ELEMENTE DE PARALIMBAJ. Importanta paraverbalului in procesul de transmitere a semnificatiilor

ELEMENTE DE PARALIMBAJ. Importanta paraverbalului in procesul de transmitere a semnificatiilor

Paralimbajul se refera la calitatile vocale care insotesc vorbirea. Knapp si Hall clasifica paralimbajul in doua mari categorii:calitatile vocii si vocalizarile. Calitatile paralingvistice ale limbii includ: intensitatea, ritmul, tempo-ul, articularea si rezonanta vocala. Vocalizarile paralingvistice includ rasul, plansul, suspinul, regurgitatul, inghititul, sforaitul, sughitul etc.; acestora li se alatura intensitatea si noninfluentele, de tipul "hm", "ah" si "uh".

Linistea este considerata apartinand paralimbajului. Adeseori, calitatile paralingvistice, vocalizarile si noninfluentele dezvaluie statutul emotional al vorbitorului si/sau vivacitatea sa. In toate limbile vorbite, sunetele sunt purtate prin vocale, fiind imposibila rostirea cuvintelor fara acestea. Consoanele, pe de alta parte, functioneaza pentru a stopa si porni sunetul.

In medie, sunt folosite vreo patruzeci de sunete, si toti copiii lumii sunt capabili de a le emite pe toate; toti copiii, de pretutindeni, produc aceleasi sunete in faza de sugari (de pana la un an). Desi micutii nu au invatat inca limba specifica a culturii lor si nu pot inca pronunta nici macar un singur cuvant din respectiva limba, ei au un "limbaj comun", practicand sunetele tuturor limbilor umane.

Faptul ca toti copiii produc un mic subset de tipuri de silabe care se regaseste in toate limbile lumii, evidentiaza faptul ca limbajul uman nu a fost inventat de oameni, ci mai degraba a evoluat.

Unele limbi, numite tonale, se bazeaza pe tonuri vocalizate pentru a comunica semnificatii. In aceste limbi, ridicarea sau coborarea tonului schimba intelesul cuvantului.

Zuckerman si Miyake introduc ideea stereotipului atractivitatii vocale. Ei considera ca, rolul pe care il are atractivitatea fizica a unei persoane este asemanator cu cel pe care il are un timbru vocal placut. Rezultatele studiului lor au evidentiat ca vocile atractive sunt cele relativ bine "sonorizate", rezonante si articulate. Vocile neatractive sunt cele stridente (chitaitoare), nazale, monotone si cele lipsite de intensitate.

Parte a canalului paralingvistic, tacerea inseamna lipsa comunicarii verbale sau absenta sunetului. Din nou, cercetarile efectuate indica importanta culturii in semnificatiile si utilizarea stilului.

O alta concluzie la care a ajuns un specialist in comunicarea prin intermediul paralimbajului, Charles Braithwaite, este ca tacerea reprezinta o componenta nonverbala centrala in vorbirea oricarei comunitati. El este de parere ca anumite functii comunicative ale tacerii pot fi universale si nu variaza de la o cultura la alta. In sustinerea afirmatiilor sale, Charles Braithwaite argumenteaza ca, printre nativii grupurilor americane, japoneze, japonez-americane din Hawaii si oamenii din mediul rural al Appalachiei, utilizarea tacerii ca act comunicativ este asociata cu comunicarea situatiilor in care exista o distributie cunoscuta si inegala de putere printre interlocutori. Cu alte cuvinte, cand interlocutorii isi recunosc in mod constient diferenta de statut, ei utilizeaza in mod constient tacerea.