Factorii constitutivi ai procesului de comunicare

Dupa ce am urmarit, in linii generale, notele definitorii ale conceptului de comunicare, caracteristicile semnelor si principalele clase in care acestea pot fi ordonate, suntem in masura sa trecem la construirea propriu-zisa a modelului de comunicare. Plasat in perspectiva teoriei generale a actiunii, acest model va fi unul structural-functional si se va contura progresiv prin determinarea factorilor care intervin in desfasurarea comunicarii si a interactiunilor cu care acestia se coreleaza.

Pentru a preintampina anumite obiectii - pana la un punct legitime - cu privire la demersul propus, dorim sa facem mai intai doua precizari:

(a) Toate incercarile de recuperare a fenomenului real de comunicare in limitele cunoasterii discursive comporta dificultati insurmontabile. Fiind un proces (i) complex, (ii) dinamic, (iii) continuu si (iv) circular, comunicarea nu poate sta in corespondenta perfecta cu replica ei teoretica: (i') simpla, (ii') relativ statica, (iii') discontinua si (iv') lineara. De aceea, nici modelul teoretic pe care il conturam nu va oferi o imagine fidela a comunicarii. Filmul alert al fenomenului analizat inseamna mai mult decat colectia de fotografii statice pe care o vom articula.

(b) Intentia noastra este aceea de a articula un model hermeneutic, iar nu un model empiric al comunicarii. Cu alte cuvinte, nu ne propunem sa realizam o descriere minutioasa a tot ceea ce se intampla in decursul comunicarii (in scopul formularii unor legi), ci vrem sa plasam intr-un cadru inteligibil doar acel minimum de "fapte" care ingaduie interpretarea si intelegerea corecta a comunicarii. Totusi, ne place sa credem ca variabilele comunicarii ce vor fi puse in joc au un grad suficient de independenta (neputand fi reduse unele la altele) si asigura o perspectiva de ansamblu completa asupra comunicarii.

Orice situatie de comunicare presupune, inainte de toate, doi actori (agenti sau protagonisti) care emit si recepteaza mesaje. Pentru a simplifica datele problemei, vom considera ca realizatorii comunicarii (indivizi sau grupuri de indivizi) emit si recepteaza mesajele in mod alternativ, trecand cu vederea, astfel, situatiile in care mesajele sunt emise si receptate simultan. Apeland la aceasta asumptie metodologica, suntem indreptatiti sa reprezentam comunicarea ca rezultat al juxtapunerii unor secvente comunicative elementare (SCE), in care doi agenti joaca alternativ rolurile de emitent (E) si de receptor (R).

Propusa ca prima aproximare a modului in care se desfasoara procesul de comunicare, schema de mai sus ne confrunta cu redutabila problema a "punctuatiei" (Interpunktion) comunicarii. Reconstituirea unui proces de comunicare prin insumarea a doua, trei, n SCE si stabilirea initiatorului acestuia (id est a individului care joaca prima data rolul de emitent) nu provoaca dificultati daca avem de-a face cu o comunicare delimitata strict in spatiu si timp. Insa, cele mai multe comunicari sunt urmari sau consecinte ale altor interactiuni semiotice care s-au desfasurat intre protagonistii acestora. Se prea poate ca ceea ce pare a fi inceputul unei comunicari sa fie, in realitate, o reactie intarziata la un mesaj anterior al "receptorului actual" .

Procesul de comunicare, ca juxtapunere a unor secvente comunicationale elementare

Caracterul ireversibil si cumulativ al comunicarii pare sa ne constranga la determinarea influentelor pe care comunicarile trecute le exercita asupra celor prezente. Or, raporturile unui proces de comunicare dat cu "istoria" acestuia se plaseaza la un nivel mult prea concret pentru a putea fi recuperate intr-un model general al comunicarii. De altfel, inclinam sa credem ca experienta de comunicare trecuta se regaseste, sub o forma sau alta, in caracteristicile biologice, psihice si sociale ale protagonistilor comunicarii.

In ideea de a conferi un plus de simplitate modelului de comunicare propus, ne vom focaliza atentia asupra unei singure secvente comunicative elementare, in care un individ emite, iar un alt individ recepteaza un mesaj, acceptand ca urmatoarea secventa este doar o "replica inversa".

Dupa toate aceste delimitari, poate prea restrictive, ale obiectului de studiu, putem trece la caracterizarea parametrilor necesari ai comunicarii.

1. Agentii comunicarii:emitentul si receptorul

emitentul (sau locutorul) este initiatorul comunicarii, adica cel care "face primul pas" in stabilirea unei interactiuni semiotice, in timp ce receptorul (sau alocutorul) este individul care se lasa antrenat in aceasta interactiune. Dupa cum am mentionat in subcapitolul dedicat explicitarii conceptului de comunicare, unii cercetatori privilegiaza rolul emitentului, iar altii rolul receptorului, pana acolo incat comunicarea este redusa la emiterea, respectiv la receptarea mesajului.

Cele doua pozitii extreme sunt deopotriva de paguboase, intrucat, pe de o parte, este sugerata posibilitatea de a identifica si masura o "performanta comunicativa individuala", iar pe de alta parte, succesul sau esecul comunicarii este pus in seama unui singur participant, desi el nu controleaza tot ceea ce se intampla in contextul acesteia. In ce ne priveste, credem ca emitentul si receptorul au acelasi statut, rolurile pe care le indeplinesc sunt la fel de importante, iar contributiile lor determina in proportii egale reusita versus esecul comunicarii. Comunicarea nu este un joc individual, ci unul de echipa. Toti cei care se implica in realizarea unei comunicari sunt la fel de responsabili pentru modul in care ea se desfasoara si se finalizeaza. Pentru a semnala egalitatea de statut, vom folosi termenul comunicator pentru a ne referi generic atat la emitent, cat si la receptor .

Abordarea comunicarii dintr-o perspectiva normativa impune determinarea gradului de autonomie si responsabilitate a indivizilor implicati. In acest sens, ar trebui sa optam intre doua puncte de vedere diametral opuse:

1. comunicatorii sunt "produse schimbatoare ale situatiilor prin care trec", altfel spus, creatii sui generis ale imprejurarilor in care se desfasoara procesul de comunicare;

comunicatorii sunt persoane care au un set de trasaturi constante si care, tocmai datorita acestui fapt, se comporta de-o maniera consistenta si predictibila in orice situatie .

Primul punct de vedere comporta dificultati mult prea mari pentru a fi acceptat. Astfel, daca este redus doar la "ceea ce este in relatie cu persoana cu care comunica", un comunicator nu poate fi confruntat cu respectarea neconditionata - in orice situatie - a unor reguli de comportament. Multitudinea si varietatea situatiilor de comunicare in care se angajeaza i-ar "ingadui" acestui comunicator sa fie imprevizibil si, pana la un punct, iresponsabil. Caci ce i se poate reprosa unei persoane care comunica foarte prost, daca admitem ca ea este produsul mediului in care se afla?

Acceptand ab initio ca prestatia unui comunicator este influentata de particularitatile situatiei in care se afla, sustinem fara echivoc faptul ca toti protagonistii comunicarii sunt, in ultima instanta, persoane autonome care aleg sa se comporte intr-un anumit fel si care isi asuma responsabilitatea pentru toate consecintele acestor comportamente deliberate. Numai unor asemenea persoane li se poate cere sa respecte diferite reguli de comunicare (reguli logice, reguli de eficienta, reguli de politete, reguli morale etc.).

Evaluarea comportamentelor manifestate intr-o situatie de comunicare si, intr-o masura mai mare, prezicerea comportamentelor comunicative viitoare reclama o mai buna determinare a comunicatorilor. Evident, aceasta determinare nu va merge pana la a corela calitatea comunicarii cu totalitatea caracteristicilor fizice, psihice si sociale ale emitentului si receptorului: sexul, varsta, starea de sanatate, acuitatea simturilor, memoria, vointa, temperamentul, starea afectiva, nationalitatea, cultura, confesiunea, starea materiala, educatia, ocupatia etc. Nivelul de abstractizare la care se desfasoara cercetarea noastra ne impiedica oricum sa facem acest lucru.

La acest punct se poate spune, inainte de toate, ca fiecare persoana angajata in procesul comunicarii se individualizeaza printr-o stare proprie. Aceasta stare este un produs al invatarii si incorporeaza calitatea organelor senzoriale, experientele perceptive anterioare, capacitatea de focalizare a atentiei, sistemul conceptual folosit, schemele logice aplicate in organizarea mesajelor etc. Specificitatea starii interne se rasfrange asupra perceptiei, astfel incat procesul de selectare, organizare si interpretare a stimulilor sensibili din mediu intr-un tablou coerent si inteligibil difera in proportii variabile de la un comunicator la altul. Diferentele de perceptie care pot fi localizate la nivelul comunicatorilor sunt pricinuite, dupa William Haney, de urmatoarele tendinte [4: 63-64]:

tendinta de a percepe ceea ce ne asteptam sau vrem sa percepem;

tendinta de a percepe caracteristicile unei persoane in functie de impresia generala pe care ne-o lasa acea persoana;

tendinta de a percepe in altii trasaturi pe care le avem noi insine, dar pe care nu vrem sau nu putem sa le cunoastem;

tendinta de a ne conserva prima impresie despre obiectul perceptiei noastre;

tendinta de a percepe o persoana in contextul caracteristicilor pe care le poseda grupul din care aceasta persoana face parte;

tendinta de a percepe comportamentul unei persoane in termenii relatiei de cauzalitate, fara a avea garantia ca au fost identificate riguros respectivele cauze.

Comportamentele manifestate intr-o situatie de comunicare trebuie corelate, in al doilea rand, cu conceptul de sine care este pus in joc de autorii acestora. Conceptul de sine este un set de teluri personale, competente, convingeri si valori prin care ne vedem pe noi insine sau, intr-o alta varianta, ceea ce "stim" ca suntem in relatie cu lumea si cu semenii nostri . El se manifesta in comportamentele emitentului si ale receptorului nu ca un dat imuabil, ci ca imagine de sine susceptibila de schimbare.

Astfel, un comunicator adopta la un moment dat cel mai bun concept de sine in functie de experienta trecuta si in perspectiva idealului de sine spre care nazuieste. Aceasta imagine de sine este probata, apoi, in mod fatal, o data cu stabilirea unor interactiuni (semiotice) cu semenii. In ciuda tendintei de a percepe doar acele reactii care sunt consistente cu conceptul de sine adoptat, comunicatorul in cauza nu poate ignora toate discrepantele intre ceea ce stie el ca este si ceea ce spun altii ca ar fi si isi va reconstrui imaginea de sine.

In contextul relatiei dintre emitent si receptor, "evolutia" conceptului de sine este reflectata de urmatoarele doua secvente:

(i) conceptul de sine prim al emitentului comportamentele emitentului reactiile receptorului conceptul de sine secund al emitentului

(ii) conceptul de sine prim al receptorului comportamentele receptorului reactiile emitentului conceptul de sine secund al receptorului

Rezumand cele consemnate mai sus, putem spune ca locutorul si alocutorul se angajeaza in procesul de comunicare ca "purtatori" ai unei personalitati distincte, ce rezulta din imbinarea unei stari interne cu un concept de sine, altfel spus, din unirea a ceea ce un comunicator este cu ceea ce el stie ca este. Personalitatea fiecarui comunicator este o unitate dinamica, care se manifesta in mod necesar doar in interactiunile acestuia cu lumea si cu semenii lui, dar care nu poate fi reconstituita complet din reactiile date la aceste manifestari.

MESAJUL

Urmatorul parametru al actelor de comunicare - mesajul - poate fi definit intr-o forma lapidara ca acea combinatie de semne pe care emitentul o transmite receptorului. Din nefericire, simplitatea acestei definitii este contrabalansata de faptul ca nu exista un punct de vedere unanim acceptat cu privire la proprietatile intrinseci ale mesajului.

Astfel, pentru Saundra Hybels si Richard Weaver mesajul este alcatuit din ideile, emotiile si sentimentele pe care locutorul vrea sa le transmita alocutorului sub forma materiala a semnelor .

Aceasta pozitie, aparent de bun simt, presupune reducerea semnificatiei semnelor la anumite "entitati psihice private", care pot fi transmise de la un individ la altul in diverse situatii de comunicare.

Or, unul si acelasi semn se asociaza, in functie de context, cu seturi de idei, credinte, atitudini, emotii sau sentimente diferite. Chiar daca am putea aproxima in aceste ansambluri eterogene de obiecte psihice o parte constanta, nu putem confirma - prin mijloace obiective - ca tocmai ea a facut obiectul transmiterii. Comunicarea nu se petrece intr-un spatiu privat, ci intr-unul public, care este determinat prin intermediul unor reglementari sociale si care este supus controlului intersubiectiv.

Intr-o varianta mai nuantata, Tatiana Slama-Cazacu sustine ca mesajul (material) "poarta cu sine si semnificatia", astfel incat alocutorul primeste o data cu stimulii perceptibili si "germenii productivi" ai sensului .

Nici acest punct de vedere nu ni se pare intru totul acceptabil. Fara indoiala, atunci cand formuleaza un mesaj, emitentul are o intentie de comunicare si coreleaza semnele din alcatuirea mesajului cu semnificatiile aferente. Insa, intentia de comunicare si semnificatiile in cauza nu intra in alcatuirea mesajului, pentru a-i forma continutul. Daca ar fi asa, atunci receptorul ar fi "condamnat" sa-l inteleaga perfect pe emitent, devreme ce, intrand in posesia mesajului, a preluat atat intentia de comunicare, cat si semnificatiile emitentului. Or, nu sunt rare situatiile in care receptorul sau nu intelege, sau intelege partial, sau intelege gresit mesajele primite.

Prin urmare, receptarea corecta a mesajului nu presupune scoaterea la lumina a unui ipotetic continut, ci asignarea, alocarea sau atribuirea "din afara" a unor semnificatii, in conformitate cu practica de comunicare a comunitatii din care face parte receptorul.

In consecinta, impartasim convingerea - la prima vedere, contrara simtului comun - ca "ceea ce se transmite este o forma si nu un sens" . Cu alte cuvinte, locutorul actioneaza in mod intentionat asupra alocutorului prin intermediul unui complex de semne pur material si perceptibil, interpretarea acestuia - id est corelarea lui cu anumite obiecte materiale sau mentale, cu anumite sisteme si practici sociale, cu anumite comportamente etc. - fiind opera exclusiva a receptorului. Fireste, aceasta informatie "recreata", desi apartine alocutorului, este pusa apoi, cu mai multa sau mai putina indreptatire, in seama locutorului, ca autor al mesajului primit.

3. CODUL

Potrivit unei definitii laconice, codul (C) este un sistem semiotic alcatuit din semne si reguli de utilizare a respectivelor semne.

Semnele care constituie un cod pot fi, in egala masura, cuvinte, indici, iconi sau simboluri.

Regulile de utilizare aferente semnelor sunt fie reguli de (buna) formare (sau de concatenare), fie reguli de desemnare. Regulile de formare permit construirea sau recunoasterea secventelor corecte de semne, iar regulile de desemnare asigura corespondenta dintre semne si semnificatiile lor.

Pentru a nu lasa loc unor nedorite confuzii, vom corela definitiile de mai sus cu urmatoarele precizari suplimentare:

(i) Codurile sunt sisteme eterogene, alcatuite din mai multe categorii de semne. Nici o comunicare nu se realizeaza exclusiv prin cuvinte, indici, iconi, sau simboluri, desi unele distinctii promovate de semioticieni (si pe care le vom aduce in atentie intr-un capitol al acestei lucrari), precum aceea dintre comunicarea verbala si comunicarea nonverbala, par sa acrediteze contrariul.

Putem spune, spre exemplu, ca participantii la o conversatie interactioneaza (preponderent) verbal, insa nu avem dreptul sa sustinem ca mesajele emise si receptate sunt formate pe baza unui cod exclusiv lingvistic, de felul limbii romane sau a limbii chineze. O data cu rostirea unui cuvant sunt folositi automat si unii indici paraverbali.

Pe de alta parte, nu putem admite nici centrarea unei comunicari (umane) pe un cod nonverbal pur. Chiar si atunci cand mesajul emis este alcatuit doar din indici sau iconi, apelul la registrul lingvistic este inevitabil, fie si pentru a recunoaste intentia de comunicare sau pentru a atribui semnificatii mesajului.

(ii) Codurile sunt apanaje ale unor colectivitati, nu "bunuri private" ale unor indivizi izolati. Caracterul social si public al codului este o conditie sine qua non a comunicarii. Doi indivizi pot comunica numai daca apartin aceleeasi comunitati si se raporteaza la codul specific acestei comunitati. Colectivitatea care se manifesta ca detinatoare absoluta a unui cod este de marime variabila, ea putand fi un anumit popor, dar si umanitatea luata in ansamblul ei.

Dupa cum in sanul unei societati putem distinge diverse grupuri sociale, tot asa in alcatuirea unui cod putem evidentia mai multe subcoduri, in functie de zona geografica, varsta, profesie, grad de instructie, confesiune, orientare politica, mod de viata adoptat etc. Este de remarcat, totusi, ca particularitatile subcodurilor nu afecteaza unitatea de ansamblu a codului din care fac parte.

(iii) Codurile sunt entitati dinamice, aflate intr-o permanenta schimbare. Antrenati de la nastere si pana la moarte in practica de comunicare a unei comunitati, noi tindem sa ne raportam la cod ca la un fenomen imuabil si independent de noi. Fiecare dintre noi se conformeaza la o "rutina" a comunicarii, incercand sa invete cat mai bine semnificatiile semnelor si regulile de utilizare a semnelor, ca si cum aceste semnificatii si reguli ar fi date o data pentru totdeauna. Or, necontenitele si variatele intrebuintari ale semnelor fac ca semnificatiile lor sa fie intr-o continua (pre) facere. In plus, desi nimeni nu poate aduce de unul singur schimbari la nivelul intregului cod, acesta se modifica permanent, prin socializarea "abaterilor" de la normele de folosire a semnelor.

(iv) Codurile nu pot fi insusite pe deplin de nici un comunicator. Tatiana Slama-Cazacu a facut constatarea ca in realitatea comunicarii nu opereaza ansamblul semnelor verbale - limba -, ci diferite "sisteme lingvistice individuale", care iau nastere in urma unui "proces selectiv de invatare", in cursul caruia limba devine un "bun personal". Din aceste sisteme lingvistice individuale si-ar alege emitentii in fiecare moment al comunicarii elementele necesare constituirii mesajului [8: 59].

Generalizand aceasta idee la fenomenul global de comunicare (in care intervin si semnele nonverbale), s-ar putea spune ca fiecare persoana se angajeaza in procesul comunicarii cu o parte anume a codului - idiolectul -, ca sistem individual de semne (verbale sau nonverbale) rezultat dintr-o experienta comunicationala unica. Particularitatile idiolectelor ar explica existenta unor grade diferite de performanta in actul emiterii, respectiv a unor grade diferite de competenta in actul receptarii. Cu cat un individ are o experienta de comunicare mai vasta, cu atat idiolectul lui va fi un instrument de comunicare mai eficient. El se va face inteles de un numar mai mare de semeni si va intelege, la randul lui, un numar mai mare de semeni.

Trebuie sa facem insa mentiunea ca posibilitatea comunicarii nu este asigurata de specificitatea idiolectelor, ci de similaritatile lor. Idiolectele nu sunt in fond decat rezultate ale unor "ucenicii" mai mult sau mai putin reusite in invatarea aceluiasi cod. Daca in sanul unei comunitati nu apar frecvent dificultati majore de comunicare se poate conchide ca idiolectele puse in joc de comunicatori au suficiente puncte de convergenta.

(v) Regulile de formare a mesajelor sunt insusite deopotriva prin studiu sistematic si prin imitatie. Printre locurile comune din campul teoretizarilor procesului de comunicare se numara si opinia ca forma verbala de comunicare este invatata intr-un cadru institutional, prin studiul sistematic al unor discipline, precum gramatica, logica, literatura, stilistica, retorica etc., iar tehnicile de comunicare nonverbala sunt deprinse in varii contexte informale, prin imitarea acelor expresii faciale, gesturi, posturi etc. care par sa se asocieze, in cele mai multe cazuri, cu o recompensa sociala.

Or, aceasta delimitare nu este, in fapt, atat de transanta. Cele doua forme de comunicare (verbala, respectiv nonverbala) nu pot fi invatate si practicate separat, ci numai impreuna. Spre exemplu, atunci cand invatam scrisul si cititul, deprindem concomitent anumite comportamente nonverbale care se asociaza de regula cu scrisul si cititul.

Asadar, chiar daca am asocia comunicarea verbala cu studiul sistematic si comunicarea nonverbala cu imitatia, neputinta de a separa de facto cele doua ipostaze ale comunicarii ne constrange sa acceptam ideea ca folosim ambele metode in deprinderea regulilor de formare a mesajelor.

De altminteri, corelarea regulilor de concatenare a cuvintelor cu studiul sistematic si a regulilor de combinare a semnelor nonverbale cu imitatia nu este absoluta. Analfabetii dovedesc faptul ca invatarea secventei verbale a comunicarii se poate face (suficient de bine) si prin imitatie, iar actorii, oratorii, diplomatii sau "persoanele din inalta societate" ne arata ca, in unele contexte, este utila deprinderea unor comportamente nonverbale prin studiu sistematic.

(vi) Regulile de desemnare coreleaza semnele din cod cu semnificatiile lor contextuale. Conform unei terminologii curente in teoria comunicarii, regulile de desemnare sunt reguli de referire si, ca atare, ele asigura semantica aferenta codului. Altfel spus, regulile de desemnare ne-ar ingadui sa punem in corespondenta semnele din cod cu anumite obiecte din afara codului.

In ceea ce ne priveste, preferam sa limitam regulile de desemnare la stabilirea unor corelatii intre semne si ceea ce ele semnifica in raport cu alte semne. Ar fi vorba aici, in ultima instanta, de asigurarea unei semnificatii extensionale (in terminologia lui St. Lesńiewski) sau a unui sens pentru fiecare combinatie corecta de semne. Spre exemplu, regulile de desemnare ale codului folosit de romani permit, in egala masura, atribuirea unui sens - adica a unei semnificatii contextuale - pentru enunturile "Cel care a fost in 2002 presedintele SUA este casatorit" si "Cel care a fost in 2002 regele SUA frecventeaza zilnic Sfanta Liturghie", chiar daca numai primul enunt are referinta.

4. SITUATIA

Ce-a de-a cincea variabila a procesului de comunicare, situatia (S), nu pare sa se lase "capturata" intr-o definitie concisa. De aceea, vom cauta s-o determinam succesiv, aratand mai curand ce nu este decat ce este.

(i) Situatia nu cuprinde intreaga realitatea fizica. Obiectele, starile de lucruri, evenimentele, procesele etc. la care comunicatorii nu se pot referi prin intermediul codului nu intra in alcatuirea situatiei de comunicare, chiar daca ele exista in mod actual.

(ii) Situatia nu coincide cu ansamblul semnificatiilor contextuale. Situatia nu contine nici o parte a codului si, ca atare, este o realitate "extra-semica". Semnificatiile rezultate din regulile de desemnare ale codului formeaza impreuna doar temelia situatiei. Intr-o oarecare masura, relatia dintre situatie si semnificatiile contextuale este analoaga raportului dintre lama si manerul unui cutit. Daca nu se coreleaza cu o situatie, semnificatiile contextuale sunt jocuri inutile ale mintii. Daca nu se sprijina pe semnificatiile aferente unui cod, situatia este inutilizabila. Desi au naturi diferite, situatia si ansamblul semnificatiilor contextuale sunt parti inseparabile ale aceluiasi intreg.

(iii) Situatia nu este o nascocire a unui individ izolat. In lucrarea How Real is Real, Paul Watzlawick a facut in acest sens o remarca interesanta, dar oarecum neclara:

"Cea mai periculoasa iluzie este aceea ca exista o singura realitate. Ceea ce exista in fapt sunt diferite versiuni ale realitatii, unele dintre ele contradictorii, toate fiind insa rezultate ale comunicarii, iar nu reflectii ale adevarurilor eterne si obiective"[11].

Fara indoiala, realitatea (adica situatia) la care se raporteaza comunicatorii nu este realitatea fizica absoluta, acea "realitate unica" aflata dincolo de orice contingenta. Ea este, intradevar, indisolubil legata de comunicare. Putem spune chiar, intr-o oarecare masura, ca este un produs al comunicarii.

Totusi, situatia nu este o versiune arbitrara a realitatii, pe care sa o poata propune un individ dupa bunul sau plac. Situatia este realitatea pe care o impartasesc toti membrii unei comunitati, ca utilizatori ai aceluiasi cod. Emitentul si receptorul se angajeaza in comunicare cu cate o versiune proprie a situatiei, doar in masura in care folosesc un anume idiolect. Insa, asa cum idiolectele sunt compatibile, datorita apartenentei lor la acelasi cod, tot asa versiunile situatiei sunt congruente, intrucat se ancoreaza in aceeasi realitate.

Nu putem sa nu semnalam in acest context riscurile majore pe care le comporta dependenta situatiei de cod. Daca situatia nu este ceva obiectiv, ci o proiectie a codului, atunci nu este exclus ca o intreaga societate sa fie manipulata - in raporturile ei cu realitatea - de o oligarhie care controleaza codul societatii. George Orwell a condensat acest scenariu sinistru intr-o "lamurire" pe care O'Brien i-o da nonconformistului Winston Smith:

"N-ai vrut sa te supui, iar pretul nesupunerii este alienarea. Ai preferat sa fii un nebun, un minoritar, chiar de unul singur. Insa s-o stii de la mine, Winston, numai un spirit disciplinat e in masura sa perceapa realitatea. Pe cand dumneata crezi ca ea e ceva obiectiv, in afara subiectului, ceva ce exista numai prin sine. Crezi de asemenea ca firea firii se arata doar prin ea insasi. Cand, autoinselandu-te, ti se pare ca vezi ceva, crezi ca si toti ceilalti ar trebui sa vada acelasi lucru. Dar te asigur, Winston, realitatea nu e in afara. Realitatea salasluieste numai in constiinta omului, nicaieri in alta parte. Nu o minte individuala, strimba si trecatoare, ci doar constiinta colectiva si nemuritoare a Partidului e in masura s-o capteze. Ceea ce Partidul sustine ca e adevar, e intr-adevar adevar. E cu neputinta sa cunosti realitatea, fara a o vedea cu ochii Partidului. E tocmai lucrul pe care urmeaza sa ti-l insusesti, Winston. Pentru aceasta e necesar din parte-ti un act de autodistrugere, un efort de vointa."[12]

Din fericire, situatia sumbra descrisa in romanul lui Orwell nu a devenit realitate decat partial si pentru o perioada relativ scurta de timp, in dictaturile contemporane. Doar sub regimurile fasciste si comuniste, anumite pseudo-elite funeste au reusit sa manipuleze pana la un punct masele de cetateni prin deformarea codurilor.

Un posibil motiv de optimism in acest sens este acela ca practica de comunicare a unei societati este atat de vie, incat nici un grup nu poate s-o subjuge, oricat de rafinate ar fi mijloacele folosite. Uzul cotidian al codului poate sa faca inofensive, prin inevitabilele abateri de la norme, toate instrumentele de manipulare a realitatii prin limbaj. Prin urmare, situatia (de comunicare) nu este si nici nu poate fi nascocirea unei oligarhii.

(iv) Situatia contine, deopotriva, fapte brute si fapte institutionale . Cu alte cuvinte, in alcatuirea situatiei la care se refera comunicatorii intra atat lucrurile independente de vointa umana (precum inundatiile, venirea primaverii, racirea vremii etc.), cat si faptele care exista doar in virtutea unor acorduri intre oameni (cum ar fi casatoriile, botezurile, declaratiile de razboi, incheierea unor tratate de pace etc.). Or, chiar si procesele de comunicare au un caracter institutional. Ele pot fi incluse intr-o situatie aferenta unei metacomunicari.

(v) Situatia este vizata prin orice tip de enunt. Referirea la realitate este legata, indeobste, de enunturile declarative, prin care sunt descrise (sau relatate) anumite stari de lucruri. Insa, acest lucru se realizeaza in orice interactiune semiotica, indiferent de structura mesajului pus in joc. Spre exemplu, daca emitentul intreaba "Cine a descoperit continentul America?", iar receptorul raspunde "Cristofor Columb", ei se declara partasi la aceeasi situatie, din care fac parte, printre altele, o intindere mare de uscat, un om si o actiune.

In concluzie, situatia este realitatea extra-semica la care fac referire membrii unei comunitati prin folosirea unui cod. Ea nu este ceva dat, ci o realitate care se transforma in stricta corespondenta cu evolutia codului.

5. CANALUL DE TRANSMITERE

Ultimul parametru al comunicarii pe care il punem in joc este canalul de transmitere (CT), adica drumul pe care il strabat stimulii din alcatuirea mesajului de la emitent la receptor.

Caile pe care circula semnele intre emitenti si receptori pot fi naturale sau artificiale. Canalele naturale de transmitere corespund organelor noastre de simt (vizual, auditiv, olfactiv, tactil si gustativ), iar cele artificiale sunt produse tehnice ale omului: benzile de frecventa radio, sisteme mecanice sau electronice, cabluri electrice etc.

Cea mai importanta cerinta pe care trebuie sa o respecte canalele de transmitere este aceea de a asigura transmiterea cat mai eficienta si cat mai putin distorsionata a mesajelor, in ciuda zgomotelor sau a bruiajelor care le afecteaza.

Or, eficienta si acuratetea transmiterii unui mesaj par sa stea intr-o relatie antinomica. Daca se mizeaza pe eficienta, este foarte probabil ca mesajul sa ajunga distorsionat de bruiaje la receptor. In schimb, daca se urmareste cu precadere acuratetea transmiterii, trebuie sporita redundanta mesajelor si, astfel, este afectata eficienta comunicarii.

Ar mai fi de consemnat aici faptul ca natura canalului de transmitere folosit, ne permite sa determinam, intr-o oarecare masura, caracteristicile relatiei sociale care s-a stabilit intre emitent si receptor in rastimpul comunicarii.

Folosirea canalelor de transmitere naturale semnaleaza, pana la un punct, o relatie sociala apropiata (este, prin excelenta, cazul conversatiei), in timp ce utilizarea canalelor de transmitere artificiale sugereaza instituirea unei relatii sociale complementare (cum ar fi, de pilda, videoconferinta primului ministru cu prefectii si alte autoritati din teritoriu).

La incheierea acestei abordari structurale a comunicarii, vom detalia intr-o noua diagrama alcatuirea secventelor comunicationale elementare, astfel incat sa fie corelate toate cele sase variabile prezentate:

3. Factorii constitutivi ai procesului de comunicare