativ, membrii Consiliului Legislativ, persoane cu functii de conducere in Fondul Proprietatii de Stat (A.P.A.P.S.), presedintii si membrii Consiliului Concurentei, ai Comisiei Nationale de Valori Mobiliare, ai Comisiei Nationale pentru Statistica si ai Oficiului National de Cadastru, Geodezie si Cartografie;

l) avocatul poporului si adjunctii acestuia;

m) membru in Consiliul National al Audiovizualului;

n) membru in consiliile de administratie ale societatilor publice de radio si de televiziune, patron, director, redactor-sef, redactor in serviciile publice sau private de televiziune, radio sau presa scrisa, analisti politici si asimilatii acestora, dupa caz;

o) guvernatorul B.N.R.; presedinte, vicepresedinte de banca si membrii consiliului de administratie din sectorul bancar;

p) membru, membru corespondent, membru de onoare sau secretar al Academiei Romane;

r) rectorul, prorectorul, secretarul stiintific al Senatului universitar si decani din institutiile de invatamant superior de stat si private;

s) inspector general sau adjunct, inspector de specialitate al inspectoratului scolar judetean, director de liceu ori de grup scolar, precum si director in institutiile de cultura, la nivel national, judetean si municipal;

t) personalul militar si civil cu functii de conducere din Ministerul Apararii Nationale si din statele majore al categoriilor de forte ale armatei, precum si comandantii de unitati sau echivalente;

t) ierarhii si sefii cultelor religoase recunoscute de lege, pana la nivel de preot inclusiv, precum si asimilatii lor de la parohiile din tara si strainatate;

u) presedinte, vicepresedinte si secretar general de organizatii patronale si sindicale reprezentative la nivel national si asimilatii acestor functii, precum si ceilalti membrii ai conducerilor executive respective;

v) director al directiei de posta si telecomunicatii, sefi de serviciu de posta si de telecomunicatii, sefi de centrala telefonica;

x) persoanele cu functii de conducere din directiile sanitare judetene, din directiile judetene de sanatate publica si a municipiului Bucuresti, din Colegiul Medicilor din Romania, din casele de asigurari de sanatate, directorii de spitale precum si medicii psihiatri, anatomo-patologii, si medicii legisti;

y) persoanele cu functii de conducere, inclusiv membru al consiliului de administratie in regii autonome, companii nationale si societati comerciale avand ca obiect activitati de interes public sau strategic, precum si membrii conducerii fundatiilor, asociatiilor si filialelor care activeaza pe teritoriul Romaniei, inclusiv fondatorii acestora;

z)persoanele care detin titlul de revolutionar sau luptator cu merite deosebite in Revolutia din decembrie 1989;

Conform art. 3 din Legea nr. 187/1999, verificarea pentru functiile, demnitatile sau titlurile de mai sus, se face nu numai pentru cei care candideaza, dar si pentru cei care ocupau aceste functii, demnitati sau aveau titlul respectiv la data intrarii in vigoare a legii.Cu privire la cele de mai sus, se impun cateva precizari:

- o astfel de lege ar trebui sa aiba o aplicare pe o perioada limitata de timp, dat fiind efectele acesteia asupra drepturilor si libertatilor cetatenesti, or se stie ca prin trecerea timpului intervine prescriptia, reabilitarea de drept etc., pentru orice fapta grava sau pedeapsa; spre exemplu, raspunderea penala pentru infractiunile grave cu prejudicii insemnate aduse economiei nationale, drepturilor si libertatilor cetatenesti, nu mai poate interveni dupa 10 ani (art. 122 lit. "b" in Codul penal roman, situatie asemanatoare fiind si in codurile penale ale altor tari);

- daca in cazul functiilor si demnitatilor alese este justificata cunoasterea inainte de exprimarea votului a trecutului candidatului, credem ca in cazul numirii in functii publice cand trebuie sa fie precedata de castigarea concursului prevazut de lege, faptul ca a fost agent sau colaborator, nu poate constitui un motiv legal, just si legitim, a incalcarii dreptului de a participa la concurs. A interpreta Legea nr. 187/1999 altfel, inseamna a contraveni art. 4 si art.16 din Constitutie care interzice orice discriminare pe motiv de opinie, apartenenta politica etc., a art. 4 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum si a art. 25 lit. "c" din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice in care se arata: "Orice cetatean are dreptul si posibilitatea, fara nici una din discriminarile la care se refera art. 2 si fara restrictii nerezonabile: a) . ; b) . ; c) de a avea acces, in conditii generale de egalitate, la functiile publice din tara sa."

- credem ca, eliberarea, destituirea din functiile si demnitatile avute, pe motiv ca a fost agent sau colaborator al securitatii ca politie politica, fara a demonstra incalcarea si lezarea de catre persoana respectiva a drepturilor si libertatilor persoanei, constituie o incalcare a Constitutiei si a legilor date in baza acesteia, persoana in cauza putand actiona in justitie potrivit art. 1 din Legea nr. 29/1990 si art. 48 din Constitutia Romaniei;

- Legea nr. 187/1999 nu trebuie privita ca o lege care restrange exercitiul unor drepturi si libertati ale fostilor agenti si colaboratori ai securitatii pentru ca ar contraveni art. 49 din Constitutia Romaniei, ci ca o lege care sa asigure informarea corecta si completa a cetateanului, care poate astfel sa cunoasca realitatea despre organele de securitate, precum si despre persoanele care ocupa sau vor sa ocupe functii, demnitati publice sau de interes public, daca au apartinut sau nu ca agenti sau colaboratori organelor de securitate si daca au lezat sau nu drepturile si libertatile cetatenesti, precum si interesul public.

Potrivit art. 2 din Legea nr. 187/1999 exercitarea dreptului persoanei la informare (in alte situatii decat la propriul dosar), respectiv despre "persoanele care ocupa sau candideaza pentru a fi alese sau numite" in demnitati, functii publice sau private, ori de interes public, se realizeaza numai prin comunicarea Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii referitor la faptul daca a fost sau nu agent sau colaborator al organelor de securitate ca politie politica" nu dosarul acestora sau acte din dosar. Conform art. 5 din Legea nr. 187/999, verificarea nu priveste pe toti agentii si colaboratorii organelor de securitate, ci numai aceia care au desfasurat activitati de politie politica.De exemplu, in: Legea cu privire la documentele secrete din fosta Republica Democrata Germana, adoptata la 20 decembrie 1991; Legea nr. XXIII din 1994 despre controlul persoanelor care ocupa unele functii importante si despre Oficiul de Istorie, adoptata in Republica Ungaria, precum si Legea privind accesul la documentele fostei securitati nr. 63/1997 din Bulgaria, nu sunt reglementate furnizarea de date, ca informatii de interes public, referitoare la persoanele care au avut calitatea de agent sau de colaborator, al organelor fostelor servicii secrete sau politiei politice. Totodata, asigura pastrarea secretului asupra datelor care ar putea prejudicia siguranta nationala". Legat de dreptul de a fi informat, este dreptul la informatie veridica, drept care presupune ca informatia sa fie obiectiva, corecta si reala, in cazul realizarii dreptului la informatie prin stiri si date iar in cazul opiniilor in mod onest. In acest sens, subiectii obligatiei corelative a dreptului la informatie sunt obligati sa «asigure informarea corecta» a persoanei si populatiei.

Astfel, in art. 31 pct. 2 din Constitutie se prevede obligatia autoritatilor publice «sa asigure informarea corecta a cetatenilor», iar in pct. 4 al art. 31, se prevede obligatia mijloacelor de informare in masa, publice sau private, care trebuie «sa asigure informarea corecta a opiniei publice». Acesta satisface un drept al cetateanului, care are, prin urmare, «dreptul de a cere ca informatia furnizata de ziaristi sa fie transmisa cu respectarea adevarului, in cazul stirilor, si in mod onest, in cazul opiniilor, fara nici o interventie exterioara, fie din partea autoritatilor publice fie din partea sectorului privat» (art. 8 din Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii Parlamentului Europei).

5 Dreptul la o informatie corecta.

Dreptul la o informatie corecta presupune si asigurarea libertatii agentului media in cadrul mijloacelor de informare in masa. Conform art. 30 pct. 2 din Constitutie «Cenzura de orice fel este interzisa». Obligatia informarii corecte, vis-a-vis de eventualele imixtiuni ale actionarului ori ale patronului, in denaturarea adevarului conform anumitor interese, rezulta si din art. 30 pct. 8 din Constitutie, care dispune «raspunderea civila pentru informatia sau pentru creatia adusa la cunostinta publica revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestarii artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, in conditiile legii.» «Organizatiile respective (mijloacele de informare in masa) trebuie sa asigure o totala transparenta in materie de proprietate, respectiv a surselor de finantare si gestiune a mijloacelor de informare in masa. In cadrul acestor organizatii, editorii si ziaristii trebuie sa conlucreze, tinand seama de faptul ca respectul legitim fata de orientarea ideologica a editorilor sau patronilor este limitat de imperativul absolut al corectitudinii, in cazul stirilor si al onestitatii, in cazul opiniilor. Acesta este un element esential al respectarii dreptului fundamental al cetatenilor la informatie.» (art. 12 si 13 din Rezolutia nr. 1003/1993). Prin urmare, ziaristica nu trebuie sa denatureze informatia care trebuie sa fie adevarata, impartiala iar opiniile cel putin oneste, nici sa o exploateze in scopuri proprii, intr-o incercare de a crea sau modela opinia publica, deoarece legitimitatea sa se bazeaza pe respectul efectiv al dreptului fundamental al cetatenilor la informatie, ca parte a respectului pentru valorile democratice. In acest sens, legitimitatea ziaristicii investigative depinde de adevarul si corectitudinea informatiei precum si onestitatea opiniilor exprimate si este incompatibila cu campaniile ziaristice organizate pornind de la pozitii prestabilite si interese particulare. (art. 21 din Rezolutia 1003/1993).

Corectitudinea unei informatii depinde de mai multi factori astfel:

-de producatorul informatiei, de sursa informatiei;

-de calitatea mijloacelor si metodelor de obtinere si transmitere a informatiei;

-de calitatea si pregatirea receptorului agentului media;

-de echidistanta, obiectivitatea si independenta agentului media;

-de profesionalismul agentului media care inainte de a difuza o stire, o verifica;

-de modul de prezentare a informatiei, a stirii, a opiniei, a datelor etc..

«Luand in serios modelul democratic, o presa libera si care slujeste adevarul cetateanului (colectiv sau individual) ar trebui sa lucreze neobosit pentru canalizarea opiniei publice catre civism, pentru stimularea capacitatii opiniei publice de a judeca promt si corect faptele si situatiile cu care societatea e confruntata, pentru a fructifica energiile colective in starea lor potential 'spectatoare' spre participativitate si decizie ». Aceasta nu presupune afectarea cu intentie sau din culpa a opiniei..De aceea, "jurnalistul in felul unui comunicator este in acelasi timp istoric al prezentului si pedagog al auditorului sau. Dar daca foloseste tribunele doar pentru a-si celebra in mod narcisist ideile preconcepute, in loc de a le pune in serviciul faptelor, ajunge daunator publicului si-l tradeaza."

6 Dreptul de a verifica informatia primita.

b) Dreptul de a verifica informatia primita ca atribut al dreptului la informatie, este un drept al oricarei persoane fizice sau juridice care izvoraste din dreptul la adevar. Persoana are dreptul de a verifica informatia primita, ca un atribut al dreptului la o informatie corecta. In virtutea acestui drept, revine autoritatilor publice obligatia de a furniza informatiile si datele necesare verificarii informatiei, in limitele prevazute de lege. De asemenea, si agentii mass-media, pe langa faptul ca au obligatia de a informa corect, au si dreptul de a verifica informatiile primite, pentru a-si indeplini aceasta obligatie. Verificarea informatiei primite se face prin mijloacele legale care ii stau la dispozitie, celui care o face. La art. 25 din Rezolutia 1003/199388 se prevede: «In ziaristica scopul nu scuza mijloacele; informatia trebuie obtinuta prin mijloace legale si etice.» Informatia se verifica prin folosirea surselor oficiale si neoficiale, prin ascultarea partilor etc., fiind in acelasi timp un drept dar si o obligatie pentru agentul media. Unul dintre principalele instrumente care permite verificarea informatiei de interes public este Legea nr. 544/2001 privind accesul la informatiilede interes public.

7 Dreptul de acces la sursele de informare.

b)      Dreptul de acces la sursele de informare, este esential pentru realizarea dreptului la informatie. Monopolul asupra surselor de informare, sub orice forma ar exista, afecteaza dreptul la informatie, favorizeaza dezinformarea, manipularea, cu consecinte negative pentru consumatorul de informatie, pentru stat si in general pentru societate. De pilda, conform Protocolului de amendare a Conventiei europene privind televiziunea transfrontiera a Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 1 oct. 199889, pentru asigurarea accesului la informatie, pentru informatiile majore, dreptul publicului la informatie are prioritate, fata de dreptul la exclusivitate al unui radiodifuzor. «Fiecare parte va examina si, acolo unde este necesar va lua masuri juridice precum introducerea dreptului la prezentarea unor extrase cu privire la evenimentele de mare interes pentru public, in scopul de a evita ca dreptul publicului la informatie sa fie afectat datorita exercitarii de catre un radiodifuzor aflat sub jurisdictia sa a drepturilor exclusive de transmitere sau retransmitere a unui astfel de eveniment, in sensul art. 3.» Potrivit acestei Conventii in cazul evenimentelor de importanta majora pentru societate, nu se poate invoca dreptul la exclusivitate, drept care ar leza dreptul la informatie al publicului, chiar daca intre parti exista un contract de exclusivitate. Conform pct. 2 din art. 9 bis din Protocolul mai sus citat, «drepturile exclusive obtinute dupa data intrarii in vigoare a Protocolului care amendeaza Conventia europeana privind televiziunea transfrontiera, de asa maniera incat sa nu priveze o parte importanta a publicului unei alte parti de posibilitatea de a urmari integral sau partial in direct sau daca este necesar si convenabil din ratiuni obiective de interes general, integral sau partial inregistrate, la o televiziune cu acces liber.» Potrivit Conventiei suscitate statele semnatare sunt obligate sa :

- intocmeasca lista de evenimente nationale sau nenationale, pe care le considera de importanta majora.

- lista sa fie intocmita conform unei proceduri clare si transparente, in timp util si oportun.

stabileasca daca aceste evenimente urmeaza sa fie transmise integral sau partial in direct sau, daca este necesar si convenabil din ratiuni obiective de interes general, integral sau partial inregistrate.

- sa asigure ca masurile luate de partea care intocmeste lista sa fie proportionale si suficient de detaliate pentru a da posibilitatea celorlalte parti sa adopte masurile prevazute in Conventie.

- sa comunice lista si masurile corespunzatoare Comitetului permanent intr-un termen stabilit de acesta.

- masurile adoptate de statul care intocmeste lista se vor incadra in limitele indicate in liniile directoare ale Comitetului permanent si vor fi avizate de acesta.

In reglementarea dreptului la exclusivitate in comunicarea audiovizuala, legiuitorul roman in art. 83-86 din Legea nr. 504/2002 a prevazut limitele exercitarii dreptului la exclusivitate.

Informarea si comunicarea, sarcini de care trebuie sa se achite ziaristul, specialistul in comunicare si orice agent media prin intermediul mijloacelor de informare in masa -beneficiind de sprijinul deosebit al noilor tehnologii - joaca un rol determinant in evolutia individului si a societatii. Ele sunt elemente indispensabile ale vietii democratice, deoarece garantarea participarii cetatenilor la viata publica este o conditie a dezvoltarii democratice.

Aceasta participare nu ar fi posibila daca cetatenii nu ar primi informatiile necesare despre viata publica pe care autoritatile si institutiile publice si in mod deosebit mijloacele de informare in masa au datoria sa le furnizeze. Pentru veridicitatea informatiei un rol important il are calitatea sursei de informare. Sursele de informare sunt de doua feluri: surse oficiale si surse neoficiale. Sursele oficiale de informare sunt: compartimentele de informare si relatii publice ale autoritatilor si institutiilor publice, arhivele oficiale, evidentele oficiale (de exemplu: Registrul Comertului, Registrul Auto Roman, Comisia Nationala de Statistica) comunicatele oficiale, documente oficiale emise de autoritati. Ca surse neoficiale de informare pot fi: sursele confidentiale, martorii, victimele, faptuitorii, membrii familiilor acestora, Internetul.

De exemplu, de la Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, orice cetatean roman, agentul media si altii pot afla daca o persoana care ocupa sau candideaza pentru o functie publica, demnitate publica, ori functie privata din cele prevazute in art. 2 din Legea nr. 187/1999, prin numire sau alegere, a fost sau nu agent sau colaborator al unor organe de securitate care au desfasurat politie politica. In alte cazuri se pot afla informatii despre drepturi incalcate, ori obtine copii de pe unele documente in acest sens. De pilda, I.G. a obtinut copii din dosarul de securitate al dlui N.R., din care rezulta ca acesta, fiind activist de partid, casatorit, ruda cu un inalt demnitar de stat comunist, a fost impiedicat sa recunoasca un copil din afara casatoriei, avut cu I.G., ca urmare documentele obtinute au fost folosite la stabilirea filiatiei copilului in cauza fata de N.R. si repararea unor drepturi ale minorului.De asemenea, de la Oficiul Registrului Comertului orice cetatean, contra unei sume modice, poate afla date despre orice societate comerciala, cuantumul capitalului social, cine sunt administratorii, actionarii si adresa acestora, obiectul de activitate, cazierul acesteia si al actionarilor etc. De la Politie sau Registrul Auto Roman, inainte de cumparare, putem afla daca un autoturism este sau nu furat, de la Banca Nationala a Romaniei - Centrala Incidentelor de Plata putem afla daca o societate comerciala are dreptul sa efectueze plati cu file CEC sau i s-a ridicat acest drept ca urmare a folosirii de file CEC fara a avea acoperirea necesara in cont etc. Accesul la sursele de informare trebuie sa se realizeze in mod egal pentru toti subiectii dreptului comunicarii sociale. Accesul la sursele de informare, presupune ca agentul media inainte de a publica o informatie ce poate fi tendentioasa, partinitoare, calomnioasa, insultatoare etc., este necesar sa consulte si partea adversa. "Regula spune ca atunci cand o sursa - fie ca este vorba de o declaratie, de un document ori observatii directe ale jurnalistului - face o referire la o persoana, ziaristului ii revine obligatia de a cerceta, si de cele mai multe ori de a consemna pozitia partii adverse, adica a persoanei la care se face referire." Deci, in astfel de situatii, persoana atacata pe nedrept poate invoca incalcarea dreptului sau, si prin faptul ca nu a fost consultata atunci cand a fost obiectul unei informatii comunicate publicului. Asa cum am aratat prin Legea nr. 544/2001, s-a reglementat dreptul de acces la informatiile de interes public pentru orice persoana. Chiar in titlu legea foloseste sintagma "liberul acces" tocmai pentru a evidentia ca accesul liber si neingradit al persoanei la orice "informatie de interes public", constituie unul dintre principiile fundamentale ale relatiilor dintre persoane, agentul media si autoritatile publice. Asigurarea de catre autoritatile si institutiile publice a accesului la informatiile de interes public se face din oficiu sau la cerere, prin intermediul compartimentului pentru relatiile publice sau al persoanei desemnate in acest scop.Activitatile, organizarea si functionarea compartimentelor de relatii publice se stabilesc pe baza Legii privind liberul acces la informatiile de interes public prin regulamentul de organizare si functionare a autoritatii sau institutiei publice respective. In vederea informarii societatii, fiecare autoritate sau institutie de interes public are obligatia sa comunice din oficiu urmatoarele informatii de interes public:

a)     actele normative care reglementeaza organizarea si functionarea autoritatii sau institutiilor publice; astfel aceasta ajuta sa cunoastem organizarea, scopul, mijloacele, metodele, atributiile structurilor, functiilor si demnitatii lor publice, drepturile si obligatiile acestora. Sunt deosebit de importante limitele drepturilor acestora in raport cu persoana, precum si de a cunoaste ce si cum poate beneficia persoana de obligatiile ce le au fata de aceasta autoritatile si institutiile publice;

b) programul de functionare, de audienta al autoritatii sau institutiei publice;

c) numele    si prenumele persoanelor din conducerea autoritatii sauinstitutiei publice, precum si ale functionarului responsabil cu difuzarea informatiilor;

d) coordonatele de contact ale autoritatii sau institutiei publice, respectiv: denumirea, sediul, numerele de telefon, fax, adresa de email si adresa paginii de Internet;

e) sursele financiare, bugetul si bilantul contabil, avind in vedere ca autoritatile si institutiile publice reprezinta interesul public, acestea trebuie finantate exclusiv de la buget, pentru a avea independenta economica fata de orice persoana privata;

f) programele si strategiile proprii;

g) lista cuprinzand documentele de interes public; document de interes public il constituie orice suport al informatiei publice; conform art. 2 lit. "b" din Legea nr. 544/2001, prin informatie de interes public se intelege orice informatie care priveste activitatile sau rezulta din activitatile unei autoritati publice sau institutii publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informatiei;

h) lista cuprinzand categoriile de documente produse si/sau gestionate, potrivit legii;

i) modalitatile de contestare a deciziei autoritatii sau a institutiei

publice in situatia in care persoana se considera vatamata in privinta dreptului de acces la informatiile de interes public solicitata; cunoasterea acestor modalitati este o garantie puternica a realizarii dreptului de acces la informatiile de interes public;

Aceste informatii se publica anual, actualizandu-se intr-un buletin informativ. Cel putin anual autoritatile si institutiile publice sunt obligate sa publice din oficiu un raport de activitate.

Accesul la informatiile de interes public ce se publica din oficiu se realizeaza prin:

a) afisarea la sediul autoritatii sau al institutiei publice ori prin publicare in Monitorul Oficial al Romaniei sau in mijloacele de informare in masa, in publicatiile proprii, precum si in pagina de Internet proprie;

b) consultarea lor la sediul autoritatii sau al institutiei publice, in spatii special destinate acestui scop;

Orice persoana are dreptul sa solicite si sa obtina scris sau verbal, de la autoritatile si institutiile publice, informatii de interes public, in conditiile legii. Solicitarea in scris a informatiilor de interes public cuprinde urmatoarele elemente:

a) autoritatea sau institutia la care se adreseaza cererea;

b) informatia solicitata, astfel incat sa permita autoritatii sau institutiei publice identificarea informatiei de interes public;

c) numele, prenumele si semnatura solicitantului, precum si adresa la care se solicita primirea raspunsului;

Autoritatile si institutiile publice au obligatia sa raspunda in scris la solicitarea informatiilor de interes public in termen de 10 zile sau, dupa caz, in cel mult 30 de zile de la inregistrarea solicitarii, in functie de dificultatea, complexitatea, volumul lucrarilor documentare si de urgenta solicitarii.In cazul in care durata necesara pentru identificarea si difuzarea informatiei solicitate depaseste 10 zile, raspunsul va fi comunicat solicitantului in maxim 30 de zile, cu conditia instiintarii acestuia in scris despre acest fapt in termen de 10 zile de la data solicitarii scrise.

Refuzul comunicarii informatiilor solicitate se motiveaza si se comunica in termen de 5 zile de la primirea cererilor. Solicitarea si obtinerea informatiilor de interes public se pot realiza daca sunt intrunite conditiile tehnice necesare si in format electronic. Pentru informatiile solicitate verbal functionarii din cadrul compartimentelor de informare si relatii publice au obligatia sa precizeze conditiile si formele in care are loc accesul la informatiile de interes public si pot furniza pe loc informatiile solicitate. In cazul in care informatiile solicitate nu sunt disponibile pe loc, persoana este indrumata sa solicite in scris informatiile de interes public, urmand ca cererea sa-i fie rezolvata in termen de 10 zile sau 30 de zile, dupa caz.. Informatiile de interes public solicitate verbal se comunica in cadrul unui program minim stabilit de conducerea autoritatii sau institutiei publice, care va fi afisat la sediul acesteia si care se va desfasura in mod obligatoriu in timpul functionarii institutiei, incluzand si o zi pe saptamana, dupa programul de functionare.

Activitatile de registratura privind petitiile nu se pot include in acest program si se vor desfasura separat, potrivit dispozitiilor Ordonantei Guvernului nr. 27/2002 aprobate prin Legea nr. 233/200 In cazul in care solicitarea de informatii implica realizarea de copii de pe documentele detinute de autoritatea sau institutia publica, costul serviciilor de copiere este suportat de solicitant, in conditiile legii. Daca in urma informatiilor primite petentul solicita informatii noi privind documentele aflate in posesia autoritatii sau a institutiei publice, aceasta solicitare va fi tratata ca o noua cerere, raspunsul fiind trimis in termen de 10 si respectiv, 30 de zile. Nu este supusa acestei proceduri activitatea autoritatilor si institutiilor publice de raspunsuri la petitii si audiente, desfasurate potrivit specificului competentelor acestora, daca aceasta priveste alte aprobari, autorizari, prestari de servicii si orice alte solicitari in afara informatiilor de interes public.

De pilda, eliberarea autorizatiilor de comerciant, de constructii, sau pentru port arma, de permis de conducere etc., procedura contestarii proceselor verbale de contraventie si altele.

Persoanele care efectueaza studii si ceretari in folos propriu sau in interes de serviciu au acces la fondul documentaristic al autoritatii sau al institutiei publice pe baza solicitarii personale in conditiile legii.Se excepteaza de la accesul liber al cetatenilor urmatoarele informatii:

a) informatiile din domeniul apararii nationale, sigurantei si ordinii publice, daca fac parte din categoriile informatiilor clasificate potrivit legii;

b) informatiile privind deliberarile autoritatilor, precum si cele care privesc interesele economice si politice ale Romaniei, daca fac parte din categoria informatiilor clasificate potrivit legii;

c) informatiile privind activitatile comerciale sau financiare, daca publicitatea lor aduce atingere principiului concurentei loiale, potrivit legii. Concurenta loiala este acea activitatea comerciala

desfasurata cu buna-credinta, pot rivit uzantelor cinstite, cu respectarea intereselor consumatorilor si a cerintelor concurentei loiale. Potrivit art.11 din Legea nr. 11/1990 privind combaterea concurentei neloiale, constituie secret comercial informatia care, in totalitate sau in conexare exacta a elementelor acesteia, nu este in general cunoscuta sau nu este usor accesibila persoanelor din mediul care se ocupa in mod obisnuit cu acest gen de informatie si care dobandeste o valoare comerciala prin faptul ca este secreta, iar detinatorul a luat masuri rezonabile, tinand seama de circumstante, pentru a fi mentinuta in regim secret; protectia secretului comercial opereaza atat timp cat aceste conditii, mai sus aratate, sunt indeplinite. Informatiile despre fapte si acte de concurenta neloiala nu pot fi clasificate si deci, sunt de interes public necesitand a fi cunoscute.

Conform art. 2 din Legea nr. 11/1991 constituie concurenta neloiala orice act sau fapt contrar uzantelor cinstite in activitatea industriala si de comercializare a produselor, de executie a lucrarilor, precum si de efectuare a prestarilor de servicii. Este considerat ca fiind contrar uzantelor comerciale cinstite utilizarea in mod neloial a secretelor comerciale ale unui comerciant prin practici de genul neexecutarii unilaterale a contractului sau utilizarii unor proceduri neloiale, abuzului de incredere, incitarii la delict si achizitionarii de secrete comerciale de catre tertii care cunosteau ca respectiva achizitie implica astfel de practici, de natura sa afecteze pozitia comerciantilor concurenti pe piata. Este de observat ca informatii de interes public nu pot fi ascunse, invocandu-se principul concurentei loiale

d) informatiile cu privire la datele personale si la viata privata potrivit legii. Informatiile cu privire la datele si viata personala ale cetateanului pot deveni informatii de interes public numai in masura in care poate afecta capacitatea de exercitiu a functiei publice sau demnitatii publice ocupate de acesta. Informatiile publice de interes personal nu pot fi transferate intre autoritatile publice decat in temeiul unei obligatii legale ori cu acordul prealabil in scris al persoanei care are acces la acele informatii potrivit legii;

e) informatiile privind procedura in timpul anchetei penale sau disciplinare, daca se pericliteaza rezultatul anchetei, se dezvaluie sursa confidentiala ori se pune in pericol viata, integritatea corporala, sanatatea unei persoane in urma anchetei efectuate sau in curs de desfasurare;

f) informatiile privind procedurile judiciare, daca publicitatea acestora aduce atingere asigurarii unui proces echitabil ori interesului legitim al oricareia dintre partile implicate in proces;

g) informatiile a caror publicare prejudiciaza masurile de protectie a tinerilor.

Asa cum am mai aratat, informatiile care favorizeaza sau ascund incalcarea legii de catre o autoritate sau o institutie publica nu pot fi incluse in categoria informatiilor clasificate si constituie informatii de interes public, pentru care intervine obligatia publicarii.

Dreptul de acces la informatiile de interes public este garantat inclusiv prin sanctiuni prevazute de lege pentru cei care il incalca. Astfel, potrivit art. 21 din Legea nr. 544/2001: «Refuzul explicit sau tacit al angajatului desemnat al unei autoritati sau institutii publice, pentru aplicarea prezentei legi constituie abatere si atrage raspunderea disciplinara a celui vinovat».

Impotriva refuzului prevazut de al. (1) se poate depune reclamatie la conducatorul autoritatii sau al institutiei publice respective in termen de 30 de zile de la luarea la cunostinta de catre persoana lezata. Daca dupa cercetarea administrativa reclamatia se dovedeste intemeiata, raspunsul se transmite persoanei lezate in termen de 15 zile de la depunerea reclamatiei si va contine atat informatiile de interes public solicitate initial, cat si mentionarea sanctiunilor disciplinare luate impotriva celui vinovat. In cazul in care o persoana se considera vatamata in drepturile sale, prevazute in prezenta lege, aceasta poate face plangere la sectia de contencios administrativ a tribunalului in a carei raza teritoriala domiciliaza sau in a carei raza teritoriala se afla sediul autoritatii ori al institutiei publice in cauza. Plangerea se face in termen de 30 de zile de la data expirarii termenului de 10 sau 30 de zile potrivit art. 7 din Legea nr. 544/2001.

Instanta poate obliga autoritatea sau institutia publica sa furnizeze informatiile de interes public solicitate si sa plateasca daune morale si/sau patrimoniale acesteia. Hotararea tribunalului este supusa recursului la Curtea de Apel. Decizia Curtii de Apel este definitiva si irevocabila.

Atat plangerea, cat si apelul se judeca in instanta in procedura de urgenta si sunt scutite de taxa de timbru. Din perspectiva legislatiei comunitare este de subliniat faptul ca in preambulul Regulamentului nr. 1049/2001 al Parlamentului European si al Consiliului European din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, Consiliului European si al Comisiei Europene (aplicabil din 3 decenbrie 2001), este consacrat principiului aplicarii a doua nivele de procedura administrativa pentru respectarea dreptului de acces. Astfel, potrivit art.7 si art.8, petitionarului i se recunoaste dreptul de a solicita accesul la informatii printr-o prima petitie, urmata de o a doua petitie de revenire, in cazul in care i se refuza total sau partial accesul ori nu i se raspunde la petitia initiala. In situatia in care institutia refuza accesul la documente, va informa petitionarul cu privire la caile de recurs de care dispune, acestea fiind procedurile judiciare si/sau plangerea adresata Ombudsmanului Uniunii Europene. Aceleasi cai ii sunt recunoscute petitionarului si in cazul in care institutia nu respecta termenul prevazut pentru raspuns, tacerea fiind asimilata unui raspuns negativ.

8 Dreptul la rectificare si dreptul la replica. Consideratii generale.

d) Dreptul la rectificare si dreptul la replica sunt alte componente ale dreptului la informatie. Prin exercitarea acestor drepturi se realizeaza doua scopuri:

-exercitarea dreptului la rectificare si a dreptului la replica, ajuta la o informare corecta a consumatorului de informatie, care astfel poate cunoaste si cele prezentate de partea criticata in vederea formarii unei opinii corecte;

-exercitarea dreptului la rectificare si a dreptului la replica pot constitui o satisfactie pentru cel care a fost lezat de agentul media sau alta persoana, inclusiv o reparare a dreptului la propria imagine.

Dreptul la replica, dreptul la rectificare si dreptul la raspuns isi au izvorul in art. 12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului in care se arata: «Nimeni nu va fi obiectul unei imixtiuni arbitrare in viata sa particulara, in familia sa, in domiciliul sau ori in corespondenta, nici al unor atingeri ale onoarei sau reputatiei sale. Orice persoana are dreptul la protectia legii, impotriva unor astfel de imixtiuni sau atingeri.» Aceleasi reglementari sunt si in articolul 17 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.In art. 19 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului se arata ca, libertatea de exprimare poate fi supusa anumitor limitari care trebuie insa stabilite in mod expres prin lege si care sunt necesare respectarii drepturilor sau reputatiei altora. Aceste dispozitii sunt dezvoltate in art. 10 pct. 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului .De asemenea, in art. 30 pct. 6 din Constitutia Romaniei se prevede: "Libetatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si nici dreptul la propria imagine." Or, instituirea dreptului la rectificare si a dreptului la replica este facuta tocmai pentru a apara demnitatea, onoarea, viata particulara a persoanei si dreptul acesteia la propria imagine, precum si pentru o corecta informare a publicului. Curtea Constitutionala s-a exprimat in sensul ca dreptul la replica are valoarea unui drept constitutional, corelativ celui la libera exprimare. El poate fi considerat de altfel, in stransa legatura chiar cu prevederile art.30 alin.(8) din Constitutie care reglementeaza raspunderea civila pentru informatiile aduse la cunostinta publica. «Intr-adevar - se arata in Decizia Curtii Constitutionale - de vreme ce unele dintre aceste informatii pot avea un caracter pagubitor este si firesc ca persoanele lezate sa poata cere celor vinovati repararea daunei morale sau materiale suferite prin difuzarea informatiei respective, pe caile prevazute de lege. Or prima modalitate prin care o asemenea initiativa poate fi realizata o constituie exercitiul dreptului la replica, in masura sa raspunda, intre anumite limite, intentiei de reparare urmarita de persoana lezata.». In art. 26 din Rezolutia nr. 1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, referitoare la etica ziaristica se arata: "La cererea persoanelor implicate, prin intermediul presei, se va corecta, in mod automat si urgent, si cu toate informatiile relevante disponibile, orice stire sau opinie transmisa care este falsa sau eronata.

Legislatia nationala trebuie sa stipuleze sanctiuni adecvate si, atunci cand este cazul, despagubiri.".In activitatea mediei datorita concurentei, perisabilitatii informatiei, a dorintei de a informa primul apar si erori iar in unele cazuri chiar dezinformari si/sau atacuri de presa.

Recunoasterea si corectarea erorii nu e numai o obligatie profesionala fata de cetateanul care e beneficiar al mesajului de presa, ci si arma de aparare a libertatii insasi a presei. Din aceasta pricina, este cu atat mai condamnabil - chiar daca este explicabil in contextul dezordinii morale, specifice lumii noastre in tranzitie - comportamentul ambiguu al unor organisme de presa fata de eroarea constatata. Persista inca in societatea romaneasca, poate si din pricina prelungitei stari de provizorat in domeniul legislatiei, tendinta de a trata rectificarea si replica, drept cadouri pe care editorul le face, dupa bunul sau plac, celui care le reclama. De cele mai multe ori eroarea este tratata ca inexistenta, ca invizibila printr-o tacere cetoasa si vinovata. In ordinea eticii jurnalistice, rectificarea este o obligatie asumata de orice organism de presa serios, iar scuzele nu ii apartin in primul rand celui care a avut pentru moment de suferit de pe urma erorii, cat, in primul rand publicului. Legal vorbind, o rectificare promta a erorii, atunci cand autorul si editorii sunt constienti de ea, este proba suficienta de onestitate care ar putea preveni declansarea unui proces, fie el civil sau penal. Dreptul la rectificare este dreptul pe care il are orice persoana lezata in drepturile, libertatile si interesele sale legitime, printr-o comunicare neadevarata, de a cere comunicatorului ca in spiritul adevarului, prin acelasi mijloc de comunicare si in aceleasi conditii sa rectifice comunicarea. Exercitarea dreptului la rectificare poate satisface persoana nefiind nevoie de exercitarea si a dreptului la replica. De aceea credem ca dreptul la replica nu se confunda cu dreptul la rectificare. Dreptul la replica, trebuie privit din ambele unghiuri, moral si juridic. In principiu orice persoana privata sau publica, care se simte lezata in bunul sau renume prin difuzarea unor informatii incorecte, partiale, triunchiate sau de-a dreptul false, ori considera ca respectivele informatii nu sunt cu adevarat de interes public are dreptul sa recurga la replica. Din punct de vedere moral, dreptul la replica poate fi privit ca derivand din principiul insasi al echidistantei, incalcat atunci cand, din varii motive, informatiile culese, interpretate si difuzate de o publicatie nu au fost de la bun inceput confruntate si cu persoane la care ele fac - direct sau indirect - referire.

In art. 5 lit. "a" din Recomandarea nr. 1215 (1993) a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei, referitoare la etica jurnalistica se recomanda "guvernelor statelor membre sa faca astfel incat legislatia sa garanteze in mod eficient organizarea presei publice astfel, in vederea asigurarii neutralitatii informatiei, pluralitatii opiniilor si echilibrului intre genuri, precum si un drept de replica echivalent apartinand oricarui cetatean care a fost subiectul vreunei afirmatii."

Din punct de vedere al eticii profesionale, dreptul la replica este o investitie in adevar a strategiei editoriale, dar din punct de vedere al legii, respectarea dreptului la replica este o obligatie a carei nerespectare are consecinte juridice. Dreptul la replica nu trebuie exercitat abuziv, deoarece pe langa prejudiciile cauzate, ar afecta si libertatea de exprimare.

Obligarea jurnalistilor de a insera replica in paginile publicatiei pentru o simpla desemnare sau nominalizare a unei persoane, fara a i se fi incalcat acestuia vreun drept, ar insemna la randul sau, o limitare a libertatii de exprimare.

9 Dreptul la replica si dreptul la rectificare in comunicarea audiovizuala

9.1 Dreptul la replica in comunicarea audiovizuala.

Dreptul la replica in domeniul audiovizualului este prevazut in art. 17 din Legea audiovizualului (nr. 504 din 207.2002). Astfel, orice persoana fizica sau juridica, indiferent de nationalitate, ale carei drepturi sau interese legitime, in special reputatia si imaginea publica, au fost lezate prin fapte inexacte in cadrul unui program, beneficiaza de dreptul la rectificare dupa caz. In art 8 al Conventiei europene privind televiziunea transfrontiera a Consiliului Europei, adoptata la Strasbourg la 5 mai 1989, modificata prin Protocolul adoptat la Strasbourg la 1 oct. 1998, ratificata de Parlamentul Romaniei prin Legea nr. 56 din 14 martie 2003 este reglementat dreptul la replica in domeniul televiziunii astfel : «Dreptul la replica.

Fiecare parte transmitatoare se va asigura ca orice persoana fizica sau juridica indiferent de nationalitate sau de locul de resedinta poate sa isi exercite dreptul la replica sau sa aibe acces la un recurs judiciar ori administrativ comparabil in ceea ce priveste emisiunile transmise de un radiodifuzor aflat sub jurisdictia sa in acceptiunea art. 5. In mod special, ea se va asigura ca atat termenele cat si celelalte modalitati prevazute pentru exercitarea dreptului la replica sunt suficiente pentru a permite exercitarea efectiva a acestui drept. Exercitarea efectiva a acestui drept sau a altor recursuri judiciare ori administrative comparabile trebuie sa fie asigurata atat in ceea ce priveste termenele, cat si modalitatile de aplicare.» Legiuitorul a imputernicit Consiliul National al Audiovizualului sa adopte procedura necesara exercitarii efective a dreptului la replica si a dreptului la rectificare, precum si orice alte masuri necesare, inclusiv sanctiuni, in vederea garantarii dreptului la replica si dreptului la rectificare, intr-o limita rezonabila de timp de la primirea cererii solicitantului.Difuzarea rectificarii sau exercitarea dreptului la replica nu exclude dreptul persoanei lezate sa se adreseze instantelor judecatoresti pentru obtinerea despagubirilor aferente prejudiciilor morale sau materiale suferite. In art. 41 din Legea nr. 504/2002 se dispune: «(1) Orice persoana fizica sau juridica, indiferent de nationalitate, ale carei drepturi sau interese legitime, in special reputatia si imaginea publica, au fost lezate prin prezentarea de fapte inexacte in cadrul unui program, beneficiaza de dreptul la replica sau la rectificare.

(2) Consiliul va adopta procedura necesara exercitarii efective a dreptului la replica sau la rectificare, precum si orice alte masuri necesare, inclusiv sanctiuni, in vederea garantarii dreptului la replica sau la rectificare intr-o limita rezonabila de timp de la primirea cererii solicitantului.

(3) Difuzarea rectificarii sau acordarea dreptului la replica nu exclude dreptul persoanei lezate sa se adreseze instantelor judecatoresti.». Cu privire la dispozitiile art. 41 din Legea audiovizualului (nr. 504 din 22 iulie 2002) se impun cateva precizari:

- dreptul la replica nu se confunda cu dreptul la rectificare, care desi vizeaza acelasi scop, se realizeaza in conditii diferite;

art.41 din Legea audiovizualului reglementeaza aceste dreptur numai in domeniul audiovizualului cand au fost prezentate fapte inexacte in cadrul unui program; deci aceste dispozitii nu se aplica si in cazul comunicarii scrise prin intermediul ziarelor si revistelor. Prin program sau emisiune in spiritul acestei legi se intelege o «comunicare audiovizuala identificabila, in cadrul unei succesiuni orare, a serviciului de programe, prin titlu, continut, forma sau autor»;

pentru garantarea dreptului la replica si dreptului la rectificare legiuitorul a lasat la "aprecierea" Consiliului National al Audiovizualului stabilirea procedurii exercitarii acestora, precum si a altor masuri necesare inclusiv sanctiuni;

cu privire la procedurile pe care trebuie sa le adopte Consiliul National al Audiovizualului, pentru exercitarea celor doua drepturi, mentionam ca acestea trebuie sa fie in spiritul Constitutiei, a Conventiilor internationale la care Romania a aderat, precum si al legilor date in baza acestora, respectiv cu respectarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului si cetateanului;

- in ceea ce priveste sanctiunile pe care le poate stabili Consiliul National al Audiovizualului pentru garantarea acestor drepturi, este de precizat ca acestea nu pot fi penale si nici contraventionale, deoarece reglementarea acestor pedepse si sanctiuni este de domeniul legii; Consiliul National al Audiovizualului poate stabili sanctiuni administrative specifice audiovizualului, in conformitate cu puterile conferite de lege acestei structuri (art. 17 din Legea nr. 504/2002);

- in schimb Consiliul National al Audiovizualului constata contraventiile prevazute de lege si aplica in baza legii amenzi contraventionale (art. 90 din Legea nr. 504/2002) si dupa caz, sanctiunile administrative prevazute de art. 95 din Legea nr. 504/200

Credem ca prevederea art. 41 din Legea nr. 504/2002 cu privire la "garantarea dreptului la replica sau la rectificarea intr-o limita rezonabila de timp de la primirea cererii solicitantului", nu se refera la termenul publicarii dreptului la replica sau la rectificare care conform Hotararii nr. 1003 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei trebuie sa fie "urgent". (art. 26). Astfel, socotim ca limita rezonabila de timp vizeaza intreaga procedura a dreptului la rectificare sau la replica (cererea, documentarea, publicarea, refuzul, plangerea judiciara, punerea in executare a hotararii judecatoresti). Nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la replica in domeniul comunicarii audiovizuale, se sanctioneaza cu amenda de la 50 milioane lei la 500 milioane lei (art. 90 pct. 1 lit. "i" din Legea nr. 504/2002).Din pacate pentru nerespectarea prevederilor legale privind acordarea dreptului la rectificare, nu este o reglementare expresa prevazuta de lege.

Daca am accepta ca dreptul la rectificare este inclus in dreptul la replica, atunci si in cazul nerespectarii prevederilor privind acordarea dreptului la rectificare in domeniul comunicarii audivizuale se pot aplica sanctiuni contraventionale conform art. 90 pct. 1 din Legea nr. 504/200

Dreptul la replica in comunicarea audiovizuala este dreptul pe care il are orice persoana lezata in drepturile, libertatile si interesele sale legitime, printr-o comunicare audiovizuala neadevarata, de a contrazice prompt si energic in spiritul adevarului, prin acelasi mijloc de comunicare. Ca urmare, orice persoana lezata prin afirmatii neadevarate sau chiar adevarate dar nedestinate publicului, facute in media, are dreptul de a cere editurii, regizorului, organizatorului media, de a publica sau difuza stirea sau datele adevarate, sub forma de replica. Socotim ca in cazul comunicarii scrise, dreptul la replica trebuie sa fie tot prin comunicare scrisa si nu audiovizuala.

In domeniul comunicarii audiovizuale, Consiliul National al Audiovizualului a emis Decizia nr. 114 din 14 octombrie 2002, in baza art.10 alin.(3) lit.e), art.17 alin (1) lit.d) si al art.41 din Legea audiovizualului nr.504/2002 prin care sunt reglementate unele masuri si proceduri in scopul garantarii dreptului la replica si dreptului la rectificare. Astfel, in art.1 al deciziei, se arata ca ''orice persoana fizica sau juridica, indiferent de nationalitate, ale carei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea in cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevarate, beneficiaza de dreptul la replica''.Cu privire la aceasta prevedere sunt cateva observatii :

- Credem ca sintagma «indiferent de nationalitate» preluata din Legea audiovizualului, nu este cea mai indicata ; ca urmare socotim ca mai corect era folosirea sintagmei «fara nici o discriminare», sintagma care este mai larga si in concordanta cu prevederile Constitutiei Romaniei si ale documentelor internationale la care Parlamentul tarii a aderat.

- Legiuitorul in art.41 din Legea audiovizualului pune accentul pe apararea «reputatiei si a imaginii publice» prin dreptul la replica, ceea ce lipseste din formularea Consiliului National al Audiovizualului folosita in aceasta decizie.

- Atat din art.41 al Legii audiovizualului cit si din art. 1 al Deciziei mai sus citate, rezulta ca sunt protejate prin instituirea dreptului la replica, numai drepturile si interesele legitime, fiind omise libertatile; credem ca aceasta omisiune este o deficienta de redactare, deoarece din contextul celor doua acte normative rezulta ca si libertatile sunt protejate prin dreptul la replica.

- Legiuitorul in art.41 foloseste sintagma « fapte inexacte », spre deosebire de C.N.A. care in decizia analizata foloseste sintagma « fapte neadevarate », sintagme care dupa parerea noastra nu au acelasi continut. De pilda, radiodifuzorul relateaza exact faptul asa cum l-a preluat de la alt radiodifuzor sau agentia de stiri, fara sa stie ca acesta este neadevarat. Evident raspunderile celor doi radiodifuzori sunt diferite.

- Folosirea de catre C.N.A. a expresiei «beneficiaza de dreptul la replica» ni se pare inexacta, deoarece dreptul la replica este un drept cu caracter general nefiind un beneficiu, adica numai al unora, acordat de unii. De aceea credem ca mai precisa era formularea ''are dreptul la replica''. Potrivit art.2 din Decizia C.N.A. dreptul la replica nu poate fi solicitat :

- Pentru judecati de valoare este normal sa fie refuzat dreptul la replica atunci cind in exprimarea unei opinii s-a facut o judecata de valoare ; aici consideram ca se impune o precizare in sensul ca chiar in cazul judecatilor de valoare, daca acestea sunt insotite de insulte, calomnii, atunci dreptul la replica este necesar. C.N.A. nu defineste sintagma « judecati de valoare », insa credem ca uneori si prin judecati de valoare pot fi lezate drepturile si interesele legitime ale persoanei;de pilda atunci cind in cadrul acestora se folosesc cuvinte, expresii jignitoare sau se evidentiaza defecte care chiar adevarate fiind nu trebuie relatate (handicapul fizic, chiar schiop, etc.)

- In situatia in care radiodifuzorii au respectat principiul « audiatur et altera pars» (audiaza si partea cealalta) este normal sa nu se mai acorde dreptul la replica deoarece fiind ascultata odata cu prima parte, aceasta a avut posibilitatea sa-si exprime opiniile, faptele si sa le argumenteze, probeze.

- In situatia in care se solicita replica la replica, prin aceasta interdictie se incearca a se evita degenerarea comunicarii in cearta.

- In cazul in care radiodifuzorul raspunde acuzatiilor unei persoane, cu conditia sa nu afecteze drepturile si interesele legitime ale unui tert ; cind tertul a fost lezat, atunci acesta are dreptul la replica.

- In cazul unui acord scris incheiat de radiodifuzor cu persoana lezata, prin care ultima renunta la exercitarea dreptului la replica cu sau fara despagubiri.

Respectarea principiului «audiatur et altera pars», presupune ca si cealalta parte sa fie ascultata, sa se exprime in cadrul aceluiasi program, in conditii nediscriminatorii (ora, emisiune, durata, etc.), sa nu fie luata prin surprindere, etc.

9.2 Dreptul la rectificare in comunicarea audiovizuala.

In art.3 din Decizie, C.N.A. arata ca dreptul la rectificare este dreptul oricarei persoane fizice si juridice, indiferent de nationalitate, ale carei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea in cadrul unui program a unor informatii inexacte. Cu privire si la aceasta definitie se pot face unele observatii ca in cazul dreptului la replica definit in Decizie in art.1.

Astfel, este de remarcat ca in Decizie, in cazul dreptului la replica, lezarea se face prin fapte neadevarate pe cind in cazul dreptului la rectificare lezarea s-a facut prin informatii inexacte. Avand in vedere ca in conceptul de informatie intra : stirile, datele, zvonurile si opiniile, este evident ca nu putem vorbi de opinii inexacte sau de zvonuri inexacte. Ca urmare socotim ca, conceptul «informatii inexacte»priveste numai acele informatii supuse criteriului adevarului si ca urmare nu include si informatiile sub forma opiniilor si zvonurilor. Cu privire la sintagma «indiferent de nationalitate» si cuvantul «beneficiu» folosit in Decizie la definitia dreptului la replica, observatiile sunt asemanatoare cu cele facute in cazul dreptului la replica..

Potrivit Deciziei C.N.A., dreptul la rectificare nu poate fi invocat :

- in cazul in care inexactitatea informatiilor nu este semnificativa si clara;

- in cazul unui acord scris incheiat de radiodifuzor cu persoana lezata.

Se considera ca inexactitatea informatiilor este semnificativa atunci cand prin aceasta se lezeaza material si moral drepturile fundamentale ale persoanei ; acest caracter semnificativ trebuie sa fie evident. Inexactitatea informatiei trebuie sa rezulte dintr-o exprimare clara, nu indoielnica care sa inlature un eventual dubiu cu privire la ceea ce s-a exprimat si s-a receptionat de public.

Prin acordul scris se poate renunta la dreptul la rectificare. Acest acord trebuie sa fie neviciat din punct de vedere al consimtamantului, sa nu fie contrar ordinii publice, insa poate fi cu titlu oneros si sa nu fie conditionat. Pentru a-si exercita dreptul la replica si dreptul la rectificare, persoana are dreptul la revizionare si dreptul la reaudierea programului in cadrul caruia se considera ca a fost lezat.Ca urmare radiodifuzorii au obligatia de a asigura persoanei care se considera lezata de prezentarea in cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevarate sau informatii inexacte, accesul la revizionarea sau reaudierea programului respectiv in termen de 24 de ore de la data primirii unei solicitari scrise din partea respectivei persoane. Dreptul la revizionarea sau la reaudierea programului se poate exercita prin cerere scrisa in termen de cel mult 20 de zile de la data difuzarii acestuia. Acest termen este reglementat ca un termen de decadere. Ca urmare pe cale judecatoreasca se poate obtine repunerea in termen in cazurile prevazute de dreptul comun in materie (caz fortuit, forta majora, etc.). Accesul la revizionarea sau reaudierea programului audiovizual poate fi asigurat fie direct fie la sediul radiodifuzorului, fie indirect, prin inmanarea unei copii video sau audio, intr-un format acceptat de solicitant, a programelor respective.

In cazul in care persoanele lezate sunt in varsta de pina la 14 ani, cererea de revizionare sau reaudiere va fi semnata de parinti sau de reprezentantul legal. Minorii pot fi asistati la revizionari sau reaudieri de parinti sau de reprezentantul legal.

9.3 Procedura exercitarii dreptului la replica, in comunicarea audiovizuala.

Persoanele ale caror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea unor fapte neadevarate si care doresc sa beneficieze de exercitarea dreptului la replica vor transmite in scris, la sediul postului care a difuzat programul in cauza, o cerere care va contine urmatoarele:

a) Numele si prenumele persoanei care se considera vatamata, adresa acesteia, telefonul sau orice alt mijloc care sa faca posibila contactarea sa rapida si eficienta.

b) Serviciul de programe care a difuzat emisiunea in care s-a produs lezarea, data si ora difuzarii, denumirea emisiunii.

c) Faptele neadevarate pentru care se solicita dreptul la replica.

d) Motivarea cererii.

e) Textul replicii.

In cazul minorilor in varsta de pana la 14 ani, cererea va fi semnata de parinti sau de reprezentantul legal; pentru cei cu varste cuprinse intre 14 si 18 ani, cererea va fi semnata de acestia si de parinti sau de reprezentantul lor legal.Textul replicii trebuie sa se refere numai la fapte neadevarate contestate, sa fie exprimat in limitele decentei si sa nu contina amenintari sau comentarii marginale. Cererea va fi inregistrata de radiodifuzor cu precizarea datei si orei primirii, iar solicitantului i se va inmana o dovada scrisa in acest sens.Termenul de transmitere a cererii este de cel mult 20 de zile de la data difuzarii emisiunii in care s-a produs lezarea. Radiodifuzorul poate refuza dreptul la replica in urmatoarele situatii:

a) Cererea nu a fost trimisa in termenul de 20 de zile de la data difuzarii emisiunii in care s-a produs lezarea.

b) Textul replicii nu este in limitele decentei in sensul ca prin acesta se insulta, se calomniaza radiodifuzorul sau o alta persoana.

c) Textul replicii contine amenintari; amenintarea presupune atentionarea ca se vor folosi mijloace ilegale impotriva cuiva; simpla informare cu privire la folosirea unor mijloace legale nu poate fi considerata amenintare.

d) Textul replicii contine comentarii marginale adica acele comentarii care nu au legatura directa cu textul contestat.

e) Lungimea textului, imaginilor depaseste cu mult necesarul dreptului la replica, iar persoana lezata nu accepta scurtarea textului; textul si imaginile dreptului la replica trebuie sa fie echivalent textului si imaginilor prin care s-a produs lezarea.

f) Persoana care solicita dreptul la replica nu a respectat conditiile de intocmire a cererii.

g) Radiodifuzorul detine dovezi care probeaza adevarul faptelor prezentate; intr-o astfel de situatie persoana lezata trebuie sa actioneze in instanta.

Radiodifuzorul va decide, in termen de doua zile de la data primirii cererii de difuzare a replicii, daca ii va da curs sau nu. In cazul in care radiodifuzorul decide publicarea dreptului la replica, va comunica persoanei lezate, in termen de doua zile de la data primirii cererii, ziua si ora difuzarii dreptului la replica.In situatia in care radiodifuzorul refuza sa publice replica, va comunica in scris solicitantului decizia luata si motivarea acesteia in termen de doua zile de la primirea cererii. Refuzul ce se comunica solicitantului trebuie sa contina:

a) Motivarea "in fapt" respectiv aratarea ca in situatia concreta nu se naste un drept la replica;

b) Motivarea "in drept" respectiv temeiul legal al refuzului, ceconsta in dispozitia din articolul din Decizia C.N.A., din articolul din Legea nr.504/2002 sau din alt act normativ in vigoare.

c) Posibilitatea in cazul in care acesta este nemultumit de decizia radiodifuzorului, de a se adresa C.N.A.

d) Adresa C.N.A. si un numar de telefon la care solicitantul poate contacta Consiliul pentru a obtine informatiile necesare.

Replica va fi difuzata gratuit, in termen de trei zile de la data aprobarii cererii, in aceleasi conditii in care drepturile sau interesele legitime ale persoanei au fost lezate: in cadrul aceluiasi interval orar, aceleiasi emisiuni, in limitele aceleiasi durate si cu precizarea emisiunii in care s-a produs lezarea. Daca emisiunea in care s-a produs lezarea este programata intr-un interval mai lung de 7 zile, dreptul la replica se difuzeaza in termen de trei zile, in acelasi interval orar si cu precizarea emisiunii in care s-a produs lezarea (art.11 din Decizia C.N.A.). Cu privire la termenul de trei zile pentru difuzarea replicii, prevazut de Decizia C.N.A. se impun citeva precizari.

Astfel, socotim ca termenul de trei zile prevazut de Decizia C.N.A. se incadreaza in dispozitiile art.41 alin.2 din Legea nr.504/2002 care foloseste sintagma "intr-o limita rezonabila de timp", termen care este supus "urgentei" prevazute de Hotararea nr.1003/1993 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei. Credem ca folosirea in Decizie a sintagmei "programul incriminat" nu este inspirata. Astfel, apreciem ca este mai corect sa fie folosita sintagma "programul reclamat". Cuvintul incriminat vine de la verbul a incrimina care inseamna a acuza o persoana de savarsirea unei crime (infractiuni). De asemenea, socotim ca identificarea persoanei numai dupa nume asa cum prevede Decizia C.N.A. este insuficienta si in contradictie cu legile in vigoare care reglementeaza identitatea. Observam ca cel ce solicita rectificarea nu mai este obligat sa prezinte textul rectificarii ca in cazul exercitarii dreptului la replica. Totusi consideram ca trebuie sa concretizeze ce fapte sunt inexacte, redandu-le asa cum sunt in programul difuzat, pentru identificare si apoi sa indice concret ce nu corespunde realitatii si cu ce probeaza cele sustinute.Sintagma "motivarea cererii" consideram ca presupune:

- indicarea consecintelor negative morale si materiale, pentru drepturile si interesele legitime ale sale, determinate de incorectitudinea faptelor difuzate;

indicarea temeiului legal al dreptului la rectificare.

Dreptul la replica se exercita fie prin difuzarea pe post a interventiei directe a persoanei lezate, fie prin difuzarea unei inregistrari realizate de solicitant ori de difuzor.

9.4 Procedura exercitarii dreptului la rectificare in comunicarea audio-vizuala.

In art.13 al Deciziei nr.114/2002 a C.N.A. se arata: "persoanele ale caror drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea unor fapte inexacte si care doresc sa beneficieze de rectificare vor transmite in scris, la sediul postului care a difuzat programul incriminat, o cerere care va contine urmatoarele:

a) numele persoanei care se considera vatamata, adresa acesteia, telefonul sau orice alt mijloc care sa faca posibila contactarea sa rapida si eficienta;

b) serviciul de programe in cadrul caruia s-a difuzat emisiunea in care s-a produs lezarea, data si ora difuzarii, denumirea emisiunii;

c) faptele inexacte pentru care se solicita rectificarea;

d) motivarea cererii."

Cu privire la aceste reglementari se impun unele reflectii astfel:

In dispozitiile art.13 din Decizie, C.N.A.foloseste sintagma "fapte inexacte" ca o modalitate de lezare, spre deosebire de art.3 pct.1, respectiv "informatii inexacte", revenind la dispozitiile art.41 pct.1 din Legea audiovizualului. Dealtfel, deosebirea dintre dreptul la replica si dreptul la rectificare, dupa opinia noastra, nu consta in diferenta dintre modalitatile de lezare asa cun este facuta de C.N.A. In cazul minorilor in virsta de pina la 14 ani, cererea va fi semnata de parinti sau de reprezentantul legal; pentru cei cu virsta intre 14 - 18 ani, cererea va fi semnata de acestia si de parinti sau de reprezentantul lor legal.Cererea va fi inregistrata de radiodifuzor cu precizarea datei si orei primirii, iar solicitantul va primi o dovada scrisa in acest sens. Ca si in cazul dreptului la replica, termenul de transmitere a cererii de exercitare a dreptului la rectificare, este de cel mult 20 de zile de la data difuzarii emisiunii in care s-a produs lezarea. Radiodifuzorul va decide potrivit legii in termen de doua zile de la data primirii cererii de rectificare, daca ii va da curs sau nu. In cazul in care radiodifuzorul decide rectificarea, va comunica persoanei lezate in termen de cel mult doua zile de la primirea cererii, ziua si ora difuzarii rectificarii. In cazul in care radiodifuzorul refuza rectificarea, va comunica in scris solicitantului, in termen de doua zile de la primirea cererii, decizia luata, motivarea acesteia cu celelalte informatii ca in cazul dreptului la replica.

Dreptul la rectificare ca si dreptul la replica se exercita prin difuzarea gratuita pe post, in termen de 3 zile de la data aprobarii cererii, in acelasi interval orar, a unui material realizat de radiodifuzor, prin care acesta corecteaza, in spiritul adevarului, informatiile inexacte care au produs lezarea. Radiodifuzorul este obligat sa precizeze emisiunea in care au fost prezentate informatiile inexacte si data difuzarii ei. Radiodifuzorul nu poate difuza rectificarea fara acordul prealabil al persoanei lezate. Rectificarea poate fi refuzata de radiodifuzor in urmatoarele situatii:

a) Solicitarea a depasit termenul prevazut de 20 de zile, termenul fiind termen de decadere.

b) Solicitarea nu indeplineste conditiile prevazute de Decizia nr.114/2002 a C.N.A.

9.5 Apelul la Consiliul National al Audiovizualului pentru refuzul exercitarii dreptului la replica si dreptului la rectificare.

In situatia in care radiodifuzorul refuza exercitarea dreptului la replica si a dreptului la rectificare, de catre persoana lezata in drepturile si interesele sale legitime prin "fapte neadevarate sau informatii inexacte", aceasta se poate adresa Consiliului National al Audiovizualului in termen de 15 zile de la data primirii refuzului motivat din partea radiodifuzorului.

In cazul in care radiodifuzorul nu isi indeplineste obligatia de a comunica solicitantului decizia luata, persoana se poate adresa Consiliului National al Audiovizualului in termen de cel mult 30 de zile de la data difuzarii programului care a produs lezarea. Apelul (sesizarea), insotita de intreaga documentatie referitoare la cererile de exercitare a dreptului la replica sau la rectificare se inregistreaza la Registratura Consiliului National al Audiovizualului. Consiliul National al Audiovizualului este obligat sa se pronunte asupra sesizarii in termen de cel mult 7 zile de la data inregistrarii, printr-un act motivat. In cazul in care Consiliul National al Audiovizualului da castig de cauza solicitantului, radiodifuzorul va aduce la indeplinire decizia C.N.A. in cel mult 3 zile de la data comunicarii. Desi decizia C.N.A. nu prevede, socotim ca in virtutea dreptului la informatie, a dreptului de acces liber la justitie, C.N.A. este obligat sa comunice decizia motivata atit in cazul refuzului cit si al admiterii apelului.In art.23 din Decizia C.N.A. nr. 114/2002 se arata: "incalcarea dispozitiilor prezentei decizii se sanctioneaza dupa cum urmeaza:

a) Refuzul aducerii la indeplinire a dispozitiilor referitoare la exercitarea dreptului la replica se sanctioneaza conform art.90 alin.(2) din Legea nr.504/2002;

b) Refuzul aducerii la indeplinire a dispozitiilor privind acordarea rectificarii, precum si nerespectarea celorlalte prevederi din prezenta Decizie se sanctioneza conform art.91 din Legea nr.504/2002".

Redactarea acestui articol ni se pare ca nu este cea mai fericita. Astfel, este o discordanta intre inceputul articolului care se refera la "incalcarea dispozitiilor prezentei decizii" si enumerarea restrinsa de la punctele a si b ale acesteia, in care sunt limitate incalcarile ce se sanctioneaza.

Cu privire la art.23 lit.a din Decizia C.N.A. se pot formula doua opinii, astfel:

Intr-o prima opinie, se poate sustine ca art.23 lit.a din Decizia nr. 114/2002 a C.N.A. nu face decat sa reia dispozitiile art.90 pct.1 lit.j si pct.2 din Legea nr.504/200 Ca urmare sunt sanctionate cu amenda numai incalcarea dispozitiilor prevazute in Legea nr.504/2002 referitoare la dreptul la replica nu si obligatiile in plus stipulate in Decizia nr.114/2002 a C.N.A. In sprijinul acestei opinii s-ar putea invoca si dispozitiile art.1 din O.G.nr.2/107.2001 privind regimul juridic al contraventiilor, care nu prevad si Consiliul National al Audiovizualului ca autoritate indrituita sa stabileasca si sa sanctioneze contraventii.

Intr-o alta opinie, pe care o imbratisam, se poate sustine ca:

a) Legiuitorul a imputernicit C.N.A., nu sa stabileasca contraventii ci sa stabileasca ''ipoteze'' si ''dispozitii'' ca elemente ale normelor juridice contraventionale in domeniul comunicarii audiovizualului cu respectarea dispozitiilor Legii nr.504/200

b) Sanctiunea contraventionala este prevazuta de legiuitor in art.91 din Legea nr.504/2002 pentru normele juridice contraventionale stabilite in limitele legii de catre C.N.A.

c) Se sanctioneaza cu amenda prevazuta de art.90 respectiv de la 50 milioane lei la 500 milioane lei, numai incalcarea dispozitiilor privind acordarea dreptului la replica prevazut exclusiv in Legea

audiovizualului nr.504/200

d) Ca urmare se sanctioneaza cu amenda de la 25 milioane lei la 250 milioane lei urmatoarele:

- Refuzul aducerii la indeplinire a dispozitiilor referitoare la exercitarea dreptului la replica, prevazute in Decizia C.N.A. nr.114/2002, altele decit cele prevazute in Legea nr.504/200

- Refuzul aducerii la indeplinire a dispozitiilor privind exercitarea dreptului la rectificare, stabilit prin Decizia C.N.A. nr.114/200

In art.24 al Deciziei nr.114/2002, se dispune: "acordarea dreptului la replica sau la rectificare, nu impiedica persoana ale carei drepturi sau interese legitime au fost lezate, sa se adreseze instantelor judecatoresti". In art. 1 al Ordonantei Guvernului nr. 2/107.2001 se dispune : «art.1 - Constituie contraventie fapta savarsita cu vinovatie, stabilita si sanctionata ca atare prin lege, prin hotarare a Guvernului ori prin hotarare a Consiliului local al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucuresti, a Consiliului judetean ori a Consiliului General al Municipiului Bucuresti». Asa cum este redactat acest articol s-ar parea ca este in contradictie cu art.93 pct.2 si art.95 pct.2, care prevad o procedura la instanta de contencios administrativ, respectiv reglementata de Legea nr. 554/2004, care este mai operativa si fara cheltuieli deosebite. In situatia in care radiodifuzorul si Consiliul National al Audiovizualului refuza exercitarea dreptului la replica si a dreptului la rectificare, persoana lezata poate actiona in justitie conform Legii nr.554/2004. Astfel, potrivit art.1 din Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ, " Orice persoana care se considera vatamata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de catre o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea in termenul legal a unei cereri, se poate adresa instantei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins sau a interesului legitim si repararea pagubei ce i-a fost cauzata. Interesul legitim poate fi atat privat, cat si public". Se considera refuz nejustificat de rezolvare a cererii referitoare la un drept recunoscut de lege si faptul de a nu se raspunde petitionarului in termen de 30 de zile de la inregistrarea cererii respective, daca prin lege nu se prevede un alt termen." Conditiile prevazute de art.1 din Legea nr.554/2004 sunt indeplinite deoarece: dreptul la replica si dreptul la rectificare sunt prevazute de lege, Consiliul National al Audiovizualului este o autoritate publica potrivit art.10 pct.1 din Legea nr.504/2002, iar actele acestei autoritati, respectiv deciziile acesteia sunt acte administrative susceptibile de controlul acestora prin contenciosul administrativ. Instanta, solutionand actiunea, poate, dupa caz, sa anuleze in tot sau in parte actul administrativ (decizia C.N.A.), sa oblige autoritatea administrativa (C.N.A.) sa emita un act administrativ ori sa elibereze un certificat, o adeverinta sau orice alt inscris solicitat in mod legal. Instanta este competenta sa se pronunte si asupra legalitatii actelor sau operatiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecatii. In cazul admiterii cererii, instanta va hotari si asupra daunelor materiale si morale cerute.In situatia in care radiodifuzorul a acceptat si difuzat replica si rectificarea, iar persoana lezata se considera nesatisfacuta din punct de vedere material si moral, atunci aceasta are calea solicitarii despagubirilor la instanta de judecata potrivit procedurii comune atunci cand radiodifuzorul este persoana privata si potrivit procedurii contenciosului administrativ, atunci cand radiodifuzorul este o autoritate sau institutie publica (de exemplu T.V.R.1)

10 Dreptul la raspuns reglementat de Legea nr. 3/1974.

Legea presei nr. 3/1974, abrogata partial prin Ordonanta de Urgenta nr. 53/2000 include dreptul la replica si dreptul la rectificare in dreptul la raspuns. Astfel, in art. 72 din aceasta lege se dispune: "Persoana fizica sau juridica lezata prin afirmatii facute in presa si pe care le considera neadevarate poate cere in termen de 30 de zile, ca organul de presa in cauza sa publice sau sa difuzeze un raspuns sub forma de replica, rectificare ori declaratie. Raspunsul trebuie sa fie obiectiv si sa urmareasca restabilirea adevarului. Nu se considera a aduce lezare critica obiectiva, principiala si constructiva, exercitata prin presa in realizarea functiilor sale social-politice."

Este de retinut ca din aceste dispozitii rezulta un drept la critica. Organul de presa este obligat sa publice, fara plata, raspunsul in conditiile articolului precedent, in termen de 15 zile de la primirea lui, daca organul de presa este cotidian sau cel mai tarziu in al doilea numar de la primirea raspunsului, daca organul de presa are o alta periodicitate. Publicarea replicii in domeniul presei scrise se efectueaza in aceleasi conditii cu articolul in care a aparut stirea, prin care autorul dreptului la replica se considera lezat (de exemplu, in acelasi ziar, pe aceeasi pagina, cu aceleasi caractere ale literelor, aceleasi dimensiuni ale articolului si la acelasi tiraj). Refuzul publicarii dreptului la replica, conform Legii nr. 3/1974 se comunica in termen de 15 zile, autorului dreptului la replica. Nepublicarea sau nedifuzarea raspunsului in termen de 15 zile se considera refuz, chiar daca acesta nu a fost comunicat. Persoana lezata poate cere Judecatoriei sa oblige editura, redactia, etc. la publicarea dreptului la replica in termen de 15 zile, cu mentiunea expresa in ziar ca publica fiind obligat prin hotarare judecatoreasca (numarul hotararii judecatoresti, data si judecatoria care a dispus). Potrivit art. 89 din Legea presei nr. 3/1974, nepublicarea sau nedifuzarea raspunsului cuvenit unei persoane fizice sau juridice, dispusa prin hotarare judecatoreasca ramasa definitiva, atrage obligarea organului de presa, de catre instanta la plata unei amenzi in folosul statului de la 200 la 2000 lei pentru fiecare zi de intarziere. Dreptul la replica, precum si dreptul la rectificare pot fi refuzate atunci cand acestea sunt contra bunelor moravuri ori contin expresii injurioase impotriva vreuneia dintre persoanele care fac parte din redactia, directia sau administratia mijlocului media. Acest refuz este justificat deoarece dreptul la raspuns s-ar transforma in abuz de drept. In art. 574 al. ultim din Codul penal Carol al II-lea105 (republicat in 1948 si abrogat in 1968), in care era incriminat delictul contra dreptului la replica 105 "Comite delictul de refuz de publicare a raspunsului si se pedepseste cu amenda de la 2000 la 10.000 lei, directorul sau in lipsa lui, redactorul oricarei publicatiuni periodice, care a refuzat sa publice raspunsul unei persoane vizate direct sau indirect in acea publicatiune, cel mai tarziu in primul numar ce apare dupa doua zile libere de la notificare, prin postas sau notar public, a acelui raspuns . " Art. 574 al. 4 din Codul penal Carol al II-lea.: «Publicarea raspunsului partii vatamate nu impiedica dreptul de urmarire pentru infractiunile ce ar rezulta din publicarea articolului care a provocat raspunsul.» Observam ca, in acest cod nu se facea deosebire intre dreptul la raspuns si dreptul la replica, iar publicarea acestuia trebuia facuta in doua zile de la notificare.

11 Dreptul la raspuns.

e) Socotim ca dreptul la raspuns este o alta componenta a dreptului la informatie care presupune:

- dreptul de a da raspuns pentru a lamuri o problema, o chestiune care in lipsa raspunsului ar leza un interes public sau privat; de pilda, acesta poate viza un raspuns la o alta persoana sau chiar agentului media, care in media, prin intrebari retorice sau afirmatii despre subiect, sau sub orice alta forma de exprimare i-ar leza drepturile la propria imagine, la viata personala, intima sau privata;

- dreptul de a cere un raspuns de la o autoritate sau institutie publica in cadrul solicitarii unei informatii de interes public, inclusiv pentru a verifica o informatie; in art. 17 din Legea nr. 544/2002 se vorbeste de "obligatia de a raspunde" pe care o au autoritatile sau institutiile publice,106 obligatie care este incadrata in anumite termene prevazute de lege. Sub acest aspect dreptul la raspuns nu se confunda cu dreptul la rectificare si nici cu dreptul la replica.

Dreptul la rectificare in domeniul presei scrise, ca atribut al dreptului la informatie, este dreptul persoanei de a cere agentului media de a rectifica in aceleasi conditii, informatia, stirea eronata prin care a fost lezat dreptul la propria imagine. In acest sens agentul media poate publica o «dezmintire». Dezmintirea poate sa fie si din proprie initiativa (art. 6 din Declaratia indatoririlor si drepturilor ziaristilor de la Munchen, 1971). Potrivit doctrinei o serie de reguli prezentate in cazul comunicarii audiovizuale pentru dreptul la replica sunt valabile si in cazul comunicarii prin presa scrisa.

12 Dreptul la respectarea convingerilor si credintelor.

f) Dreptul la respectarea convingerilor si credintelor este posibilitatea de a avea si exprima nestingherit propriile convingeri si credinte conform legii careia ii corespunde obligatia celorlalti de a le respecta, excluzand, manipularea, imixtiunea, obstructionarea etc. Aceasta presupune ca nimeni nu poate fi acuzat din cauza convingerilor sau credintei sale. Pe de alta parte, nu poate fi obligat sau manipulat sa renunte la convingeri si credinta sa. In practica din pacate se intalnesc cazuri de dezinformare sistematica pentru a zdruncina convingerile si a manipula credinta si chiar vointa persoanei. Dezinformarea se realizeaza de regula prin obstructionarea adevarului, blocarea accesului la informatie si bombardarea cu informatii nesemnificative, derutante sau pur si simplu false. De regula, aceasta se practica pentru obtinerea votului, «modelarea» opiniei publice, directionarea actiunii publice, prevenirea unor dezvaluiri cu efecte negative, intimidare, santajare, legitimarea unor acte imorale, ilegale etc. Clauza de constiinta isi are temeiul in dreptul la respectul convingerilor si credintelor agentului media care izvoraste din art. 29 din Constitutie.

In art. 29 alin. 2 din Constitutie se arata : «Libertatea constiintei este garantata ; ea trebuie sa se manifeste in spirit de toleranta si de respect reciproc». Astfel, intr-un conflict intre editor si agentul media acesta poate invoca clauza de constiinta atunci cand i se impune sa scrie intr-un anumit fel subiectiv, potrivnic, conceptiilor sale. Avantajul clauzei de constiinta ii permite ziaristului sa ceara transferul in interesul serviciului, inlaturand dreptul editorului de a considera ca a incalcat disciplina muncii si respectiv sa-i desfaca disciplinar contractul de munca, cu implicatiile negative ce ar decurge din aceasta.Clauza de constiinta ii permite salariatului sa nu execute chiar si un ordin legal de serviciu, care daca l-ar pune in aplicare ar contraveni, in acest fel, convingerilor sale, si respectiv, constiintei sale. Din punct de vedere al salariatului, obiectul clauzei de constiinta este intemeiat prin urmatoarele ratiuni:

- religioase (spre exemplu, refuzul de a scrie critic la adresa cultului legal, din care face parte salariatul in cauza sau de a face propaganda ateista);

- morale (de pilda, refuzul de a scrie materiale prin care sa rezulte o apologie a actelor - activitatilor - de prostitutie si/sau de inversiune sexuala, evident daca, in viitor, atare acte - activitati - vor fi dezincriminate de legea penala romana);

- politice (spre exemplu, refuzul de a scrie "critic" in legatura cu ideologia sau platforma politica a unei anumite formatiuni politice);

- de politete (cum ar fi, refuzul de a utiliza expresii sau calificative jignitoare la adresa unei persoane);

- deontologice (cum ar fi, refuzul unui salariat de a infrange o regula privind deontologia profesiei: verificarea informatiei inainte de publicare, ascultarea partii adverse etc.).

Este desigur logic ca, in ipoteza unui ordin ilegal de serviciu, salariatul (oricare salariat) nu trebuie sa-l execute, in nici un caz. Deci, clauza de constiinta vizeaza exclusiv posibilitatea pentru salariat de a refuza executarea unui ordin legal de serviciu, fara a suferi consecinte disciplinare. Intr-un fel, clauza de constiinta se poate asimila cu o cauza (contractuala) de exonerare de raspundere disciplinara sustin unii autori. In opinia unor autori, se sustine ca ar fi indicat ca in anumite contracte individuale de munca, in contractele colective de munca din unitatile respective sau in cele incheiate la nivel de ramura sa fie consacrata generic clauza de constiinta (presa, audiovizual, de cultura, ori altele similare).

13 Dreptul la tacere.

Dreptul la tacere este un alt drept al persoanei ce face parte din dreptul comunicarii sociale.

Este evident ca si prin tacere se comunica. Romanii ziceau «tacio facit ius».

Potrivit art. 48 din Constitutie, tacerea prin nesolutionarea in termen legal a unei cereri inseamna comunicarea unui refuz al cererii.In alte situatii, in mod expres legiuitorul prevede ca in caz de tacere a autoritatii intr-un termen, aceasta prezuma neinterzicerea cererii si respectiv avizul favorabil. De pilda, dreptul la tacere iti permite sa iti asiguri un timp suficient pentru a replica sau a comunica in mod corect vointa, opinia, parerea etc. Acest drept nu are o consacrare explicita in Constitutie, Conventii internationale si legi, insa rezulta implicit din acestea, ca un drept care se valorifica in procesul comunicarii. De pilda, in Amendamentul 5 (1791) la Constitutia Statelor Unite ale Americii, se arata ca «nimeni nu va putea fi constrans sa marturiseasca impotriva lui insisi». Ca urmare, orice politist este obligat sa avertizeze pe cel retinut ca are dreptul sa nu declare nimic, intrucat tot ce spune poate fi folosit impotriva sa la tribunal. Declaratiile si probele obtinute cu incalcarea prevederilor acestui drept, conduc la excluderea lor din sistemul doveditor al cauzei.

In art.17 pct.3 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice se prevede ca orice persoana acuzata de comiterea unei infractiuni penale are dreptul sa nu fie silita sa marturiseasca impotriva ei insasi sau sa se recunoasca vinovata. Potrivit Constitutiei Romaniei dreptul la tacere rezulta din:

- art.20 pct.1 da putere de lege din dreptul intern romanesc articolului 14 pct.3 din Pactul international cu privire la drepturile civile si politice, care prevede dreptul la tacere al persoanei acuzate, pact ratificat de Romania prin Decretul nr.212/31.11974;

- art.24 in care este reglementat dreptul la aparare, care presupune dreptul de a te apara si prin tacere, in lipsa unui avocat;

- art.28 in care este prevazut secretul corespondentei care presupune dreptul de a tacea si nu divulga secretul corespondentei al celor care au luat la cunostinta legal sau intimplator despre aceasta; de

mentionat ca un astfel de drept este in acelasi timp si o obligatie;

- art.29 si art.30 reglementeaza libertatea constiintei si libertatea de exprimare, presupunand dreptul de a tacea si de a nu-ti exprima gindurile, opiniile, credinta, creatia, intr-un cuvant, de a nu comunica.

In legislatia Romaniei este consacrat dreptul de a tacea in mai multe situatii expres prevazute de lege, de pilda :

- conform art.66 din Codul de procedura penala, potrivit prezumtiei de nevinovatie, invinuitul sau inculpatul are dreptul sa taca atunci cind i s-ar cere sa-si probeze nevinovatia;

- potrivit art.80 din Codul de procedura penala sotul si rudele apropiate ale invinuitului sau inculpatului nu sunt obligate sa depuna ca martori, ceea ce presupune un drept la tacere;

- conform art.6 din Codul de procedura penala, invinuitul sau inculpatul au dreptul la tacere pina la asistarea sa de aparatorul ales sau acceptat;

- potrivit art.6 pct. 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului invinuitul ori inculpatul au dreptul la tacere in timpul procesului penal ; orice ascultare, interceptare a invinuitului, inculpatului provocata prin informator in conditiile in care acestia au ales dreptul la tacere constituie o incalcare a acestui drept, arata Curtea Europeana a Drepturilor Omului;

interceptarea conversatiilor, daca nu sunt legale, afecteaza dreptul la tacere. Chiar in baza unei autorizatii legale de interceptare, este important a se verifica daca recunoasterile invinuitului sau inculpatului au fost facute voluntar, neexistand nici o capcana sau determinare a acestuia sa marturiseasca. In cauza Allan contra Regatului Unit, Curtea Europeana a Drepturilor Omului Sectia IV-a prin Hotararea din 5 noiembrie 2002 a statuat o serie de aspecte legate de dreptul la tacere si dreptul la un proces echitabil reglementat de art. 6 din Conventie, astfel. In cazul cand invinuitul sau inculpatul reclamant a fost interceptat contrar dreptului sau la tacere, trebuie analizata posibilitatea lui reala de a contesta autenticitatea probelor (obtinute prin interceptarea convorbirilor sale), si de a se opune la folosirea lor, conform Conventia Europeana a Drepturilor Omului.

Cat priveste privilegiul impotriva auto-incriminarii sau dreptul la tacere, Curtea reitereaza ca acestea sunt in general recunoscute de standardele internationale, care le leaga de continutul procedurii echitabile. Scopul lor este sa il protejeze pe acuzat de actiunile necorespunzatoare ale autoritatilor si astfel, sa se evite erorile judiciare. Dreptul la absenta auto-incriminarii vizeaza, in primul rand, respectarea vointei persoanei acuzate de a pastra tacerea si presupune ca, in cauzele penale, acuzarea sa faca dovada impotriva acuzatului, fara a obtine probe prin metode coercitive sau opresive impotriva vointei acuzatului. In examinarea chestiunii daca procedura de interceptare si folosire a interceptarii, a vizat insasi existenta privilegiului impotriva auto-incriminarii, Curtea examineaza natura si gradul obligatiilor, existenta oricarei protectii relevante in cadrul procedurilor si modul in care au fost utilizate materialele astfel obtinute. In cauza Allan contra Regatului Unit, "Curtea aminteste ca inregistrarea reclamantului la sediul politiei si in penitenciar, facuta cand el se afla in compania complicelui sau (la alte infractiuni), prietenei sale si a informatorului politiei, precum si marturia informatorului constituie principalele probe ale acuzarii impotriva sa. Curtea observa, in primul rand, ca materialele obtinute prin inregistrarile audio si video nu sunt ilegale, in sensul ca nu sunt contrare dreptului intern. De asemenea, nu exista nici un indiciu ca recunoasterile facute de reclamant in discutiile cu complicele sau si cu prietena sa nu ar fi fost voluntare, in sensul ca ar fi fost constrans sau pacalit sa le faca. Intr-adevar, reclamantul admite ca era constient de posibilitatea de a fi inregistrat la sediul politiei. Curtea aminteste si faptul ca avocatul reclamantului a contestat admisibilitatea probelor, iar instantele s-au pronuntat dupa ce au analizat indeaproape chestiunea. Prin urmare, Curtea nu este convinsa ca utilizarea materialelor privindu-i pe complice si pe prietena sunt contrare cerintelor procesului echitabil conform art. 6 paragraful 1.

Cat priveste utilizarea inregistrarilor discutiilor purtate cu informatorul politiei, Curtea retine ca daca dreptul la tacere si privilegiul impotriva autoincriminarii au in primul rand rolul de protectie impotriva actiunilor necorespunzatoare ale autoritatilor si a obtinerii probelor prin metode coercitive sau opresive, contrar vointei acuzatului, sfera dreptului nu se limiteaza la cazurile in care s-au produs in acest fel suferinta acuzatului ori acesta a fost facut sa sufere in mod direct in orice fel. Acest drept, pentru care Curtea a retinut ca se afla in centrul notiunii de proces echitabil, serveste in principiu pentru a proteja libertatea unei persoane chemata sa aleaga intre a raspunde sau nu la intrebarile politiei. Aceasta libertate de alegere este subminata in cazul in care, suspectul alegand sa pastreze tacerea in timpul interogatoriilor, autori tatile recurg la subterfugiul obtinerii de marturii de la suspect ori de alte declaratii incriminatoare pe care nu au putut sa le obtina in timpul interogatoriilor, iar aceste marturisiri sau declaratii sunt prezentate ca probe in proces.

Aprecierea, in acest caz, a masurii in care subminarea dreptului la tacere se constituie intr-o violare a art. 6 din Conventie depinde de imprejurarile cazului individual. Anumite orientari in acest sens pot fi gasite in jurisprudenta canadiana. In prezenta cauza, Curtea noteaza ca, la interogatorii, conform sfaturilor avocatului, reclamantul a ales in mod constant sa pastreze tacerea.

Un arestat, informator de lunga durata al politiei, a fost plasat in celula acestuia in scopul de a obtine informatii de la el privind implicarea in savarsirea infractiunii de care era suspectat.

Probele prezentate la proces denota ca informatorul, a fost instruit de politie sa-l determine sa faca marturisiri, astfel ca, probele decisive in acuzare obtinute pe aceasta cale nu au fost facute in mod spontan, voluntar, ci ele au fost determinate de intrebarile persistente ale informatorului care, sub indrumarea politiei, a canalizat discutia spre imprejurarile infractiunii, aspect care poate fi privit ca echivalentul functional al interogatoriului, in absenta oricarei protectii care exista in cazul unui interogatoriu formal din partea politiei, incluzand prezenta unui avocat si avertizarile obisnuite.

Daca este adevarat ca nu a existat vreo relatie speciala intre reclamant si informator si nu s-a identificat nici un factor direct de coercitie, Curtea considera ca reclamantul a fost subiectul unor presiuni psihologice, care au influenta asupra caracterului "voluntar" al afirmatiilor facute de reclamant informatorului: el era un suspect intr-un caz de omor, aflat in detentie si sub presiunea directa a interogatoriilor politiei privind omorul, astfel incat era susceptibil sa fie convins de informator, cu care a impartit aceeasi celula mai multe saptamani, sa faca anumite confidente.

In aceste imprejurari informatiile obtinute prin utilizarea in acest mod a informatorului pot fi privite ca fiind contrare dreptului acuzatului la tacere si privilegiului impotriva auto-incriminarii.

Prin urmare, sub acest aspect, art.6 paragraful 1 din Conventie a fost violat." In legislatia Romaniei sunt unele reglementari ce vizeaza dreptul la tacere. Astfel in art. 68 alin. 1 din Codul de procedura penala se arata: "Este oprit a se intrebuinta violente, amenintari ori alte mijloace de constrangere, precum si promisiuni sau indemnuri, in scopul de a se obtine probe."

Dupa cum se observa, legiuitorul interzice obtinerea de probe, inclusiv recunoasterea, marturisirea, prin promisiuni sau indemnuri, efectuate direct sau prin intermediar cum ar fi informatorul, prietenul, ruda etc. Conform art. 197 alin. 1 din Codul de procedura penala, incalcarea dispozitiilor legale care reglementeaza desfasurarea procesului penal, deci si ale art. 68 din Codul de procedura penala sunt sanctionate cu nulitatea actului, numai atunci cand s-a adus o vatamare care nu poate fi inlaturata decat prin anularea acelui act. Este o aplicare a principiului ca nimeni nu poate fi tinut a lucra in propria sa paguba, nemo tenetur se detegere, de aceea singura recunoastere a inculpatului nu constituie o dovada contra acestuia.

Poate fi socotita incalcarea dreptului la tacere atunci cand invinuitul,

inculpatul de pilda:

- a fost determinat sa se auto-incrimineze;

- a fost determinat sa ia asupra lui vinovatia unei alte persoane din motive pecuniare;

- a fost determinat sa ia asupra lui vinovatia pentru a salva o ruda apropiata;

- a fost provocat sa se laude cu ceea ce nu a facut sau sa exagereze ce a facut alterand adevarul.

Tot un drept la tacere are si persoana indreptatita de legiuitor sa apere secretul profesional asa cum sunt avocatii, medicii, notarii si altii, evident cu anumite limite prevazute de lege. Acest drept este intarit de obligatia legala de a pastra secretul profesional.

14 Dreptul sursei la protectie.

g) Dreptul sursei la protectie apare sub doua aspecte ca drept al sursei cat si ca drept si obligatie al agentului media. Acesta este un drept al sursei agentului media, care poate cere acestuia de a nu-i divulga identitatea. De asemenea, acesta este un drept si in acelasi timp o obligatie, a agentului media de a nu divulga sursa care l-a informat. Acest drept protejeaza sursa de invidie, sicana, stigmatizare, amenintare, izolare a sursei de catre public, eventuale procese sicanatoare.

Orice persoana are garantata libertatea de exprimare. Prin exercitarea acestei libertati persoana se face utila societatii realizandu-si o serie de necesitati ale sale. Modul de exercitare a acestei libertati in cadrul privat sau public, direct sau indirect, cu sau fara asumarea responsabilitatii, prin diferite forme ca anonima, denuntul, sesizarea, plangerea, reclamatia, informarea secreta (oficiala sau neoficiala) sau publica, etc., fac parte din libertatea in sine si numai persoana respectiva poate alege sau exclude una sau mai multe din aceste forme. Daca o persoana a considerat ca trebuie sa informeze in secret un agent media, cu informatii de interes public, aceasta are dreptul la secretul identitatii sale si a activitatii de informare. Acest drept al persoanei, in conflict cu drepturile societatii prin care se apara anumite interese publice, prevazute de Constitutie, nu are prioritate si atunci trebuie urmata procedura prevazuta de lege pentru dezvaluirea sursei.

Dreptul sursei agentului media la confidentialitate este un drept subiectiv al acesteia si numai persoana in cauza poate renunta la el. Dezvaluirea sursei sale de catre agentul media fara consimtamantul sursei, poate duce la raspunderea agentului media pentru prejudiciile cauzate sursei (morale sau materiale). Potrivit art. 7 din Declaratia de la Munchen din 1971 a Federatiei ziaristilor din Conventia Europeana, ziaristii sunt obligati «sa pastreze secretul profesional si sa nu divulge sursa informatiilor obtinute confidential». Iar in Codul etic al sindicatului american al ziaristilor (Society of Professional Journalists -Sigma Delta Chi) se prevede «Sursa confidentiala va fi protejata de catre ziaristul caruia i-a incredintat informatia cu orice risc».'119