INTERACTIUNI SUBSUMATE PROCESULUI DE COMUNICARE

INTERACTIUNI SUBSUMATE PROCESULUI DE COMUNICARE

In subcapitolul precedent am cautat sa evidentiem avantajele interpretarii actelor de discurs ca actiuni complexe, analizabile in subactiuni - unele verbale, altele nonverbale -, precum si importanta egala pe care o au interlocutorii in cursul interactiunii comunicative. In cele ce urmeaza, vom incerca sa generalizam rezultatele obtinute, raportandu-ne la comunicare in general (indiferent de formele specifice ale acesteia: verbala sau nonverbala; interpersonala, in cadrul grupurilor restranse sau publica; formala sau informala; etc.) si intocmind un tablou complet al componentelor acestor acte, in relatie cu parametrii comunicarii pusi in joc.

Inainte de a trece la prezentarea propriei versiuni a sistemului de (inter) actiuni la care revine comunicarea, ne vom face datoria de a trece in revista contributiile pe care le-am luat ca puncte de reper in demersul nostru.

Pentru a explica felul in care se realizeaza comunicarea lingvistica (orala), Karl Bühler a construit un model simplu si sugestiv (das Organon-Modell der Sprache), in care "fenomenul acustic" - altfel spus, mesajul - coreleaza trei variabile distincte: (a) emitentul, (b) receptorul si (c) obiectele sau starile de lucruri (la care se refera mesajul).

Aceste variabile sunt legate apoi de cate o functie aparte a limbii: (a') functia de exprimare (a starii psihologice in care se afla emitentul), (b') functia de incitare sau de apelare (a receptorului) - in directia atingerii unui scop -, respectiv (c') functia de reprezentare (a realitatii).

Pe aceeasi linie a identificarii functiilor limbajului, Roman Jakobson a conturat un model semiotic hexadic, alcatuit din variabilele pe care, de altfel, le-am luat si noi in considerare (emitentul, receptorul, mesajul, codul, situatia si canalul de transmitere) si in care, alaturi de functiile bühleriene - expresiva, incitativa (sau conativa) si referentiala -, apar trei noi functii: poetica (la nivelul mesajului), metalingvistica (la nivelul codului) si fatica (la nivelul canalului) .

Cautand sa evidentieze complexitatea fenomenului de comunicare, Paul Watzlawick a distins doua aspecte ale mesajelor transmise de emitent: aspectul continutului si aspectul relatiei (dintre comunicatori).

Primul aspect ar viza planul denotativ sau referential al comunicarii, adica obiectele si starile de lucruri din realitate la care trimit mesajele, iar cel de-al doilea aspect ar reuni autorevelarea emitentului, apelul la receptor si relatia propriu-zisa dintre interlocutori.

La toate acestea s-ar adauga aspectul metacomunicativ al mesajelor, care indica modul in care acestea sunt percepute si intelese .

Ultimele doua contributii pe care le-am valorificat la acest punct al cercetarii noastre apartin lui Rolf H. Bay si Bernd Fittkau [15: 18-28] si au drept numitor comun determinarea unor niveluri sau planuri ale procesului de comunicare si evidentierea caracterului interactiv al acestuia.

Potrivit autorilor invocati, atunci cand transmite un mesaj receptorului, emitentul actioneaza in patru planuri distincte - planul realitatii, planul relatiei, planul autorevelarii si planul apelului -, cautand sa "raspunda", prin intermediul semnelor care alcatuiesc mesajul, la urmatoarele intrebari:

Despre ce il informez pe receptor?

Cum il tratez pe receptor si cum vad relatia mea cu el?

Ce spun despre mine receptorului?

La ce il indemn pe receptor?

Este de remarcat faptul ca fiecare emitent se plaseaza in rastimpul formularii mesajului la toate cele patru niveluri, insa nu in aceeasi masura. Accentul deosebit pus pe o dimensiune a comunicarii sau alta este determinat in mare parte de particularitatile contextelor in care se desfasoara comunicarea. Spre exemplu, autorul unui articol stiintific va insista foarte probabil pe dimensiunea referentiala a comunicarii, conducatorul unei institutii, pe dimensiunea hortativa, tinerii casatoriti, pe dimensiunea autorevelarii, iar doi prieteni in timpul unei conversatii, pe dimensiunea relationala.

Evident, acest lucru nu inseamna ca celelalte dimensiuni ale comunicarii sunt cu totul ignorate. Astfel, in cuprinsul acestei carti, eu caut sa ma plasez cu preponderenta la nivelul realitatii, incercand sa ma refer cat mai adecvat la fenomenul comunicarii. Pe de alta parte insa, vreau sa atrag atentia asupra unor aspecte personale, care ma definesc ca cercetator, incerc sa stabilesc o relatie cu virtualii cititori ai cartii si urmaresc sa influentez gandurile si comportamentele acestora.

Ceea ce ne-a atras in mod deosebit atentia la contributiile lui Rolf Bay si Bernd Fittkau este explicitarea rolului jucat de alocutor in desfasurarea procesului de comunicare. Avand statutul de partener "cu drepturi egale", alocutorul realizeaza o serie de actiuni complementare celor savarsite de locutor. In acest sens, el se plaseaza concomitent in planul realitatii, planul relatiei, planul autorevelarii si planul apelului si cauta sa raspunda la urmatoarele intrebari:

Cum trebuie sa inteleg realitatea?

Cum ma trateaza locutorul?

In ce stare psihologica se afla locutorul?

Ce vrea locutorul sa simt, sa gandesc sau sa fac?

Priceperea de a evolua la toate cele patru niveluri ale comunicarii, abilitatea de a deslusi intentiile de comunicare ale locutorului aferente fiecarui nivel si capacitatea de a raspunde adecvat la aceste intentii dau masura aportului adus de alocutor la succesul unei comunicari.

Dupa ce am prezentat, in linii generale, prestatiile lui Karl Bühler, Roman Jakobson, Paul Watzlawick, Rolf Bay si Bernd Fittkau, ca premise ale propriului model al comunicarii, putem trece la conturarea progresiva a acestuia.

Orice instanta a procesului de comunicare presupune desfasurarea unor actiuni la nivelul tuturor variabilelor care intervin in structura ei: emitentul, receptorul, mesajul, codul, situatia si canalul de transmitere. Aceste actiuni sunt savarsite de catre emitent si receptor ca parti complementare ale unei interactiuni, in vederea atingerii urmatoarelor obiective:

1. manifestarea personalitatii proprii, determinarea unui concept de sine convenabil si cultivarea stimei de sine;

2. satisfacerea unei nevoi in raport cu semenii (obtinerea unor bunuri materiale, servicii, informatii, incurajari, sfaturi, laude etc., respectiv cresterea gradului de predictibilitate a comportamentelor celorlalti);

3. imbunatatirea performantei comunicative, prin asimilarea in propriul idiolect (o data cu emiterea, respectiv receptarea mesajelor) a unei parti cat mai insemnate din cod;

4. probarea folosirii corecte a codului, prin intermediul controlului intersubiectiv;

5. construirea unei versiuni cat mai fidele a realitatii, astfel incat sa se simta in siguranta si sa-si sporeasca sansele de reusita in toate celelalte actiuni pe care le intreprind;

6. integrarea intr-un grup social, pentru a putea beneficia de cooperarea semenilor lor.

Pentru a fi mai expliciti, subliniem faptul ca nici unul dintre cele sase obiective enumerate mai sus - obiective care motiveaza, in proportii variabile, orice act de comunicare - nu poate fi realizat de emitent sau de receptor in mod independent, ci numai prin cooperare. Daca actiunile comunicatorilor nu se conjuga in interactiuni, este imposibil sa se ajunga la o comunicare reusita. De aici se poate conchide, cu indreptatire, ca procesul de comunicare este o "afacere colectiva", fiecare participant la desfasurarea acestuia fiind la fel de responsabil pentru succesul lui.

Ar fi de remarcat, apoi, ca nu este suficient ca emitentul si receptorul sa-si orienteze actiunile spre atingerea acelorasi obiective. Ei trebuie sa le acorde aceeasi importanta, astfel incat actiunile lor sa se imbine armonios in interactiunile aferente. Spre exemplu, in contextul unei conversatii, emitentul poate urmari cu preponderenta ameliorarea conceptului de sine si intarirea relatiei cu receptorul. In aceste conditii, receptorul ar trebui sa se concentreze pe discernerea aspectelor personale dezvaluite de emitent si pe identificarea naturii relatiei sociale vizate, pentru ca raspunsul dat in secventa de comunicare urmatoare sa corespunda asteptarilor emitentului. Daca receptorul procedeaza altfel, mizand, de pilda, pe dimensiunea referentiala a comunicarii, el va remarca, foarte probabil, redundanta mesajului sub acest raport si (in masura in care n-a aflat nimic nou privitor la realitate) ii va transmite interlocutorului dezamagirea pe care o resimte fata de calitatea comunicarii. Consecinta imediata a acestui fapt va fi, fara indoiala, blocarea conversatiei.

Tinand cont de precizarile mentionate mai sus, vom prezenta perechile de actiuni ale interlocutorilor (id est interactiunile realizate de acestia), in ordinea enumerarii obiectivelor care sunt vizate si cu mentiunea ca ele au aceeasi pondere la reusita intregului proces de comunicare.

5. Interactiunile care alcatuiesc procesul de comunicare

Inainte de a trece la prezentarea propriu-zisa a celor sase interactiuni, dorim sa subliniem faptul ca ele alcatuiesc de fapt o secventa comunicationala elementara. Daca avem de-a face cu un proces de comunicare complex, altfel spus, cu o succesiune de secvente comunicative elementare, vom intelege ca protagonistii acestuia indeplinesc alternativ rolurile de emitent si de receptor si realizeaza alternativ actiunile corespunzatoare respectivelor roluri.

1. autorevelare-discernere. Prima interactiune pe care o supunem atentiei este centrata pe emitent si priveste efortul acestuia de a-si reevalua in mod pozitiv propria persoana prin "filtrul" receptorului.

Contributia emitentului la acest nivel semiotic, autorevelarea (sau autodezvaluirea), revine la dezvaluirea unor aspecte personale (emotii, sentimente, impresii, atitudini, convingeri, sperante, intentii, angajamente etc.), care sunt tinute - de regula - ascunse, cu intentia de a inlesni comunicarea prezenta. Conform procedurii folosite in determinarea altor fenomene, vom detalia aceasta definitie cu cateva precizari, pentru a recupera cu o mai mare acuratete complexi聴atea actiunii de autorevelare.

(i) Autorevelarea este o actiune voluntara. In sfera autorevelarii nu pot fi incluse comportamentele expresive, manifestate neintentionat de emitent, chiar daca ele "spun" foarte multe despre personalitatea acestuia. Interpretarea comportamentelor expresive este deosebit de utila in cunoasterea semenilor, insa ea nu survine in situatiile de comunicare, ci in cele de simpla observare. Totodata, autorevelarea exclude marturisirile obtinute prin constrangere sau prin administrarea unor droguri, intrucat, in asemenea cazuri, emitentului ii este anulata libertatea de a actiona in sensul dorit de el.

(ii) Autorevelarea furnizeaza informatii care vizeaza exclusiv persoana emitentului. Toate referirile care sunt subsumate autorevelarii trebuie sa fie, in ultima instanta, mijloace de manifestare a personalitatii emitentului sau, mai exact, cai de transmitere a modului in care emitentul se priveste pe sine. Informatiile vehiculate in actul autorevelarii se intrepatrund, de regula, cu informatii referitoare la realitate, la interlocutori, la relatiile intretinute cu acestia etc. si nu arareori pot fi confundate cu ele.

De aceea, doar receptorii priceputi in discernerea informatiilor autorevelatorii pot separa ceea ce trimite la persoana emitentului de ceea ce vizeaza alte variabile ale comunicarii, cu atat mai mult cu cat emitentul nu-si exprima explicit intentia de autorevelare, prin formulari de tipul "Recepteaza urmatorul enunt ca mijloc de autorevelare a personalitatii mele". Spre exemplu, numai un receptor versat poate hotari - in functie de context - in ce masura enuntul "Esti singurul care ma poate intelege" il vizeaza pe el si in ce masura acesta dezvaluie un aspect al personalitatii emitentului (cum ar fi nesiguranta, neincrederea maladiva in semenii sai sau anxietatea).

(iii) Informatiile transmise in actul autorevelarii sunt inedite pentru receptor. Ca atare, nu vom lega autorevelarea de aducerea la cunostinta a unor afecte, ganduri sau fapte care sunt deja cunoscute de receptor sau care pot fi aflate relativ usor de acesta dintr-o alta sursa. Spre exemplu, un barbat de 25 de ani, incruntat, rosu la fata, cu pumnii stransi si care foloseste un ton ridicat al vocii nu se autoreveleaza persoanei care se afla in fata lui atunci cand spune "Sunt barbat", "Sunt tanar", "Am o deviatie de sept", "Sunt furios", "Nu imi pot controla intotdeauna pornirile", "Am cetatenia romana" etc., deoarece toate aceste aspecte fie sunt evidente pentru receptor, fie pot fi cunoscute ulterior de acesta fara ajutorul emitentului.

(iv) Autorevelarea este menita sa catalizeze comunicarea. Pentru a putea fi incluse in sfera autorevelarii, informatiile referitoare la propria personalitate pe care emitentul le transmite in mod intentionat receptorului trebuie sa aiba legatura nemijlocita cu situatia prezenta de comunicare. Daca nu contribuie la imbunatatirea relatiei de comunicare dintre emitent si receptor, informatiile personale (referitoare la trecut) nu apartin autodezvaluirii, oricat de detaliate si de intime ar fi ele. Trecutul este relevant si trebuie luat in considerare ca obiect al autorevelarii numai daca poate explica de ce emitentul reactioneaza intr-un anumit fel si nu in altul .

(v) Autorevelarea este, prin definitie, o actiune onesta. Unii autori considera ca onestitatea sau sinceritatea este una dintre valorile posibile ale autorevelarii . Procedand astfel, ei par sa admita implicit ca ar exista si autorevelari care nu au aceasta valoare, adica autorevelari nesincere. Or, nu se poate dezvalui constient decat ceea ce este, iar nu ceea ce nu este. Cel care incearca intentionat sa creeze o impresie falsa cu privire la sine nu realizeaza o autorevelare (nesincera), ci o simulare. Autorevelarea nu poate fi decat sincera. In consecinta, expresia "autorevelare sincera" este un pleonasm, iar expresia "autorevelare nesincera" este o contradictie in termeni.

Doua probleme decurg imediat din aceasta ultima precizare: (a) statutul disimularii in raport cu procesul de comunicare si (b) "autorevelarea" sincera a unor aspecte personale ireale.

Nefiind o ipostaza a autorevelarii, disimularea poate fi asociata cu doua situatii semiotice distincte. Daca receptorul se lasa inselat si se comporta in acord cu intentia perfida a emitentului, actiunea de disimulare este parte integranta a comunicarii, cu mentiunea ca ea nu faciliteaza, ci impieteaza desfasurarea acesteia. Cu cat simularea este mai izbutita, cu atat situatia de comunicare se deterioreaza mai tare. Daca receptorul remarca lipsa de onestitate a emitentului, atunci el trece din situatia de comunicare in care se afla intr-o situatie de observare, percepand si interpretand indicii nesinceritatii drept comportamente expresive.

Ce se intampla atunci cand emitentul ii impartaseste cu buna credinta receptorului informatii ireale despre sine? La prima vedere, n-ar putea fi vorba aici nici de autorevelare (deoarece nu se dezvaluie ceva existent), nici de simulare (intrucat lipseste intentia de a insela).

Cheia depasirii acestei dileme este data de structura personalitatii emitentului. Dupa cum am mentionat intr-un subcapitol precedent, individualitatea emitentului este asigurata de imbinarea starii lui interne cu conceptul de sine pe care si l-a format in urma intregii lui experiente de viata. Spre deosebire de starea interna, conceptul de sine cuprinde atat aspecte reale, cat si aspecte presupuse de emitent a fi reale. Or, tocmai la aceste aspecte false din conceptul de sine poate face referire, cu onestitate, emitentul. Prin urmare, aceasta actiune trebuie socotita, in ultima instanta, ca autorevelare.

Autorevelarea se distinge de celelalte actiuni care compun procesul de comunicare prin urmatoarele sase dimensiuni sau calitati :

informatia

valenta

acuratetea

oportunitatea

accesibilitatea si

eficacitatea

(1) Informatia vehiculata in actul autorevelarii poate fi apreciata in functie de "largimea" si de "profunzimea" ei. Largimea este data de frecventa si durata referirilor la sine, iar profunzimea, de gradul de intimitate al aspectelor dezvaluite. Autorevelarile care au o largime considerabila se realizeaza, de regula, la un nivel superficial si vizeaza aspecte care nu comporta riscuri semnificative pentru emitenti: preferinte literare sau artistice, convingeri politice (in cadrul unei societati democratice), aprecieri asupra unor probleme sociale - somajul, sanatatea publica, educatia, regimul proprietatii s.a. -, deprinderi dobandite prin efort propriu, modalitati de petrecere a timpului liber etc. Aceste autodezvaluiri superficiale intervin in toate compartimentele sociale, oricare ar fi natura relatiilor stabilite intre comunicatori. Pe de alta parte, autodezvaluirile de natura intima - privind problemele de constiinta, calitatea relatiei conjugale, viciile ascunse, antipatiile nutrite fata de superiori, eventualele aversiuni rasiale, orientarea sexuala etc. - sunt practicate intr-o masura foarte redusa si numai in cazul in care relatia dintre interlocutori este suficient de stransa .

(2) Sub raportul valentei, autorevelarile sunt fie pozitive, fie negative. Pentru a-si prezerva stima de sine si pentru a-si consolida un statut social convenabil, comunicatorii cauta sa se dezvaluie semenilor mai ales prin aspectele personale care ii avantajeaza. Ei aduc in lumina "partea rea" a personalitatii lor, doar atunci cand sunt incredintati ca interlocutorii nu vor folosi informatiile obtinute pentru a le crea prejudicii.

(3) Acuratetea autorevelarii este conditionata de gradul in care emitentul se cunoaste si se accepta pe sine. Inainte de a-i aduce cuiva la cunostinta afectele, cunostintele si reactiile proprii sau anumite elemente ale conceptului de sine, emitentul trebuie sa fie constient de ele si sa le asume ca atare (chiar daca in unele cazuri nu ii face placere). Or, cunoasterea si acceptarea de sine presupun o expunere cat mai constienta in fata interlocutorilor si un raspuns cat mai onest din partea acestora. Cei care nu isi asuma riscuri in relatiile cu semenii lor - mascandu-si sinele - si cei care nu vor sa "vada" decat reactii favorabile la comportamentele lor nu pot practica o autorevelare exacta.

(4) Judecata prin prisma oportunitatii, autorevelarea trebuie pusa in corespondenta cu contextele in care este bine sa fie practicata si cu situatiile in care realizarea ei influenteaza negativ relatia dintre comunicatori.

In acest sens, David W. Johnson [17: 20] sustine ca autorevelarea este oportuna numai daca:

a.      nu este intamplatoare si izolata, ci parte a unei relatii continue,

b.     este reciproca,

c.      priveste ceea ce se intampla in prezent,

d.     creeaza o sansa rezonabila de a imbunatati relatia dintre interlocutori,

e.      este corelata cu efectele pe care le are asupra receptorului,

f.      se amplifica atunci cand relatia dintre comunicatori intra in criza si

g.     se indreapta gradual catre un nivel mai profund.

Acestor sapte conditii li se pot adauga, in acord cu propunerea lui Owen Hargie [18b: 230-231], inca cinci, la fel de importante:

a.      receptorul are un statut egal sau superior celui al emitentului (autorevelarea de la superior la inferior deteriorand, de regula, raportul ierarhic existent),

b.     receptorul nu este coplesit cu informatii personale (excesul creand intotdeauna o reactie adversa),

c.      se tine seama de rolurile interlocutorilor (necuvenindu-se, de pilda, ca o mama sa se destainuie mai curand copiilor decat sotului),

d.     este adaptata circumstantelor spatio-temporale (fapt pentru care, spre exemplu, un bolnav de colita nu trebuie sa ofere convivilor detalii privind neplacerile sale) si

e.      relatia dintre comunicatori este suficient de stransa.

(5) Accesibilitatea autorevelarii revine la usurinta cu care o persoana dezvaluie altora informatii personale. Ea este conditionata de caracteristicile psihologice ale emitentului, de educatia primita de acesta si, nu in ultimul rand, de nivelul priceperii cu care este practicata. Astfel, un extrovertit se autoreveleaza intr-o mai mare masura decat un introvertit, un membru al protipendadei se devaluie mult mai putin decat o face un om simplu (fiindca a fost educat sa procedeze astfel), iar cel care nu a exersat continuu autorevelarea intampina dificultati majore de exprimare.

(6) Ultima calitate cu care confruntam autorevelarea - eficacitatea - este si cea mai importanta, intrucat priveste chiar finalitatea actiunii savarsite.

Ca orice comportament voluntar, autodezvaluirea vizeaza atingerea unor obiective, dintre care cinci par a avea o importanta deosebita:

a.      dezvoltarea conceptului de sine;

b.     initierea sau deblocarea comunicarii;

c.      incurajarea reciprocitatii;

d.     obtinerea unor informatii relevante despre persoana receptorului;

e.      identificarea si fructificarea unor similaritati cu receptorul.

(a) Dupa cum am mentionat, conceptul de sine se formeaza pe masura ce se castiga informatii despre propria persoana, iar aceste informatii sunt date, cu precadere, de reactiile receptorului la aspectele personale dezvaluite. Fara o expunere progresiva si sincera in fata semenilor, nimeni nu poate sa ajunga sa se cunoasca pe sine.

(b) Atunci cand initiaza o comunicare, fiecare individ trebuie sa stabileasca o relatie cu cel putin un alt individ, parcurgand in esenta trei etape: constientizarea prezentei celuilalt, contactul superficial si mutualitatea. Fiecare trecere de la o etapa la alta este conditionata in mod necesar de realizarea unei autorevelari din ce in ce mai substantiala. Autodezvaluirea nu se impune doar in faza initierii comunicarii, ci si pe tot parcursul ei, mai ales cand apar momente de impas. Dezvaluirea inspirata a unor aspecte personale poate risipi eventuala reticenta a interlocutorului de a continua comunicarea.

(c) Relatiile sociale se supun unei reguli a mutualitatii: ceea ce vrem sa faca semenii nostri trebuie sa facem si noi insine. Prin urmare, daca vrem sa aflam date relevante despre interlocutorii nostri, trebuie sa fim dispusi sa le dezvaluim aspecte ale propriei personalitati.

(d) Pentru a mentine si dezvolta o relatie de durata cu un individ, ne asteptam sa-l cunoastem suficient de bine, astfel incat sa nu fim surprinsi de comportamentele lui viitoare. Dat fiind faptul ca nu putem patrunde in "interiorul" lui pentru a sti ce este, nu avem decat sa-l incurajam sa se autodezvaluie si sa ne spuna ce stie el ca este.

(e) Cunoasterea personalitatii interlocutorului nu are doar menirea de a ne feri de surprize in legatura cu comportamentele lui viitoare; ea ne ofera si sansa de a determina acele "puncte de convergenta" care se pot constitui in premise ale cooperarii cu acesta.

Pentru a observa cu mai multa acuratete autodezvaluirea practicata de cineva si pentru a o putea fructifica in mod eficient, este bine sa tinem seama de factorii care o influenteaza in mod semnificativ [19: 278-280]:

efectul diadic

marimea auditoriului

subiectele vizate

valenta

sexul, rasa, nationalitatea si varsta

relatia cu receptorul

(1) Autorevelarea este, de regula, reciproca si se dezvolta in spirala. Daca o persoana se dezvaluie pe sine, persoana cu care interactioneaza va face foarte probabil acelasi lucru, ciclul reluandu-se la o scara mai mare, astfel incat autorevelarea va fi tot mai ampla si mai profunda. In mod analog, daca un comunicator se inchide in el insusi sau daca se ascunde in spatele stereotipiilor aferente rolurilor sociale pe care le indeplineste, interlocutorul sau va adopta comportamente defensive similare.

(2) Autorevelarea are cele mai multe sanse de reusita atunci cand survine intre doua persoane sau in cadrul unor grupuri restranse. Ea nu este si nici nu trebuie practicata in situatiile formale de comunicare, la care participa un numar prea mare de indivizi. Astfel, dezvaluirea unor aspecte personale la o sesiune de comunicari stiintifice sau la o conferinta publica este cu totul contraindicata, intrucat nu corespunde asteptarilor auditoriului si nu pot fi urmarite reactiile acestuia. O asemenea dezvaluire nici n-ar trebui numita autorevelare, ci "exhibitionism" sau "expunere publica".

(3) Natura problemelor la care se face referire in actul de autorevelare influenteaza (dupa cum am mentionat putin mai sus) cantitatea si calitatea informatiilor transmise. Comunicatorii sunt indeobste dornici sa dezvaluie acele aspecte despre sine care potenteaza interactiunile lor semiotice, fara a-i pune in situatii vulnerabile: pareri filosofice, gusturi artistice, preferinte culinare, experiente turistice etc. Ei sunt insa foarte reticenti in aducerea la cunostinta interlocutorilor a informatiilor care ar putea fi folosite impotriva lor: averea posedata, anumite experiente penibile, dusmanii personale, frustrari sexuale, vicii, slabiciuni etc.

(4) Dezvaluirea sinelui se face preponderent pe linia aspectelor de personalitate pozitive, doar intr-un stadiu mai avansat al relatiei dintre interlocutori aducandu-se in lumina - cu multa prudenta - si aspectele negative. Cel putin doua motive stau la baza acestei atitudini: (a) comunicatorii care practica o autorevelare pozitiva par mai atractivi si isi sporesc sansele de a inchega relatii sociale care sa le fie favorabile, respectiv (b) autodezvaluirea negativa poate fi folosita impotriva persoanei care o realizeaza, cu atat mai mult cu cat ea este privita (cel putin in faza initierii unei relatii) ca o abatere de la normele ce reglementeaza aceasta actiune.

(5) Urmandu-l pe Joseph DeVito [19: 279-280], supunem atentiei cateva rezultate ale unor cercetari privind impactul acestor patru variabile asupra autodezvaluirii versus disimularii. Intr-o societate in care ascensiunea sociala a unei persoane este conditionata mai curand de ceea ce pari a fi si nu de ceea ce esti, atat barbatii cat si femeile evita sa practice o autorevelare considerabila si prefera sa simuleze intr-o oarecare masura pentru a nu-si deteriora imaginea in ochii celorlalti. Barbatii ar adauga la acest motiv principal teama de a nu parea inconsistenti, teama de a nu-si periclita relatiile cu ceilalti si, foarte important, teama de a nu pierde controlul asupra altor persoane. In ce le priveste, femeile ar fi mai interesate sa nu ofere informatii care ar putea fi folosite impotriva lor, informatii care ar putea fi socotite un semn de instabilitate emotionala sau informatii care le-ar crea probleme in relatiile pe care le-au stabilit deja cu alte persoane. Sub raportul rasei si nationalitatii, studentii afro-americani s-ar autodezvalui mai putin decat cei albi, iar studentii americani in general ar fi mai deschisi decat cei din Porto-Rico, Germania, Marea Britanie sau Orientul Mijlociu. In functie de vasta, se spune ca autorevelarea intre prietenii de sex opus creste de la 17 la 50 de ani scade dupa aceasta varsta. Evident, toate aceste concluzii trebuie luate cum grano salis, dat fiind faptul ca omul este o realitate mult prea complexa pentru a i se putea prevedea cu certitudine comportamentele in functie de anumiti itemi.

(6) In sfarsit, este indeobste admis faptul ca ne dezvaluim intr-o mai mare masura persoanelor care ne inteleg, care ne accepta asa cum suntem si care cauta sa ne sprijine. Cum e si firesc, aceste persoane sunt de gasit in familie si in cercul prietenilor apropiati. Cea mai intima relatie sociala este aceea dintre sot si sotie, asa ca nu poate sa mire pe nimeni ca tocmai aici autorevelarea este maxima. Acest fapt explica si reticenta unora de a se casatori: nevrand din principiu sa se autoreveleze, ei trebuie sa evite cea mai stransa relatie pe care o pot avea cu cineva, relatie care i-ar obliga sa se dezvaluie.

Pe linia "partajarii" contributiilor aduse de interlocutori la realizarea comunicarii, actul de autorevelare al emitentului trebuie corelat cu actul de discernere al receptorului.

Aceasta actiune complementara savarsita de receptor poate fi definita, intr-o prima instanta, ca un comportament constient orientat spre decelarea aspectelor care formeaza starea proprie sau conceptul de sine al emitentului: acuitatea simturilor, acuratetea sistemului conceptual, trasaturile de caracter, afectele, atitudinile, cunostintele, convingerile, capacitatea de focalizare a atentiei, puterea vointei, interesul manifestat in ducerea la bun sfarsit a comunicarii etc.

In ideea unei mai bune determinari a discernerii, ni se pare potrivit sa completam definitia de mai sus cu urmatoarele precizari:

(i) Discernerea nu este o consecinta sui generis a autorevelarii. Aspectele referitoare la sine pe care o persoana le dezvaluie in fata altei persoane pot fi discernute, dar si ignorate. Destinatarul autorevelarii nu are obligatia de a recepta informatiile personale care ii sunt adresate, mai ales daca nu este suficient de motivat in acest sens. Este de retinut insa ca ignorarea (completa sau partiala) a aspectelor revelate de emitent se asociaza cu un anumit grad de insucces a interactiunii autorevelare-discernere si, implicit, a procesului de comunicare in ansamblul sau.

(ii) Actiunea de discernere exclude observarea comportamentelor expresive ale emitentului. Discernerea este un comportament constient care se manifesta doar in situatiile de comunicare, in timp ce perceperea si interpretarea comportamentelor expresive - desi au tot un caracter constient - survin in cadrul unor situatii de observare. Discernerea este centrata numai pe aspectele personale dezvaluite voluntar de emitent, intrucat numai acestea sunt, la drept vorbind, comunicate. Aspectele personale manifestate in mod inconstient de emitent pot si trebuie sa fie observate - ca indici ai starii interne -, dar in afara comunicarii, in maniera in care percepem si interpretam innourarea cerului, rateurile unui motor, inmugurirea copacilor, latratul unui caine, sforaitul unui batran, scancetele unui bebelus etc.

(iii) Practicand discernerea, receptorul trebuie sa afle ce este emitentul, dar si ce stie el ca este. In actul autorevelarii, emitentul dezvaluie in mod amestecat aspecte personale reale (care tin atat de starea interna cat si de conceptul de sine) si aspecte personale presupuse (localizate strict la nivelul conceptului de sine). Receptorul care se angajeaza in discernerea acestor aspecte trebuie sa-si insuseasca si sa-si amelioreze continuu priceperea de a le distinge cat mai net, astfel incat sa nu confunde la nivelul emitentului informatiile adevarate despre sine cu "inchipuirile"despre sine.

(iv) Discernerea este cumulativa. Atunci cand se angajeaza intr-o noua interactiune semiotica, receptorul se bizuie pe experientele sale de comunicare din trecut. El nu porneste in actul discernerii de la zero decat daca se afla la prima comunicare cu emitentul. Cu cat s-au dobandit mai multe informatii personale despre emitent in actele de comunicare trecute, cu atat discernerea in actul de comunicare actual va avea mai multa acuratete.

(v) Amploarea discernerii n-o poate depasi pe cea a autdezvaluirii. Informatiile personale obtinute prin actul de discernere nu au cum sa exceada ceea ce a fost dezvaluit in mod constient de catre emitent. Aceasta nu inseamna insa ca receptorul stie despre emitent doar ceea ce acesta "binevoieste" sa-i destainuie. El poate detalia prin inferente informatiile primite si le poate corobora cu datele dobandite pe calea observarii comportamentelor expresive.

Dintre dimensiunile sau calitatile care pot servi la caracterizarea actului de discernere, cel putin patru ni se par a avea o importanta deosebita:

promptitudinea

precizia

completitudinea si

finetea

(1) Discernerea este prompta daca si numai daca se realizeaza in ritmul autdezvaluirii. Procesand aspectele personale ale emitentului de indata ii sunt dezvaluite, receptorul isi sporeste sansele de a realiza o discernere acurata si ii ofera emitentului oportunitatea de a verifica eficacitatea autorevelarii. Daca actul de discernere este mult intarziat fata de actul autodezvaluirii, atunci apare riscul distorsionarii aspectelor personale comunicate - in masura in care aceste aspecte nu sunt judecate in chiar contextul in care sunt semnalate -, iar emitentul nu poate urmari efectele actiunii sale.

(2) Precizia actului de discernere este mult mai greu de asigurat decat promptitudinea. Ea reclama recunoasterea intentiei sub care emitentul se dezvaluie pe sine si receptarea informatiei intr-o forma similara aceleia in care este emisa. Priceperea de a distinge fara gres informatiile vehiculate prin autorevelare, prin simulare, respectiv prin comportamentele expresive poate fi dobandita numai in urma unei practici asidue si, din pacate, putini sunt dispusi la un asemenea efort. O data ce a dobandit aceasta pricepere, receptorul trebuie sa se angajeze la o permanenta corijare a informatiilor personale "decodate", in functie de comportamentele ulterioare ale emitentului.

(3) Pentru a putea conchide ca un act de discernere este complet trebuie sa fim siguri ca a fost receptata intreaga informatie dezvaluita de emitent. Or, s-ar parea ca nu dispunem de un set de marci observabile capabil sa ne asigure o asemenea certitudine. De aceea, este bine ca fiecare comunicator sa abordeze discernerea ca si cum ar fi, in mod fatal, incompleta. Astfel, el va trata discernerea ca o activitate continua, folosind toate prilejurile ivite pentru a castiga noi informatii relevante despre interlocutorii sai.

(4) Ultima proprietate pe care o punem in joc in scopul aprecierii actului de discernere, finetea sau rafinamentul, priveste maniera in care receptorul "culege" informatiile personale despre emitent. Mai exact, un receptor dovedeste finete in realizarea discernerii numai daca, pe baza atitudinilor manifestate in rastimpul comunicarii, emitentul este convins ca are de-a face cu un interlocutor deschis, intelegator si demn de incredere. Cu alte cuvinte, emitentul trebuie sa fie sigur ca receptorul (a) este dispus sa primeasca informatiile personale care ii sunt destinate, (b) este hotarat sa-si mentina consideratia fata el oricare ar fi valenta acestor informatii si (c) nu va folosi in detrimentul lui informatiile primite.

Nivelul de realizare a actului de discernere este influentat intr-o masura considerabila de urmatorii patru factori:

interesul receptorului fata de persoana emitentului

calitatea autorevelarii

contextul comunicarii

experienta de comunicare a receptorului

(1) Realitatea pare sa confirme teza ca nimeni nu savarseste o actiune daca nu este suficient de motivat in acest sens. Ca atare, nici un comunicator nu se angajeaza la discernerea aspectelor personale dezvaluite de cineva decat daca sunt sanse sa valorifice intr-un fel sau altul aceste date. Spre exemplu, destainuirea unor detalii intime de catre o actrita cunoscuta il motiveaza suficient pe un fan inrait al ei, dar il lasa cu totul rece pe cel care ignora show biz-ul. Cata vreme actrita respectiva nu-l intereseaza (nici macar ca subiect al unor conversatii), acesta din urma nu va reactiona la autorevelare printr-un act de discernere.

(2) Reusita actului de discernere este conditionata de modul in care emitentul foloseste cele mai potrivite prilejuri pentru a dezvalui informatii precise, complete si utile despre el insusi. Daca emitentul nu este sincer sau daca este pur si simplu incapabil sa-si exprime adecvat sinele prin intermediul semnelor, receptorul va realiza o discernere deficitara, pe care o va completa eventual cu observarea comportamentelor expresive.

(3) Sub eticheta generica de "context" punem laolalta circumstantele spatio-temporale ale comunicarii, statutul comunicarii, natura relatiei dintre comunicatori, starea fizica si psihica a comunicatorilor, statutul social al acestora etc. Fiecare element contextual determina intr-o oarecare masura gradul de realizare a discernerii. Spre exemplu, este putin probabil ca receptorul sa asimileze adecvat aspectele personale ale emitentului intr-un loc aglomerat, la o receptie, cand asculta o conferinta, daca are tulburari de vedere si de auz, daca este coleric sau daca are un statut social superior celui al emitentului. Prin urmare, succesul discernerii (dar si al autorevelarii) presupune alegerea celui mai favorabil context de realizare posibil.

(4) Ultimul factor pe care l-am in discutie este si cel mai important, intrucat el este acela care da valoare, in ultima instanta, tuturor celorlalti factori. Oricat interes ar manifesta receptorul fata de persoana emitentului, oricat de bine s-ar autodezvalui emitentul si oricat de favorabil ar fi contextul comunicarii, in absenta unei experiente suficiente de comunicare, discernerea esueaza.

In consecinta, daca vrea sa contribuie la reusita interactiunii autorevelare-discernere si a procesului de comunicare in ansamblul sau, receptorul trebuie sa dobandeasca (in urma unui anevoios proces de invatare) priceperea de a se raporta corect la autorevelarile interlocutorilor sai. Marturisirea lipsei de experienta nu este o scuza, ci, de fiecare data, o autoacuzatie.

La incheierea consideratiilor privind interactiunea autorevelare-discernere, ni se pare potrivit sa invocam modelul Johari, ca punct de plecare pentru o tipologie interesanta a protagonistilor procesului de comunicare. Construit de Joseph Luft si Harry Ingham , acest model asigura o reprezentare diagramatica a patru tipuri de eu sau - poate mai exact - a patru zone din alcatuirea eului, dupa cum emitentul si receptorul le cunosc sau nu.

6. Modelul Johari

Eul deschis este reflectat de informatiile, comportamentele, atitudinile, afectele, dorintele, motivatiile, angajamentele etc. care sunt cunoscute atat de sine cat si de ceilalti: culoarea pielii, sexul, varsta, nationalitatea, temperamentul, starea sanatatii, afilierile politice sau religioase, cunostintele despre realitate etc. Dupa Joseph Luft, marimea zonei deschise a eului se coreleaza direct cu calitatea comunicarii. Astfel, cu cat aceasta zona este mai mare, cu atat si sansele de succes ale comunicarii sunt mai mari; dimpotriva, cu cat zona respectiva este mai mica, cu atat comunicarea va fi mai saraca.

Eul orb este alcatuit din acele aspecte ale personalitatii noastre in privinta carora suntem ignoranti, dar pe care semenii nostri le cunosc foarte bine: ticuri, stereotipii, reactii defensive, vanitati, gafe, lipsuri in cunoastere etc. Pentru a nu iesi dezavantajat din situatiile de comunicare la care participa, fiecare individ trebuie sa reduca la minimum zona oarba a eului, constient fiind ca niciodata n-o va putea elimina complet.

Eul ascuns este dat de secretele pe care fiecare dintre noi le are fata de ceilalti: experiente penibile, boli venerice, probleme sexuale, dificultati financiare, insuccese profesionale, inabilitati, tensiuni familiale etc. Dezvaluirea acestor aspecte este normala si legitima atunci cand intre interlocutori subzista o relatie de incredere (bazata pe discretie), insa este cu totul contraindicata in context public, mai ales daca relatia dintre interlocutori este superficiala. (Destainuirile intime ale unor personalitati, dar si ale unor oameni simpli in fata camerelor de luat vederi sunt incurajate de multi realizatori de emisiuni TV. Or, aceste "spovedanii publice" ar trebui sa li se para stanjenitoare protagonistilor si de-a dreptul dezgustatoare (tele) privitorilor. Cei care nu isi reduc gradual si selectiv zona ascunsa a eului se expun inutil la eventuale manipulari din partea interlocutorilor lor, fara a spori cu nimic sansele de reusita ale comunicarii.

Eul necunoscut se asociaza cu acele aspecte personale care sunt reale, dar care nu sunt stiute nici de sine, nici de ceilalti. Mai curand postulata decat determinata, zona necunoscuta a eului isi manifesta prezenta in anumite situatii speciale - hipnoza, administrare de droguri, reducere excesiva a stimulilor etc. -, atunci cand unele elemente ale subconstientului depasesc bariera constiintei.

Cele patru zone in care se descompune eul nu sunt egale pentru orice comunicator si in orice situatie. In functie de experienta acumulata si de relatia pe care o are cu interlocutorii sai, o persoana se prezinta cu precadere prin prisma uneia dintre zonele mentionate.

In acord cu prestatia lui William Haney, vom distinge - ca tipuri ideale de comunicatori - comunicativul, flecarul, iscoditorul si ermitul, dupa cum, in cazul lor, este mai mare si evidenta zona deschisa, zona oarba, zona ascunsa, respectiv zona necunoscuta a eului, potrivit disponibilitatii de a practica autorevelarea si discernerea.

Inainte de a trece la prezentarea desfasurata a diagramei, ne simtim datori sa facem doua mentiuni:

a. gradele de realizare a autorevelarii si discernerii pot fi situate cu usurinta in intervalul inchis de numere reale [0, 1], insa nu pot fi alocate pe baza unor criterii riguroase in situatiile concrete de comunicare;

b. nimeni nu intruchipeaza la modul absolut vreunul din cele patru tipuri ideale de comunicatori.

7. Tipuri de comunicatori, in functie de gradul de realizare a autorevelarii si a discernerii

Ca initiator prezumtiv al actului de comunicare - ermitul - nu vrea sau nu poate sa coopereze cu interlocutorul sau in directia cunoasterii de sine. Pe de o parte, el nu face efortul de a-si dezvolta conceptul de sine (lasand cele mai multe aspecte ale personalitatii sale in zona inconstientului), iar pe de alta parte, el se arata nereceptiv la semnele prin care partenerul sau de comunicare se autodezvaluie, dezvaluind, implicit, si atitudinea pe care o are fata de interlocutorul sau. Datorita acestui lucru, receptorul are putine sanse de a face previziuni corecte cu privire la comportamentul emitentului si, astfel, are mari dificutati in a-si satisface anumite nevoi in raport cu el. De aceea, nu este de mirare faptul ca ermitul nu poate sustine un act de comunicare substantial si de durata. Inertia de care da dovada submineaza tentativele semenilor sai de a mentine interactiunile semiotice care au fost initiate.

In raport cu apatia ermitului, lipsa de fair-play a iscoditorului este, cel putin din perspectiva morala, mult mai condamnabila. Iscoditorul isi ascunde fata de destinatarii mesajelor sale acele aspecte ale personalitatii sale care ii confera siguranta sau chiar superioritate in relatiile cu acestia, insa se arata foarte insistent in deslusirea caracteristicilor personale ale semenilor sai.

Or, aceasta practica neloiala de "stoarcere a informatiilor" nu poate trece neobservata de ceilalti participanti la comunicare, care nu vor intarzia (sub influenta efectului diadic) sa-i imite comportamentul. Cel care se simte observat si controlat de catre un individ care isi ascunde intentiile va cauta sa observe cu mai multa atentie indicii de personalitate ai acestuia si va adopta la randul lui un comportament disimulant.

Indivizii din a treia categorie de comunicatori - flecarii - se fac vinovati, in ultima instanta, de prostie. Fara frau in transmiterea mesajelor (inclusiv a celor privind eul propriu, potrivit zicalei populare "ce-i in gusa-i si-n capusa") si opaci la indicii transmisi (voluntar sau nu) de semenii sai, flecarii ajung in cele mai dificile imprejurari. Ei nu pot mentine multa vreme contactul cu destinatarii propriilor mesaje - cine accepta sa joace rolul de "receptacol pasiv" al unor mesaje? - si, mult mai grav, prin dezvaluirea fara nici o restrictie a informatiilor despre sine, devin vulnerabili atunci cand ajung in situatii conflictuale. Foarte previzibili in comportamentele lor si complet nestiutori in ce priveste cunostintele, atitudinile sau comportamentele celorlalti, flecarii nu pot iesi decat invinsi din disputele sociale in care se angajeaza.

Am lasat la urma categoria indivizilor comunicativi, intrucat acestia se impun ca modele exemplare de comunicatori. In cazul lor, apare o combinatie echilibrata intre dezvaluirea generoasa a emotiilor, sentimentelor, atitudinilor, opiniilor, convingerilor, intentiilor etc. si observarea atenta a trasaturilor de personalitate ce ii caracterizeaza pe indivizii cu care interactioneaza semiotic. Ar fi de retinut aici insa precizarea ca acest tip ideal de comunicator este functional numai intr-o societate ideala sau numai in situatiile in care exista o relatie de incredere intre partenerii angajati in comunicare. Daca membrii unui grup social se afla intr-un mediu tensionat, marcat de suspiciune si agresivitate, adoptarea modelului interlocutor comunicativ ar fi mult prea riscanta. In asemenea situatii, o relativa inchidere in sine a comunicatorilor care se simt vulnerabili este perfect legitima.

Ca o concluzie la cele consemnate pana acum, putem spune ca cele patru tipuri de comunicatori caracterizate mai sus sunt constructe teoretice obtinute prin abstractizarea unor insusiri. In functie de trasaturile personalitatii proprii, de calitatile estimate ale interlocutorului si de situatia sociala concreta in care se petrece comunicarea, fiecare individ adopta cu preponderenta o anumita ipostaza de comunicator. Atunci cand se simte in siguranta, stapan pe sine sau dominant in relatiile cu semenii sai, oamenii tind sa joace rolul flecarului sau, in cazul cel mai fericit, al persoanei comunicative. Dimpotriva, in situatiile de conflict (care provoaca o stare de neliniste, nesiguranta sau spaima), aceiasi oameni se simt indemnati sa se comporte ca ermiti sau iscoditori.

2. influentare-raspuns. Centrat pe alocutor, acest cuplu de actiuni corespunde functiei conative sau de apel la care au facut referire Roman si Karl Bühler. El subsumeaza efortul constient al emitentului de a produce o schimbare la nivelul receptorului, precum si disponibilitatea, de asemenea constienta, a acestuia din urma de a reactiona in raport cu influenta resimtita.

Interactiunea influentare-raspuns manifesta in cel mai inalt grad intentia sub care este realizat procesul de comunicare si, ca atare, valorile care ii sunt atribuite pot fi alocate tale quale intregului proces din care face parte. De aceea, caracterizarea prestatiilor comunicatorilor la acest punct ar trebui sa aiba un grad inalt de claritate si cuprindere.

Influenta (comunicativa) exercitata de catre emitent asupra receptorului se lasa determinata prin urmatoarele asumptii:

(i) Influentarea este un comportament semiotic intentionat. Ea priveste doar schimbarile produse deliberat la nivelul receptorului prin folosirea exclusiva a semnelor: provocarea unei emotii, trezirea unui sentiment, inducerea unei atitudini, insusirea unei cunostinte, schimbarea unei opinii, intarirea unei convingeri, adoptarea unei conduite, reglarea unor relatii cu semenii etc.

Prin urmare, nu includem in sfera influentarii comportamentele expresive (expresiile faciale si gesturile inconstiente, ticurile verbale, purtarea anumitor vesminte sau accesorii fara intentia de a comunica ceva etc.) si nu restrangem la sfera influentarii actiunile care presupun folosirea si a altor mijloace in afara semnelor (repartizarea sarcinilor intr-un colectiv, pedepsirea unui elev indisciplinat, rasplatirea fiului ascultator, conducerea unui pluton pe campul de lupta etc.). Astfel, rictusul cuiva ne modifica starea interna, provocandu-ne o senzatie neplacuta, fie ca semn (intentionat) al dispretului, fie ca simptom (involuntar) al unei maladii nervoase. Or, acest rictus intra in sfera influentarii numai daca este folosit ca mijloc de manifestare deliberata a dispretului. Ca simptom al unei boli (id est ca si comportament expresiv), rictusul nu are nici o relevanta in planul comunicarii.

Pe de alta parte, sanctionarea unui elev care a fost surprins copiind presupune, ca orice alta actiune sociala, exercitarea unei influente comunicative, insa nu se reduce la aceasta. Unele efecte resimtite de elev prin administrarea sanctiunii ies din sfera comunicarii. Fara indoiala, sarcina de a identifica si izola comportamentele care pot fi corelate cu influente specifice in planul comunicarii nu este deloc usoara. Doar pe baza unei bogate experiente de comunicare si in functie de situatia concreta in care se afla, cineva poate decide daca asupra sa s-a exercitat sau nu o influenta comunicativa.

(ii) In contextul procesului de comunicare, influentarea este exercitata si suportata numai de catre persoane libere. Asumarea unei intentii in exercitarea, respectiv suportarea unei influente revine in ultima instanta la luarea unei decizii intr-o situatie de comunicare specifica. Potrivit lui Jean Fourastié, deciziile se prezinta fie ca "solutii", fie ca "optiuni", dupa cum decidentul este informat complet versus partial asupra situatiei de referinta . In masura in care ii este practic imposibil sa stapaneasca intreaga informatie aferenta situatiilor de comunicare in care se afla, fiecare comunicator este "condamnat" sa faca in mod liber o optiune, pe baza datelor partiale cunoscute. Asadar, chiar daca un observator omniscient ar putea spune ca emitentul si receptorul sunt constransi de situatie sa se influenteze reciproc de-o anumita maniera, acestia actioneaza ca si cum ar avea o suficienta libertate de alegere.

De aceea, daca un comunicator alege sa exercite, respectiv sa suporte o anumita influenta comunicativa putem conchide ca el si-a asumat deplina responsabilitate pentru urmarile optiunii facute. Cineva s-ar putea intreba la acest punct daca subiectul unui interogatoriu crud este realmente o persoana libera, care opteaza sa suporte influenta tortionarului si care trebuie facuta responsabila pentru urmarile declaratiilor ce ii sunt smulse prin forta. Insa, un interogatoriu realizat prin aplicarea torturii contine un proces de comunicare, dar nu se rezuma la acesta. Subiectul unui asemenea interogatoriu comunica doar prin intermediul actiunilor semiotice pe care putea sa nu le savarseasca si doar pentru urmarile acestor actiuni trebuie socotit responsabil.

Comportamentele care nu au la baza o suficienta libertate de alegere ies din sfera comunicarii si din aria responsabilitatii morale, chiar daca ele sunt manifestate prin intermediul semnelor.

(iii) Influentarea este un act de vointa. Intentia sub care emitentul il influenteaza pe receptor nu este o dorinta neputincioasa, ci o motivatie solida, care implica decizie ferma si perseverenta in invingerea eventualelor obstacole. Angajarea vointei in directia unei influentari se manifesta prin stabilirea unui plan strategic de realizare, prin alegerea mijloacelor (semiotice) potrivite si prin urmarirea neabatuta a obiectivelor asumate. Pentru a putea spune, de exemplu, ca un tata isi influenteaza fiul in sensul renuntarii la fumat, trebuie sa observam ca el aplica sistematic strategii argumentative si chiar tehnici de manipulare emotionala pentru a-si atinge obiectivul propus. Adresarea mecanica a indemnului "Nu mai fuma" in speranta vaga ca va fi in cele din urma ascultat nu ilustreaza decat o influentare comunicativa ratata.

(iv) Intentia sub care este realizata influentarea este precizata de scopurile atinse. Ca orice actiune, influentarea poate fi judecata prin prisma cuplului conceptual intentie-realizare. Sub acest raport, unii privilegiaza intentia pentru a scuza greselile comise in exercitarea influentei, in timp ce altii insista pe eficacitatea influentei, negand orice valoare intentiilor bune esuate (potrivit dictonului "Drumul spre iad este pavat cu intentii bune").

Aceste doua pozitii extreme sunt la fel de gresite: pe de o parte, intentia de influentare care nu este confruntata cu realitatea si nu se converteste in act este o simpla iluzie; pe de alta parte, efectele influentarii nu se constituie intr-o simpla expresie a intentiei si nu asigura intreaga valoare a actului realizat.

Actul de influentare functioneaza ca "revelator" al intentiei voluntare, pe care o clarifica si o aprofundeaza. Prin atingerea unor obiective, emitentul nu isi "descopera" intentia de influentare ca pe un dat prealabil, ci isi "determina" progresiv aceasta intentie, scotand la lumina dorinte noi, unele mai importante decat cele gandite initial.

(v) Influentarea este conditionata necesar de stabilirea unei relatii de cooperare intre emitent si receptor. Absenta unui acord intre interlocutori - cel putin in privinta interpretarii mesajului transmis - face imposibila exercitarea unei influente comunicationale. Spre exemplu, pentru a evidentia relatia de familiaritate pe care o am cu cineva, pot folosi in locul formulei standard "La revedere" termenul de salut "Pa", sub rezerva ca celalalt sa interpreteze salutul in sensul intentionat de mine si consacrat de vocabularul limbii romane. Daca interlocutorul meu nu asuma conventia de utilizare a expresiei "Pa", influenta pe care caut s-o realizez nu are sanse de reusita. Respectarea regulilor de utilizare a semnelor din alcatuirea mesajului trebuie dublata, apoi, de acceptarea interactiunii de catre interlocutor, dat fiind faptul ca acesta nu este silit sa reactioneze la orice incercare de a fi influentat. Astfel, toate eforturile unui tanar de a cuceri persoana iubita sunt zadarnice daca aceasta prefera sa ignore ocheadele, ravasele de dragoste sau buchetele de flori care ii sunt adresate.

In continuarea acestor consideratii preliminare, ni se pare potrivit sa confruntam influentarea cu actul ilocutionar si cu actul perlocutionar din teoria actelor de discurs. Un punct de plecare convenabil in deslusirea acestei probleme ni se pare a fi o tipologie a actiunii obtinuta de Jürgen Habermas prin incrucisarea urmatoarelor doua criterii: (a) natura situatiei in care este realizata actiunea si (b) intentionalitatea actiunii .

8. O tipologie a actiunii datorata lui Jürgen Habermas

Realizate printr-o interventie directa asupra obiectelor vizate, actiunile instrumentale (precum despicatul lemnelor, sapatul gradinii, taierea unghiilor, spalarea autoturismului, barbieritul etc.) nu au o dimensiune sociala, nu presupun utilizarea semnelor si, ca atare, nu conteaza in analiza procesului de comunicare. De altfel, Jürgen Habermas nu le aminteste decat ca rezultat oarecum irelevant al clasificarii formale operate. Aspectul fundamental adus in atentie este dat de distingerea actiunilor comunicative de actiunile strategice, in functie de obiectivele vizate de agentii acestora.

Potrivit lui Jürgen Habermas, actiunile comunicative sunt savarsite prin utilizarea semnelor si sunt orientate in exclusivitate spre atingerea unor scopuri ilocutionare: exprimarea unei aprecieri subiective, relatarea unui fapt, formularea unei promisiuni, adresarea unei rugaminti sau a unui indemn etc. In consecinta, singura influenta care s-ar putea exercita intr-o comunicare ar deriva direct din conventiile ce guverneaza folosirea semnelor si s-ar finaliza in obtinerea unui acord in privinta interpretarii mesajului transmis.

Prin contrast, actiunile strategice - savarsite, la randul lor, prin intermediul semnelor - sunt asimilate actelor perlocutionare, fiind legate de atingerea unor obiective care depasesc limitele codului folosit, precum si de folosirea unor tehnici de manipulare.

In ce ne priveste, subscriem la parerea ca toate (inter) actiunile comunicative (in speta, toate influentarile aferente) se desfasoara strict in perimetrul unui cod si sunt "modelate" de conventiile de utilizare a semnelor din respectivul cod. In acord cu Jürgen Habermas, credem ca influenta comunicativa are drept parte constitutiva doar forta ilocutionara a mesajului.

Trebuie sa subliniem insa faptul ca este practic imposibil sa intalnim o situatie "pura" de comunicare, in care sa nu intervina nici un factor extra-semiotic. In realitate, fenomenul comunicarii se intrepatrunde cu nenumarate alte fenomene sociale, de care nu poate fi distins decat cu aproximatie si numai in context metodologic. Sa presupunem, de pilda, ca un barbat ii spune sotiei sale "Te rog sa-mi aduci un pahar cu apa", iar aceasta - spunand "Imediat, dragule" - ii aduce in scurt timp paharul cu apa cerut. Evident, cei doi soti realizeaza un proces de comunicare, prin comportamentele lor care se fundeaza exclusiv pe semnificatiile semnelor si pe amprentele ilocutionare ale enunturilor, insa nu se limiteaza la atat. Astfel, inmanarea paharului cu apa conteaza si ca semn al intelegerii rugamintii, dar nu este doar un simplu semn. Pana la urma, sotia l-a ajutat pe sot sa-si potoleasca setea, fapt care, incontestabil, iese din sfera comunicarii.

Desi asociem influentarea comunicativa cu utilizarea exclusiva a semnelor, nu respingem posibilitatea exercitarii ei in context strategic. Influentarea trebuie sa fie conforma conventiilor aferente codului, insa comunicatorii pot sa-i asocieze diferite intentii (nu toate neutre din punct de vedere moral), pe care le pot tine ascunse fata de semenii lor.

Spre exemplu, nu este exclus ca un orator sa vorbeasca in fata unui auditoriu si cu intentia (nemarturisita) de a le castiga admiratia. Influentarea pe care o realizeaza are un caracter strategic si poate fi tratata ca act perlocutionar (in terminologia folosita de John Austin).

Totusi, oarecum in dezacord cu pozitia lui Jürgen Habermas, consideram ca aceasta influentare se poate constitui intr-o "actiune comunicativa", sub rezerva ca admiratia auditoriului sa fie provocata doar de factori semiotici. Daca am accepta ideea ca influenta comunicativa are o natura exclusiv conventionala, fiind "independenta" de variile intentii ale emitentului, nu am mai avea caderea de a judeca procesele de comunicare prin prisma unor valori (in speta, morale). Daca a comunica inseamna doar a respecta rigid anumite conventii de utilizare a semnelor, atunci comunicatorii nu mai pot fi facuti responsabili pentru efectele actelor intreprinse in situatiile de comunicare. Valoarea oricarui act rezida, deopotriva, in intentia si in realizarea lui.

Privita ca act ilocutionar, sub dimensiunea conventionalitatii, respectiv ca act perlocutionar, sub dimensiunea intentionalitatii, influentarea nu pare a se lasa transpusa intr-o tipologie riguroasa, intrucat nu exista marci distinctive suficiente in acest sens. De altminteri, dupa cum am constatat in paragraful consacrat analizei actelor de discurs, nici macar clasificarile actelor ilocutionare nu respecta conditiile logice ale exclusivitatii si exhaustivitatii.

In aceste conditii, ne multumim sa luam in considerare nivelurile de personalitate, pentru a distinge - sub raport metodologic - trei tipuri de influenta comunicativa: (a) afectiva, (b) cognitiva si (c) praxiologica.

Prin intermediul lor, emitentul cauta sa provoace la nivelul receptorului schimbari (a') ale emotiilor, sentimentelor, predispozitiilor si atitudinilor, (b') ale cunostintelor, opiniilor, convingerilor, credintelor, idealurilor si valorilor, respectiv (c') ale modurilor (sociale) de comportament.

Aceste tipuri de influenta nu apar sub "o forma pura" in situatiile de comunicare si nu se asociaza strict cu rostirea anumitor enunturi. Oricare ar fi mesajul pe care il adreseaza receptorului, emitentul exercita, in grade diferite, toate cele trei forme de influenta. Cu toate acestea, putem stabili cateva corespondente intre tipurile de enunt determinate de John Searle (in functie de intentiile ilocutionare pe care sunt centrate) si natura influentarii predominante:

9. Corelatii intre tipurile de enunt si formele de influentare comunicativa

Din categoria enunturilor expresive fac parte laudele ("O, femeie, mare este credinta ta!"), urarile ("An Nou Fericit!", "La multi ani!"), batjocurile ("Amaratule!", "Mototolule!"), imprecatiile ("Vai voua, calauze oarbe!"), saluturile ("Buna ziua!", "Noapte buna, puisor!"), blestemele (ne ingaduim sa dam spre ilustrare doar pseudo-blestemul "Manca-te-ar norocul!"), injuraturile (care, de altfel, sunt prea bine cunoscute si folosite de romani pentru a mai oferi vreun exemplu), ironiile ("Destept mai esti!") etc., pe scurt, toate complexele de semne prin care emitentul isi manifesta dispozitia afectiva fata de receptor si cauta sa-si regleze intr-un mod determinat relatiile sociale cu acesta.

Evident, enunturile expresive nu sunt doar mijloace de influentare afectiva sau praxiologica. Spre exemplu, atunci cand i se adreseaza ocara "Mototolule!", receptorul resimte, inainte de toate, in plan afectiv, dispretul emitentului, dar, in acelasi timp, primeste informatia ca interlocutorul sau il considera incet la lucru sau prostanac si sesizeaza indemnul de a fi mai activ si priceput in actiunile sale.

Enunturile designative sunt mijloace de influentare cognitiva, servind cu precadere la transmiterea unor cunostinte despre obiectele, indivizii, starile de lucruri, evenimentele, procesele etc. din lumea reala sau din lumile fictionale. Printre ele se numara asertiunile ("Oamenii bogati sunt mai toleranti decat cei saraci"), opiniile ("Cred ca pot duce la bun sfarsit scrierea acestei carti"), convingerile ("Sunt pe deplin incredintat de existenta unui Dumnezeu drept si indurator"), previziunile ("Peste trei ani, rata inflatiei in Romania va fi in jur de 8 %"), verdictele ("Atacantul dinamovist a fost in ofsaid"), raspunsurile ("Da, mi-am petrecut si eu concediul la munte") etc.

Aidoma enunturilor expresive, enunturile designative sunt - intr-o masura ceva mai mica - si mijloace de influentare afectiva sau praxiologica. Astfel, prin enunturile "Paraschiv este un betiv ordinar" si "Actiunile firmei X au suferit in ultima saptamana o pierdere de 50%", emitentul ii transmite receptorului, in afara informatiei semantice, oroarea fata de alcoolism, respectiv indemnul de a scapa cat mai repede de actiunile detinute la firma X, pentru a evita pierderi financiare mai mari.

Clasa enunturilor hortative, care presupun incitarea receptorului la o modificare in plan comportamental, este compusa din rugaminti, ordine si (simple) solicitari. Rugamintile sunt adresate de catre emitent celor care ii sunt superiori sub raportul ierarhiei sociale ("Va implor sa-mi oferiti mie acest loc de munca"), ordinele, unora dintre subordonatii lui ("Pas alergator, soldat!"), iar solicitarile, celor care ii sunt egali din punctul de vedere al statutului social ("Haide sa mancam o inghetata la cofetaria «Amandina»").

Enunturile hortative sunt mijloace eficace de incitare a receptorului numai daca au si o suficienta relevanta in plan afectiv si in plan cognitiv. Spre exemplu, un ordin are sanse mai mari de succes, daca emitentul isi manifesta consideratia si simpatia fata de receptor (fiind indicata uneori in acest sens exprimarea ordinului sub forma unei rugaminti: "Te rog sa stergi de praf toate cartile din biblioteca") si daca da un plus de claritate continutului acestui ordin.

In randul enunturilor comisive se cuvin a fi dispuse, inainte de toate, promisiunile ("Te voi ajuta sa depasesti criza financiara in care te afli") si amenintarile ("Daca mai fluieri la poarta mea, iti trag o bataie sora cu moartea"), cu alte cuvinte, mesajele care sunt transmise de catre emitent sub intentia dominanta de a se angaja la savarsirea unei actiuni viitoare (dezirabila, respectiv indezirabila pentru receptor). Atat promisiunile cat si amenintarile au un impact emotional (pozitiv in primul caz, negativ in cel de-al doilea) si se finalizeaza, de cele mai multe ori, cu savarsirea actiunilor la care se face referire.

Ultima categorie de enunturi adusa in atentie - enunturile declarative (de felul "Sedinta este inchisa", "Pariez pe un milion de lei ca alerg suta de metri sub 15 secunde", "Las intreaga mea avere nepotului meu", "Incepand cu ora 05.00 a zilei de maine, intre tarile noastre se instituie starea de razboi" etc.) - se caracterizeaza prin aceea ca starile de lucruri la care se face referire prin intermediul lor sunt create prin chiar faptul rostirii acestora in anumite conditii stipulate. Aceste stari de lucruri, care isi datoreaza existenta conventiilor de limbaj instituite de o anumita comunitate au fost numite sugestiv de John Searle "fapte institutionale" .

In masura in care sunt instrumente de schimbare a realitatii, enunturile declarative sunt folosite in directia exercitarii unei influente praxiologice. Pe de alta parte, datorita faptului ca reprezinta sau desemneaza (implicit) faptul creat, ele presupun si o influentare cognitiva.

Evaluarea actelor de influentare poate fi realizata prin prisma urmatoarelor cinci dimensiuni sau calitati:

legitimitatea

amplitudinea

specificitatea

delicatetea si

valenta

(1) Atunci cand judecam anumite actiuni sub raportul legitimitatii, suntem nevoiti sa facem trimitere la statutul social al autorilor acestora si la sistemul de norme care le reglementeaza. Spre exemplu, nu suntem indreptatiti sa sustinem ca s-a procedat de-o maniera legitima (sau ilegitima) in reprimarea unei demonstratii, perceperea unui impozit, declansarea unui razboi, decaderea din drepturi a unui parinte, executarea unor partizani, scutirea unor cetateni de la plata anumitor taxe etc., decat daca agentii respectivelor actiuni erau indrituiti (sau, dimpotriva, impiedicati) - prin sistemele de legi si reguli in vigoare - sa faca aceste lucruri.

Or, chiar daca adoptam un inteles larg al termenului "legitimitate" (care sa depaseasca sfera juridicului), pare oarecum curios sa vorbim de legitimitatea angajarii intr-un proces de comunicare si, implicit, de justetea exercitarii unei influente comunicationale, in masura in care, exceptand domeniul comunicarii publice, nu prea avem de-a face cu restrictii socialmente acceptate in acest sens. De vreme ce tot au invatat sa comunice, cei mai multi oameni considera ca au si dreptul absolut de a comunica.

Mentinandu-ne la nivelul cel mai general al comunicarii, vom cauta sa determinam legitimitatea influentarii comunicative in raport cu motivatia care sta la baza acesteia.

Persoanele care initiaza un proces de comunicare nu manifesta comportamente involuntare, ci actioneaza in vederea atingerii unor scopuri specifice. Mai exact, alegand sa interactioneze semiotic cu alte persoane, ele urmaresc sa-si satisfaca cel putin sase nevoi fundamentale :

a.      nevoia de a face parte dintr-un grup social,

b.     nevoia de a-i controla pe ceilalti, prin dobandirea si mentinerea unei puteri de influentare,

c.      nevoia afectiva de a initia si mentine relatii bazate pe dragoste, admiratie si devotament,

d.     nevoia de placere,

e.      nevoia de a evada din "hatisul" activitatilor cotidiene si

f.      nevoia de relaxare.

Privita ca mijloc de satisfacere a nevoilor emitentului, influentarea comunicativa ne apare ca fiind motivata, dar nu si legitimata. Nevoile emitentului ne ajuta sa intelegem de ce acesta a ales sa comunice de-o anumita maniera cu anumiti semeni ai sai, insa doar satisfacerea nevoilor receptorului (similare cu cele ale emitentului) - in acord cu normele sociale in vigoare - poate indreptati exercitarea unei influente comunicative.

Cu alte cuvinte, o influentare exercitata in contextul comunicarii (oricare ar fi tipul ei: verbala sau noverbala, formala sau informala, interpersonala, in cadrul grupului restrans, in sanul organizatiilor sau publica etc.) este legitimata de trei factori constitutivi: intentie altruista, un statut social adecvat si respectul uzantelor sociale.

(2) Urmatoarea valoare pe care o punem in joc - amplitudinea - pare usor de acceptat ca si criteriu de diferentiere a nenumaratelor influente comunicative, insa este foarte greu de asociat cu instrumente de masura adecvate. Astfel, acceptam fara probleme ideea ca cei mai multi "comunicatori de profesie" (precum oratorii, avocatii, cadrele didactice, predicatorii etc.) exercita o mare influenta asupra publicului care le recepteaza mesajele, desi ne este aproape imposibil sa precizam faptele (observabile) care ne-ar indreptati sa facem acest lucru. Privirile extatice, lacrimile, aplauzele, strigatele de "Bravo!" sau felicitarile auditoriului par sa indice o amplitudine mare a influentei comunicative, in timp ce privirile indiferente, atitudinea rezervata sau tacerea prelungita ar semnifica, dimpotriva, o valoare mica a respectivei influente.

Lucrurile nu stau insa tocmai asa. Spre exemplu, lacrimile varsate la ascultarea unei predici inspirate pot fi semnul unei schimbari dramatice de personalitate, dar, la fel de bine, ele pot constitui o simpla "aversa emotionala", fara urmari serioase in viata ascultatorilor.

Amplitudinea mare a unei influente comunicative nu este semnalata de reactia imediata (cel mai adesea, de ordin emotional) a receptorului, ci de toate comportamentele intentionate ulterioare ale acestuia. Ramanand la exemplul dat, adoptarea in mod voluntar si hotarat de catre ascultatori a unei conduite morale ar putea denota faptul ca predica rostita a permis exercitarea unei influente comunicative remarcabile. Prin generalizare, putem spune ca amplitudinea influentei comunicative exercitate de catre emitent se coreleaza direct cu actiunile consecvente ale receptorului, actiuni care sunt susceptibile de a fi supuse unor observatii obiective.

(3) Pentru a fi eficace, influenta comunicativa nu trebuie sa fie doar ampla, ci si specifica. In alti termeni, atunci cand foloseste instrumentul comunicarii pentru a-si satisface anumite nevoi in raport cu receptorul, emitentul trebuie sa determine cat se poate de clar asteptarile sale, sugerand reactiile (pe cat posibil, observabile) pe care le socoteste dezirabile. Spre exemplu, un bun profesor nu-si sustine prelegerile pentru a-si influenta "la modul generic" studentii la toate cele trei niveluri ale personalitatii - afectiv, cognitiv si comportamental -, ci cauta sa exercite influente specifice, susceptibile de a primi raspunsuri precise si (intersubiectiv) constatabile. Astfel, sustinerea unei prelegeri dedicate virtutilor (crestine) poate fi socotita un prilej excelent pentru a insufla dorinta de a-i imita pe oamenii de onoare, pentru a configura un sistem de concepte morale si pentru a indemna la adoptarea unor comportamente caracterizabile prin sinceritate, cinste, respect, cumpatare, rabdare, tarie, altruism, abnegatie etc.

(4) Urmatorul criteriu de evaluare a influentei comunicative, delicatetea, desi nu priveste "substanta" comunicarii, merita a fi luat in considerare, intrucat trimite cel mai clar la caracterul social al comunicarii. Inteleasa ca finete, discretie sau subtilitate, delicatetea este strans legata de sistemul normelor destinate sa creeze o sociabilitate relativ armonioasa: politetea. Delicatetea nu este o conditie sine qua non a eficacitatii influentei comunicative, dar ea determina intr-o masura considerabila statutul social al emitentului. In orice societate, eleganta in comunicare este preferata grosolaniei.

(5) Ultimul criteriu pe care il punem in joc pentru evaluarea influentei comunicative, valenta, se asociaza - dupa cum se putea lesne banui - cu valorile "pozitiv" si "negativ". Nici la acest punct situatia nu este intru totul clara, intrucat ramane de precizat perspectiva din care se face evaluarea. Cata vreme influentarea este un act al emitentului, ar trebui sa o socotim pozitiva, daca satisface nevoile acestuia, respectiv negativa, daca aduce prejudicii emitentului. Totusi, in masura in care, emitentul nu are personalitate (si nici nevoi) decat in sanul unei comunitati, firesc ar fi sa consideram pozitiva numai influenta comunicationala care satisface nevoile emitentului, fara a prejudicia interesele comunitatii din care face parte (indeosebi interesele receptorului).

Dintre factorii care determina eficacitatea influentarii comunicative, patru ni se par a avea o importanta deosebita:

statutul social al emitentului

natura relatiei dintre emitent si receptor

circumstantele comunicarii si

experienta de comunicare a emitentului

Astfel, sansele emitentului de a exercita cu succes o influenta comunicativa asupra receptorului sunt cu atat mai mari cu cat acesta (a) are un statut social mai ridicat, (b) are o relatie de colaborare cu receptorul, (c) a ales un context adecvat intentie de comunicare asumate si (d) are la dispozitie cunostinte si priceperi care pot fi aplicate cu succes la situatia de comunicare prezenta.

Aflat sub influenta comunicativa exercitata de catre emitent, receptorul adopta, in linii generale, trei comportamente distincte:

manifesta o reactie care concorda mai mult sau mai putin cu intentia de comunicare a emitentului,

transmite un "mesaj-obiect", initiind, astfel, urmatoarea secventa comunicationala elementara si

realizeaza un feedback, aducand la cunostinta emitentului - prin intermediul unui "metamesaj" - felul cum decurge comunicarea.

Dincolo de trasaturile proprii, care vor fi prezentate succint in cele ce urmeaza, cele trei comportamente au in comun faptul ca sunt manifestate, ca acte de vointa, de persoane constiente, libere si responsabile. Reactiile inconstiente sau reactiile manifestate sub constrangere (precum marturisirile smulse prin tortura) pot fi analizate, chiar ca fenomene semiotice, dar nu in cadrul situatiei de comunicare.

(1) Prima reactie subsumata actului global de raspuns presupune parcurgerea urmatoarelor trei etape: (a) intelegerea intentiei de comunicare pe care a asumat-o emitentul, pe baza conventiilor de utilizare a semnelor ce compun mesajul, (b) acceptarea respectivei intentii de comunicare si (c) manifestarea reactiei aferente influentei comunicationale exercitate. In fiecare dintre aceste trei etape, receptorul se poate abate intr-o masura variabila de la idealul - practic inaccesibil - al comunicarii perfecte, (a') intelegand partial, intelegand gresit sau neintelegand deloc intentia de comunicare, (b') refuzand sa accept tale quale intentia de comunicare a emitentului sau (c') manifestand reactii care nu concorda in intregime intentiei de comunicare puse in joc.

(2) Ce-a de-a doua reactie din alcatuirea raspunsului dat de receptor emitentului, transmiterea unui mesaj-obiect, se constituie, asa cum am spus deja, in prima componenta a urmatoarei secvente comunicative elementare. Prin intermediul ei, receptorul se transforma in emitent, iar raspunsul dat se converteste in influenta comunicativa, cu toate carecteristicile acesteia. Intrucat am tratat pe larg aspectele influentarii, ne multumim sa reamintim faptul ca aici se pune mai acut problema "punctuatiei", a descompunerii comunicarii in acte succesive. Se poate spune, in acest sens, ca cele mai multe raspunsuri sunt influentari, si reciproc, bineinteles in cadrul unor secvente comunicative diferite.

(3) Ultima componenta a raspunsului dat de receptor, retroactiunea (sau feedback-ul), il pune pe emitent in fata unei aprecieri privind chiar secventa comunicationala care se deruleaza, astfel incat se poate spune ca orice comunicare este in acelasi timp o metacomunicare.

Daca este confruntat cu un feedback negativ (manifestat prin priviri dezaprobatoare, lipsa de interes, rumoare, imprecatii etc.), emitentul isi vede compromisa strategia de comunicare asumata (in raport cu care si-a pregatit actiunile) si se simte nevoit sa faca schimbari ad hoc in planul initial de comunicare. Descumpanit de lipsa de cooperare a receptorului si aflat sub o teribila constrangere temporala in pregatirea actelor sale de limbaj, emitentul comite multe greseli de exprimare ("starturi false", balbaieli, omiteri de silabe sau chiar de cuvinte, agramatisme etc.) si adopta o atitudine defensiva, devenind tot mai putin dornic de a comunica.

Dimpotriva, daca este pus in fata unui feedback pozitiv (exprimat prin comportamente de aprobare, priviri entuziaste, verbalizari pozitive etc.), emitentul isi vede intarita intentia de comunicare si stie ca se poate bizui pe cooperarea receptorului. Ca urmare, el se simte incurajat sa dezvolte procesul de comunicare initiat si - neinhibat de reactii defensive - isi imbunatateste continuu mesajel, comitand din ce in ce mai putine erori.

Din cele de mai sus pare sa rezulte ca interactiunea semiotica dintre doi comunicatori se imbunatateste prin retroactiuni pozitive si se deterioreaza prin retroactiuni negative. Se intampla deseori insa ca o comunicare sa esueze, in ciuda feedback-ului pozitiv acordat cu "generozitate" sau complezenta de catre receptor. Pentru a nu-si contraria interlocutorul, receptorul se poate ascunde sub masca aprobarii, blocand de fapt comunicarea cu acesta.

Succesul comunicarii este conditionat de manifestarea unei retroactiuni efective, care nu este automat una pozitiva. Mai exact, o retroactiune trebuie considerata efectiva, daca si numai daca se dovedeste a fi [19: 120]:

neintarziata

onesta

adecvata

clara si

informativa

Cu alte cuvinte o retroactiune este efectiva, daca si numai daca (a) este manifestata imediat dupa primirea mesajului, (b) nu este afectata de teama, rusine sau alte asemenea atitudini defensive (cel mai adesea receptorul se jeneaza sa admita ca nu a inteles mesajul emitentului), (c) este in concordanta cu uzantele sociale (astfel incat sa fie prezervata stima de sine a emitentului), (d) indica precis ce s-a inteles din mesaj si (e) il lamureste pe emitent cu privire la ceea ce el nu stie in legatura cu mesajul transmis.

Pentru a se ajunge la o comunicare reusita manifestarea unei retroactiuni efective trebuie dublata de o cat mai buna receptare a acesteia. Se poate spune ca emitentul reactioneaza asa cum se cuvine la feedback-ul receptorului, daca si numai daca [19: 120-121]:

dovedeste sensibilitate, percepand chiar si cele mai subtile forme de manifestare a retroactiunii,

il incurajeaza pe receptor sa manifeste un feedback, fie el si negativ,

este "deschis la minte", fiind dispus sa perceapa si sa inteleaga ceea ce il contrariaza din retroactiunea receptorului,

il ajuta pe receptor in formularea cat mai precisa a metamesajului si

se straduieste sa transpuna retroactiunea primita in comportamente observabile.

Incrucisand gradul in care este exercitata influentarea (in calitate de emitent) si gradul in care se raspunde la influentarile semenilor (in calitate de receptor) putem determina alte patru tipuri de protagonisti ai comunicarii: (i) indolentul, (ii) servilul, (iii) dictatorul si (iv) sociabilul.

10. Tipuri de comunicatori, in functie de gradul de realizare a influentarii si a raspunsului

Comunicatorii care exemplifica tipul indolentului au cea mai restransa implicare in viata comunitatii din care fac parte. Indolentii nu se angajeaza in interactiuni semiotice cu semenii lor, pentru a colabora eficient cu acestia; ei nu cer nimic partenerilor lor de comunicare si nici nu raspund la influentele acestora. De fapt, indolentii se autoexclud din campul vietii sociale.

Interlocutorii servili sunt dornici sa se socializeze, fiind gata in acest sens sa-si sacrifice propriile interese. Lipsiti de personalitate si de caracter, ei incearca sa ghiceasca dorintele sau cerintele semenilor lor si se straduiesc sa le satisfaca prompt. Pe termen lung insa, aceasta atitudine este contraproductiva. Asa-numita "ispita de dreapta" - tendinta de a pune in mod neconditionat nevoile celuilalt inaintea propriilor interese - poate avea drept consecinta pierderea stimei de sine si a bucuriei de a trai. Or, putini sunt oamenii dispusi sa stea alaturi de oameni complexati si cuprinsi de amaraciune. In plus, comunicatorii servili sunt adevarate "necunoscute" pentru interlocutorii lor. Neexprimandu-si asteptarile in raport cu partenerii lor de comunicare, ei manifesta adeseori comportamente imprevizibile.

Interlocutorii cu apucaturi dictatoriale se angajeaza intr-un act de comunicare numai pentru a-si satisface propriile interese. Obtuz si egoist, dictatorul depersonalizeaza persoanele cu care interactioneaza semiotic, tratandu-le ca simple mijloace de atingere a unor obiective. El nu realizeaza faptul ca satisfacerea intereselor intr-un spatiu social normal se face doar intr-o maniera tranzactionala. Aceasta inseamna ca nimeni nu trebuie sa se astepte ca cineva sa raspunda la cerintele lui decat in masura in care el insusi raspunde la dorintele si cerintele celorlalti.

Persoanele care practica un stil de comunicare dictatorial determina o inrautatire a contextului social in care se petrece interactiunea semiotica - relatia normala de cooperare este substituita cu o relatie de dominare - si isi reduc sansele de a prevedea comportamentele semenilor sai. Aceasta explica faptul ca situatiile conflictuale pe care le provoaca si care se sfarsesc cu anularea statutului lor dominant ii surprind aproape intotdeauna.

In sfarsit, tipul ideal de comunicator - sociabilul - este acela care realizeaza cea mai adecvata imbinare a influentarii si raspunsului. Astfel, el isi determina partenerii de comunicare sa vina in intampinarea nevoilor si a intereselor sale, dar, in acelasi timp, manifesta solicitudine fata de ei, cautand sa raspunda dorintelor sau cerintelor acestora. Individul sociabil catalizeaza relatiile de comunicare la care se angajeaza si contribuie la imbunatatirea coeziunii sociale.

Aceste patru categorii distincte de interlocutori - comunicatorii indolenti, comunicatorii servili, comunicatorii dictatori si comunicatorii sociabili - pot fi asociate cu anumite strategii de rezolvare a problemelor sociale (in speta, a situatiilor conflictuale).

Intrucat nu urmaresc sa-si impuna punctul de vedere si se dovedesc a fi necooperanti, indolentii adopta, cel mai adesea, un comportament de eschivare. Procedand in acest fel, ei evita antrenarea in conflicte nedorite si, cu atat mai mult, rezolvarea acestor conflicte in termeni de invingatori si invinsi. Avantajul de a nu fi confruntati cu incarcatura psihica negativa care este inerenta oricarui conflict nu poate compensa insa faptul ca strategia in cauza acutizeaza (prin amanare) situatia conflictuala.

Dornici de cooperare si lipsiti de dorinta de a-si satisface propriile interese, comunicatorii servili recurg la o strategie de acomodare. Ei se straduiesc sa identifice si sa exploateze acele elemente din contextul conflictual care faciliteaza cooperarea. Din pacate, aceasta atitudine nu se bazeaza pe justetea solutiilor alese (criteriul de selectie nu este corectitudinea, ci capacitatea acestora de a genera consens), iar acomodarea se face doar in functie de raportul de forta stabilit intre locutor si alocutor.

Manifestand o atitudine diametral opusa fata de cea a comunicatorilor servili, dictatorii prefera sa rezolve eventualele conflicte cu care se confrunta prin competitie. Necooperanti si avizi sa-si impuna punctul de vedere, ei impun o solutie folosind ca unic argument statutul de superioritate (real sau inchipuit) in raport cu ceilalti interlocutori. Daca acesti interlocutori ii recunosc ascendentul si accepta relatia complementara instituita, strategia competitiva are mari sanse de succes in plan strict comportamental. Cu toate acestea competitia nu este recomandabila decat in situatii limita, deoarece problemele reale ale grupului in care se manifesta conflictul raman deschise, iar membrii grupului se vad impovarati cu un set de emotii si atitudini negative. Mai devreme sau mai tarziu, situatia conflictuala va atinge acel punct critic la care relatia de putere intre dictator si "supusii" lui intra in disolutie.

Dupa cum era de asteptat, comunicatorii sociabili folosesc strategia optima de abordare a unei situatii conflictuale: colaborarea. Pentru indivizii sociabili, punctul de plecare in solutionarea unei probleme este "rationalizarea" ei. Aceasta rationalizare presupune, in esenta, (a) reconstituirea datelor problemei intr-o maniera riguroasa care sa nu lase loc nici unei neintelegeri, (b) subordonarea problemei la obiectivele si valorile comune tuturor interlocutorilor implicati si (c) stabilirea unor reguli de cooperare intre membrii grupului care incearca sa risipeasca elementele de conflict.

Strategia de colaborare, practicata de acei comunicatori care vin in intampinarea dorintelor celorlalti fara a-si uita propriile interese, prezinta avantajul de a fi efectiva si de a contribui la intarirea coeziunii sociale. Totusi, nu trebuie sa cadem in capcana de a o considera un panaceu. Atunci cand interlocutorii se raporteaza in mod legitim la scopuri si valori diferite, colaborarea este practic imposibila. In plus, colaborarea cere timp si, de aceea, nu este recomandabila in situatiile in care se impune luarea unor masuri imediate .

3. emitere-receptare. Separabila doar sub raport metodologic din intregul dinamic al comunicarii - izolarea completa a mesajului de toate celelalte variabile ale comunicarii fiind practic imposibila -, aceasta interactiune vizeaza "mesajul ca mesaj", adica mesajul detasat in cea mai mare masura posibila de proprietatile lui extrinseci. Functionand ca suport al tuturor celorlalte interactiuni, cuplul dinamic emitere-receptare are prea putine proprietati intrinseci si, de aceea, consideratiile care il privesc vor fi mult mai lapidare.

Actul de emitere (care subsumeaza actul fonetic si cel fatic de la Austin, respectiv actul de enuntare de la Searle, din comunicarea verbala) se petrece in orizont sintactic si dovedeste performanta semiotica a locutorului, adica gradul in care a transpus in propriul idiolect codurile puse in joc de comunitatea careia ii apartine. Aflat intr-o situatie de comunicare specifica, locutorul trebuie sa-si alcatuiasca mesajele astfel incat acestea sa exprime cel mai bine intentia sa de comunicare si sa aiba cele mai mari sanse de a fi receptate si intelese de catre alocutor. In acest sens, el face mai intai o selectie a semnelor care pot servi ca mijloace de realizare a obiectivelor semiotice pe care si le-a propus, iar mai apoi, cauta sa combine respectivele semne in acord cu regulile de (buna) formare aflate in vigoare si cu posibilitatile prezumtive de receptare ale alocutorului. In masura in care procedeaza la selectia si combinarea unor semne in acord cu regulile statornicite de o comunitate, locutorul realizeaza un joc (in speta, un joc de limbaj), indeplinind astfel functia ludica a a oricarui limbaj.

Tot in orizont sintactic se petrece actul de receptare al alocutorului, adica actiunea acestuia de a distinge complexul de semne transmis de locutor de toate celelalte obiecte care i se prezinta ca stimuli din mediu.

Desi este un comportament aproape mecanic (sau reflex), receptarea nu se realizeaza intr-un mod satisfacator decat in urma unei practici comunicationale asidue. Receptarea presupune focalizarea atentiei asupra unor stimuli semnificanti care apar impreuna cu o sumedenie de alti stimuli, lucru care numai aparent se desfasoara fara dificultati. De pilda, receptarea unui mesaj verbal in comunicarea orala presupune (a) diferentierea sunetelor produse de locutor de toti ceilalti stimuli acustici, (b) identificarea sunetelor selectate cu anumiti constituenti din vocabularul limbii folosite si (c) tratarea intregului complex de sunete perceput ca mesaj (unitar), realizat prin aplicarea regulilor de formare aferente codului utilizat.

Or, separarea cuvintelor de simplele zgomote, "reconstituirea" cuvintelor care au fost distorsionate de bruiajele din canalul de transmitere auditiv si perceperea mesajului ca unitate semnificanta (in ciuda abaterilor vorbitorului de la regulile de formare in vigoare) pot fi realizate de ascultator numai daca el are suficienta competenta in utilizarea codului utilizat. "Stapanirea virtuala" a limbii care a fost utilizata in actul de comunicare respectiv ii permite ascultatorului sa recunoasca in comportamentul verbal al locutorului un act de enuntare (ca instanta verbala a actului de emitere). Faze similare in receptarea unui mesaj se petrec si in comunicarea scrisa sau in comunicarea nonverbala.

Gradele de competenta ale interlocutorilor in utilizarea unui limbaj si, implicit, gradele de reusita ale receptarii unui mesaj se distribuie pe o scala continua, marginita la polul inferior de cazul patologic al afaziei, iar la polul superior, de cazul dezirabil (din pacate, atat de greu de atins) al "maiestriei comunicationale".

4. informare sintactica-intelegere sintactica. La fel ca interactiunea precedenta, acest cuplu de actiuni se realizeaza in orizont sintactic (facandu-se abstractie de cadrul referential al comunicarii, de participantii la comunicare si de relatiile care subzista intre acestia), insa - foarte important de retinut - el se plaseaza la un nivel metasemiotic.

Cu alte cuvinte, atunci cand comunica in legatura cu un fragment al realitatii, emitentul si receptorul transmit si primesc informatii relative la insasi comunicarea lor, mai exact informatii privind instrumentul exclusiv de realizare a comunicarii: codul.

Pentru a putea prezenta, macar in linii generale, aceasta problema redutabila, trebuie sa asumam o definitie convenabila a conceptului de informatie. In acest sens, definim mai intai situatia ca ansamblu de obiecte si fapte. Ne putem gandi, apoi, ca orice situatie poate fi asociata cu un grad de ordonare (sau organizare) situat in intervalul inchis de numere reale [0, 1]. Gradul 0 de organizare se asociaza cu entropia maxima a situatiei, iar gradul 1 de organizare cu negentropia situatiei. Situatiile caracterizate de entropie maxima sunt complet inpredictibile, in sensul ca nu se poate prezice deloc starea si evolutia componentelor situatiei. Dimpotriva, situatiile aflate in negentropie sunt total predictibile, obiectele si faptele din alcatuirea lor fiind pe deplin cunoscute (atat in ce priveste starea lor actuala, cat si in raport cu evolutia lor).

Masura in care o situatie este impredictibila constituie informatia situatiei, iar gradul in care o situatie este predictibila coincide cu redundanta situatiei. Cele mai multe situatii sunt partial predictibile; prin urmare, cele mai multe situatii sunt surse de informatie.

Dupa cum s-a mentionat deja, mesajele transmise si receptate in procesul de comunicare sunt complexe de semne selectate dintr-un anumit cod si asamblate in acord cu regulile de formare si regulile de desemnare ale codului respectiv. Or, tocmai in raport cu numarul semnelor din cod si cu rigiditatea regulilor de formare ale codului se poate determina informatia sintactica a mesajelor transmise de emitent.

Cu cat un cod este mai bogat, iar regulile de formare sunt mai laxe (prin tolerarea mai multor abateri de la acestea), cu atat mesajul vehiculat in procesul comunicarii are o informatie sintactica mai mare. Cu cat varietatea de combinare a semnelor din cod este mai mica (din pricina numarului redus al semnelor din cod si a rigiditatii regulilor de formare), cu atat redundanta sintactica a mesajul pus in joc este mai mare.

Toate codurile folosite in comunicarea umana - inclusiv limbile, ca sisteme cuvinte - pot fi tratate ca situatii partial predictibile. Asadar, toate mesajele construite in perimetrul lor prezinta, in grade diferite, atat informatie sintactica, cat si redundanta sintactica. Informatia sintactica permite aparitia noului in situatiile de comunicare, iar redundanta sintactica are menirea de a inlesni receptarea, prin compensarea bruiajelor din canalul de transmitere si prin facilitarea unei anumite anticipari a componentelor mesajului la nivelul alocutorului.

Sa ne inchipuim, spre exemplu, ca un mesaj scris a fost deteriorat, astfel incat nu poate fi receptata, intr-o prima instanta, decat secventa "J-i ma vo- -nta-n- cu pr-et-n-l m-u". Redundanta data de lexicul limbii romane si de regulile gramaticale aferente acesteia permite "refacerea" mesajului dat sub forma "Joi ma voi intalni cu prietenul meu".

Formuland mesaje cu libertatea oferita de informatia codului, dar si sub constrangerile impuse de redundanta codului, emitentul trebuie sa gaseasca o proportie justa intre partea predictibila si cea inpredictibila a mesajului: nu prea multa redundanta, pentru a nu face comunicarea ineficienta, dar nici prea multa informatie, pentru a nu face comunicarea imprecisa.

Gradul de intelegere sintactica a mesajului transmis de emitent corespunde grosso modo gradului de anticipare a succesiunii de semne receptate si ilustreaza competenta receptorului in utilizarea codului antrenat in comunicare. Astfel, un comunicator versat, care a actualizat in propriul idiolect foarte multe semne din cod si care stapaneste excelent regulile de formare si cele de desemnare, aferente nu are dificultati in recunoasterea si receptarea secventelor corecte de semne care sunt transmise de emitent. Mai mult, el poate corija tacit greselile sintactice comise de acesta. In concluzie, asimilarea progresiva a codului de catre un receptor este strict dependenta de savarsirea actului de intelegere sintactica in cazul a cat mai numeroase si variate mesaje.

5. referire-coreferire. Situata, prin excelenta, la nivel semantic, aceasta interactiune le permite interlocutorilor sa-si ancoreze mesajele intr-un cadru referential, care poate fi realitatea fizica sau o alta lume posibila.

Indiferent de tipul enunturilor folosite in alcatuirea mesajului pe care intentioneaza sa-l transmita (designativ, hortativ, comisiv etc.), emitentul se vede constrans sa se refere la starea sau evolutia unor obiecte, evenimente, actiuni, procese etc. dintr-un context dat. Spre exemplu, formuland promisiunea "Iti voi imprumuta pentru doua saptamani romanul «Muntele vrajit» de Thomas Mann", emitentul face referire la doua persoane (el si receptorul), la un scriitor (Thomas Mann) si la unul dintre romanele acestuia («Muntele vrajit»), precum si la o stare de lucruri viitoare (imprumutarea respectivei carti). Am preferat sa apelam la acest exemplu pentru a ilustra faptul ca operatia de referire se insinueaza in orice proces de comunicare, ea neputand fi restransa (cum se face de regula) la sfera enunturilor designative (de genul, "In Romania, nimeni nu moare de foame si nimeni nu se poate compromite").

Semnificatia semantica pe care emitentul o ataseaza mesajului este determinata in cea mai mare masura de exactitatea termenilor folositi, precum si de rigiditatea regulilor de combinare a termenilor in enunturi simple si a enunturilor simple in enunturi compuse.

Exactitatea termenilor poate fi definita suficient de bine prin negatie, mai exact, prin indicarea celor doua erori logice care i se opun: (a) obscuritatea sensului si (b) ambiguitatea sensului.

Obscuritatea, neclaritatea sau indeterminarea sensului survine in urmatoarele imprejurari:

compunerea arbitrara a termenilor,

utilizarea indistincta a unui termen ca semn al unui obiect din realitate, dar si ca semn pentru el insusi,

accentuari diferite ale aceluiasi termen si

trecerea succesiva, in acelasi univers de discurs, a termenilor de la nivelul relatiei intreg - parte la nivelul relatiei gen - specie.

Cele patru situatii de obscuritate apar destul de frecvent, astfel incat nu este greu de gasit ilustrari sugestive.

Astfel, in cadrul unei emisiuni radiofonice, un intelectual "pretios" a folosit termenul compus insolit "gripaj conceptual". Printr-o analogie destul de fortata cu griparea motorului (inteleasa ca blocare a functionarii acestuia din cauza unei ungeri defectuoase), se poate banui ca vorbitorul a vrut sa se refere la neputinta de a formula si rezolva convenabil o problema dificila. Cu toate ca am reusit sa aproximam un sens, termenul "gripaj conceptual" afecteaza prin echivoc argumentul in care apare.

Folosirea cu supozitii diferite a numelui "Socrate" conduce la urmatorul sofism: "Socrate este un cuvant format din sapte litere. Socrate este filosof. Deci cel putin un filosof este cuvant format din sapte litere". Obscuritatea este data de faptul ca in prima premisa numele "Socrate" se refera la el insusi, iar in cea de-a doua, la un anumit filosof din antichitatea greaca. Eroarea poate fi eliminata cu usurinta daca numele "Socrate" din prima premisa este pus intre ghilimele.

Neclaritatea datorata accentuarii improprii a unui termen apare in formulari de genul "Esti foarte destept". O intonatie cu subinteles a cuvantului "destept" poate sa sugereze interlocutorului ca este considerat in sensul contrar al numelui. Acelasi gen de echivoc apare prin folosirea cu accente diferite a cuvintelor "copii", "torturi", "laturi" etc.

Un exemplu de sofism generat de trecerea ilicita a unui termen din planul relatiei intreg-parte in planul relatiei gen-specie este dat de urmatorul rationament: "Omul a ajuns pe Luna. Socrate este om. Deci Socrate a ajuns pe Luna". Intrucat notiunea om apare in prima premisa ca notiune colectiva (omenirea, ca intreg, este caracterizata de faptul ca a ajuns pe Luna), iar in cea de-a doua, ca notiune diviziva (Socrate este o specie ultima a genului om), derivarea concluziei "Socrate a ajuns pe Luna" este nevalida.

Ambiguitatea sensului, cealalta incalcare a cerintei exactitatii, apare atunci cand este folosit un nume polisemantic, dotat cu mai multe intelesuri. Utilizarea unui nume cu intelesuri distincte pare a fi tipul de sofism cu cel mai mare impact in disputele politice si in certurile academice. Este greu de gasit doi adepti ai unor ideologii politice opuse care sa foloseasca cu acelasi inteles termeni precum "democratie", "drepturile omului", "liberal", "conservator", "comunist", "imperialist" sau "alegeri libere". In trecutul nu foarte indepartat, liderii tarilor comuniste din Europa se declarau democrati, in masura in care prin democratie intelegeau dictatura proletariatului. Raportandu-se insa la sensurile proprii ale termenilor democratie si dictatura, liderii politici vest-europeni ii considerau, pe buna dreptate, dictatori. Echivocul este prezent, din pacate, si in context stiintific. Spre exemplu, multe argumente sofistice din stiintele limbajului au la baza neintelegeri legate de sensul unor termeni foarte uzitati, de felul "semn", "propozitie", "enunt", "idee" etc.

In ce priveste rigiditatea regulilor de combinare a semnelor, lucrurile sunt mult mai complicate. De regula, aceste reguli de concatenare sunt restranse la categoria semnelor lingvistice, uitandu-se faptul ca este practic imposibila formularea unui mesaj pur verbal. Insa nici macar la nivel lingvistic nu avem de-a face cu reguli de formare ferme.

Spre exemplu, la nivelul simtului comun, afirmatia "Toti oamenii sunt muritori" pare sa contina si informatia ca exista cel putin un individ, care este om si muritor. Or, logica moderna nu autorizeaza derivarea unei propozitii particulare din propozitia universala de aceeasi calitate. Asadar, este incorect sa se sustina ca exista cel putin un individ care este om si muritor numai pe considerentul ca toti oamenii sunt muritori. De altminteri, ca o ilustrare a justetei acestei restrictii logice, se poate mentiona faptul ca adevarul propozitiei "Toti caii inaripati sunt mamifere" nu permite asumarea ca adevarata a propozitiei "Exista (in realitate) cel putin o fiinta care este cal inaripat si mamifer". Asemenea "coliziuni" intre pozitia simtului comun si pozitia comunitatii academice in ce priveste interpretarea si utilizarea regulilor de formare nu sunt rare si ele afecteaza negativ interactiunea interlocutorilor in raport cu cadrul referential.

Sa vedem in cele ce urmeaza cateva dificultati pe care le intampina receptorul in realizarea actului de coreferire. Intr-o prima instanta, se poate spune ca receptorul nu are de facut altceva decat sa ancoreze mesajul primit in contextul referential asumat de emitent, coreferindu-se la aceleasi obiecte, stari de lucruri, evenimente, actiuni, procese etc. la care s-a raportat si acesta.

Prima problema care apare in acest context este data de faptul ca mesajul transmis de emitent este receptat fatalmente distorsionat de catre receptor prin cinci mecanisme distincte :

condensare

accentuare

asimilare

mascare si

decodare reductiva

Mai exact, receptorul distorsioneaza semnificatia semantica a mesajului transmis de emitent (a) prin scurtare, simplificare si eliminarea detaliilor, (b) prin reconstituirea ei in termeni extremi (puternic contrastanti), (c) prin transformarea ei de-o asemenea maniera incat sa concorde cu informatiile primite in trecut sau cu informatiile susceptibile de a fi primite in viitor, (d) prin transpunerea mesajului in "patul procustian" al propriului cadru referential si (e) prin combinarea informatiei continute in mesaj cu alte informatii pentru a forma un tablou cuprinzator (mai ales daca mesajele sunt complexe sau ambigue).

Ar mai fi de retinut aici faptul ca obisnuinta de a juca un anumit rol social ii determina pe cei mai multi oameni sa interpreteze mesajele primite in concordanta cu acest rol. Profesorii, avocatii, medicii, preotii, politicienii, ziaristii etc. manifesta in multe situatii de comunicare acel "defect profesional" care conduce de multe ori la o intelegere defectuoasa a interlocutorilor. Spre exemplu, un profesor de logica poate avea tendinta paguboasa de a recepta mesajele interlocutorilor sai cu preponderenta din perspectiva corectitudinii formale, ignorand celelalte semnificatii ale mesajului, unele dintre ele, foarte probabil, mult mai importante.

Ancorarea mesajului in acelasi context referential atat de catre emitent cat si de receptor este o sarcina foarte dificila si prin faptul ca acesta contine, alaturi de faptele brute sau naturale, independente de vointa umana (precum inundatiile, cutremurele, aversele, venirea primaverii, racirea vremii etc.), fapte institutionale, care exista doar in virtutea unor acorduri intre oameni (cum ar fi casatoriile, botezurile, declaratiile de razboi, incheierea unor tratate de pace, statul de drept, drepturile cetatenesti, democratia participativa etc.). Prin urmare, nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca un conservator si un comunist, un ateu si un credincios, un afro-american si un membru al Ku-Klux-Klanului, un puritan si un pederast etc. intampina mari dificultati in realizarea unei comunicari reusite sub raport semantic.

6. relationare-corelationare. Aceasta ultima interactiune pe care o distingem in cadrul procesului de comunicare este centrata pe canalul de transmitere si poate fi pusa in corespondenta cu raporturile sociale care se instituie, se mentin sau se modifica in cursul comunicarii.

Atasand o semnificatie mesajului pe care il transmite receptorului, emitentul incearca sa-si "negocieze" o pozitie sociala cat mai favorabila in raport cu acesta. Comunicarea este conditia sine qua non a socializarii (in speta, a colaborarii), dar si mecanismul numarul unu de stabilire, modificare sau anulare a relatiilor de putere.

Pe masura ce formuleaza mesajul, emitentul schiteaza natura raportului pe care doreste sa-l intretina cu receptorul. Spre exemplu, el poate da de inteles ca preconizeaza o comunicare formala in care sa-si manifeste ascendentul asupra receptorului, dar, la fel de bine, poate prefigura o situatie de comunicare informala si o egalitate de statut social. Respectul sau dispretul, dragostea sau ura, interesul sau dezinteresul etc. sunt valori ale relatiilor sociale pe care emitentul le manifesta in mod necesar fata de receptor in toate situatiile de comunicare. Din nefericire (sau, poate, din fericire), putini sunt aceia care pot "vedea" aceste valori indaratul semnelor care le exprima.

Reactia eminamente sociala a receptorului la mesajul primit vizeaza determinarea cat mai precisa a relatiei pe care o intretine cu emitentul.

Potrivit unor studii de psihologie sociala, in stabilirea unei relatii sociale, se parcurg, de regula, urmatoarele cinci faze:

initierea (cu prudenta si prin folosirea unor formule conventionale, atragem atentia interlocutorilor nostri, ne manifestam amabilitatea si cautam sa stabilim un canal de comunicare cu ei),

tatonarea (adoptand o atitudine deschisa, calma, necritica si degajata, cautam sa dobandim informatii demografice, culturale, sociologice sau psihologice despre interlocutorii nostri),

intensificarea (prin autodezvaluiri reciproce, folosind subcoduri specifice si o mare cantitate de semne nonverbale, personalitatea noastra se "imbina" cu cea a semenilor nostri),

integrarea (cultivand atitudinile, opiniile, interesele si gusturile comune, formam impreuna cu interlocutorii nostri un grup distins net de restul societatii) si

unirea (consecventi in intensificarea relatiei cu interlocutorii nostri, dobandim recunoasterea sociala a grupului pe care il formam cu acestia).

Dizolvarea unei relatii sociale s-ar petrece, la randul ei, in cinci faze, prezente in urmatoarea succesiune:

diferentierea (afirmarea propriilor opinii, atitudini, valori sau interese in contrast cu cele ale interlocutorilor nostri),

limitarea (restrangerea subiectelor care pot face obiectul comunicarii cu semenii nostri),

stagnarea (comunicarea este dificila chiar si asupra unor chestiuni superficiale),

evitarea (au loc incercari de evitare fizica sau de ignorare a interlocutorilor) si

incetarea (prin comportamentele noastre, dam de inteles ca ii tratam pe interlocutorii nostri ca pe niste straini)[16].

Atenti la marcile care se asociaza cu un anumit tip sau stadiu de relatie sociala, comunicatorii pot sa cunoasca mai bine natura raporturilor dintre ei, astfel incat sa-si sporeasca sansele de a-si perfectiona interactiunile semiotice viitoare si de a-si negocia cu succes un statut social cat mai avantajos.

La cele consemnate mai sus, tinem sa adaugam doar cateva consideratii privind cele doua tipuri de climat - defensiv, respectiv suportiv - care marcheaza relatia sociala dintre comunicatori.

Daca intre emitent si receptor se instituie un raport asimetric - id est o relatie de putere -, atunci comunicarea se desfasoara intr-un climat defensiv. In schimb, daca intre comunicatori subzista o relatie simetrica - altfel spus, daca este asumata o egalitate de statut -, comunicarea se petrece intr-un climat suportiv. Climatul defensiv si climatul suportiv se asociaza, fiecare in parte, cu sase caracteristici :

11. Caracteristici ale climatului defensiv, respectiv ale climatului suportiv

(1) Daca expresia emitentului, maniera lui de a vorbi (sau de a scrie) sau continutul mesajului pe care il formuleaza lasa impresia unei evaluari, receptorul va fi indemnat sa adopte o atitudine defensiva. Aparitia unei reactii de aparare la nivelul receptorului este cu atat mai probabila cu cat semnele din alcatuirea mesajului au o dimensiune conotativa mai pronuntata. Dimpotriva, daca emitentul formuleaza un mesaj descriptiv - prezentand emotii, sentimente, evenimente, perceptii sau procese, fara a cere sau sugera o schimbare de atitudine sau de comportament -, aparitia reactiei defensive a receptorului este mult mai putin probabila.

Din pacate, foarte multe mesaje depasesc limita neutralitatii descriptive (cu referire, de pilda, la minoritatile nationale, religioase sau sexuale), fapt care contribuie la instalarea unui climat defensiv, impropriu unei comunicari veritabile. La fel de adevarat este insa ca unii alocutori adopta o atitudine defensiva din cauza perceperii unei pretinse evaluari a emitentului (evaluare, de fapt, inexistenta).

(2) Incercarile emitentului de a schimba atitudinile receptorului, de a-i influenta comportamentul sau de a-i limita campul activitatii sunt percepute ca manifestari ale tendintei de control si contribuie la instalarea unui climat defensiv. Receptorul se simte tratat ca ignorant, neinformat, imatur sau posesor al unor atitudini si comportamente nepotrivite. Prin contrast, orientarea spre problema presupune definirea unei chestiuni care ii priveste pe toti comunicatorii si cautarea in comun a unei solutii. Parteneriatul comunicatorilor, altfel spus, faptul ca acestia nu se simt fortati sa-si abandoneze propriile ganduri, interese sau valori, contribuie la instaurarea unui climat suportiv.

(3) Sansele ca receptorul sa aiba o reactie defensiva sunt sporite de emitentul care pare sa se angajeze in comunicare cu un plan bine pus la punct si ascuns. In aceasta situatie, emitentul lasa impresia ca joaca un rol si ca urmareste manipularea celorlalti. (Se poate constata foarte bine acest aspect in comunicarea politica.) Pe de alta parte, comportamentele comunicationale spontane, in acord cu care emitentul pare onest, franc si fara motivatii ascunse, diminueaza atitudinea defensiva a receptorului.

(4) Climatul defensiv se asociaza foarte adesea cu abordarea impersonala a situatiei de comunicare. Receptorul care se vede tratat in mod "neutru" (ca simplu obiect) va da dovada de multa retinere in continuarea comunicarii. Dimpotriva, atunci cand emitentul dovedeste ca ii pasa de receptor, ca il respecta ca ii doreste - cu adevarat - binele, se instaleaza o stare de empatie confortabila, proprie climatului suportiv.

(5) Reactiile defensive sunt generate si de catre comunicatorii care dau de inteles ca au un statut superior, prin putere, bogatie, inteligenta, caracteristici fizice etc. Constienti fiind ca asemenea diferente exista si sunt, de altfel, inevitabile, comunicatorii abili trebuie sa sugereze semenilor lor ca nu acorda acestora o importanta prea mare. Asumarea egalitatii de statut este o conditie sine qua non pentru reusita oricarui act de comunicare.

(6) In sfarsit, persoanele care au o atitudine dogmatica, sugerand ca ele detin adevarul absolut, etalonul moralitatii, gustul desavarsit etc. indreptatesc atitudinea defensiva a semenilor lor si submineaza procesul de comunicare la care se angajeaza. Climatul suportiv pe care il necesita o comunicare eficace le impune comunicatorilor vointa de a experimenta, de a explora si de a adopta noi atitudini, convingeri sau comportamente.