Interactionismul simbolic

Interactionismul simbolic

George Herbert Mead: Comunicarea ca principiu comun al organizarii constiintei si societatii

Comportamentul social al speciei umane are, in opinia lui George Herbert Mead (1863-1931), o baza biologica constind in impulsul sexual sau de reproducere, impulsul parental (matern sau patern), impulsul sau atitudinea de solidaritate¹. Totusi, nici comportamentul social al individului si nici organizarea sociala nu se bazeaza, la nivelul speciei umane, pe un principiu natural:

Principiul pe care l-am considerat fundamental in organizarea sociala umana este cel

al comunicarii care implica o participare cu celalalt. Aceasta impune ca celalalt sa apara in subiect, ca subiectul sa se identifice cu celalalt si sa devina constient de sine gratie celuilalt [Mead, 1934, trad. fr., 1963 : 215].

In mod obisnuit se considera ca procesul comunicarii este conditionat de existenta constiintei (Mind). Cum este, insa, posibila constiinta?

1. Mecanismul gindirii (Mind) : comunicarea prin simboluri semnificative

Mead raspunde acestei intrebari valorificind o serie de teze ale psihologiei behavioriste:    teza paralelismului psiho-fizic ², ideea ca orice act social presupune comunicare si aceea ca gestul, oricit de elementar, face parte dintr-un act social. Pe aceasta baza, psihologia poate fi definita ca stiinta care studiaza nu constiinta, ci mai degraba experienta individului in raport cu conditiile in care ea se produce. Atunci cind aceste conditii sint sociale, analiza se deplaseaza pe terenul psihologiei sociale.

intcucit reprezinta unitatea fundamentala in cadrul careia se desfasoara aceste activi­tati vitale, familia este unitatea primara de organizare sociala, formele mai largi (clanul, tribul) constituind generalizari directe ale organizarii familiale.

Analiza lui Mead depaseste analizele behaviorismului ..traditional', in special cele intreprinse de Wundt, prin aceea ca porneste de la premisa existentei unei faze mo­trice a actului psihic si nu numai a unei faze senzoriale.

Pentru o astfel de stiinta,

Faptul primar il constituie actul social care inseamna interactiune a unor orga­nisme diferite, adica adaptarea reciproca a conduitelor lor in elaborarea proce­sului social. Putem gasi in acest proces ceea ce numim gest, respectiv faze ale actului social care aduc o adaptare a organismului la reactia unui alt organism si care includ atit o atitudine observabila, cit si ceea ce se numeste atitudine inte­rioara [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 39].

In functie de natura atitudinii interioare, gestul poate fi: a) gest reflex ;

b) gest semnificativ. Gestul reflex poate fi identificat in orice act social (interactiune) din lumea animala (in lupta dintre doi ciini, de exemplu). El este determinat de (pre)dispozitia organismului de a reactiona intr-un anume fel la un stimul prezent hic et nunc. "Mesajul' pe care un astfel de gest il comunica se inscrie in limitele informatiei cuprinse in codul genetic. Orga­nismul animal nu poate decodifica un alt tip de informatie, iar comporta­mentul prezent este intotdeauna determinat din trecut.

In cazul organismului uman, anatomia si fiziologia particulare ale siste­mului nervos fac posibila depasirea gestului reflex si aparitia unui raport de determinare a gestului (comportamentului) actual de fazele ulterioare ale actului care pot fi anticipate : gestul-reactie al partenerului, propria con­duita de raspuns s.a.m.d. Gestului-stimul observabil i se ataseaza o atitudine interioara care imbraca forma unui fapt de constiinta propriu-zis, a unei semnificatii; gestul devine gest semnificativ. Semnificatia, care poate fi explicita sau implicita, consta in gestul-reactie anticipat; in consecinta, ea nu trebuie inteleasa ca o stare a constiintei; ea apare in procesul experientei sociale si trebuie conceputa ca existenta in planul acestei experiente.

O categorie aparte de gesturi semnificative o constituie simbolurile sem­nificative (limbajul): acestea sint parti ale experientei care arata, indica sau reprezinta alte parti (care nu sint date in situatia prezenta) si fac sa se nasca simultan in parteneri aceeasi atitudine interioara, aceeasi semnificatie. Atunci cind reactia partenerului poate fi provocata, prin anticipare, in su­biectul insusi, individul intelege actul celuilalt. Mecanismul general al gindirii (Mind) se afla in acest proces de comprehensiune a celuilalt, la care se ajunge ca urmare a comunicarii prin simboluri semnificative in cadrul unui proces social:

Inteligenta nu este posibila decit datorita gestului devenit simbol semnificativ ; fara el nu exista gindire, intrucit aceasta nu este decit conversatie interiorizata sau implicita a individului care comunica cu sine insusi prin intermediul unor astfel de gesturi. Esenta insasi a gindirii o constituie interiorizarea, in cursul experientei noastre, a conversatiilor prin gesturi pe care noi le realizam cu cei­lalti in procesul social. Gesturile astfel interiorizate sint simboluri semnificative deoarece au aceleasi semnificatii pentru toti indivizii unei societati date sau unui grup social; ele fac sa se nasca aceleasi atitudini in cei care le executa si in cei care reactioneaza la ele. Altfel, individul nu le-ar putea nici interioriza, nici constientiza, nici intelege [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 41].

Dar, pe de alta parte, putem considera procesul social al experientei ca fiind anterior (intr-o forma rudimentara) existentei constiintei, si [putem] explica originea constiintelor in cadrul interactiunii indivizilor in acest proces. Astfel, nu numai originea constiintelor, ci si interactiunea lor (pe care, in aceste con­ditii, trebuie sa o consideram ca esentiala, decurgind din insasi natura acestora si presupusa prin chiar existenta lor) inceteaza sa mai para misterioasa sau mira­culoasa. Nu comunicarea este produsul constiintei, ci, dimpotriva, constiinta este cea care se origineaza in comunicare, datorita unei conversatii prin gesturi, intr-un proces sau context social al experientei [s.n., E.S.] [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 43-44].

Constiinta de sine (Self) ca ansamblu organizat al atitudinilor grupului: Altul semnificativ si Altul generalizat

Orice proces social implica, asadar, o unitate ego - alter. Fiecare dintre parteneri este in egala masura subiect capabil sa elaboreze gesturi sem­nificative si, in special, simboluri semnificative, si obiect caruia i se atribuie semnificatii si in functie de care este orientat comportamentul subiectului. Constiinta se poate, insa, constitui, spre deosebire de corp, in obiect pentru sine, devenind constiinta de sine (Self); in acest fel, individul poate sa adopte fata de propria persoana o atitudine impersonala, obiectiva. Aparitia Sinelui (Seif) este legata de utilizarea limbajului care permite provocarea in subiect a aceluiasi ansamblu de reactii (atitudini) pe care el (subiectul) le provoaca in ceilalti.

"Spiritul constient de sine' nu este un dat biologic, ci se constituie progresiv in experienta sociala, prin interiorizarea atitudinilor organizate ale grupului:

In calitate de obiect pentru sine, constiinta este esentialmente o structura sociala si se naste in experienta sociala [Mead, 1934, trad. fr., 1963 : 119].

Mecanismul dezvoltarii sale are la baza asumarea unor roluri ale Celui­lalt, care implica limbaj si comunicare. Acesta este mecanismul care, in opinia lui Mead, explica atit evolutia populatiilor primitive, cit si pe aceea a copilului. Dezvoltarea Sinelui este descrisa de autorul american ca un proces stadial de trecere de la asumarea unor roluri (atitudini) izolate dupa modelul oferit de Altul semnificativ (the significant other), la asumarea unor unitati de roluri (atitudini) organizate, complementare, prin interiorizarea unui Altul generalizat (the generalized other) din ce in ce mai complex. Activitatile ludice, pot constitui ilustrari ale modului in care copilul este pus in situatia de a interioriza atitudinile celorlalti.

Intr-o prima etapa, cea a jocului liber, in care relatia cu partenerul, real sau imaginar, nu este reglementata de reguli speciale (jocul "de-a mama', "de-a invatatoarea' s.a.m.d.), copilul isi asuma rolurile (comportamentele recurente, care apar cu o anumita regularitate) unor adulti; asumarea nu inseamna imitare: copilul recreeaza continuu rolurile "jucate'. Mama, invatatoarea s.a. se constituie, astfel, in Altii semnificativi. Un Altul sem­nificativ este o persoana care se constituie in partener al copilului intr-un act social oarecare (alter care "joaca' un rol in raport cu copilul) si al carei rol este apoi asumat (reinterpretat) de copil, introducind o organizare in spiritul sau.

Intr-o a doua etapa, cea a jocului reglementat prin reguli speciale (jocul de fotbal, de exemplu), copilul este pus in situatia de a-si asuma un rol al carui exercitiu impune cunoasterea si acceptarea rolurilor tuturor celorlalti. Printr-un ansamblu de reguli a caror respectare este obligatorie, rolurile tuturor partenerilor se constituie intr-o unitate si nu pot functiona decit ca atare. Copilul este, de aceasta data, obligat sa-si acomodeze reactiile la un alter colectiv si nu individual, la un "obiect' mai complex, care prezinta o organizare interna pe care el trebuie sa o inteleaga si sa o respecte. Colectivitatea organizata (echipa de fotbal, din exemplul de mai sus, sau familia, sau clasa scolara s.a.m.d.) care desfasoara o actiune, cooperativa, reglementata, in care partenerii au de "jucat'' roluri complementare, formeaza un Altul generalizat. Interiorizarea acestei unitati interactionale (Celuilalt generalizat) conduce la dezvoltarea unitatii Sinelui. Constituirea Sinelui nu implica numai preluarea atitudinii celorlalti fata de subiect ori fata de ei insisi, ci si interiorizarea atitudinii cu privire la diferitele faze sau aspecte ale activitatii sociale comune. Numai interiorizarea unui proces social in integralitatea sa permite constituirea Sinelui complet (total), ca unitate a diferitelor componente (Sine elementar) ce reflecta aspecte, parti ale procesului social.

Jocul reglementat ilustreaza situatia care da nastere unei personalitati organizate. In masura in care Copilul adopta atitudinea celuilalt pina la punctul in care se poate prevedea reactia sa in raport cu un scop (o acti­vitate) comun(a), el devine membru organic al grupului respectiv:

Cu alte cuvinte, acest "import' al activitatilor mai generale ale unei totalitati sociale date (ori societate organizata ca atare) in cimpul experientei uriui individ oarecare angajat sau cuprins in acest tot constituie baza esentiala, conditia necesara a dezvoltarii plenare a constiintei de sine. Doar in masura in care isi asuma atitudinile grupului sau social organizat cu privire la activitatea sociala cooperativa, sau cu privire la ansamblul activitatilor de acest tip pe care grupul le desfasoara, individul poate dezvolta o constiinta de sine completa ori poseda constiinta de sine pe care a realizat-o in fapt. La rindul lor, procesele coopera­tive complexe, activitatile, si functionarea institutiilor societatii umane organizate nu sint posibile decit in masura in care oricare dintre indivizii care le constituie poate prelua atitudinile generale ale tuturor celorlalti indivizi cu privire la aces­te activitati, procese si institutii - cu privire la intregul social organizat al rela­tiilor si interactiunilor experientei astfel constituite - si in masura in care el isi poate orienta propria conduita in consecinta [s.n., E.S.]. Procesul social afecteaza comportamentul indivizilor angajati in realizarea lui. Iar comunitatea exercita un control asupra conduitei membrilor sai prin Altul generalizat [Mead, 1934, trad. fr., 1963:    132].

Ceea ce se petrece in jocul reglementat poate fi identificat in intreaga experienta a copilului. El preia fara intrerupere atitudinile anturajului sau, in special pe cele ale persoanelor de care depinde si cu care intra in interac­tiune. Aceasta inseamna ca, oricit de importante ar fi experientele organirzate si controlate de adulti, care formeaza continutul activitatii educative inteleasa in acceptiune restrinsa, ele nu constituie decit un fragment al experientei in urma careia se constituie constiinta de sine.

3. Functia constructiva a constiintei in raport cu mediul

Rezultat al comunicarii gratie unei conversatii prin intermediul gesturilor, constiinta procedeaza la o constructie selectiva a obiectului (mediului). Pe de o parte, exista in organism o structura definita si necesara a sensibilitatii care selecteaza "obiectele' externe percepute, asfel incit atributele retinute rezulta totdeauna dintr-o relatie intre un organism si un "obiect' ; ca obiect al constiintei, orice realitate este caricaturizata. In sensul ca anumite atri­bute sint scoase in evidenta, in timp ce altele sint voalate, daca nu chiar ignorate. Pe de alta parte, semnificatiile mediului social sint elaborate in procesul experientei sociale, astfel incit exista anumite caracteristici pe care lumea exterioara le poseda doar datorita interactiunii sociale din cadrul grupului.

Caracterul inovator al constiintei este pus in evidenta si prin analiza structurii Sinelui. In experienta, acesta este actualizat totdeauna ca tensiune intre doua componente, Me (Sinele social) si I (Sinele personal). Daca Me reprezinta aspectul social, dobindit prin interiorizarea atitudinilor grupului, al comportamentului, I reprezinta, dimpotriva, dimensiunea inovatoare, ori­ginala a acestuia, reactia personala, neinvatata in experienta, a organismului la atitudinile grupului. Aceasta a doua componenta a personalitatii este responsabila de schimbarea sociala:

Aceste doua aspecte ale Sinelui, I si Me, sint necesare pentru manifestarea lui plenara. Intr-un grup, trebuie sa preluam atitudinea celorlalti pentru a apartine comunitatii; trebuie sa introducem atitudinile lumii sociale exterioare in con­duita noastra pentru a putea gindi: [] Pe de alta parte, individul reactioneaza constant la atitudinile sociale si modifica in acest proces cooperativ societatea insasi careia ii apartine [s.n., E.S.] [Mead, 1934, trad. fr., 1963: 170].

Schimbarile sociale importante se produc prin aceste reactii ale individului (I care se opune situatiei) [Mead,1934, trad. fr., 1963: 184].

Modelul dramaturgic

Erving Goffman: Producerea eului social ca efect dramatic intr-o lume sociala a reprezentatiilor teatrale

Conceptia lui Erving Goffman (1922-1982) se organizeaza in jurul a doua teze ingemanate. Prima se refera la caracterul expresiv, care se adauga celui instrumental, al ordinii: inteleasa ca "ordine, interactionala (publica)', aceasta este produsul intalnirilor "fata in fata' ale unor subiecti a caror actiune poate fi analizata in termenii unui model dramaturgic. Cea de-a doua, care face obiectul propriu-zis al studiului de fata, trateaza eul social ca "efect dramatic' si permite evidentierea mecanismelor de "ajustare functionala', pe parcursul proceselor de interactiune, a eului socializat.

1. Obiectul sociologiei: structura intilnirilor sociale "fata in fata'

Erving Goffman este, in mod obisnuit, etichetat ca reprezentant al interac-tionismului simbolic: situarea conceptiei sale in prelungirea teoriei lui G.H. Mead si frecventele trimiteri pe care le face la lucrari ale reprezentantilor Scolii de la Chicago sustin aceasta eticheta. Mai mult, in studiile sale, societatea - inteleasa ca ansamblu de structuri si functii, ordonat prin inter­mediul unor norme "mai mult sau mai putin institutionalizate' (pentru a utiliza cunoscuta expresie durkheimiana), formalizate, independente de con­textul concret al actiunii - este "pusa intre paranteze' ; analiza se concen­treaza asupra experientei cotidiene a actorilor, ca ansamblu de interactiuni "fata in fata', ordonate prin intermediul unor norme informale, locale:

Prin interactiune (adica prin interactiune fata in fata) se intelege cu aproximatie influenta reciproca pe care partenerii o exercita asupra actiunilor respective atunci cind se afla unii in prezenta fizica imediata a celorlalti; prin o inter­actiune se intelege ansamblul interactiunii care se produce intr-o ocazie oarecare cind membrii unui ansamblu dat se gasesc unii in prezenta continua a celorlalti [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 23].

Obiectul sociologiei goffmaniene este nu ordinea normativa, ci ordinea publica (interactionala), un ansamblu de norme ("ale conjunctiei') care se constituie hic et nunc si ramin totdeauna mai mult sau mai putin implicite, invizibile (in comparatie cu cele structurale care sint intotdeauna preexis­tente si mai mult sau mai putin explicite, vizibile) :

Exista un cimp de activitate care n-a fost niciodata suficient tratat ca un subiect, de studiu legitim: acest cimp este cel pe care il produc interactiunile "fata in fata' si care este structurat de norme ale conjunctiei. El contine petrecerile, mesele in familie, adunarile, marsurile fortate, relatiile profesionale, cozile, multimile, cuplurile. De fapt, adesea s-a abuzat de acest cimp. De fiecare data cind a fost nevoie de o ilustrare concreta a unei institutii sociale sau a unui segment al structurii sociale, au fost introduse citeva interactiuni pentru a le decora cu fapte desprinse din viata si, incidental, pentru a nu uita total ca acolo exista oameni. Au fost utilizate, astfel, interactiuni practice pentru a clarifica alte fapte, dar tratindu-le ca si cum n-ar fi nevoie ca ele sa fie definite sau ca si cum ele n-ar merita efortul de a fi definite. Totusi, cea mai buna utilizare care li se poate da este aceea de a se explica, propriul lor caracter generic [s.n., E.S.]. Recent, [stiinta] a inceput sa acorde o atentie foarte mare acestui domeniu neglijat pina acum: domeniul vietii publice¹. [] Domeniul interactiunilor "fata in fata', care era un cimp de rezerva, a devenit, deci, un cimp de bataie []. in aceasta carte, ma voi concentra asupra unui punct delicat de conceptualizat: conexiunile intre un element al structurii sociale, in acest caz relatiile sociale, si viata publica. Ma, voi opri asupra acelor aspecte ale relatiilor sociale care apar atunci cind persoanele in relatie se afla unele in prezenta imediata a celorlalte, [s.n., E.S.] [Goffman, 1971, trad. fr., 1973_b: 11-12].

Aceasta carte trateaza despre organizarea experientei [s.n., E.S.] - despre ceea ce un actor individual poate sa adaposteasca in spiritul sau - si nu despre orga­nizarea societatii. Intentia mea nu este citusi de putin aceea de a aborda obiectele centrale ale sociologiei, organizarea sociala si structura sociala. Aceste probleme au fost deja si continua sa fie studiate fara a se face apel la notiunea de cadru. Eu nu ma ocup de structura vietii sociale, ci de structura experientei individuale a vietii sociale [s.n.. E.S.] [Goffman. 1974, trad. fr., 1991 : 22].

1. "Alegerea acestui termen nu este mai buna decit o alta; "viata publica' poate de­semna cariera asociata functiilor publice, acceptiune pe care noi o excludem, si poate exclude interactiunile fata in fata in interiorul unei case particulare, domeniu pe care noi nu uitam sa il includem. Ceilalti termeni uzuali - proxemica, microsociologie, interactiune fata in fata, etologie umana - au si ei slabiciunile lor'.

In ce masura un demers stiintific de acest tip ramine pe terenul socio­logiei si nu esueaza intr-o psihologie mascata ? Goffman opteaza pentru un raport nuantat intre cele doua stiinte, un raport care exclude atit identi­ficarea, cit si ruptura:

un studiu convenabil al interactiunilor se intereseaza nu de individ si de psiho­logia sa, ci mai degraba de relatiile sintactice care unesc diferitele persoane care se afla unele in prezenta celorlalte [s.n., E.S.]. [] Facem apel pentru aceasta la o sociologie a circumstantelor []. Nu vom evita psihologia, dar [vom apela la] o psihologie despuiata si saracita [depouillee et etriquee] care convine studiului sociologic al conversatiilor, al intilnirilor din intimplare, al banchetelor, al proceselor, al hoinarelilor. Asadar, nu [ne intereseaza] oamenii si momentele lor, ci mai degraba momentele si oamenii lor [Goffman, 1967, trad. fr., 1974: 232].

De altfel, sociologul american nu neaga faptul ca societatea exista si functioneaza ca realitate sui-generis, nici ca aceasta realitate se structureaza in functie de norme formale si nici ca sociologia poate fi definita ca stiinta a societatii. Dimpotriva, el admite ca obiectul central al sociologiei ramine societatea si ca fenomenele care tin de "ordinea interactionala' nu sint decit fenomene secundare:   

Personal, acord prioritate societatii si consider angajamentele unui individ ca secundare: aceasta lucrare nu trateaza, deci, decit ceea ce este secundar. Ea este suficient de vulnerabila in cimpul pe care il trateaza pentru a i se mai reprosa si ca nu abordeaza ceea ce nu pretinde a explora [Goffman, 1974, trad. fr., 1991 : 20-22].

In acelasi timp, insa, el argumenteaza ca ordinea sociala trebuie anali­zata la doua niveluri diferite, dar care se intrepatrund; ea este simultan o ordine normativa, vizibila si o ordine interactionala (publica), subsidiara. Societatea nu se reduce la formele institutionale de organizare : acestea reprezinta doar un "proiect' care se transforma in realitate prin intermediul actiunilor concrete "aici si acum'' ale unor subiecti. Valorile si normele sociale care constring actiunea umana, precizindu-i limitele, prind viata numai in experienta cotidiana, iar aceasta se desfasoara in contexte inter-actionale concrete. Indiferent daca sint sau nu constienti de aceasta, indivizii respecta sau incalca normele sociale in functie de modul in care definesc contextul interactional in care se deruleaza actiunea lor:

Raporturile pe care un ansamblu oarecare de oameni le intretin unii cu ceilalti si cu clase determinate de obiecte par intotdeauna si pretutindeni supuse unor reguli fundamentale de natura restrictiva si permisiva. Atunci cind niste persoa­ne se angajeaza in raporturi reciproce reglate, ele utilizeaza practici sociale cu­rente, cu alte cuvinte modele de adaptare la reguli, care includ conformitatea, eschiva, deviatiile secrete, infractiunile scuzabile, violarile flagrante etc. [s.n., E.S. . Aceste modele ale comportamentului real, care au motivatii diferite si functionari variate, aceste rutine asociate regulilor fundamentale, constituie impreuna ceea ce am putea numi o "ordine sociala' [s.n., E.S.]. Studiul ordinii sociale face parte din studiul organizarii sociale. Organizarea trebuie, insa, inte­leasa aici intr-un sens slab. Interesul este orientat catre conditiile si constringerile care apasa asupra modului de a urmari scopuri sau de a indeplini o activitate; el este orientat, de asemenea, asupra modelelor de adaptare asociate acestor angajari personale; dar el este putin orientat catre alegerea scopurilor sau catre maniera in care este posibila integrarea acestor scopuri intr-un sistem unic de activitati. Aceasta implica o oarecare atomizare : ceea ce ne intereseaza sint normele si practicile pe care le utilizeaza fiecare dintre participanti in lantul raporturilor reciproce si nu diferentierea si nici integrarea participantilor [s.n., E.S.]. Regulile fundamentale reprezinta un important procedeu de organizare, dar ele nu constituie decit una dintre componentele unei organizatii. In afara de aceasta, regulile fundamentale pot regla relatii intre indivizi care, practic, nu participa impreuna la nici o alta organizatie. [] In aceasta carte ma intereseaza regulile fundamentale si reglarile corelative ale comportamentului care apartin vietii publice, persoanelor care se intilnesc in locuri si in cadrul unor mani­festari sociale unde are loc contactul fata in fata. Ma intereseaza, asadar, "ordi­nea publica' [s.n., E.S.]. Aceasta poate fi studiata in spatiile domestice si in locurile unde intrarea si dorinta de a intra sint limitate, dat fiind ca, in aceste cadre, exista cu siguranta reguli si practici colective. Dar, in general, ceea ce ne intereseaza in casele familiilor este modul in care ele isi "aranjeaza' relatiile si nu vestibulele. Si, in general (pe buna dreptate, fara indoiala), interesul pentru ordinea publica s-a concentrat asupra acestor situatii in care persoane care nu se cunosc si simple cunostinte devin materialiceste accesibile unele celorlalte, si­tuatii in care este posibil ca ordinea ca atare sa reprezinte un punct central [Goffman, 1971, trad. fr., 1973_b : 12-15].

Modelul teoretic de analiza propus de Goffman este cunoscut sub nu­mele de model dramaturgie: lumea sociala este analizata ca un teatru pe scena caruia mai multi actori interpreteaza impreuna scenarii diferite, in decoruri diferite si pentru diferite categorii de public. Sociologul american utilizeaza reprezentatia teatrala ca metafora ; nu este vorba de a identifica efectiv lumea sociala cu un teatru, ci de a valorifica potentele explicative ale unei "simple analogii' :

Aceasta expunere nu se refera la aspectele teatrului care se insinueaza progresiv in viata cotidiana. Obiectul ei specific nu este altul decit structura intilnirilor sociale [s.n., E.S.] - aceste entitati ale vietii sociale care iau nastere ori de cite ori niste indivizi se gasesc unii in prezenta imediata a celorlalti. Factorul decisiv in aceasta structura este constituit de mentinerea unei definitii unice a situatiei [s.n., E.S.], definitie pe care trebuie sa o exprime [partenerii] si a carei expresie trebuie mentinuta in pofida unei multimi de rupturi posibile [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 240].

Analiza dramaturgica reprezinta o optiune teoretica; in cadrul plura­lismului teoretic contemporan, ea este una dintre perspectivele posibile de abordare a vietii sociale ; raporturile sale cu celelalte tipuri de analiza tre­buie intelese nu in termenii paralelismului sau concurentei, ci in aceia ai interferentelor:

Putem considera o organizatie din punct de vedere "tehnic', in functie de efica­citatea si de ineficacitatea sa, ca sistem organizat in mod explicit in vederea atingerii unor obiective definite in prealabil. Putem, de asemenea, considera o organizatie din punct de vedere "politic', in functie de actiunile pe care fiecare participant (sau categorie de participanti) le poate cere de la ceilalti, in functie de diferitele tipuri de sanctiuni sau de gratificatii disponibile pentru a face sa fie respectate aceste exigente si in functie de diferitele mijloace de control social care regleaza exercitarea acestei puteri si utilizarea acestor sanctiuni. Putem apoi considera o organizatie din punct de vedere "structural', in functie de dife­rentierea orizontala si de ierarhizarea statutelor, si in functie de tipurile de rapor­turi sociale care leaga intre ele diferitele categorii astfel constituite. in sfirsit, putem considera o organizatie din punct de vedere "cultural', in functie de valorile morale care influenteaza activitatea sa si care pot fi valori care se refera la mode, la utilizari, la gusturi, la politete si la buna-cuviinta, la scopurile ultime si la alegerea mijloacelor etc. Sa remarcam ca toate faptele pe care le putem preciza cu privire la o organizatie trimit simultan la toate cele patru perspective, dar adoptarea unei anume perspective antreneaza o ierarhizare diferita a lor [faptelor].

Abordarea dramaturgica poate constitui, se pare, o a cincea perspectiva care se alatura celor mentionate. Putem utiliza perspectiva dramaturgica, asa cum s-a procedat cu celelalte perspective, ca un ultim procedeu de analiza, capabil sa introduca, in ultima instanta, o ordine in fapte. Pot fi descrise, astfel, tehni­cile de stapinire a impresiilor care sint utilizate intr-o organizatie data, princi­palele probleme pe care le pune stapinirea impresiilor in organizatie, ca si natura si raporturile diferitelor echipe de reprezentare care se "agita' aici. Dar, asa cum am observat a propos de celelalte perspective, si de aceasta data faptele care tin de o perspectiva specifica - respectiv de stapinirea impresiilor - joaca un rol in problemele care le intereseaza pe toate celelalte [s.n., E.S.] [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 226-227].

Ordinea sociala ca ordine interactionala (morala

Conceptia lui Goffman trebuie inteleasa - aspect care a fost ignorat de autorii de tratate si manuale - in continuarea conceptiei durkheimiene cu privire la continutul moral al ordinii sociale si al fiintei sociale rezultate din interiorizarea acestei ordini. Morala este, pentru sociologul francez, domeniul normelor, al datoriei. Care este, insa, natura acestor norme? Exista, in lucrarile lui Durkheim, un sens "tare' al moralei: acesta vizeaza normele formale, institutionale, cu functie instrumentala, care regleaza comportamentul unui individ in functie de statutul pe care el il detine si de rolul (setul de roluri) asociat acestui statut. Acest sens a fost dezvoltat de Parsons si a fost considerat ca dominanta a conceptiei functionaliste. Se poate, insa, identifica, atit la Durkheim, cit si la Parsons, si un sens "slab' al moralei: unele norme au o functie expresiva, ele se refera la atribute personale, relativ independente de statutul social. Goffman insista exact asupra acestui ultim aspect. in opinia sa, studiul ordinii sociale cuprinde, pe linga studiul normelor structurale (legate de statute si roluri sociale), pe acela al "normelor minore' care "se aplica identitatii, fiintei' si a caror respectare conditioneaza admiterea intr-o colectivitate :

In sfirsit, atributele mai mult sau mai putin statice care definesc statutul nu reprezinta totul. Dincolo de simpla vizibilitate, exista inoportunitate. Aceasta inseamna ca esecul in satisfacerea normelor minore, dar care joaca un rol impor­tant in eticheta comunicarii imediate, risca sa puna serios in pericol admiterea vinovatului in situatiile sociale [Goffman, 1964, trad. fr., 1975: 151].

Din acest motiv, conceptul identitate sociala este preferat celui de sta­tut social pentru ca are o sfera mai larga: el poseda o dimensiune struc­turala, referindu-se la pozitia ocupata de individ intr-o structura sociala (profesionala, scolara, politica etc), dar si o dimensiune personala (pe care Goffman o numeste "morala') precizind categoria din care face parte individul din punctul de vedere al unor atribute personale (onestitate, politete etc).

Mai mult decit un reprezentant original al interactionismului, Erving Goffman este unul dintre sociologii care incearca sa depaseasca dilema structura-individ, macrosociologie-microsociologie. Desi analizele sale se situeaza in primul rind la nivelul microsociologic al interactiunilor, lucrarile sale dovedesc o preocupare si un efort constante pentru evidentierea unitatii nivelurilor macro- si micro- de analiza a socialului si a corespondentelor conceptuale intre diferitele tipuri de analiza.

3. Continutul ordinii interactionale

Ordinea interactionala este, inainte de orice, o ordine simbolica, cognitiva : actorii sociali sint orientati in comportamentul lor nu atit de norme exte­rioare, mai mult sau mai putin transcendente in raport cu constiinta indivi­duala si care li se impun implacabil fie prin constringere "din afara', fie prin constringere interiorizata, cit in functie de modul in care reusesc sa cunoasca si sa defineasca situatia concreta "aici si acum' in care se afla, de semnificatiile pe care le atribuie comportamentelor partenerilor cu care intra in contact si propriilor comportamente. Raspunsurile (comportamen­tele) individuale nu sint nici determinate intru totul de un ansamblu mai mult sau mai putin institutionalizat de valori si norme, nici total dependente de starile psihologice ale indivizilor; cu alte cuvinte, nici total predeter­minate si previzibile, nici total aleatorii si imposibil de anticipat. Ele sint supuse unor constringeri si unui control (unei ordini), sint orientate in asa fel incit actiunea individului sa fie "in armonie' cu actiunea partenerilor sai (sa fie compatibila cu o forma de organizare), fara ca aceasta sa implice in mod necesar un consens in raport cu un set de valori si norme pe care organizatia le propune; dimpotriva, de multe ori, ordinea si organizarea reale rezulta din angajamente subiective in directii care se impotrivesc celor formale ¹. Pe de alta parte, ordinea sociala nu este exclusiv rezultat al deter­minarii din trecut a comportamentului, prin intermediul unor scheme de reactie interiorizate in cursul procesului de socializare primara si secundara, ci, in calitate de ordine interactionala, este construita ad-hoc, comporta­mentele individuale supunindu-se unui determinism al prezentului care nu poate fi inteles in termenii relatiei cauza (antecedent)-efect (consecvent). Ceea ce deosebeste in esenta ordinea normativa si ordinea interactionala este natura raportului temporal implicat. in aceste conditii, o sociologie care are ca obiect ordinea interactionala trebuie sa se intereseze de orien­tarile (constrangerile) actiunii care iau nastere din insasi intilnirea "fata in fata' a subiectilor. Fiecare intilnire de acest tip da nastere unui cadru propriu de desfasurare; termenul "cadru' desemneaza logica interna a intilnirii, principiile organizarii sale, intelese ca realitate care transcende existentele individuale. Definitiile pe care subiectii le dau situatiei, si care orienteaza in fapt comportamentul lor, sint elaborate pe baza schemelor de interpretare care emerg din aceste cadre obiective ale experientei; activi­tatea de definire (atribuire de sens) a situatiei este o activitate de "cadrare' (si implicit incadrare, conturare a unor limite, constringeri). Cu alte cuvinte, insasi situatia, contextul in care sintem implicati ne "dicteaza' compor­tamentul. In aceste conditii, sociologia trebuie sa apeleze la o "analiza a cadrelor', metoda care nu exclude, ci completeaza analiza structurala, ana­liza culturala etc. :

1. Un angajament impotriva normelor institutionale nu inseamna atitudine constienta, voluntara : "Un angajament este un proces psihologic in care subiectul sfirseste prin a ignora, cel putin partial, incotro il conduc sentimentele si atentia sa cognitiva. Iata ce numesc eu absorbtie. Asadar, subiectul nu-si poate concentra in mod intentionat atentia asupra unui obiect precis fara sa introduca un al doilea centru al atentiei (care consta in a-l sustine [pe cel dintii]). Analiza conduitei noastre trebuie sa arate ca ea este orientata catre cutare sau cutare obiect al atentiei, dar ca orientarea se produce fara efort' [Goffman, 1974, trad. fr., 1991 : 339].

Eu sustin ca orice definitie a situatiei este construita in functie de principii ale organizarii care structureaza evenimentele - cel putin pe cele care au un caracter social - si propriul nostru angajament subiectiv. Termenul "cadru' desemneaza aceste elemente de baza. Expresia "analiza de cadre' este, din acest punct de vedere, un cuvint de ordine pentru studiul organizarii experientei [Goffman, 1974, trad. fr., 1991 : 20].

Care sint principalele "cadre' in limitele carora se desfasoara experienta subiectiva ?

3.1. Cadre primare si cadre secundare; vulnerabilitatea experientei

Goffman distinge intre cadre primare (naturale si sociale) si cadre secun­dare (modalizari si fabricatii).

In societatile noastre occidentale, a identifica un eveniment printre altele in­seamna a face apel, de regula, si oricare ar fi activitatea momentului, la unul sau mai multe cadre sau scheme interpretative pe care le vom putea numi pri­mare pentru ca, puse in practica, nu sint raportate la o interpretare prealabila sau " originara '. Este primar un cadru care ne permite, intr-o situatie data, sa acordam sens unuia sau altuia, dintre aspectele sale [situatiei], care ar fi alt­minteri lipsit de semnificatie [s.n., E.S.].

Cadrele primare se deosebesc unele de altele prin gradul lor de structurare []. Totusi, oricare ar fi gradul de structurare, cadrele primare ne permit sa loca­lizam, sa percepem, sa identificam si sa clasam un numar aparent infinit de imprejurari care intra in cimpul lor de aplicatie. []

In viata cotidiana a societatilor noastre operam, cel putin implicit, o distinctie intre doua mari clase de cadre primare : cadre naturale si cadre sociale. Cadrele naturale ne permit sa identificam imprejurari care nu sint ordonate sau orientate, care nu sint pilotate sau animate, care sint "pur fizice'. [] in ceea ce priveste cadrele sociale, ele permit intelegerea altor evenimente, ani­mate de o vointa sau de un obiectiv si care presupun maiestria unei inteligente; ele implica aranjamente insufletite, iar primul dintre ele [este] agentul uman. Acest agent nu are nimic implacabil: el poate fi lingusit, flatat, ofensat, ame­nintat, iar despre ceea ce intreprinde el se poate spune ca reprezinta "actiuni pilotate'. Acestea [cadrele sociale] supun evenimentul unor "norme', iar actiu­nea unei evaluari sociale fondate pe valorile onestitatii, eficacitatii, economiei, sigurantei, elegantei, tactului, bunului gust etc. [s.n., E.S.] [] Fiecare cadru social comporta propriile lui reguli. [] Considerate laolalta, cadrele primare ale unui grup social constituie elementul central al culturii sale [Goffman, 1974, trad. fr., 1991: 30-36].

In unele imprejurari, subiectii iau un cadru primar ca model pentru a organiza ("modaliza') o alta actiune. in calitate de subiecti ai experientei, noi posedam "o aptitudine si o inclinatie de a ne sprijini pe o activitate concreta si reala - activitate care are sens ca atare - ca pe un model pe baza caruia procedam la o serie de transformari' [Goffman, 1974, trad. fr., 1991 : 551]. Semnificatia "copiei' este diferita de cea a modelului, asa cum se intimpla, de exemplu, in cazul simularii unor situatii (repetitii, reconstituiri, punerea in scena a unui scenariu dramatic), al intrecerilor sportive, al ceremoniilor s.a. :

Prin "mod' [key] inteleg un ansamblu de conventii prin care o activitate data, inzestrata deja cu sens prin aplicarea unui cadru primar, se transforma intr-o alta activitate care o ia pe cea dintii drept model, dar pe care participantii o considera sensibil diferita. Putem numi "modalizare' acest proces de trans­formare. Analogia cu practica muzicala este deliberata [Goffman, 1974, trad. fr., 1991 : 52-53].

Modalizarile implica o transformare a sensului primar pe care toti participantii o cunosc si o accepta. Fabricatiile genereaza, dimpotriva, o asimetrie intre participanti din punctul de vedere al cunoasterii sensului actiunii: in timp ce unii stiu ca este vorba despre un cadru secundar, ceilalti ignora acest fapt (cazul farselor, al plagiatului, al imposturilor de tot felul):

Este vorba de eforturi deliberate, individuale sau colective, destinate a dezorien­ta activitatea unui individ sau unui ansamblu de indivizi si care merg pina la a le deforma convingerile asupra mersului lucrurilor [Goffman, 1974, trad. fr., 1991: 93].

Uneori, fabricatiile sint "benigne', bazindu-se pe convingerea ca ser­vesc interesele celui (celor) al caror spirit incearca sa-1 reorienteze sau ca, cel putin, nu se realizeaza in detrimentul sau (lor); alteori, insa, ele sint abuzive.

Orice activitate sociala este vulnerabila, susceptibila de limite si erori de "cadrare' ("lecturi' subiective ale cadrului), de "rupturi ale cadrului' (subiectul fiind incapabil sa sesizeze principiile organizatoare ale experien­tei, deci lipsit de scheme interpretative), de schimbari ale "modului'.

3. Cadrul teatral; o sociologie a maiestriei de a produce impresia adecvata

O sociologie a intilnirilor "fata in fata' este o sociologie a conjuncturilor: cadrele naturale, partenerii, pozitia individului, obiectivele etc, totul se modifica de la un context interactional la altul. Individul este de fiecare data constrins sa formuleze o definitie a situatiei, implicit o definitie a Sinelui, si sa o propuna partenerilor intr-o maniera suficient de convin­gatoare pentru a face aceasta definitie respectata. El se afla intr-o pozitie similara celei a unui actor de teatru, fiind supus acelorasi tipuri de constringeri ca si acesta din

urma: interpreteaza o partitura (un rol - part)¹ dintr-un scenariu preexistent, straduindu-se sa dea expresie unui personaj ; valorifica in acest scop un decor, o regiune anterioara (scena) si o regiune posterioara (culisele); trebuie sa convinga un public de veridicitatea defi­nitiei situatiei pe care jocul sau o propune (sa creeze in public impresia adecvata personajului pe care il interpreteaza); trebuie sa faca posibila interpretarea si sa raspunda partiturii unui partener care se afla, simultan, pe o pozitie de actor si pe una de membru al publicului. Pe scurt, prestatia subiectului intr-o intilnire "fata in fata' poate fi analizata in termenii unei reprezentatii teatrale:

Printr-o "reprezentatie' se intelege totalitatea activitatilor unei persoane date, intr-o imprejurare data, pentru a influenta intr-un anume fel pe unul dintre ceilalti participanti. Daca se ia ca punct de referinta un actor determinat si reprezentatia sa, se poate da numele de "public', de "observatori' sau de "par­teneri' celor care realizeaza celelalte reprezentatii. Putem numi "partitura' sau "rutina' modelul de actiune prestabilit pe care fiecare il dezvolta in cursul unei reprezentatii si care poate fi prezentat sau utilizat in alte imprejurari. Putem cu usurinta pune acesti termeni care se refera la o situatie data in legatura cu ter­meni clasici care se refera la structura. Atunci cind un actor interpreteaza aceeasi partitura pentru acelasi public in diferite situatii, un raport social este susceptibil sa se instaureze. Definind rolul social [social role] ca actualizare a drepturilor si indatoririlor atasate unui statut dat, putem spune ca un rol social acopera una sau mai multe partituri [parts] si ca actorul poate prezenta fiecare din aceste partituri, intr-o intreaga serie de imprejurari, in fata unor grupuri diferite de spectatori (public) de acelasi tip sau in fata unui singur public consti­tuit din aceleasi persoane [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 23-24].

Corelatia intre "rolul social' (social role) si diferitele "partituri' (parts) care il constituie trimite la conceptul mertonian "ansamblu de roluri' (role-set)² ; daca, insa, Merton plaseaza intreaga analiza la un singur nivel, acela al structurilor "mai mult sau mai putin institutionalizate', Goffman distinge intre doua niveluri de analiza: unul al structurilor normative, in care "functioneaza' conceptul social role, si un altul al structurilor inter-actionale, in care sant interpretate "partituri' diferite, in functie de "public'.

1.Traducerea termenului part prin "rol', in sens dramaturgie, poate genera confuzii, intrucit in limba romana acelasi termen este utilizat in sociologie cu o alta semni­ficatie ; preferam, de aceea, sa traducem part prin partitura.

"Numim «ansamblu de roluri» - scrie Merton [1949, trad. fr., 1965 : 284] - rolurile asociate care corespund unei pozitii. Asa, de exemplu, un student [la medicina] se afla in relatie cu profesorii sai, dar indeplineste, de asemenea, o intreaga serie de roluri fata de ceilalti studenti, de infirmiere, de medici, de bolnavi etc. Ansamblul de roluri nu trebuie confundat cu rolurile multiple care sint asociate mai multor pozitii (adesea in sfere sociale diferite), si nu doar uneia. Vom vorbi, in acest caz, despre un «ansamblu de pozitii» [status-set]'.

Asa cum notam mai devreme, in cursul unei interactiuni "fata in fata' esentiala este stabilirea si mentinerea unei definitii unice a situatiei sau, exprimmd acelasi lucru in termenii reprezentatiei teatrale, crearea si conser­varea unei fatade:

Vom numi de acum inainte "fatada' acea parte a reprezentatiei care are ca func­tie normala stabilirea si fixarea definitiei situatiei care le este propusa obser­vatorilor. Fatada nu este altceva decit instrumentarul simbolic, utilizat in mod obisnuit de catre actor, intentionat sau nu, pe parcursul reprezentatiei sale [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 29

Fatada are mai multe componente : decorul - care cuprinde elementele scenice, cum sint mobilierul, dispozitia obiectelor etc. ; fatada personala -elemente simbolice care apartin persoanei insesi, cum sint sexul, virsta, caracteristicile rasiale, talia, fizionomia etc. ; aparenta - elemente a caror functie este aceea de a dezvalui statutul social al posesorului; stilul ("ma­niera') - elemente care indica partitura pe care actorul o interpreteaza in situatia data.

Interactiunea globala este constituita dintr-o multitudine de reprezentatii individuale. intre aceste doua niveluri ale realitatii, se situeaza nivelul inter­mediar al echipei de reprezentatie. In orice situatie s-ar afla, individul actio­neaza ca membru al unei unitati integratoare (echipe, in acest caz) :

Termenul "echipa de reprezentatie', sau mai scurt "echipa', va desemna orice ansamblu de persoane care coopereaza pentru punerea in scena a unei rutine particulare [] Indiferent daca membrii unei echipe dau reprezentatii indivi­duale identice sau reprezentatii diferite, dar in armonie unele cu celelalte si complementare, in fiecare caz se produce o impresie de echipa pe care o putem trata fara nici un inconvenient ca fapt in sine, respectiv ca un al treilea nivel de realitate intre reprezentatia individuala, pe de o parte, si interactiunea globala a tuturor participantilor, pe de alta parte. Mai mult chiar, echipa si re­prezentatia echipei constituie cea mai buna referinta de baza [s.n., E.S.], mai ales atunci cind se studiaza maiestria producerii impresiilor, evenimentele ne­prevazute care se produc in timpul incercarii de producere a unei impresii si tehnicile care permit remedierea acestor accidente [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 81-82].

In fata unor publicuri diferite, individul interpreteaza partituri (perso­naje) diferite ; pe aceasta baza, putem distinge intre "persoana', subiect al unei biografii, caracterizata prin unitate si unicitate, si pluralitatea de "per­sonaje' pe care aceasta le interpreteaza in diferite contexte interactionale.

3.3. O sociologie a conjecturilor

"Ordinea' relatiilor dintre parteneri nu este prestabilita, ea se construieste in procesul insusi al interactiunii. Mecanismul prin care se infaptuieste aceasta constructie este stabilirea si impunerea unei definitii a situatiei, maiestria de a produce impresii, pe scurt modul de prezentare a Sinelui, mai precis a acelei parti a eului social care raspunde nevoilor interactiunii prezente. in cursul unei reprezentatii, actorul ofera, prin expresia pe care o da personajului sau, informatii cu privire la identitatea sa sociala: "rolul expresiilor : a comunica impresii cu privire la eul social' [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 235].

Impresiile obtinute in acest fel sint, insa, incomplete, astfel incit fiecare dintre participantii la o intilnire "fata in fata' este constrins sa emita, pe baza "cadrelor' si a modelelor de actiune (rutinei) pe care experienta sa anterioara i le (o) furnizeaza, un ansamblu de supozitii (ipoteze, presu­puneri, conjecturi) cu privire la identitatea partenerului si la modul in care acesta din urma ii percepe propria identitate. Aceste supozitii functioneaza ca ansamblu de asteptari normative; ele, si nu un sistem formal si abstract de valori si norme, sint cele care orienteaza relatiile dintre parteneri, cel putin intr-o prima faza a contactului lor ; ca stiinta a ordinii publice sociolo­gia goffmaniana este o sociologie a conjecturilor.

Atributele pe care se presupune ca le are un individ definesc identitatea sa virtuala, in timp ce atributele pe care un individ le poseda de fapt formea­za identitatea sa reala:

Societatea stabileste procedee care servesc la a repartiza in categorii persoanele si contingentele de atribute pe care ea le estimeaza ca ordinare si naturale la membrii fiecareia dintre aceste categorii. Cadrele sociale stabilesc categoriile de persoane care pot fi intilnite in fiecare caz. Rutina raporturilor sociale in interiorul cadrelor stabilite ne permite sa avem de-a face cu ceilalti, prezenti in mod obisnuit, fara sa le acordam o atentie sau ginduri deosebite. in consecinta, atunci cind un necunoscut ni se prezinta, primele sale aparitii au toate sansele sa ne dea posibilitatea sa prevedem categoria careia ii apartine si atributele pe care le poseda, "identitatea sociala', ca sa utilizam un termen mai bun decit cel de "statut social', intrucit el include atit atribute personale ca "onestitatea', cit si atribute structurale ca "profesia'.

Sprijinindu-ne pe aceste anticipari, noi le transformam in asteptari normative, in exigenje prezentate ca legitime [a bon droit].

In mod obisnuit, nu sintem constienti de a fi formulat astfel de exigente si nici de natura lor, atita timp cit satisfacerea lor nu este efectiv pusa in discutie. Atunci cind aceasta se intimpla, insa, riscam sa ne dam seama ca n-am incetat sa formulam o serie de ipoteze cu privire la ceea ce ar trebui sa fie individul care "ne face fata'. Prin urmare, ar fi mai bine sa spunem ca exigentele pe care le formulam [cu privire la acest individ] sint [trasaturi pe care el le poseda] "in mod virtual' [,,en puissance'] si ca noi sintem cei care ii imputam, in maniera retrospectiva, respectiv printr-o caracterizare "en puissance' care compune o identitate sociala virtuala, caracterul care i se atribuie. In ceea ce priveste cate­goria si atributele pe care se poate dovedi ca el le poseda de fapt, acestea for­meaza identitatea sa sociala reala [Goffman, 1964, trad. fr., 1975 : 11-12].

3.4. Riscul universal al discreditarii persoanei: stigmatul

Distanta dintre identitatea sociala virtuala si identitatea sociala reala face din fiecare dintre noi o persoana discreditabila si supusa riscului de a fi stigmatizata. in mod obisnuit, stigmatul desemneaza prezenta unui atribut negativ sau absenta unui atribut pozitiv esential al persoanei, care face ca aceasta sa fie discreditata ; daca, insa, tinem seama ca prezenta sau absenta unui atribut oarecare dobindeste semnificatie in raport cu un sistem al asteptarilor constituit in experienta, rezulta ca stigmatul este produs al unei relatii sociale:

Atita timp cit necunoscutul se afla in fata noastra, pot sa apara semne care sa arate ca el poseda un atribut care il face diferit de alti membri ai categoriei de persoane care ii este deschisa []. Astfel diminuat in ochii nostri, el inceteaza sa mai reprezinte pentru noi o persoana desavirsita si obisnuita si decade la rangul de individ viciat, amputat. Un astfel de atribut constituie un stigmat, mai ales daca discreditul pe care el il atrage este foarte larg ; uneori se vorbeste, de asemenea, despre slabiciune, deficit sau handicap. El reprezinta un dezacord important intre identitatile sociale virtuala si reala. Sa notam ca exista si alte tipuri de dezacord, asa cum este cel care ne determina sa reclasam un individ dintr-o categorie socialmente asteptata intr-alta, diferita, dar tot atit de asteptata, sau cel care ne incita sa deplasam in sus judecata pe care o formulasem asupra cuiva. Sa remarcam, totodata, ca nu este vorba despre orice atribut neplacut, cinumai despre acelea care se rup de stereotipul pe care il avem in legatura cu ceea ce ar trebui sa fie o anumita categorie de indivizi.

Cuvintul stigmat va servi, deci, pentru a desemna un atribut care arunca un discredit profund, dar trebuie sa intelegem bine ca in realitate este mai potrivit sa vorbim in termeni de relatii si nu de atribute [s.n., E.S.]. Atributul care stigmatizeaza un posesor oarecare poate confirma banalitatea altuia [care nu-1 poseda], astfel incit nu contine in el insusi nici credit, nici discredit [Gcffman, 1964, trad. fr., 1975: 12-13].

Este adevarat [] ca noi exprimam cu totii punctul de vedere al unui gru . Dar ceea ce este particular in situatia unui individ stigmatizat este faptul ca soci tatea ii spune ca face parte dintr-un grup mai larg, ceea ce inseamna ca el este o fiinta umana normala, dar ca este, in acelasi timp, intr-o anumita masura "diferit' si ca ar fi in zadar sa nege aceasta diferenta. [] Pe scurt, i se spune ca este si ca nu este ca toti ceilalti, proportia care trebuie respectata intre aceste doua stari fiind un subiect de dezacord intre oratori. Aceasta contradictie, aceasta farsa repre­zinta soarta sa, destinul sau [Goffman, 1964, trad. fr., 1975 :    146-147].

Ipoteza noastra este, deci, ca, pentru a intelege diferenta, trebuie sa privim nu ceea ce este diferit, ci obisnuitul [s.n., E.S.]. Problema normelor sociale ramine cu siguranta in centrul studiului, dar interesul nostru va merge nu atit catre ceea ce se indeparteaza in mod exceptional de la comun cit catre ceea ce se indepar­teaza in mod comun de la obisnuit [Goffman, 1964, trad. fr., 1975 :    150].

Pentru a concluziona, imi permit sa repet ca notiunea de stigmat implica nu atit existenta unui ansamblu de indivizi concreti separabili in doua coloane, stigmati­zatii si normalii, cit actiunea unui proces social omniprezent care il face pe fiecare sa interpreteze cele doua partituri, cel putin sub anumite raporturi si in anumite faze ale vietii sale. Normalul si stigmatizatul nu sint persoane, ci puncte de vedere [s.n., E.S.]. Aceste puncte de vedere sint socialmente produse pe parcursul unor contacte mixte, in virtutea normelor nesatisfacatoare care in­fluenteaza intilnirile [Goffman, 1963, trad. fr., 1975: 160-161].

3.5. Apararea si protectia fetei. Ordinea interactionala ca ordine expresiva si rituala

De regula, reprezentatia este socializata in sensul ca, in cursul ei, actorul are tendinta sa raspunda asteptarilor normative ale publicului sau, pe care le estimeaza pornind de la experienta reprezentatiilor anterioare : stigma­tizatul, de pilda, se comporta ca normal sau ca stigmatizat in fata unor categorii diferite de public, procedind la actualizarea acelei parti a eului sau social care raspunde exigentelor intilnirii.

In acelasi timp, el are tendinta de a produce o impresie idealizata, de a incorpora, in reprezentatia pe care o sustine in fata unui public, valorile sociale oficial recunoscute; reprezentatia sa este, de fapt o ceremonie, in sens durkheimian, in cursul careia se reafirma valorile grupului si apar­tenenta la grup. Conceptul fata exprima aceasta tendinta care caracterizeaza comportamentul actorului:

Putem defini termenul "fata' ca valoarea sociala pozitiva pe care o persoana o revendica efectiv prin linia de actiune pe care ceilalti presupun ca ea a adoptat-o in cursul unui contact particular. Fata este o imagine a sinelui conturata in func­tie de anumite atribute sociale valorizate si este partajabila, intrucit, de exemplu, putem produce o buna imagine a profesiei sau a confesiunii noastre, producind o buna imagine a sinelui. []

Un individ isi pastreaza fata atunci cind linia de actiune pe care o urmeaza arata o imagine de sine consistenta, adica sprijinita pe judecatile si indicatiile venite dinspre ceilalti participanti si confirmata prin ceea ce reveleaza elementele impersonale ale situatiei. In aceste conditii, este evident ca fata nu este gazduita in interiorul sau la suprafata posesorului ei, ci este risipita in fluxul eveni­mentelor intilnirii si nu se manifesta decit atita timp cit participantii cauta sa descifreze in aceste evenimente aprecierile care se exprima aici. Linia de actiune a unei persoane pentru alte persoane este, in general, de natura legitima si institutionalizata [Goffman, 1967, trad. fr., 1992: 709-710].

Pentru "a-si pastra fata', individul care intra intr-o interactiune trebuie sa se supuna unor constringeri de ordin expresiv, respectiv sa faca vizibile in cursul reprezentatiei sale atributele valorizate social pe care le implica fata pe care o apara; in acelasi timp, el trebuie sa protejeze "fata' partenerului, sa-i permita acestuia sa creeze despre sine impresia care corespunde valorilor grupului; aceasta reprezinta una dintre constringerile sociale fundamentale. Ordinea interactionala este, prin urmare, o ordine expresiva:

In toate cazurile, chiar daca fata sociala a unei persoane este adesea bunul sau cel mai de pret si refugiul sau cel mai placut, ea nu este decit un imprumut pe care i-1 face societatea: daca ea [persoana] nu se dovedeste demna de fata sa, aceasta ii este retrasa. Prin atributele care ii sint acordate si prin fata pe care ceilalti il fac sa o poarte, orice om este propriul lui temnicer. Aceasta este una dintre constringerile sociale fundamentale, chiar daca este adevarat ca fiecare isi poate iubi celula. Membrul unui grup oarecare trebuie sa probeze consi­deratie, tot atit cit amor propriu : se asteapta de la el sa faca tot posibilul ca sa nu raneasca sentimentele altora si sa nu-i faca sa-si piarda fata, iar aceasta inmod spontan si voluntar, ca urmare a unei identificari cu ei. [] Efectul combinat al regulilor de amor-propriu si de consideratie este ca, in intilniri, fiecare tinde sa se conduca in asa fel incit sa pastreze in egala masura propria-i fata si fata celorlalti participanti. Aceasta inseamna ca fiecare are in general dreptul de a face sa prevaleze linia de actiune pe care a adoptat-o si sa indeplineasca rolul pe care se pare ca si 1-a ales. Se stabileste o stare de fapt in care fiecare accepta tempo­rar linia de actiune a tuturor celorlalti. Se pare ca acest gen de acceptare mutuala este o trasatura structurala a interactiunii si in special a interactiunilor care se desfasoara in conversatiile fata in fata [Goffman, 1967, trad. fr., 1992 : 711-712].

Prin figuratie face-work] inteleg tot ceea ce intreprinde o persoana pentru ca actiunile sale sa nu conduca la pierderea fetei nimanui (nici a propriei fete) [Goffman, 1967, trad. fr., 1992: 713].

Figuratia presupune cooperarea participantilor intr-un fel de joc ritual:

Eu folosesc termenul ritual intrucit este vorba aici de acte a caror componenta simbolica serveste la a arata cit de demna de respect este persoana care actio­neaza sau cit de demni de respect estimeaza ea ca sint ceilalti. [] Fata este, deci, un obiect sacru si, prin urmare, ordinea expresiva necesara prezervarii sale este o ordine rituala [s.n., E.S.] [Goffman, 1967, trad. fr., 1992: 716].

"In calitate de obiecte sacre, oamenii sint supusi afronturilor si profa­narilor' [Goffman, 1967, trad. fr., 1992: 722]; ei devin, in consecinta, jucatori rituali care infrunta situatia.

4. Eul social ca efect dramatic; pluralitatea si caracterul proteic ale Sinelui

Daca exista o natura umana universala, explicatia ei nu trebuie cautata in individ, ci in participarea sa la acest joc ritual in care el invata sa-si apere eul social, asa cum invata sa protejeze eul social al partenerilor:

Natura umana universala nu este o realitate foarte umana. Dobindind-o, persoa­na devine un fel de constructie care nu se ridica pe tendintele psihice interioare, ci este elaborata pornind de la reguli morale care ii sint imprimate din exterior [s.n., E.S.]. Aceste reguli determina evaluarea personala a celorlalti, repartitia sentimentelor si tipurile de practici utilizate pentru a mentine un echilibru ritual de un gen definit si obligatoriu. Este foarte posibil ca aptitudinea generala de a fi legat prin reguli morale sa-i apartina individului, dar regulile particulare care fac din el o fiinta umana provin din necesitatile inerente organizarii intilnirilor sociale [Goffman, 1967, trad. fr., 1992: 728].

Eul social (fiinta sociala) este, asa cum a dovedit Durkheim, o creatie. Goffman dezvolta, sub acest aspect, teoria predecesorului sau, distingind, insa, explicit doua dimensiuni ale eul social: una constituita din ansamblul valorilor si normelor culturale interiorizate pe parcursul procesului de socia­lizare (aspect pe care el il pune intre paranteze) si o alta constituita din normele "morale' intelese ca norme ale interactiunii fata in fata, ca norme rituale. Pe de alta parte, el se distanteaza de Durkheim si prin aceea ca intelege eul social ca pe un proces care coincide cu ansamblul tuturor repre­zentatiilor pe care le da un individ in diferitele intilniri "fata in fata'. Putem distinge intre eul-personaj, imagine a sinelui pe care actorul o prezinta in cadrul unei reprezentatii determinate, si eul-actor, producator neobosit de expresii/impresii; aceste doua concepte amintesc de Sinele (eul social) total si Sinele (eul social) elementar postulate de Mead si pun in evidenta plurali­tatea Sinelui, pe de o parte, si unitatea sa, pe de alta parte. Ideea pluralitatii Sinelui, corespunzatoare "pluralitatii lumilor', a fost dezvoltata si de P. Berger si Th. Luckmann [1966]. Numai ca, in timp ce acestia din urma postuleaza un eu social ale carui limite sint conturate atit de puternic in urma unui proces oarecare de socializare, indeosebi in urma socializarii primare, incit sint necesare socuri biografice pentru a-1 restructura, defi­nind eul social ca efect dramaturgie, Goffman il priveste nu ca pe un ele­ment cu contururi clare care preexista unei interactiuni (unei relatii sociale), intra in aceasta ca datum si o determina, ci, dimpotriva, ca un input (ca sa utilizam un termen al teoriei sistemelor) totdeauna nedesavirsit, ale carui detalii urmeaza a fi precizate in insusi procesul interactiunii. Implicind reprezentatii in echipa, acordul mutual cu privire la acceptarea liniei de conduita a partenerului si protejarea fetei etc, orice intilnire "fata in fata' constituie cadrul unei constructii colective a eului-personaj, constructie care nu necesita o ruptura cu celelalte euri-personaje ale actorului; eul-actor are caracter proteic, putind lua forma pe care i-o sugereaza "cadrul' expe­rientei particulare pe care o traieste:

Sa incepem cu personajul. in societatea noastra, personajul jucat si eul coincid aproape, iar acest eu-personaj este presupus a locui in corpul posesorului sau, mai precis in partea superioara a acestui corp, inchistat ca un nodul in psiho-biologia personalitatii. [.-..] Am avut in vedere aici eul reprezentat ca un fel de imagine, in mod obisnuit onorabila si demna, pe care individul care se gaseste pe scena, in pielea unui personaj, incearca sa-i determine pe ceilalti sa si-o faca despre el. Cu toate ca punem aceasta imagine in raport cu individul, pentru a putea sa-i atribuim un eu, acest eu nu emana din posesorul sau, ci din totalitatea spectacolului activitatii sale, intrucit el este produsul caracterului circumstantial al evenimentelor care permit spectatorilor sa interpreteze situatia. Un spectacol corect pus in scena si jucat conduce publicul la a atribui un eu unui personaj reprezentat, dar aceasta atribuire este produsul si nu cauza unui spectacol, eul in calitate de personaj reprezentat nu este, deci, o realitate organica avind o localizare precisa si al carui destin ar consta in esenta in a se naste, a evolua si a muri; este un efect dramatic care se degaja dintr-un spectacol care este pro­pus, iar problema capitala este de a sti daca sa i se acorde incredere sau nu [s.n., E.S.]. Analizind eul, sintem, asadar, condusi catre a nu ne mai interesa de posesorul sau, de persoana care profita de pe urma lui sau ii suporta costurile, pentru ca aceasta persoana si corpul sau se limiteaza la a servi o vreme ca suport al unei constructii colective. Mijloacele de a produce si de a intretine un eu nu rezida in interiorul suportului, ci sint adesea furnizate de catre organizatiile sociale. [] Eul este un produs al tuturor acestor dispozitii scenice si poarta semnele acestei origini in fiecare dintre componentele sale. [] Sa consideram in continuare individul ca actor. El poseda aptitudinea de a invata si o exerseaza in invatarea unei partituri. [] Aceste atribute ale unui individ ca actor nu sint pur si simplu descrierea efectelor pe care le antreneaza niste repre­zentatii determinate ; ele sint psihobiologice prin natura lor si, totusi, ele par a fi ecoul intim al punerii in scena [Goffman, 1956, trad. fr., 1973_a: 238-239].

5. O ilustrare: avatarurile eului (cariera morala) intr-o institutie totalitara¹

Asylums [1961] este lucrarea in care Goffman isi propune explicit "elabo­rarea unei teorii sociologice a structurii sinelui [s.n., E.S.]' [trad. fr., 1968 : 41]. Contextul organizational in care sint elaborate cele patru studii care alcatuiesc volumul este cel al unui spital psihiatric, analizat ca institutie totalitara (total institution).

5.1. Ce este o institutie totalitara ?

Schematic si fara nici o pretentie de exhaustivitate, institutiile totalitare smt clasificate astfel: (1) organizatii care ingrijesc persoanele considerate incapa­bile sa-si satisfaca singure unele nevoi fundamentale si care sint inofensive: camine pentru batrini, orfani, handicapati de toate felurile; (2) organizatii care ingrijesc persoane incapabile sa-si poarte singure de grija si involuntar periculoase pentru comunitate: sanatorii, spitale de psihiatrie, leprozerii; (3) asezaminte care izoleaza de restul comunitatii persoanele considerate a prezenta un pericol voluntar: inchisori, penitenciare, lagare de prizonieri, lagare de concentrare ; (4) unitati in care izolarea decurge din nevoia orga­nizarii si desfasurarii eficiente a unei activitati: cazarmi, nave, internate, forturi coloniale ; (5) asezaminte care grupeaza persoane pentru care izola­rea reprezinta o optiune personala: abatii, manastiri s.a. Caracteristicile comune toturor acestor tipuri de institutii sint urmatoarele: (1) practica izolarea cvasi-totala a unui numar important de persoane intr-un acelasi univers claustrai; (2) practica ruptura cu oricare dintre "lumile' experimen­tate anterior de acestia ; (3) pretinde sa controleze toate aspectele vietii lor, spargind frontierele care separa, in mod obisnuit, in societatile moderne, activitatile principale (munca, odihna, distractia); (4) ii "inroleaza', supu-nindu-i unui regim de viata colectiv si promiscuu, strict reglat de norme institutionale a caror respectare este riguros controlata de un corp de supraveghetori, si care sterge orice deosebire intre indivizi, orice sansa de manifestare personalizata; (5) genereaza o structura sociala specifica in care, indiferent de alte atribute (virsta, sex, statut socio-profesional), indi­vizii sint clasati in supraveghetori si supravegheati:

1. Insistam asupra acestei lucrari a lui Goffman din doua motive : mai intii, ea raspunde explicit obiectivelor si temei centrale a acestui studiu; in afara de aceasta, insa, conceptele si tezele propuse de Goffman in Asylums ofera numeroase sugestii pentru studiul societatilor (ca ansambluri de institutii) totalitare si au forta explicativa in raport cu unele fenomene ale societatii romanesti.

Putem defini o institutie totalitara [total Institution] ca un mediu de rezidenta si de munca unde un mare numar de indivizi, plasati in aceeasi situatie, rupti de lumea exterioara pentru o perioada relativ indelungata, duc impreuna o viata de co-locatar izolat [inmate, in varianta engleza originala, reduse, in traducerea franceza, n.n. E.S.J ale carei modalitati sint explicit si minutios reglate [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 45].

Institutia totalitara este un mixt social, simultan comunitate rezidentiala si orga­nizatie reglementata. in aceasta consta interesul sau sociologic specific. Exista, insa, si alte motive pentru a ne interesa de aceste asezaminte care sint, in tipurile noastre de societate, centre de coercitie destinate a modifica personalitatea: fiecare dintre ele realizeaza experienta naturala a posibilitatilor unei actiuni asupra eului [s.n., E.S.] [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 54].

5. Cariera morala

Teza centrala a lucrarii este urmatoarea: individul care traieste o expe­rienta institutionala oarecare (trairea experientei unei institutii totalitare reprezinta un caz particular, profitabil pentru studiu deoarece aici procesele respective apar mai evident) sufera o serie de transformari progresive ale personalitatii, modificindu-si simultan sentimentul propriei identitati (ima­ginea de sine), ca si modul de a-i percepe pe ceilalti. Aceste modificari constituie continutul conceptului cariera morala :

Acest eseu este, deci, o tentativa de a aborda studiul sinelui din unghiul insti­tutiei [s.n., E.S.]. El va avea in vedere aspectele morale ale carierei, adica ciclul modificarilor pe care le inregistreaza personalitatea datorita acestei cariere si modificarile sistemului de reprezentari prin care individul ia cunostinta de el insusi si ii "surprinde' pe ceilalti [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 179-180].

Cariera morala, in consecinta eul fiecaruia, se elaboreaza in limitele unui sistem institutional, indiferent ca este vorba despre un asezamint social, cum este un spital de psihiatrie, sau un complex de relatii personale si profesionale. Eul pare, astfel, sa rezide in dispozitiile unui sistem social dat, aflate in uzul membrilor acestui sistem. in acest sens, eul nu este proprietatea persoanei careia ii este atribuit, ci tine mai degraba de tipul de control social exercitat asupra indi­vidului de el insusi si de cei care il inconjoara [s.n., E.S.]. Acest tip de dis­pozitie institutionala sustine mai putin eul decit il constituie [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 224].

Cariera morala a bolnavului psihic implica deculturare (disculturatiori), in sensul unei dezadaptari care il aduce intr-o stare in care este incapabil sa faca fata situatiilor normale ale vietii cotidiene. Institutiile totalitare nu impun o forma de cultura, ele mortifica, insa, treptat Sinele: izolarea inseamna o ruptura cu trecutul, cu scenele pe care actorul isi interpreta partiturile obisnuite, cu rutinele sale; ceremoniile de admitere supun pacientul la un test de obedienta sau, in cazul in care nu raspunde adecvat testului, chiar unei probe de forta pentru a-i infringe vointa ; deposedarea de obiectele personale (haine etc.j, care servesc in mod obisnuit ca mijloace de expresie a identitatii, il aduce in situatia de a nu-si mai putea apara fata si de a trai sentimentul degradarii Sinelui; faptul de a nu se afla practic niciodata singur, de a fi pus in situatia sa se confeseze, de multe ori in prezenta celorlalti, de a fi obligat sa accepte tratamente medicale etc. violeaza intimitatea Sinelui si genereaza o contaminare fizica si o con­taminare morala. infringerea rezistentelor se realizeaza in principal pe calea ricoseului, tehnica de provocare a unei rezistente care sa legitimeze sanctiuni exemplare si descurajante, si inrolarii, respectiv a obligatiei de a renunta la orice autonomie in luarea deciziilor si de a se supune autoritatii institutionale; institutia totalitara gaseste totdeauna modalitati de a ratio­naliza (legitima) servitutea. Pe linga acestea, pacientul trebuie sa se adap­teze unui dublu sistem de privilegii: privilegii care rezulta din respectarea normelor institutionale vizibile si privilegii secundare care rezulta din "cadrele' interactiunii "fata in fata' pacient-supraveghetor; acest al doilea sistem de privilegii constituie "caracteristica esentiala a culturii pacientilor'.

In consecinta, ia nastere un dublu sistem de adaptari ale individului la institutie: adaptari primare si adaptari secundare. Adaptarile primare (primary adjustment) conduc treptat pacientul la instalarea in modul de existenta pe care i-1 propune institutia (cumulind toate satisfactiile pe care aceasta i le poate oferi), ori chiar la adoptarea punctului de vedere al insti­tutiei cu privire la persoana sa si, in consecinta, la efortul de a juca rolul care i se atribuie (conversie). Termenul "adaptari secundare' (secundary adjustement) desemneaza

orice dispozitie obisnuita care permite individului sa utilizeze mijloace interzise sau sa parvina la scopuri ilicite (sau si una si alta) si de a eluda, astfel, pre­tentiile organizatiei cu privire la ceea ce ar trebui sa faca sau sa primeasca si, in consecinta, la ceea ce ar trebui sa fie el. Adaptarile secundare reprezinta mij­locul prin care individul are posibilitatea sa se indeparteze de rolul si de perso­najul pe care institutia i le atribuie in cel mai natural mod cu putinta [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 245].

Adaptarile secundare se afla la baza unei vieti sociale clandestine care se deruleaza in institutie, atit la nivelul colectivitatii bolnavilor, cit si la acela al colectivitatii personalului: "oriunde se constituie o societate, apare o viata clandestina' [Goffman, 1961, trad. fr., 1968 : 358], astfel incit con­duita efectiva a membrilor nu coincide niciodata, nici macar in cazul unei institutii totalitare, cu ideologia oficiala. Adaptarile secundare permit celui obligat sa traiasca intr-un univers claustrai sa-si construiasca si/sau sa conserve o imagine de sine si o imagine publica ("fata') diferite de "etiche­ta' pe care i-o pune institutia; ele conduc la o dedublare a Sinelui. Un astei de individ (de exemplu bolnavul psihic) se afla, insa, in miezul unui conflict al interpretarilor: conduite care au pentru el semnificatia dorintei de a se detasa de identitatea pe care i-o atribuie institutia sint interpretate de membrii personalului ca expresii ale acestei identitati si, in consecinta, ca justificari ale reactiilor institutionale (tratamentului). In orice caz,

Independent de alte finalitati pe care le au, astfel de practici par [a reprezenta], [macar] pentru autorul lor, daca nu pentru toata lumea, manifestarea unui minim de autonomie care scapa autoritatii tiranice a organizatiei [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 367].

Cariera morala a bolnavului psihic incepe printr-o serie de tehnici de distantare de tot ceea ce constituia pentru el, pina in momentul internarii, certitudine, stabilitate, satisfactie ; identitatea sa anterioara este zdruncinata prin diferitele tehnici de deculturare, de mortificare a Sinelui. O a doua etapa a carierei morale poate fi considerata familiarizarea cu sistemul car­tierelor, respectiv cu organizarea interna a institutiei. Un cartier cuprinde dormitoare, sali de tratament, o "camera de zi', una destinata servirii mesei etc., constituind spatiul in care este concentrata intreaga activitate cotidiana a unui bolnav, spatiu inchis si pe care el il imparte cu alti bolnavi. Sistemul cartierelor reprezinta o ierarhie a nivelelor de viata. Faptul de a fi repartizat intr-un cartier "mai bun' sau "mai rau' din punctul de vedere al conditiilor materiale apare bolnavilor ca fiind legat de comportamentul lor. Totul este prezentat (justificat) ca facind parte din tratament, astfel incit sa-i amin­teasca permanent bolnavului care este statutul sau si care este comporta­mentul sau "normal'. Sistemul cartierelor dovedeste importanta pe care o au conditiile materiale in producerea si devenirea Sinelui:

Institutionalizarea acestor niveluri de viata radical diferite unele de altele [car­tierelor] arunca o lumina puternica asupra tuturor implicatiilor pe care le au elementele cadrului social asupra Sinelui. Aceasta subliniaza faptul ca eul nu este format doar prin [intermediul] schimburi [lor] intersubiective pe care indi­vidul le poate avea cu alte persoane importante in ochii sai, ci si prin [inter­mediul] conditiile [conditiilor] obiective ale organizatiei [s.n., E.S.], Individul poate foarte usor sa nu vada in anumite cadre elemente de expresie sau de exten­sie ale eului sau []. Exista [dimpotriva] alte cadre, cum este cadrul unei camere de primire, de exemplu, pe care individul le amenajeaza dupa gustul lui si de care se serveste pentru a crea celorlalti o impresie favorabila despre el insusi; si mai exista altele, cum este locul de munca, care reflecta statutul profesional al lucratorului, dar asupra carora el nu are nici o putere, intrucit antreprenorul este cel care, cu mai multa sau mai putina delicatete, isi impune aici opiniile. Cazul spitalului se situeaza la limita acestei ultime eventualitati, iar impactul "greu' pe care il are mediul asupra eului se datoreaza nu numai conditiilor de existenta aflate la un nivel exceptional al degradarii, ci si modului exceptional, unic, in care bolnavul este facut sa le simta, in orice moment, in toate domeniile si cu o insistenta constanta [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 204].

O alta etapa a carierei morale a bolnavului o constituie etapa elabo­rarii/relatarii istoriei nenorocirilor sale. Dupa ce refuza o vreme sa accepte situatia de bolnav si sa vorbeasca despre aceasta, el isi construieste o bio­grafie care sa justifice, in ochii sai si in ochii celorlalti, aceasta situatie, o biografie care sa-i permita sa-si apere fata:

Observam ca orice individ aflat intr-un stadiu determinat al carierei sale (iar aceasta nu se aplica numai persoanelor internate) forjeaza o imagine despre viata sa - trecuta, prezenta si viitoare - care selectioneaza, elimina si deformeaza anumite detalii asa incit sa se prezinte ca un dispozitiv susceptibil de a fi aplicat tuturor situatiilor obisnuite. in maniera generala, in cursul acestui demers, indi­vidul urmeaza o linie care, printr-un reflex de auto-aparare, il pune in acord perfect cu valorile fundamentale ale mediului sau, meritind astfel numele de apologie. Daca el reuseste sa prezinte un tablou care, in ceea ce priveste tre­cutul, pune in evidenta jocul calitatilor personale avantajoase, iar in ceea ce priveste viitorul dezvaluie perspective favorabile, obtinem istoria unei reusite. Daca trecutul si prezentul sau imbraca tonuri deosebit de sumbre, cel mai bun lucru pe care il poate face este, fara indoiala, sa arate ca nu este responsabil de ceea ce i s-a intimplat si sa construiasca ceea ce am putea numi istoria neno­rocirilor sale [sad tale] [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 206]¹.

In masura in care grupul bolnavilor functioneaza ca un grup nestructurat si omogen (specific intilnirilor publice) - cu alte cuvinte, in masura in care este guvernat de o ordine interactionala -bolnavul reuseste sa-si apere "fata':

Pe baza acestor fictiuni reciproc intretinute [] se poate edifica, in comunitatea bolnavilor, un rol social complet. Putem identifica aici una dintre functiile socia­le clasice ale grupurilor nestructurate si omogene: [in aceste grupuri] indivizii se servesc in maniera reciproca de public pentru a-si consolida imaginea de sine prin relatarea propriilor istorii, ceva mai consistente decit pura fictiune si ceva mai fragile decit realitatea [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 209].

1. Una dintre posibilele directii de valorificare a sociologiei goffmaniene este cea meto­dologica : orice intilnire a cercetatorului cu membrii ai populatiei studiate poate fi analizata ca intilnire "fata in fata' ; fragmentul reprodus mai sus, de pilda, merita luat in consideratie atunci cind datele empirice sint culese prin tehnici biografice.

Numai ca suspiciunea medicala, considerata ca facind parte din condi­tiile de tratament, retine, in caracterizarile pe care personalul le face bolna­vilor, preponderent acele acte si atribute care justifica internarea acestora din urma si tratamentul si care ar fi, pentru orice individ obisnuit, dezono­rante, inscrise in fisele medicale la care au acces toti membrii personalului, relatate in mod repetat in sedintele terapeutice in fata medicului sau in fata unui public mai numeros (terapia colectiva), aceste acte si atribute sint in cele din urma asumate de bolnav. in cursul numeroaselor fluctuatii ale Sine­lui, bolnavul poate descoperi ca degradarea morala este un fapt mai putin grav decit a crezut si poate ajunge la o relaxare morala :

El invata ca o imagine de sine care poate fi aparata poate fi ca ceva exterior pe care il construiesti, il pierzi, il reconstruiesti, totdeauna foarte repede si cu un fel de seninatate. El invata, de asemenea, sa discearna daca este oportun sa adopte un punct de vedere - si in consecinta un eu - strain celui pe care spitalul i-1 poate furniza sau retrage.

Cadrul spitalului pare, asadar, sa genereze ceea ce am putea numi un artifi-cialism cosmopolit, sau o forma de apatie civica: in acest context moral putin serios, dar in care tot ce se petrece este in mod straniu amplificat, a construi un eu sau a-l vedea distrus devine un fel de joc cinic, iar a vedea aceasta ca un joc inseamna a pierde intr-o anumita masura simtul moral, atit de fundamental este acest joc. [] Bolnavul pare sa atinga un nou nivel incepind din momentul in care isi da seama ca poate supravietui adoptind o modalitate de a actiona pe care societatea o califica drept auto-distrugatoare [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 221].

Consecinta finala a carierei morale a unei persoane obligate sa se adapteze unei institutii totalitare este atitudinea amorala inteleasa ca lipsa de pudoare, ca transgresare a normei fundamentale a ordinii publice, aceea de a apara propria fata si de a proteja fata celuilalt; in loc sa ascunda aspectele dezonorante, asa cum i-ar impune norma de interactiune amintita, persoana in cauza le afiseaza cu nonsalanta, pentru ca numai procedind astfel are acces la sistemul de privilegii institutionale:

Cariera bolnavului prezinta, totusi, un interes specific: ea dovedeste ca este posibil ca cineva sa se dezbrace de zdrentele vechiului sau eu, sau sa se lase dezbracat, fara a avea nevoie sa caute o noua haina sau un nou public in fata caruia sa roseasca. Dimpotriva, individul invata aici, cel putin pentru o vreme, sa practice in fata tuturor arta total amorala a lipsei de pudoare [Goffman, 1961, trad. fr., 1968: 225]¹.

1. Cite din fenomenele specifice tranzitiei est-europene (obedienta si umilinta "jucate', la toate nivelurile, fata de cei care manipuleaza un sistem oarecare de privilegii, cersetoria si, mai general, exhibarea publica a deficientelor fizice de tot felul, a handicapurilor personale sau ale copiilor, a saraciei si mizeriei, a violentelor etc.) ar putea fi explicate utilizind paradigma propusa de Goffman ?

5.3. Individualizarea ca afirmare a Sinelui "contra a ceva'

In opinia sociologului american, mecanismul de aparare impotriva influentelor organizatiei nu apare numai in situatii extreme; el constituie un " element esential al eului'. Contrar opiniei, impartasite de cei mai multi sociologi, conform careia procesul de constituire a personalitatii se realizeaza printr-Mw mecanism al identificarii progresive a individului cu diferite grupuri, adap­tarile secundare pun in evidenta un al doilea mecanism de constituire a Sinelui: acela al diferentierii. Goffman nu este primul care a evidentiat acest dublu mecanism: asa cum am vazut, Parsons [1955] a semnalat si el importanta proceselor de identificare-diferentiere in constituirea personali­tatii. Numai ca, daca pentru Parsons diferentierea apare intotdeauna ca pro­ces corelativ identificarii, dupa o logica a definirii apartenentei la un grup (in-group) care exclude apartenenta la un alt grup (out-group), pentru Goffman ea este produsul unei distante pe care individul o stabileste intre eul sau si modelul pe care i-1 propune (impune) grupul, aparute nu ca un corelativ al unei identificari cu un alt grup, ci pur si simplu ca refuz al identificarii, ca reactie de aparare impotriva identitatii "oficiale'. Cu alte cuvinte, daca Parsons trateaza diferentierea ca un aspect al socializarii, Goffman o abor­deaza ca mecanism al individualizarii: imaginea de sine (ceea ce este indi­vidul pentru el insusi) apare si/sau se conserva, uneori, contra a ceva, contra imaginii sale publice, si nu prin identificarea cu aceasta:

Cea mai simpla reprezentare a individului si a Sinelui pe care o poate oferi sociologia este aceea conform careia el este, pentru el insusi, ceea ce locul pe care il ocupa in organizatie face din el. Aprofundind [subiectul], sociologia recunoaste ca, adesea, apar complicatii care conduc la modificarea acestei sche­me : in fapt, este posibil ca eul sa nu fie [suficient] fasonat sau sa poarte marca unor influente contradictorii. Poate ca ar fi profitabil sa asezam aceste rezerve pe primul plan, fapt care ar complica si mai mult lucrurile, si sa definim din perspectiva sociologica individul ca pe o fiinta capabila de distantare, cu alte cuvinte capabila sa adopte o pozitie intermediara intre identificare si opozitie in raport cu institutia si gata ca, la cea mai mica presiune, sa reactioneze prin modificarea atitudinii sale intr-un sens sau altul pentru a-si regasi echilibrul [s.n., E.S.]. Asadar, asa cum au aratat studiile consacrate totalitarismului, eul se poate afirma contra a ceva. [] in acest fel se petrec lucrurile in institutiile totalitare, am aratat-o [deja]; nu s-ar putea spune, adesea, acelasi lucru despre societatea libera? [Goffman, 1961, trad. fr, 1968: 373].

Regasim, asadar, la Goffman, distinctia intre eul public si eul intim pe care am intilnit-o la Berger si Luckmann. Dedublarea Sinelui intr-o compo­nenta publica, rezultata din "adaptarile primare', profunde sau aparente, respectiv din identificarea cu modelul de persoana pe care ideologia "ofi­ciala' il vehiculeaza, si o componenta intima (ceea ce este individul pentru el insusi si pentru apropiatii sai), rezultata din "adaptarile secundare', asigura, in opinia autorului a carui conceptie o analizam aici, stabilitatea Sinelui si evitarea dezechilibrelor pe care le atrage orice atasament neconditionat, orice angajament total fata de o unitate sociala oarecare.

Dialectica ordine interactionala -ordine educationala

Afirmind ca raspunsurile individului la stimulii sociali sint determinate de "cadrele' experientei prezente, Goffman "pune intre paranteze' determi­narile care vin din biografia individuala, cu alte cuvinte constringerile interiorizate pe parcursul procesului de socializare. Acestea sint considerate de la sine intelese si se concretizeaza in principalele scheme de interpretare (cadre interiorizate ale experientei). Actorul pe care il are in vedere sociolo­gul american este, ca si in cazul lui Schiitz, actorul adult, deja socializat, "posesor' al unui eu total (social si individual) consistent. Aparent, concep­tia sa nu-si gaseste locul intr-o analiza care este consacrata importantei epistemologice a proceselor de producere a acestui eu ; posibilitatile de a o valorifica pe terenul sociologiei educatiei s-au limitat, pina acum, la a analiza ordinea scolara (educativa) ca o specie a ordinii interactionale, evidentiindu-se importanta intilnirilor "fata in fata' ale educatorului si educatului, rolul activ al acestuia din urma in raport cu normele "morale' care orienteaza activitatea educativa si cu propria dezvoltare. Si totusi, asa cum am vazut, orice interactiune (reprezentatie) poate fi privita ca o componenta (etapa) a unui proces continuu de modelare a eului social si individual. Or, tocmai aceasta modelare constituie continutul educatiei (ca unitate a socia­lizarii si individualizarii) inteleasa in acceptiunea ei cea mai larga. Rezulta ca orice interactiune (reprezentatie) poate fi privita ca o componenta (etapa) a procesului de educatie. Din aceasta perspectiva, intreaga biografie indivi­duala si intreaga viata sociala pot fi analizate ca un ansamblu complex de circumstante si experiente educative : sociologia lui Erving Goffman poate fi citita, dincolo de aparente, ca o teorie sociologica a educatiei. De altfel, analizind natura rituala a ordinii sociale (interactionale), autorul insusi constata ca un actor care este constrins sa faca figuratie adopta un model scolar de conduita [Goffman, 1967, trad. fr., 1992: 927]: una dintre normele fundamentale care orienteaza (constring) conduita sa este obligatia de a invata mijloacele legitime de a-si apara fata proprie si de a proteja fata partenerilor, de a munci din greu pentru aceasta. in ultima instanta, ordinea interactionala (si implicit ordinea sociala) este analizata ca o ordine educationala.

Modelul dramaturgie are meritul de a deschide drumul unui nou model de analiza a proceselor educative, posibilitatii de a redefini conceptul, ro­lurile, mecanismele etc, ca si pe acela de a arata ca sociologia proceselor de producere a eului (sociologia educatiei) reprezinta axul central in jurul caruia pivoteaza sociologia inteleasa ca teorie a ordinii interactionale. El cultiva, insa, de multe ori, ambiguitatea si genereaza destule semne de intrebare. Care sint mecanismele prin care se constituie "cadrele expe­rientei'? Care este fundamentul propensiunii noastre de a "citi' adecvat aceste cadre si de a le transforma ? in ce masura este aceasta propensiune naturala (innascuta) si in ce masura este ea dobindita? Putem merge cu rationamentul pina la a considera inteligenta ca aptitudine generala de a surprinde principiile de organizare (logicii interne) a experientei si de a atribui semnificatii nu pe baza unor algoritmi invatati, ci pe baza lecturii "cadrelor' ? Putem sustine ipoteza unei evolutii a societatilor de la stadiul raspunsurilor (comportamentelor) culturale, invatate in procesul socializa­rii primare si secundare, la stadiul raspunsurilor "cadrate', rezultate din surprinderea logicii hic et nune a interactiunii, respectiv de la "normativ' la "autentic' ?

[Stanciulescu, Elisabeta [1996], Teorii Sociologice ale Educatiei]