Introducere in teoria comunicarii

1. Definirea obiectului, a conceptului de comunicare

"A trai in societate inseamna a comunica" spune Bernard Voyenne. Nevoia de a comunica, de a transmite sau afla de la semenii nostri idei, informatii, sentimente este o trasatura fundamentala a omului, devenind o necesitate vitala. Pe drept cuvant, acelasi teoretician francez afirma ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism". Daca Pascal il definea pe om drept "trestie cugetatoare", iar Bergson ca homo faber, fiinta care fabrica unelte si inventeaza tehnici, si mai fundamental decat un constructor de masini, omul este, pentru antropologul Claude Lévi-Strauss, inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste. Cum bine stim de la Aristotel, natura nu creeaza nimic fara un anume scop (telos), prin urmare, omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca sa intre in legatura cu semenii sai, ca sa comunice.

Teoria comunicarii este insa o stiinta relativ noua. Dateaza de aproximativ jumatate de secol, iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcana, intrucat aduce cu sine intreaga incarcatura de ambiguitati si conotatii acumulate
de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. Aflat intr-o spectaculoasa crestere de popularitate, atat in limbajul uzual cat si in terminologia unor tot mai diverse domenii ale stiintelor sociale (si nu numai) conceptul de comunicare deruteaza prin multitudinea ipostazelor sale si tinde sa se constituie intr-o permanenta sursa de controverse.

In dorinta de a intelege acest proces de proliferare semantica, cercetatorii americani Frank E. X. Dance si Carl E. Larson au incercat, in urma cu aproape 20 de ani, sa adune intr-o carte definitiile comunicarii propuse de diferiti autori, limitandu-se la cele mai reprezentative 126 de formulari. S-a observat cu acest prilej faptul ca, in aproape fiecare subdomeniu al biologiei, sociologiei sau stiintelor informatiei (cibernetica, telecomunicatii etc), termenul este utilizat intr-o acceptiune particulara, specializata, aflata nu o data in divergenta cu sensul incetatenit in alte sectoare ale cunoaster De exemplu, pentru un biolog ca Edward O. Wilson, "comunicarea este o actiune a unui organism sau a unei celule care altereaza modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule, intr-o maniera adaptativa pentru unul sau pentru ambii participanti". Insa un sociolog sau un psiholog - care nu concep comunicarea in absenta unui subiect dotat cu constiinta - ar fi inclinati sa accepte, mai degraba, definitia data de Carl I. Hovland, Irving I., Janis si Harold H. Kelley: "Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)".

Paradoxal, in semiotica (=stiinta a semnelor) comunicarea nu poate fi definita. Mai exact, exista doua repere extreme:

1. in sensul larg, comunicarea este orice transfer de informatie. Prin aceasta se depasesc mult limitele semioticii (de pilda, comunicarea intre generatii).
2. George Mounin in "Istoria lingvisticii" spune ca intr-o sala de teatru, de exemplu, nu se petrece un act de comunicare. Aceasta intrucat un proces de comunicare are loc atunci cand cele doua instante - emitatorul si destinatarul - isi schimba rolurile si fluxul de semnificatii inversat se realizeaza prin acelasi tip de semne. Intr-o sala de teatru, chiar daca si spectatorii comunica cu cei de pe scena, o fac prin aplauze, rasete, plans etc., dar nu prin acelasi tip de semne ca si actor Aici este vorba de o contaminare, o comuniune si nu despre comunicare. Mounin e filolog si nu accepta decat comunicarea grefata pe limbajul verbalizat.

De fapt, nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea, care se foloseste in special pentru procese de transfer prin agenti, contact nemijlocit, etc. si comuniunea care este o stare de vibrare la unison a doi sau mai multi subiecti semiotici, dincolo de procesele comunicationale.

Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intentionat emitatorul cu ceea ce a inteles destinatarul. Intentiile emitatorului de comunicare sunt semnificatii intentionale. Ceea ce rezulta din decodaj constituie semnificatii finale. Vom intalni diferite situatii:

Semnificatii intentionale / semnificatii finale

I. Decodajul exact (egalitate totala intre cele 2 Emitator si Receptor).

Este un caz limita, un reper.

In concluzie, se observa ca justa cumpana dintre definitia precisa, dar restrictiva (de pilda cea oferita de filologul George Mounin), care nu-l satisface decat pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris, si cea cu caracter general, dar vaga (de exemplu, profesorul britanic de telecomunicatii Colin Cherry afirma: "comunicarea este ceea ce leaga organismele intre ele"), de care, pana la urma, nu e nimeni multumit, ramane dificil de realizat.

Dificultatile legate de formularea unei definitii convenabile a comunicarii se datoresc in mare masura vechimii termenului, care, de-a lungul mai mult decat milenarei sale existente a acumulat progresiv conotatii ce ingreuneaza mult misiunea celui care incearca astazi sa-i expliciteze continutul. Apreciem ca restituirea semnificatiei initiale, printr-un demers de natura etimologica, poate contribui la luminarea sensului de baza al cuvantului, usurand distinctia dintre ceea ce reprezinta substratul peren al conceptului si notele conjuncturale, efemere, adaugate de un context istoric sau altul.

Se presupune ca la temelia formarii verbului latin communico, - are ar sta adjectivul munis, -e, al carui inteles era "care isi face datoria, indatoritor, serviabil". Acest din urma cuvant a dat nastere unei familii lexicale bogate, din care retinem adjectivele immunis="scutit de sarcini, exceptat de indeplinirea unei datorii" (la Titus Liviu immunis militia figureaza cu intelesul de "scutit de serviciul militar"), de unde si sensul actual "exceptat de la contractarea unei boli", "communis="care isi imparte sarcinile cu altcineva", iar mai tarziu, in epoca clasica, "ce apartine mai multora sau tuturora", (sursa a sensului derivat "obisnuit, banal"). Acesta din urma, prin mijlocirea derivatului sau communicus il poate explica pe communicare, termen insemnand la inceput punerea in comun a unor lucruri de indiferent ce natura. Apoi , o data cu raspandirea crestinismului, s-a conturat sensul sacramental, euharistic, cuvantul desemnand impartasirea credinciosilor in cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai tarziu. Constantin Noica in "Cuvant impreuna despre rostirea romaneasca" reliefeaza faptul ca romanii nu au retinut decat intelesul cultual, ecleziastic, al latinescului communicare, mostenit sub forma de cuminecare (=a se impartasi de la; a se impartasi intru ceva). In acest sens, filosoful roman scrie: "Comunicarea nu e totul, comunicarea e de date, de semnale sau chiar de semnificatii si intelesuri; cuminecarea e de subintelesuri." Wilbur Schramm, in studiul sau "Procesul comunicarii", se refera la acelasi inteles al termenului: "Cand comunicam, incercam sa stabilim o comuniune cu cineva. Adica incercam sa impartasim o informatie, o idee sau o atitudine." [1]

Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicarii, Nicki Stanton[2] afirma: "Ori de cate ori scriem sau vorbim, incercand sa convingem, sa explicam, sa influentam, sa educam sau sa indeplinim orice alt obiectiv, prin intermediul procesului de comunicare, urmarim intotdeauna patru scopuri principale:

- sa fim receptati (auziti, cititi);

- sa fim intelesi;

- sa fim acceptati;

- sa provocam o reactie (o schimbare de comportament sau de atitudine).

Atunci cand nu reusim sa atingem nici unul din aceste obiective, inseamna ca am dat gres in procesul de comunicare.

Preluarea recenta, pe cale savanta, si a sensului laic al cuvantului, reprezentat de neologismul comunicare, a condus la aparitia unui dublet etimologic ce da seama de ambivalenta procesului de comunicare, de dubla sa dimensiune, comunitara si sacra. "Comunicarea sta la baza organizarii sociale, coaguland si controland raporturile "orizontale" dintre oameni, dar angajeaza totodata si aspiratiile lor "verticale", intr-o miscare ascensionala catre planurile superioare ale realitatii" .

Nu putem sa nu observam paralela semnificativa cu dublul statut al cuvantului, care, pe langa intelesul comun, situat in sfera semantica a comunicarii, il are si pe acela de Logos, Verb divin, apropriat prin cuminecare.

Cu privire la "axa orizontala" a comunicarii atragem atentia asupra faptului ca, de obicei, conceptul de comunicare se confunda cu limbajul, adica mijlocul de transmitere a ideilor (unul din cele sase componente intrinseci comunicarii). Daca in secolul al XIV-lea, termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior, incepand cu secolul al XVI-lea, o data cu dezvoltarea si modernizarea cailor de comunicatie (posta, drumurile), el capata o noua semnificatie: aceea de a transmite, pentru ca mai tarziu, in secolele XIX si XX, o data cu aparitia si dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicatie (tren, automobil, avion, telegraf, telefon, radio, cinema, televiziune), comunicarea sa insemne, de fapt, transmitere, adica difuzare. In toate epocile anterioare, comunicarea, intrarea in relatie cu cineva aflat la distanta, presupunea deplasarea obligatorie a sursei; in epocile moderne, comunicarea inseamna un transport (transfer) de "ganduri si mesaje", nu numai de "bunuri si persoane". Se modifica, o data cu aceasta, nu numai sensurile conceptului de comunicare, ci si modurile si mijloacele comunicar De la comunicarea directa, care presupune obligatoriu prezenta fizica in acelasi timp a emitatorului si a receptorului de mesaje, se ajunge la comunicarea indirecta, mediata (scrisul, presa-ziarul, radioul, televiziunea).

Conceptul de comunicare de masa

Conceptul de mass-media este mai nou si este necesara o definire a lui: "Termenul medium (la plural media) este un cuvant de origine latina, transplantat intr-un ansamblu anglo-saxon. El desemneaza in general, in principiu procesele de mediere, mijloacele de comunicare si se traduce, in general, cu expresia comunicatiilor de masa (). Deci: media = mijloace de comunicare; mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masa, inventate si utilizate in civilizatiile moderne si avand drept caracteristica esentiala marea lor forta, putere, vasta lor raza de actiune. Nu exista nici o indoiala ca trebuie sa se inscrie in aceasta categorie radiodifuziunea si televiziunea (). Cinematograful se inscrie in aceeasi categorie (). Presa, pentru aceleasi motive, este considerata ca fiind unul dintre principalele mass-media (). Cartea (), discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, sa fie incadrate in categoria mass-media. De asemenea, afisul publicitar. Se poate considera, asa cum pe buna dreptate procedeaza Marshall McLuhan, ca si cuvantul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare (). Chiar daca ele servesc mai curand la stabilirea de relatii interpersonale decat ca emitatori catre marele public."[4]

Intre notiunile de mass-media si comunicare de masa, mijloace ale comunicarii de masa nu exista o sinonimie perfecta. Intre comunicare de masa, inteleasa ca mesaje si procese de comunicare, si mijloace de comunicare - instrumentele comunicarii, mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor - exista diferente clare, care trebuie avute in vedere. Expresia mass-media nu trebuie sa inlocuiasca notiunea de comunicare de masa. Insasi expresia mass-media contine mai mult decat pe aceea de mijloace.

Conceptul de mass inseamna un public numeros, dar poate fi inteles si ca o amplitudine sociala a mesajului, ca o simultaneitate a receptarii pe o arie larga, ca o standardizare a consumului cultural si, in acelasi timp, ca un nivel scazut de receptivitate. In acest fel, conceptul de comunicare de masa este definit in sens unilateral, creandu-se in mod artificial o ruptura intre cultura inalta, a elitelor sociale si cultura de masa, productia de masa, receptarea de masa.

In definirea conceptului de comunicare de masa trebuie sa avem in vedere faptul ca este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strans legate de civilizatia tehnicista, ceea ce implica unele trasaturi specifice:

- In cazul comunicarii de masa, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Emitatorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reflecta doar parerea unui singur individ, ci a intregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul,televiziunea). La randul lor, destinatarii comunicarii formeaza grupuri vaste, colectivitati umane, ceea ce constituie socializarea audientei. Cum afirma cercetatorul francez Bernard Voyenne: "presa de masa reprezinta conversatia tuturor cu toti si a fiecaruia cu celalalt."

- O alta trasatura a comunicarii de masa se refera la caracterul unidirectional si mediat al comunicar Emitatorii si receptorii de mesaje sunt separati spatial si temporal, iar informatiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice "erei electronice".

- De asemenea, reactia grupului receptor de mesaje fata de grupul emitator este lenta, chiar de indiferenta. Cand ea se produce, receptorii devin, la randul lor, purtatori ai unor noi mesaje.

Functiile comunicarii

In cunoscuta sa "Teorie a limbii", din 1934, Karl Bühler defineste actul comunicarii lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonica, ceea ce il determina sa adopte, pentru prima data, termenii, astazi consacrati, de emitator, mesaj si receptor. Bühler constata ca vorbirea poate fi conceputa ca expresie in raport cu emitatorul, ca reprezentare in raport cu mesajul si ca apel in raport cu destinatarul. Astfel, el distinge functiile expresiva, reprezentativa, apelativa.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, profitand si de achizitiile conceptuale ale teoriei informatiei, lingvistul Roman Jakobson (scoala formala rusa) completeaza tabloul functiilor comunicarii, propunand o clasificare ce are in vedere si alte elemente ale procesului, cum ar fi codul si canalul de transmisie. De asemenea, el opereaza distinctia dintre forma si continutul mesajului, atasand functii distincte acestor doua componente. In general formalistii rusi (si in particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul ca fiecare functie a limbajului se grefeaza pe un constituent al situatiei de comunicare. Astfel, vom avea un emitator, un mesaj (text). Roman Jakobson opune mesajul codului (intre cele doua componente raportul e de autonomie):

Cod | Mesaj

Limba | Vorbire

Structura | Eveniment

Abstract | Concret

Esenta | Fenomen

Norma | Utilizarea normei

Sistem | Proces

Abraham Moles afirma: mesajul este orice set de elemente de perceptie incarcat cu o anumita semnificatie. El precizeaza ca: "ceea ce am numit un set de elemente de perceptie incarcat cu o anumita semnificatie si limbaj de o anumita organizare trebuie numit text, iar mesajul e rezultatul aplicarii codului pe un anumit text". Acelasi text poate avea semnificatii diferite in functie de imprejurare. Aceeasi forma lingvistica poate fi decodificata diferit. De exemplu, cane nero - in latina inseamna canta Nero, iar in italiana - caine negru.

Dupa Roman Jakobson structura comunicarii cuprinde: emitatorul, mesajul (textul), contextul, canalul, codul, receptorul; lor le corespund cele sase functii ale limbajului.

1. Functia emotiva consta in autoproiectarea emitatorului in text si mai precis prezenta identificabila a emitatorului in text (de pilda, am fost bucuros ca am vazut expozitia "Lumini si umbre - patru secole de pictura franceza"). Intr-o poezie lirica ponderea functiei emotive e mai mare decat intr-o poezie etica sau intr-un tratat de istorie.

2. Functia poetica consta in autoreflexivitatea textului, centrarea textului asupra lui insusi, ceea ce duce la faptul ca textul nu mai poate fi ignorat in procesul de receptare, ca e vazut si ca text. S. Langer vorbeste de simboluri prezentative fata de simboluri reprezentative - cuvinte folosite in mod obisnuit. Se stie ca, spre deosebire de limbajul stiintific, pentru care ceea ce conteaza cu precadere este despre ce se vorbeste, limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Cel dintai privilegiaza semnificatul, cel de-al doilea semnificantul. Indaratul cuvintelor dintr-un text stiintific se vad intelesurile pe care ele ni le dezvaluie, pe cand cuvintele unui poem sunt, in mare masura, opace, ele retinand atentia cititorului asupra aspectului lor concret, ceea ce face ca orice incercare de a le inlocui cu sinonime sa distruga poeticitatea textului.

3. Functia referentiala se refera la faptul ca limbajul trimite la o realitate exterioara, la altceva decat la sine. De exemplu, ma duc la librarie ca sa cumpar ultimul roman scris de Umberto Eco.

4. Functia metaligvistica consta in faptul ca textul contine in el indicatii de cod; cateodata aceste indicatii sunt explicite. De pilda, fraza: semnul - in acceptia lui Ferdinand de Saussure - este conexiunea intrinseca dintre semnificant si semnificat. De cele mai multe ori indicatiile sunt implicite. Ele orienteaza decodajul. Perifrazele explicative care precizeaza acceptiunea in care trebuie inteles un termen, gesturile sau tonul ce indica receptorului cheia in care trebuie decodificat mesajul apartin sferei metalingvisticului.

5. Functia fatica sau de contact are in vedere caracteristicile canalului de comunicare si controlul bunei functionari a acestuia. "Alo"-ul cu care incepem o convorbire telefonica nu exprima nimic privitor la noi, la interlocutorul nostru, la mesajul pe care dorim sa-l transmitem si nici macar la cod, caci, dat fiind caracterul international al acestui cuvant, cel care il receptioneaza nu se poate baza pe el pentru a deduce in ce limba dorim sa-i vorbim. In schimb el ne ajuta sa stabilim contactul, marcheaza deschiderea canalului. O functie similara o au gesturile sau formulele de salut. Foarte multe semnale fatice insotesc comunicarea interpersonala: jocul privirilor prin care se reconfirma mereu pastrarea contactului, miscari ale capului, confirmari verbale, s.a.m.d.

6. Functia conativa (nu are legatura cu conotatia; provine din verbul latin conor, conari, conatus sum = a se sforta) e orientarea catre destinatar si se observa in reactiile comportamentale imediate ale acestuia. Este prezenta in mecanismele persuasive, in elementele de retorica. De exemplu, preocuparea capitala a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson considera ca poezia nu coincide cu functia poetica; in poezie exista aceasta functie pe langa alte functii ale limbajului, iar functia poetica se poate gasi si in alte enunturi ce nu sunt ale unor finalitati poetice; noncoincidenta functiei estetice cu poezia impune concluzia ca distinctia dintre estetic si extraestetic este graduala, nu comporta granite precise). Pornind in mod special de la aceasta functie a limbajului, de la importanta persuasiunii in relatia unei organizatii cu publicurile sale - relatiile publice sunt definite nu numai ca stiinta ci, in aceeasi masura, ca arta. Forma verbala conativa prin excelenta este modul imperativ. In calitatea sa de arta a construirii discursurilor persuasive, retorica avea in vedere tocmai valorificarea potentelor conative ale comunicarii interumane.

Potrivit conceptiei lui Jakobson, cele sase functii pe care el le-a definit coexista practic in orice comunicare. Diferita de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanta, stratificarea rezultata constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. In acest sens el subliniaza ca: "Desi distingem sase aspecte fundamentale ale limbii, am putea totusi cu greu sa gasim mesaje verbale care sa indeplineasca numai o functie. Diversitatea consta nu in monopolul uneia dintre aceste cateva functii, ci in ordinea ierarhica diferita a functiilor. Structura verbala a unui mesaj depinde, in primul rand, de functia predominanta[5]."

Unul dintre marile merite ale clasificarii propuse de Jakobson este acela ca, desi ea a fost elaborata pentru a explica fapte de limba, se dovedeste perfect extrapolabila la toate modalitatile de comunicare.

Aspectele scapate din vedere de Bühler, si anume cele legate de controlul canalului si de recursul la metalimbaj, au castigat in insemnatate o data cu aprofundarea studiului non-verbalitatii de catre cercetatorii ce gravitau in jurul celebrului Institute of Mental Researche, intemeiat in 1959, de catre psihiatrii Paul Watzlawick si Don D. Jackson in localitatea Palo Alto, langa San Francisco. Paloaltistii porneau de la ideea ca, pentru a cunoaste in adancime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie sa studiezi situatiile in care acestea sufera dereglari sau blocaje. In urma cercetarilor de ordin medical, semiologic si terapeutic ei au formulat cateva importante principii ale comunicarii interumane, numite de la inceput axiome ale comunicarii:

1. "Comunicarea este inevitabila" sau, intr-o formulare mai apropiata de cea a autorilor, "Non-comunicarea este imposibila". Daca acceptam ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa, vom putea accepta usor aceasta "axioma". Este suficient sa ne gandim la cazul de "non-comunicare" al omului care tace. Pozitia corpului, coloratia obrazului, orientarea privirii, expresia gurii si alte numeroase indicii, unele aproape insesizabile, dar totusi percepute subliminal, ne ofera indicatiile metacomunicationale necesare pentru a descifra semnificatia reala a tacerii sale.
2. "Comunicarea se desfasoara la doua niveluri: informational si relational, cel de al doilea oferind indicatii de interpretare al celui dintai". Se spune ca "tonul face muzica". Vorbitorii acorda planului relational o importanta decisiva si daca neintelegerile de ordin informational pot fi aplanate prin apelul surse - carti, persoane competente, dictionare - cele ce privesc relatia genereaza adesea conflicte ireconciliabile. Una din descoperirile cercetatorilor de la Palo Alto e tocmai aceea ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea. Indiciul cel mai evident ca o relatie este in curs de destramare e chiar grija cu care participantii urmaresc simptomele relatiei. Doi oameni intre care lucrurile nu mai merg ca inainte isi vaneaza reciproc indiciile non-verbale de natura sa demonstreze ca celalalt e de vina. Concluzia este ca mecanismele intelegerii reciproce functioneaza bine exact atunci cand nu le percepem.
3. "Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns." De exemplu, un patron isi supravegheaza excesiv salariatii, argumentand ca altfel acestia comit greseli, in timp ce ei se plang ca gresesc tocmai pentru ca sunt prea mult supravegheati. Exista tendinta de a considera lantul comunicarii drept segmentabil in acte bine delimitate, interpretate arbitrar drept cauze sau efecte, in toate cazurile, conflictul intemeindu-se pe faptul ca ceea ce unii considerau cauza era pentru altii efect. In realitate, procesul comunicarii urmeaza principiul spiralei (=in comunicarea interpersonala, o segmentare obiectiva in cauze si efecte este principial imposibila; acumularile inceteaza de a mai fi discrete, edificiul comunicarii inaltandu-se continuu, prin contributia greu discernabila a tuturor participantilor), comunicarea e continua, iar mesajele se interconditioneaza intr-o maniera complexa, caci daca Henri Bergson afirma ca: "gandim numai cu o mica parte din trecutul nostru, dar cu intregul nostru trecut, inclusiv cu zestrea sufleteasca originara, dorim si actionam"[6], faptul ramane perfect valabil si in ceea ce priveste actele comunicative. Comunicam cu intregul nostru trecut si ar fi inutil sa cautam o cauza unica pentru fiecare replica pe care o dam celorlalti. Cu atat mai mult cu cat exista si o intertextualitate a comunicarilor, cu efecte asemanatoare celor dintr-o experienta fizica scolara: apa calduta pare rece pentru mana tinuta anterior in apa fierbinte. La fel, efectul unei comunicari depinde de continutul comunicarilor anterioare. De exemplu, cand o expresie nepoliticoasa vine din partea cuiva care a fost foarte amabil si atent cu tine, ea te pune pe ganduri sau e primita ca afront; rostita, in schimb, de cineva care injura mai tot timpul, ea poate fi perceputa aproape ca o mangaiere.
4. "Comunicarea imbraca fie o forma digitala, fie una analogica". Termenii provin din cibernetica, unde un sistem este considerat digital atunci cand opereaza cu o logica binara si analogic atunci cand se utilizeaza logica cu o infinitate continua de valori. De exemplu, cand suntem intrebati daca painea e proaspata e greu sa raspundem numai prin da si nu; ne confruntam cu o infinitate de posibilitati, pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuseste sa o acopere. Pentru a descrie exact gradul de prospetime a painii, ar trebui sa dispunem de o multime deopotriva infinita si nenumarabila de cuvinte distincte, ceea ce e principial imposibil, deoarece, prin insusi modul in care sunt alcatuite, cuvintele vor fi intotdeauna numarabile. Intonatia cu care sunt pronuntate poate insa varia continuu, de unde concluzia ca modalitatea lingvistica de comunicare este una digitala, in vreme ce modalitatea paralingvistica are caracter analogic. Tot preponderent analogice sunt si gesturile.

Exista o stransa legatura intre "axiomele" 2 si 4: componenta informationala a comunicarii e transmisa cu precadere pe cale digitala, pe cand cea relationala prin mijloace analogice. Privirea, gestul, mimica, tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relatiei.

5. "Comunicarea este ireversibila". Aceasta afirmatie trebuie pusa in legatura cu proprietatea oricarei comunicari de a produce, o data receptata, un efect oarecare (intens sau mai slab, efemer sau de lunga durata, prompt sau manifestat cu intarziere, s.a.m.d.) asupra celui care a primit-o; efectul exista intotdeauna. Datoram comunicarii - nemijlocite sau mediate (de lecturi, vizionari, auditii) - cu semenii o parte insemnata din ceea ce numim personalitatea noastra. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai in sensul ca, o data produs, el declanseaza un mecanism ce nu mai poate fi dat inapoi. Dupa ce l-am jignit pe un interlocutor, efectul spuselor noastre s-a produs, iar scuzele sunt tardive. Cainta usureaza sufletul dar nu anuleaza natura ireversibila a comunicar
6. "Comunicarea presupune raporturi de forta si ea implica tranzactii simetrice sau complementare". In principiu, egalitatea deplina a participantilor la interactiune constituie una din conditiile unanim recunoscute ale comunicarii eficiente. Snobismul comunicational, neacordarea dreptului la replica mineaza procesul de comunicare. Pe de alta parte, realizarea unei egalitati veritabile ramane un deziderat aproape imposibil de atins. Exista doua tipuri principale de interactiuni: tranzactionale si personale. In cele dintai, rolurile participantilor raman neschimbate pe parcursul comunicar Profesorul si studentul la cursuri, medicul si pacientul pe timpul consultatiei se mentin unul fata de celalalt in raporturi fixe, ce elimina din start posibilitatea realizarii egalitatii in comunicare. Interactiunea personala - cea dintre prieteni, colegi, soti - nu presupune disparitia rolurilor, ci numai fluidizarea lor.
7. "Comunicarea presupune procese de ajustare si acomodare". Intelesul cuvantului nu exista nicaieri altundeva decat in mintea vorbitorului, iar semnificantul sonor - nefiind un caraus al semnificatului, ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) - il poate evoca receptorului numai in masura in care acesta il poseda deja. Unicitatea experientei de viata si lingvistice a fiecaruia dintre noi atrage dupa sine necoincidenta sensurilor pe care locutori diferiti le acorda acelorasi cuvinte. Pentru ca, totusi, intelegerea sa se realizeze, este necesara o "negociere" a sensurilor. Ajustarea la care se refera aceasta "axioma" reprezinta tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicari adevarate. El este cu atat mai dificil de obtinut cu cat interlocutorul (in cazul relatiilor publice e vorba de publicurile unei organizatii) ne este mai putin cunoscut, cu cat intre "campurile" noastre de experienta subzista deosebiri mai importante. Nu ne putem ameliora comunicarea daca nu tinem seama de inevitabilele diferente dintre oameni si daca nu incercam sa ne acomodam cu codurile de exprimare ale celuilalt, cu deprinderile sale lingvistice, mai precis cu ideolectul sau.

Structura comunicarii

a.     Modele ale comunicarii

In studiul proceselor de comunicare cercetatorii au elaborat diferite modele, ce pot fi grupate in functie de sensul schimbului de informatii, de interactiunile rezultate etc. De pilda, Ioan Dragan opereaza cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informatiei, modelul cibernetic), modele lingvistice, modele sociologice (modelul Scharamm, modelul Gerbner s.a.m.d.). Alti autori le clasifica in modele lineare, circulare si interactive (R. Rieffel). In cele ce urmeaza ne vom opri asupra catorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare, structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relatiilor publice.

Modelul Shannon si Weaver (1949)

Inginerii C. E. Shannon si W. Weaver, angajati ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au cautat sa maximizeze eficienta transmiterii semnalelor prin telefon si unde radio. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicarii, aplicabila si in alte situatii de transfer informational decat cele amintite, punctul de plecare fiind lucrarile lui R. V. L. Hartley, cel care a utilizat pentru prima data cuvantul "informatie" in sensul sau matematic (1927). In linii mari, modelul propus de cei doi are urmatoarea structura*:

Schema Shannon - Weaver prezinta traseul unui mesaj care, elaborat de o sursa, este codificat de un transmitator sub forma unor semnale, ce parcurg un canal, pe traseul caruia se confrunta cu primejdia distorsionarii lor ca urmare a interventiei unei surse de zgomot, dupa care parvin la receptorul ce le decodifica, restituind mesajului forma initiala si incredintandu-l astfel destinatarului. Meritul fundamental al schemei este ca, desi conceputa in vederea explicarii unor aspecte specifice sferei telecomunicatiilor (cum am precizat mai sus), ea ne ingaduie sa intelegem mai bine esenta oricarei comunicari, de la transmiterea ereditara a caracterelor biologice, pana la discursul poetic, muzical sau cinematografic. C. Shannon a avut ideea de a stabili o relatie intre informatie si incertitudine, in sensul ca informatia reduce incertitudinea. Cantitatea de informatie pe care o obtinem cand se produce un eveniment este egala cu cantitatea de incertitudine care este asociata inaintea acestui eveniment. Masurand incertitudinea, Shannon ne ofera o unealta pentru masurarea informatiei (incertitudinea depinde de doi factori - numarul de evenimente posibile, cu cat sunt mai numeroase cu atat incertitudinea celui care se va produce este mai mare, si probabilitatea de producere a fiecaruia dintre evenimente).

O prima distinctie importanta pe care o pune in evidenta schema amintita este cea dintre sursa si transmitator. Sursa produce mesajul, dar, in general, ea nu dispune si de mijloacele necesare pentru a-l face sa ajunga la destinatie. Ne confruntam aici cu principalul paradox al comunicarii, proces a carui ratiune de-a fi este vehicularea de intelesuri, care, prin insasi natura lor, nu pot fi vehiculate. Termenul global mesaj acopera o mare varietate de realitati, pe care le desemnam in limbaj curent prin cuvinte ca: ganduri, sentimente, idei, trairi, emotii, stari de constiinta. Nici una din manifestarile mentionate ale psihicului uman nu poate fi sesizata direct de un dispozitiv material, fie acesta chiar atat de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simt. De aceea, entitatea emitatoare se vede obligata sa procedeze prin substitutie: ea incredinteaza unor semnale materiale, perceptibile senzorial, misiunea de a reprezenta indirect, prin procura, produsele impalpabile ale constiintei si afectivitat Inlocuirea nu inseamna insa transport, asa incat acestea din urma raman si pe urma principial netransmisibile. Aspectul cel mai spinos al comunicarii, paradoxul ei rezida tocmai in aceasta contradictie dintre nevoia interlocutorilor de a-si transmite mesaje si imposibilitatea practica in care se afla ei de a emite si receptiona altceva decat semnale.

Conceptul de sursa reclama la randul sau anumite clarificari. Exista numeroase situatii in care emitatorul nu face decat sa repete cuvintele unei terte persoane. In genere oricine preia, constient sau nu, idei, expresii ori citate enuntate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enuntatorul exclusiv si unic al mesajelor transmise. De fapt, cum bine stim, prin gura sa vorbesc altii: familia, educatorii, prietenii, grupul de apartenenta sociala sau profesionala, opinia generala, spiritul epocii, etc. Daca judecam, asadar, mesajele prin prisma originalitatii lor, iar sursa -in lumina "dreptului de autor" asupra celor enuntate, vom fi nevoiti sa concluzionam ca nu exista decat surse colective si ca prin intermediul oricarui cuplu de comunicatori, stau in fond, de vorba, mari multimi de indivizi, cunoscuti sau necunoscuti.

Transmitatorul poate fi si el multiplu, dar in cu totul alt sens decat sursa. O conditie sine-qua-non pentru ca semnalele sa ajunga la receptor este ca ele sa posede o natura compatibila cu cea a canalului de transmisie. Astfel, comunicarea sonora e posibila numai daca mediul fizic interpus intre cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil.

In modelul propus de Shannon si Weaver observam ca actul de comunicare este identificat cu informatia, iar informatia, cu transmisia de semnale. Pe de alta parte, comunicarea este vazuta ca proces linear, unidirectional. Or tocmai aici se afla principala limita a modelului - nu exista feed-back (cel ce modifica atat mesajul cat si relatia comunicationala in sine). Nu exista, de asemenea, nici o referire la importanta contextului in care are loc comunicarea si care o poate influenta. Cu toate minusurile lui, acestui model ii datoram debutul a ceea ce avea sa devina "studiile comunicarii".

Pe baza modelului Schannon si Weaver, Wilbur Schramm a elaborat propriul model, al carui principal merit ramane acela de a fi subliniat natura interactiva a procesului de comunicare (vezi pag. 74). Schramm afirma ca in esenta, procesul de comunicare consta in "punerea in acord a receptorului cu emitatorul, cu privire la un mesaj", ceea ce implica doua momente importante -codificarea si decodificarea mesajului.

Codificarea consta in faptul de a traduce mesajul intr-un limbaj adecvat atat canalului de transmitere, cat si receptorului, adica transformarea unei idei, a unei opinii, s.a.m.d. in mesaj, constituit din semnale organizate dupa conventiile unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra notiunii de cod). Altfel spus, a codifica inseamna a pune intr-o forma inteligibila, accesibila si transmisibila semnalele si simbolurile. Decodificarea se refera la "retraducerea" mesajului de catre receptor, la extragerea semnificatiilor necesare, adica intelegerea si interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul.

Al doilea model Schramm demonstreaza natura interactiva a procesului de comunicare, ceea ce presupune existenta unui "camp de experienta" atat la nivelul emitatorului, cat si la cel al receptorului, ca o conditie absolut necesara "armonizarii" celor doi. In desenul de mai jos observam o zona de suprapunere a celor doua campuri de experienta, deci "experienta cumulata" a celor ce comunica. Cu cat aceasta suprafata este mai mare, cu atat comunicarea este mai eficienta.

In completarea modelului sau, W. Schramm releva calitatea de interpret a individului aflat in relatie comunicationala: el este in acelasi timp atat codificator cat si decodificator de mesaj.

Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicarii - feed-back-ul (retroactiunea), reactia de raspuns la un mesaj in scopul elaborarii altui mesaj, ceea ce confirma circularitatea procesului comunicational.

Modelul lui W. Schramm (1954)

Prima schema generala a comunicarii - W. Schramm *

A doua schema generala a comunicarii - W. Schramm

A treia schema generala a comunicarii - W. Schramm

Modelul circular al comunicarii sau modelul concentric, cum mai este numit in literatura de specialitate, apartine unui grup de cercetatori format din Ray Hiebert, Donald Ungarait si Thomas Bohn.

El este inspirat de ideea din ce in ce mai raspandita in anii 1970, ca procesul de comunicare nu urmeaza o schema simpla, lineara, ci ca legaturile dintre emitator si receptor sunt mult mai complexe si mai variate decat s-a crezut pana atunci. Prin urmare, s-au propus modele concentrice, in spirala, in elice, s.a.m.d. ale comunicarii, toate insistand asupra capacitatii receptorului de a selectiona, a interpreta si a reinterpreta mesajele. Modelul de fata (vezi pag. 76) este aplicabil in cazul comunicarii de masa (mediatizata), care implica in realitate o negociere sau o tranzactie continua intre emitator si receptor (ceea ce justifica reprezentarea intr-o forma dinamica).

Vom observa un ansamblu de elemente concentrice si o serie de actiuni si retroactiuni continue.

Intr-o prima etapa, comunicatorii (redactia unui ziar sau a unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai intai prin diferite stadii de comunicare (coduri), sub forma informatiilor scrise sau audiovizuale. Anterior difuzarii, acestea sunt filtrate de controlor, adica de profesionistii ce decid asupra procesului de selectie. In fine, mesajele sunt emise prin media (ziar, televiziune). Intr-o a doua etapa intervin "regulatorii", ce pot fi grupuri de presiune, institutii (asociatii) ce pot exercita o anumita influenta asupra media, prin urmare pot afecta continutul si eficienta mesajului. Urmeaza filtrele informationale de ordin fizic (oboseala receptorului, de pilda) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). In fine, mesajele ating audienta si provoaca anumite efecte.

Modelul integreaza in schema "zgomotele" (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slaba calitate, ori semantice, cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil), adica acele elemente care afecteaza calitatea comunicarii (si eficienta ei), retroactiunile (raspunsul receptorilor spre comunicatori ori controlori), precum si amplificarea (acordarea unei mai mari importante unei anumite informatii sau personalitati prin raport cu celelalte).

b.      Structura comunicarii la Roman Jakobson

Indiferent de modelul asupra caruia ne indreptam atentia, procesul comunicarii presupune, deci, un transmitator (emitator, vorbitor), care trimite un mesaj unui destinatar (receptor, ascultator); mesajul se raporteaza la un context. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie sa fie comun celor doi parteneri aflati in contact.

Cea mai simpla structura a comunicarii - e vorba de cunoscuta relatie din cadrul triadei: emitator, mesaj, receptor -, ne-o propune pentru prima data Karl Bühler, in cartea sa din 1934, Die Sprachtheorie:

Ulterior, Roman Jakobson i-a adaugat inca trei componente: C.C.C.- Cod, Canal, Context[7].

Aceasta relatie de comunicare se realizeaza in felul urmator: emitatorul lanseaza un mesaj, care va fi inscris intr-un cod (limbaj). Inscrierea mesajului intr-un cod se numeste codare. Destinatarul (receptorul) va realiza o actiune de decodare, de descifrare a mesajului transmis.

Transferul realizeaza elementul comun al informatiei. Informatia pleaca de la E si devine informatie pentru R. Transferul are loc intre doua entitati orientate catre un scop: E are scopul de a oferi, R trebuie sa fie predispus sa recepteze. In anumite situatii, pot aparea mesaje intamplatoare - mesajele sunt discontinue. Intre mesaj si cod exista o anumita discrepanta: mesajul este totdeauna foarte concret, nuantat, determinat de loc, de timp, de starea psihologica a emitatorului; codul, dimpotriva, e abstract, avand un numar redus de semne. Mesajul e realitatea infinita in timp si spatiu, in timp ce codul, cel lingvistic, de pilda, contine numai 28 de semne, cu ajutorul carora se formeaza cuvintele, atunci cand avem in vedere codul scris. Mesajul este mai bogat decat codul verbal, iar acesta decat cel scris. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare, cum ar fi: vorbirea, gestul, mimica, privirea, s.a.m.d., in timp ce codul scris e mult mai sarac, are la dispozitie unele semne de punctuatie si unele categorii gramaticale. De aceea, lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trasaturile comunicar

Din schema de mai sus, observam ca Roman Jakobson considera ca orice proces de comunicare presupune sase elemente constitutive. Prin urmare, in cele ce urmeaza, ne vom ocupa pe rand de fiecare dintre ele. Vom incepe cu veriga indispensabila oricarui act de comunicare (cel mai important din cele sase elemente constitutive), si anume, codul, respectiv codificarea.

1. Codul este acea conventie tacita sau explicita in virtutea careia se recunoaste existenta unei relatii de tip functional intre ceea ce semnifica ceva si ceea ce este semnificat. Codul poate fi o relatie intre semn si ceea ce e desemnat in cadrul axei paradigmatice (=priveste relatia dintre semnul pe care il utilizez intr-un enunt si setul de semne de care el a fost prelevat; e o axa "in absentia" si da seama de principiul selectiei in constituirea textului), dar elemente de cod exista si in plan sintagmatic (axa sintagmatica priveste relatia existenta intre semnele coprezente in text; prevaleaza principiul combinarii) - unele mai evidente (de pilda,Vasile il bate pe Gheorghe, Gheorghe il bate pe Vasile), altele mai ascunse si generatoare de conotatii (exemplu: Pretul calului frumos a fost platit de x; Pretul frumosului cal a fost platit de x - in a doua propozitie e intarita aura ce inconjoara subiectul). Intr-un sens, ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Semantica unui text nu e o simpla insumare a semnificatiilor tuturor elementelor textului - se adauga tonul vocii cu care vorbim, ritmul, etc.

Ca notiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare, decodaj sau decodificare. Codajul este actul prin care o serie de semnificatii sunt transpuse prin intermediul regulilor intr-un anumit text care foloseste un limbaj anumit. Orice codaj este
intr-un anumit sens un transcodaj (nu exista semnificatii in sine).

Decodajul sau transcodajul se refera la trecerea unui text dintr-un cod in altul (ex: din telegraf in cod normal).

Subcodurile sunt acele elemente de cod care tin de semnificatii conotative.

Cu privire la geneza codurilor precizam ca procesul de constituire a unui semn presupune doua tipuri de actiuni:

a.      repetitia (prin care se fixeaza o anumita relatie intre semnul vehicul si semnificatie). De exemplu, cand citesc un text prin anumite semne, imi formez spontan un mod special de marcare in functie de ceea ce vreau sa arat prin acel marcaj. Daca sistemul este preluat de altii, se realizeaza socializarea codului. Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" reexamineaza distinctia kantiana intre judecati sintetice si judecati analitice. Judecatile sintetice dupa Immanuel Kant sunt acelea in care predicatul nu aduce nimic nou fata de subiect. De exemplu: "toate corpurile au intindere". Predicatul e inclus in subiect, semnificatia e strict relationala. In schimb, enuntul "Toate corpurile au greutate" are relevanta. E o judecata analitica. Umberto Eco contesta aceasta distinctie intre judecatile sintetice si cele analitice si propune inlocuirea lor prin judecati factuale si judecati semiotice. Judecatile factuale sunt acelea care aduc ceva nou. Daca spun: Benito Mussolini a intrat in Roma la data de 28 oct. 1992 - aceasta este o judecata factuala deoarece termenul Mussolini trimite la o notiune ce nu are in componenta ei aceasta marca semantica. Daca, insa, aceasta fraza este spusa dupa zece ani, ea va deveni o judecata semantica, pentru ca deja cuvantul Mussolini trimite la continutul semantic Mussolini care este un semem. O fraza de tipul: "Mussolini a baut o cafea la patru ore dupa ce a intrat in Roma" nu are nici o sansa de a deveni o judecata semiotica.

b. Prin urmare, cand vorbim de informatie nu ne referim doar la informatia gnoseologica. In realitate se depoziteaza si starile afective. Trebuie sa luam omnilateralitatea informatiei, astfel intelegem notiunea de cod.

Hipercodificarea este un fel de pluscod, element suplimentar pe care il introduc in procesul de semioza ca sa semnific ceva. Exemplul oferit de Umberto Eco in "Tratatul de semiotica" este urmatorul: Maine Juventus Torino joaca cu Internationale Milano. Maine Juventus invinge pe Internationale Milano - in engleza will delation. Un caz (fapt) ce se va petrece in viitor il enunt la prezent, vrand sa spun ca, sigur maine Juventus Torino va invinge pe Internationale Milano, sigur se va petrece acest lucru.

Hipocodificarea este un deficit de coduri. Cand cineva imi spune in limba engleza "I like you", eu nu inteleg, dar sesizez ceva prietenesc, fara sa stiu despre ce e vorba. In sistemul nostru semantic plasam intr-o anumita zona ceea ce ne spune cineva. Acest mecanism il folosim foarte des. In general, textele centrate pe expresivitatea estetica contin hipocodificarea.

Foarte grave si mai greu de combatut sunt neintelegerile intervenite ca urmare a non-identitatii codurilor cu care opereaza transmitatorul, pe de o parte, si receptorul, pe de alta parte. Numai o simetrie perfecta intre codificare si decodificare garanteaza fidelitatea transmisiei. Or, intr-un mare numar de cazuri, aceasta conditie indispensabila nu e nici pe departe indeplinita. Pentru a asigura reversibilitatea transformarii mesaj-semnal, codul va trebui sa fie conceput astfel incat traducerile pe care el le mijloceste sa aiba un caracter univoc, lipsit de orice ambiguitate. Decodificarea ar trebui sa se prezinte ca imaginea in oglinda a codificarii, restituind cu fidelitate intentiile emitatorului. Dar este oare indeplinita aceasta conditie in cazul limbilor naturale? Evident nu, macar si numai daca luam in considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelasi mesaj poate fi exprimat in doua feluri diferite). In plus, posibilitatea ca o aceeasi secventa de semnale sa reprezinte doua mesaje diferite, adica existenta omonimiei, creeaza la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod, chiar daca multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. Dar nu acesta este obstacolul cel mai redutabil de care se loveste dorinta noastra de comunicare cu semen Definitia acceptata a codului conditioneaza comunicarea de existenta unui repertoriu de semnale impartasite atat de emitator cat si de receptor, ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifica. Exista insa o lista completa, explicita si unanim acceptata a echivalentelor convenite dintre cuvinte si intelesurile lor?

Existenta dictionarelor explicative ar parea sa pledeze pentru un raspuns afirmativ. La prima vedere, dictionarul se prezinta intr-adevar ca o lista de corespondente care ne ofera cheia codificarii lexicale a notiunilor, in acelasi fel in care, de pilda, "alfabetul Morse" ne dezvaluie modul in care literele si cuvintele alcatuite din ele sunt codificate in sistemul binar al punctelor si linioarelor. Facand abstractie de unele abateri, am putea vedea in dictionar expresia unui cod si in limba modalitatea practica de utilizare a acestuia in comunicarea interumana. De fapt insa, raporturile dictionarului cu limba vorbita sau scrisa sunt de o cu totul alta natura decat cele ale "alfabetului Morse". In cazul din urma, codul este dat a priori, cunoscut si respectat cu sfintenie de cei doi comunicatori. Asa cum observa Pierre Guiraud: "codul nu se transforma decat in virtutea unui acord explicit al utilizatorilor", el nu evolueaza in mod natural ca limba, aflata intr-o dinamica necontenita, care face ca in orice moment imaginea pe care ne-o ofera despre ea dictionarele sa fie depasita (limba de astazi difera suficient de cea consemnata de Hasdeu sau Philippide). In general, dictionarele nu fac decat sa consemneze un uz lingvistic, esuand, in schimb, sistematic atunci cand incearca sa il impuna, adica sa joace efectiv rolul de instrument de codificare a gandurilor vorbitorilor. Daca exista un oarecare acord asupra continutului notiunilor pe care le exprima unitatile lexicale, acesta se limiteaza la sfera denotatiei, singura, de altfel, pe care incearca sa o circumscrie definitiile din dictionar. Dar nesfarsitele nuante in care se coloreaza cuvintele ca urmare a sirului irepetabil de intalniri cu ele ale fiecarui vorbitor in parte constituie un patrimoniu netransmisibil, o proprietate exclusiva, pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne ingaduie s-o transferam mintii si sensibilitatii interlocutorilor. Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanti) care nu transporta sensuri. Ele pot intr-adevar destepta in constiinta receptorului un inteles, dar aceasta numai daca intelesul se afla deja acolo. In concluzie, lucrurile se desfasoara in felul urmator: emitatorul doreste sa comunice un sens s₁ pe care il codifica, potrivit experientei sale lingvistice personale, prin cuvantul c. Insa pentru cel ce primeste mesajul, c inseamna, mai mult sau mai putin, altceva; el se asociaza in mintea receptorului cu un inteles s2, care constituie, la randul sau, o rezultanta a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biografic-comunicational al persoanei respective. Idiolectul - despre care ne vorbesc sociolingvistii - nu consta atat in repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular intr-un moment determinat al vietii sale, cat in intelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor in acel moment. De pilda, intelegem sensul cuvantului dragoste in moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumularii in timp a experientelor, reale sau simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minata de faptul ca transmitatorul si receptorul nu opereaza cu un acelasi cod.

Din acest punct de vedere, comunicarea verbala detine totusi o pozitie privilegiata. In ciuda dificultatilor mentionate mai sus, exista aici conventii acceptate (un pact semantic minimal), ce limiteaza marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decat in cazul comunicarii non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cat de cat asemanatoare. Dar o sonata de Beethoven (fie ea si cu nume - de pilda, Sonata Lunii - deci tinand de muzica programatica)? Dar o piesa pentru pian preparat de John Cage? Exista oare vreun dictionar de intelesuri muzicale la care sa facem apel pentru a afla care e semnificatia unui anumit acord, al unui motiv ritmic sau melodic, s.a.m.d.? Caracterul neexplicit al codului ingreuneaza foarte mult decodificarea discursului muzical in raport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inoveaza in domeniul limbajului, ceea ce il obliga de fiecare data pe ascultator sa deprinda un cod nou, la a carui descifrare cunostintele anterioare ii sunt de prea putin folos. Artistii (in general) neintelesi au fost si vor fi intotdeauna suspectati sau de nepricepere sau de impostura, pana in momentul in care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut pentru ca intentiile artistice sa le fie traduse corect si emiterea judecatilor de valoare sa devina posibila. E nevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, sa se familiarizeze cu noul limbaj. Asemenea copilului care patrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude, deducandu-le din frazele rostite de persoanele cu care vine in contact, auditoriul unei creatii muzicale sau vizitatorul unei expozitii de avangarda vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, in care sa se familiarizeze cu noul limbaj. A refuza de la inceput si categoric oferta artistului - fie ca e vorba de o opera muzicala sau plastica - e ca si cum ai declara lipsita de orice valoare o carte numai pentru ca e scrisa intr-o limba pe care nu o intelegi.

Revenind la problema de baza a procesului de comunicare - legata de cod - subliniem inca o data faptul ca necoincidenta dintre codul transmitatorului si cel al receptorului limiteaza drastic posibilitatile comunicar Omniprezenta zgomotului este cel de-al doilea motiv care duce la acelasi efect in comunicare. In ciuda credintei potrivit careia cuvintele au un inteles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intrinseca. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure in "Curs de lingvistica generala", publicat in 1916, arata in mod expres ca natura semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (semnificant) si conceptul pe care il reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista o legatura interna intre cutare semnificat: sora, de exemplu, si lantul fonic pe care il reprezinta (s-o-r-a). "Ideea de sora nu este legata prin nici un raport interior cu sirul de sunete care ii serveste drept semnificat"[8] De pilda, secventa de sunete "cor" inseamna pentru roman o formatie vocala, pentru francez - un instrument muzical, pentru latin - inima si asa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu e continut in cuvant, desi atat vorbitorii obisnuiti cat si lingvistii apeleaza curent la formule de genul "continutul cuvantului" sau "semnificatia termenului". De fapt, cuvintele, ca si petele de culoare dintr-un tablou sau acordurile muzicale, nu sunt altceva decat simple semnale fizice (=semnificanti), menite sa reactualizeze in mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate si fixate in trecut, pe baza generalizarii experientei personale, atat lingvistice cat si extralingvistice.

Am enuntat - la inceputul discutiei despre cod (ca fiind elementul cel mai important din structura comunicarii) - faptul ca, ideea de cod cade exact pe ideea de semn si pe cea de limbaj. Ne vom opri in continuare la alta componenta a comunicarii, si anume la limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, si facem precizarea ca de cele mai multe ori comunicarea este confundata cu limbajul. Cum spuneam la inceput, pentru antropologul Lévi- Strauss, omul este inainte de orice, un locutor, o fiinta care vorbeste.

De ce sa retinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degraba decat vreo alta trasatura caracteristica? Intr-un fel, limbajul nu este decat unul din elementele care caracterizeaza ceea ce se cheama cultura umana, adica ceea ce omul "adauga naturii", ceea ce nu primeste de la ascendentii sai prin ereditate biologica, ci in care fiecare generatie trebuie sa se initieze prin invatare. Invatam sa vorbim limba noastra la fel cum suntem initiati in tehnica, stiinta si religia noastra.

Este clar insa ca limbajul joaca aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci si vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Daca copilul invata sa cunoasca obiceiurile, regulile morale, credintele civilizatiei in care s-a nascut, etc este mai intai pentru ca i se vorbeste si pentru ca in prealabil a invatat sa inteleaga si sa vorbeasca limba sa materna.

Vorbirea este - cum sublinia in antichitate Aristotel - semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (zoon politikon). Intr-adevar, functia primordiala a limbajului este comunicarea intre indivizi.[9] Roman Jakobson scrie pe buna dreptate, ca "orice act de vorbire reuneste un mesaj si patru elemente legate de acesta: emitatorul, receptorul, tema mesajului si codul utilizat". Mesajul este propriu-zis obiectul comunicarii, iar codul - instrumentul lingvistic al mesajului. Se intelege, aceasta comunicare care defineste specia umana in ceea ce ii este propriu nu este numai comunicarea verticala prin care, de sus in jos, tatal de familie, profesorul sau preotul initiaza copilul cu regulile, riturile colectivitatii; este si comunicarea orizontala prin care primim de la altul si ii oferim la randul nostru informat Este important sa reamintim aici ca orice societate umana se bazeaza pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul pur si simplu din anumite societati arhaice sau procedeele prin care munca este schimbata pe bani (salariu, beneficii) si banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vietii umane stau sub semnul schimbului. Interdictia incestului, de exemplu, asa cum a aratat antropologul Claude Lévi-Strauss, constituie reversul unei obligatii de schimb: tu iti vei oferi sora ca sotie prietenului tau si te vei casatori cu sora acestuia. Nu trebuie sa uitam ca toate contractele care intemeiaza societatea umana (dupa principiul oferta-contraoferta: eu contractez obligatii si beneficiez in schimb de drepturi) presupun ca o conditie sine qua non, ca o conditie transcendentala, in limbaj kantian, acest schimb primordial care este schimbul de cuvinte: locutorul incepe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai usor de manuit, care le reprezinta. Dupa aceea el schimba cuvintele sale cu cele ale auditoriului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i imbogatii pe cei doi parteneri. Daca suntem doi, fiecare cu cate o bancnota de zece lei, si daca le schimbam, dupa schimb fiecare nu va avea decat o bancnota. Dar daca avem fiecare cate o idee (reprezentata prin cuvinte) si o schimbam, fiecare va avea, dupa schimb, doua idei.

Ni se va putea reprosa poate ca reducem aici limbajul la ceea ce constituie doar una din functiile sale, comunicarea. Ni se va atrage atentia ca alaturi de rolul sau de comunicare, de informare, limbajul are si o functie expresiva. Maurice Merleau-Ponty observa ca, inainte de a fi in serviciul comunicarii, limbajul este "un fel al corpului omenesc de a trai si celebra lumea". Gaston Bachelard ne propune excelente ilustrari ale puterii expresive a limbajului. El scrie de exemplu: "Exista cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufoca (..). Ele inscriu pe fata noastra vointa de a le respinge. Daca filosoful ar binevoi sa intoarca cuvintele la aparatul nostru articular in loc sa faca din ele prea devreme ganduri, ar descoperi ca un cuvant pronuntat, sau chiar un cuvant a carui pronuntare doar o imaginam, este o actualizare a intregii noastre fiinte. Observati de exemplu cu cata sinceritate este pronuntat cuvantul miasme ( in franceza se pronunta miasm). Nu constituie el un fel de onomatopee () a dezgustului? Este evacuata o gura de aer impur, dupa care gura se inchide energic."[10]

Prin urmare, cuvantul joaca si mimeaza lumea in aceeasi masura in care o semnifica. Acestei functii expresive i se asociaza functia magica a limbajului. Detasandu-se de lucru, cuvantul pare a-l domina cu usurinta, a-l guverna. El spune ceea ce nu exista inca si reinvie ceea ce a disparut. Mitul, mytohos, este, dupa etimologia greaca, cuvantul insusi. Multe mitologii au facut din acest suveran impalpabil, vorbirea, izvorul creator al lum Cel ce poseda cuvantul poseda lucrul sau fiinta desemnata. Orasul Roma avea un nume secret (Roma este un nume grecesc care inseamna "forta"; poate ca adevaratul nume al Romei era Valentia al carui echivalent este cuvantul grec Roma), pazit cu gelozie de catre Pontifi, pentru ca orasul insusi sa ramana la adapost de vrajile dusmanilor sai.

De functia magica a limbajului ar mai putea fi legata si functia sa estetica. Nu s-a pastrat in poezie puterea de incantatie a limbajului? Canturile poetului sunt in latina carmina, "vraji". Acesta este sensul care trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery, Charmes.

Dar functiile expresiva, magica, estetica ale limbajului presupun ele insele, ca o conditie fundamentala, functia sa de comunicare. Daca te exprimi, daca mimezi lucrurile, o faci intotdeauna pentru un auditor, pentru un spectator - in cazul relatiilor publice pentru anumite categorii de publicuri. Sub toate formele sale si intotdeauna limbajul este strans legat de viata sociala a oamenilor. Si, cum spune Andre Martinet in lucrarea sa "Elemente de lingvistica generala", "functia esentiala a limbii ca instrument este aceea de comunicare". De aceea poporul ironizeaza pe seama omului care vorbeste singur (un batran ramolit, un betivan, un nebun delirant, s.a.m.d.) - caci, cum spune Roman Jakobson: "nu exista proprietate privata in domeniul limbajului, aici totul este socializat".[11] Limbajul ne apare deci inainte de toate ca transmitere de informat

Semioticienii considera ca nu exista o definitie general acceptata a limbajului. In diverse idiomuri (tip de limbaj verbalizat - grai, dialect, limba) el are semnificatii diferite: limbaj, limba; in engleza numai language. In limbile nelatine apare confuzia intre langue =semioza si organ al vorbir In limba romana limbaj si limba sunt folosite cu sensurile corespunzatoare, evitandu-se confuzia amintita anterior. Termenul de limbaj are doua acceptii:

1. subordonat termenului de limba;
2. supraordonat termenului de limba (limbaj verbalizat); limba apare ca principala forma a limbajului, alaturi de limbajul pictural, gestual, cinematografic, etc.

Pana la aparitia "Tratatului de semiotica" a lui Umberto Eco (1975), in semiotica domneau lingvist Ei au manifestat tendinta de a contesta functia de limbaj a altor mijloace de comunicare ce nu au toate caracteristicile limbajului verbalizat, si anume: existenta unui repertoriu de semne (dictionarul), existenta unor reguli de combinare a semnelor (gramatica), dubla articulare, capacitate maxima in exprimarea nuantata a unor semnificatii, capacitatea de a fixa, stoca informatiile, de a exprima lucruri abstracte, linearitatea, stingerea foarte rapida (daca e vorba de exprimarea orala). Dubla articulare in limbajul verbalizat -de realizare a proceselor de comunicare si semnificare - se refera la faptul ca in limbile europene sunt circa 35 de semne cu care, prin combinari, se poate crea o cantitate nemasurabila de enunturi -lege a maximului de randament sau a minimului efort (animalele nu au acest sistem, ele trebuie sa emita un sunet pentru fiecare imprejurare).

Exemplu:

I.       Ion merge pe cal.

Combinarea semnelor cu semnificatie autonoma in enunturi:

II.    Ion merge     pe c/al

pe v/al

pe m/al

Combinarea acestor semne cu semne diferite in semne cu semnificatie referentiala.

1. Enunturile sunt alcatuite cu semne cu semnificatii autonome.
2. Semnele sunt alcatuite din unitati care nu au semnificatie autonoma.

Cum spuneam, lingvistii contesta calitatea de limbaj celorlalte arte. Consideram ca este vorba de o eroare logica, si anume: extrapolarea necontrolata a unor caracteristici ale unei forme mai complexe la forme mai putin complexe. Progresul cunoasterii se realizeaza nu pornind de la simplu la complex ci de la complex la simplu, pentru ca in cele mai evoluate forme ale unui domeniu noi gasim ideea pura - elementele ei constitutive apar mult mai distincte. Exemplu: anatomia omului da cheia anatomiei maimutei.

Karl Marx a analizat forma cea mai evoluata a societatii -capitalismul, pentru a intelege ideea de marfa. Dar in capitalism exista anumite caracteristici ale economiei - jocul liber al preturilor, fetisismul marfii, etc. Marfa e aici un produs realizat in vederea schimbului, nu pentru consum propriu. Tot astfel, la limbaj, rostul limbajului e acela ca prin el se realizeaza procesele de semnificare si comunicare. Iuri Lotman (semiotica culturii) are o idee care privilegiaza excesiv limbajul verbalizat. El crede ca limbajul verbalizat modeleaza lumea, ne modeleaza pe noi, toate celelalte forme sunt sisteme de modelare secunde, pentru ca poarta pecetea limbajului verbalizat. Evident, nu este asa -acesta e un logocentrism care pune artele in stare de minorat gnoseologic. E adevarat, e mai usor sa captam sensurile operelor de arta prin cuvinte (fara sa le epuizam insa caracterul inefabil) dar contestam o pecete, o hiperbolizare a limbajului verbalizat.

"Avantajul" (ce se transforma insa uneori in dezavantaj) codului verbalizat - urmeaza sa ne referim la el pe larg in cele ce urmeaza - consta in caracterul arbitrar al semnului verbal, caracter ce ofera sanse mari existentei unui numitor comun (unei coincidente in cazul cel mai bun) intre cei doi poli ai comunicarii, emitatorul si receptorul. In felul acesta eficienta procesului de comunicare este maxima.

c. Limbajul omenesc este conventional

In Cuvant inainte la "Elemente de lingvistica generala", Andre Martinet evoca anecdota nostima a tirolezului care, "intorcandu-se din Italia, lauda in fata compatriotilor frumusetea acestei tari, dar adauga ca locuitorii ei sunt de buna seama nebuni de vreme ce se incapataneaza sa numeasca cavallo ceea ce orice om cu judecata stie ca este un Pferd. Si este foarte adevarat ca copiii sunt atat de obisnuiti sa identifice cuvintele din limba lor materna cu lucrurile pe care le desemneaza, incat le este destul de greu la inceput sa inteleaga insasi existenta limbilor straine. Dar multiplicitatea limbilor ne arata in mod evident transcendenta gandirii in raport cu cuvintele, contingenta cuvintelor in raport cu gandirea. In dialogul lui Platon intitulat Cratylos, Hermogenes declara deja ca "de la natura si in chip originar nici un nume nu apartine vreunui lucru in particular, ci in virtutea unei hotarari si a unei deprinderi." Aristotel reia acest punct de vedere: semnul functioneaza gratie unei conventii intre oameni (thesei), nu gratie naturii (physei). I-a revenit insa unui lingvist contemporan, Ferdinand de Saussure, sarcina de a preciza si adanci aceasta idee veche si de a trage din ea toate consecintele. In "Curs de lingvistica generala", publicat in 1916, Saussure arata in mod expres ca natura semnului este arbitrara. Intre semnul lingvistic (pe care semiotica il numeste semnificant) si conceptul pe care il reprezinta (semnificat), nu exista relatie intrinseca. Nu exista legatura interna intre un anume semnificat: mama, de exemplu, si lantul fonic care il reprezinta (m-a-m-a).

Saussure intrebuinteaza expresia "semn", pe care o prefera simbolului, pentru a desemna elementele limbajului si a sublinia caracterul lor arbitrar. Fara indoiala, sensul acestor termeni este cam fluctuant. Insasi etimologia cuvantului simbol evoca bine functia de comunicare proprie limbajului; in limba greaca, simbol este la inceput un obiect din lemn taiat in doua; doi prieteni pastreaza fiecare o jumatate pe care o transmit copiilor lor. Cele doua parti reunite permiteau posesorilor lor sa se recunoasca si sa continue relatiile amicale anterioare. Simbolul este deci, initial, un gaj de recunoastere reciproca. Si "simbolurile" algebrice sunt perfect conventionale si arbitrare ca si semnele saussuriene. Totusi, in general, termenii semn si simbol se deosebesc: daca, intr-un fel, orice simbol este un semn, adica un lucru care tine locul altui lucru, un semnificant care trimite la un semnificat, trebuie precizat ca raportul simbolului cu ceea ce simbolizeaza el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn si semnificat. Simbolul seamana cu ceea ce simbolizeaza, el nu se limiteaza sa reprezinte intr-un mod cu totul conventional si arbitrar realitatea simbolizata, ci o incarneaza, ea traieste in el. Astfel balanta este in sens propriu simbolul justitiei al carei ideal de precizie si de impartialitate matematica il evoca. Simbolul nu este arbitrar, el nu poate fi inlocuit cu orice, in vreme ce pot substitui fara inconvenient cuvantul (semnul) sister cuvantului "sora".

Ideea esentiala care trebuie retinuta plecand de la analizele saussuriene este aceea ca limbajul constituie, mai degraba decat un fapt natural, o institutie. Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indica fara indoiala ca functia simbolica este naturala omului. Dar pluralitatea limbilor vadeste caracterul institutional al fiecarui cod lingvistic. Se poate merge mai departe pentru a sublinia ca functia simbolica nu era de drept supusa vorbir Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi; cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. Darwin aprecia ca populatiile primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru ca pe de o parte el mobilizeaza intregul corp, iar pe de alta parte este impracticabil in conditii de intuneric. Folosirea vorbirii este ea insasi institutionala. Surdul congenital ramane mut daca nu este educat (neauzind sunetele, el nu are inclinatia de a le produce in mod spontan). Se poate chiar afirma, impreuna cu Ombredane, ca vorbirea "nu are organe proprii ci numai organe de imprumut".[12] Laringele, valul palatului, limba sunt, "la origine organe de respiratie si alimentatie si se mentin ca atare atunci cand vorbirea se constituie si se esercita". E adevarat ca bolile limbajului au permis localizarea centrilor cerebrali ai vorbir Dar si scrierea vadit institutionala, are centrii sai cerebrali, ale caror leziuni ii altereaza exercitiul. Centrii cerebrali care participa la activitatile noastre de vorbire si de recunoastere a semnelor nu sunt decat specializari ale unor centrii motori si senzoriali care exista dinainte. Ombredane are dreptate, fara indoiala, sa spuna ca "limbajul este o functie in definitiv indiferenta fata de organele senzoriale si motorii pe care le imprumuta pentru folosintele sale (.) Limbajul este o activitate simbolica, artificiala, care se exercita prin intermediul unor organe angajate initial in activitati de alt ordin." Vorbirea este mai curand o institutie sociala decat un instinct biologic.

Sa retinem in aceasta privinta calificativul de arbitrar (fapt ce poate avea repercusiuni in practicarea relatiilor publice), de care se serveste Saussure pentru a caracteriza semnul lingvistic. El este, cum declara insusi marele lingvist, echivoc. Ar fi poate mai bine (mai bland) sa spunem ca semnul este nemotivat. Intr-adevar, un semn arbitrar este un semn pe care il aleg in mod liber. Matematicianul poate inventa semne noi pentru a exprima functii pe care le-a descoperit. Dar noi gasim gata facute semnele din limba noastra materna si nu depinde de noi faptul de a le schimba in mod arbitrar! Semnificantii, spune foarte bine Saussure, sunt impusi de comunitatea lingvistica de care tin. Putem pune aici in evidenta dimensiunea sociologica a limbajului. Nu va fi niciodata de prisos sa insistam asupra naturii sociale a limbajului. Fara sa abandonam astfel teoria saussuriana a caracterului arbitrar al semnului, s-ar cuveni poate in aceasta privinta sa o nuantam. Desigur, codurile lingvistice sunt conventionale, dar ele nu sunt oarecare. In fiecare limba se reflecta ideile, mentalitatile, viziunea asupra lumii proprie comunitatii care o intrebuinteaza. Originalitatea fiecarei limbi este mult mai mare decat se crede de obicei. Vocea omeneasca are resurse nenumarate si fiecare limba retine doar un numar restrans de sunete semnificative care sfarsesc prin a deveni obisnuite in interiorul fiecarei comunitatii lingvistice. Fiecare popor, prin limba sa, isi modeleaza o lume originala, intrucat nu exista, in sine, cum crede realismul naiv, obiecte distincte in lume, carora fiecare limba le-ar da o denumire. In Biblie, Adam da cate un nume fiecaruia dintre animalele si lucrurile care il inconjoara. Dupa aceasta poveste despre origini, exista mai intai lumea, cu obiecte distincte, iar limbajul se multumeste sa o reflecte in mod pasiv. Incepand cu lucrarile lui von Humboldt (1820), reluate de neokantieni, precum Cassirer, stim ca raportul dintre cuvinte si lucruri este mai complex. Cum spune Ullmann: "Orice sistem lingvistic contine o analiza a lumii exterioare care ii este proprie si care difera de analiza altor limbi". La limita, potrivit lui Worf, n-ar exista de la o limba la alta nici un cuvant echivalent si orice traducere, in sens strict, ar fi imposibila (in legatura cu aceasta dificultate si cu solutiile posibile, recomandam o carte scrisa de George Mounin, Les problèmes théoriques de la traduction, Gallimard). Se poate afirma, impreuna cu Benveniste, ca "limbajul reproduce lumea, dar supunand-o organizarii sale proprii". Se poate arata pe baza unor exemple speciale ca in fapt practica sociala a fiecarui popor este aceea care decupeaza, din realitatea non-lingvistica, domeniul acoperit de fiecare cuvant. Studiul argoului arata foarte clar legaturile limbajului cu practica sociala.

Concluzionam afirmand ca limba reflecta practica sociala si - cum remarcam la inceputul acestui subiect - cu cuvintele lui Roman Jakobson: "nu exista proprietate privata in domeniul limbajului, aici totul este socializat". Cu alte cuvinte, limbajul ne apare inainte de toate ca transmitere de informat Comunicarea nu are sens fara informatie.

d. Teoria informatiei

Reamintim mai intai ca, cuvantul informatie are doua sensuri traditionale. Unul - sensul aristotelic - vrea sa spuna comunicare a unei forme, a unei structuri specifice, a unei organizari calificate care vine sa "informeze" o materie initial omogena: sculptorul "informeaza" un bloc de marmura omogen, ii da de exemplu forma de statuie a lui Hermes. Celalalt sens apartine limbii curente: transmitere a unui mesaj. Pentru cel care practica relatiile publice ambele sensuri ale informatiei sunt importante, cu un accent evident insa (daca vrea sa convinga anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informatiei. Pentru fizician, al doilea sens al informatiei se asociaza cu primul: o masina informationala transmite o forma, o "structura specifica circulara".

Masinile cele mai caracteristice ale secolului nostru sunt intr-adevar masini informationale. Inca din 1868, James Clerk Maxwel intreprindea studiul unei masini capabile de "autoinformare": regulatorul cu bile gratie caruia masina cu vapori functioneaza cu o viteza constanta. Daca masina se ambaleaza, regulatorul este "informat" despre acest lucru in felul urmator: forta centrifuga ridica bilele, ceea ce, prin transmisii intermediare, are drept efect diminuarea admisiei. Si,invers, atunci cand masina, bunaoara mai incarcata, incetineste, bilele coboara si maresc admisia. Regulatorul "informat" de cresterea vitezei, o reduce, este informat de noua viteza si asa mai departe. Aceasta este o "bucla", un "feed-back". Informatia se traduce astfel in orice moment printr-o reactie adecvata.

In esenta, informatia consta asadar in comunicarea eficace a unei structuri. Plecand de aici putem sesiza, cel putin aproximativ unul din principiile fundamentale ale teoriei informatiei: informatia este contrariul entropiei (respectiv informatia creeaza ordine, entropia dezordine). Am spus ca informatia este trecerea de la informal la forma, de la omogenitate nediferentiata la o structura specifica. Dimpotriva, entropia este o distrugere, o dezorganizare, o intoarcere la omogen. Sa presupunem ca o parte ab a unei bare AB este adusa la o temperatura superioara restului barei. Al doilea principiu al termodinamicii implica faptul ca in mod progresiv temperaturile diverselor regiuni ale barei se egalizeaza. Diferenta de temperatura intre segmentul ab si restul lui AB scade pana cand temperatura devine omogena in toata bara. Entropia (care a crescut pe tot parcursul acestui proces de destructurare, de intoarcere la informal) este atunci la maxim. Daca imi scriu numele pe nisip, comunic o informatie (in sens curent) si, in acelasi timp, dau acelui nisip o forma, o structura. Bineinteles, suflul vantului va distruge rapid aceasta structura, va sterge informatia; nisipul redevine omogen. Acest proces care distruge informatia este destul de asemanator cu entropia. Dupa cum se stie, entropia este unul din conceptele de baza ale termodinamic El a fost introdus de Clausius in 1865 ca o functie de stare a unui sistem inchis, care ramane constanta in cazul unei transformari reversibile si creste pentru orice transformare ireversibila. Entropia termodinamica constituie o masura a nedeterminarii sistemului. Evolutia viitoare a acestuia este cu atat mai previzibila cu cat entropia sa este mai mica, caci comportarea elementelor ce compun un sistem mai entropic este mai dezordonata decat a acelora apartinand unuia caracterizat printr-o valoare mai mica a entropiei. Intr-un mod absolut similar, de marimea entropiei informationale a unui proces depind sansele noastre de a-i prevedea desfasurarea, in sensul ca o entropie scazuta corespunde unui nivel de predictibilitate ridicat si viceversa.

Faptul cel mai remarcabil este ca aceste legi pot fi exprimate intr-o forma matematica riguroasa. Ruyer scrie in legatura cu aceasta: "Informatia elementara este alternativa "da-nu" sau orice alta decizie "binara" 1 sau 0, dreapta sau stanga etc. Fie un punct P despre care stim doar ca este situat pe o linie intre A si B. Suntem informati dupa aceea, fie prin 0 care semnifica jumatate stanga, fie prin 1 care semnifica jumatate dreapta, ca este situat in jumatatea stanga apoi in jumatatea dreapta a acestei jumatati stangi etc. Numarul in numeratia binara de forma 0,010101.care exprima informatia noastra nu poate fi niciodata o serie indefinita de 1 si 0. Informatia are o precizie limitata. Ea nu ofera niciodata, in final, decat o zona de probabilitate ab intre A si B. Cantitatea de informatie castigata prin trecerea de la AB la ab este deci logaritmul unei probabilitati. Formula care o exprima este exact formula entropiei, si ea e logaritmul unei probabilitati, dar cu semnul contrar. Informatia este o entropie negativa."[14] Azi am spune"negentropie".

Dar filosoful isi pastreaza aici dreptul de a pune, impreuna cu Ruyer, problema originii informatiei. O masina oricat de perfectionata ar fi, poate cel mult conserva si transmite informatia, si inca exista intotdeauna o anumita pierdere (parazitii la telefon si la radio), o anumita uzura a masin Masina nu poate crea nici spori cantitatea de informatie; desigur, rotativele imprimeriei pot trage un ziar in mii de exemplare, dar nu vor corija greselile de tipar. Tot Ruyer afirma: "Comunicarea mecanica a informatiei nu poate da seama de informatia insasi."[15] Masina presupune totdeauna un inginer a carui constiinta a inventat ruajele si a prevazut efectele; ea presupune un utilizator constient si eventual un reparator. Masinile, spune Ruyer, sunt totdeauna "incadrate de o activitate constienta si semnificanta". O masina nu este niciodata decat "un ansamblu de legaturi auxiliare montate de aceasta improvizatoare de legaturi care este constiinta"[16]. Departe de a-l deposeda pe om de monopolul sau de fiinta ganditoare si vorbitoare, singurul posesor al acelei "functii simbolice" care ii permite sa comunice si sa informeze, masinile constituie dovada stralucita a privilegiului inventatorului lor.

Teoria informatiei se intereseaza deci nu de originea radicala a gandirii simbolice, ci de instrumentele ei, din ce in ce mai eficace. Ea este inainte de toate, in zilele noastre, o cercetate a celor mai economice coduri de informatie, acelea care transmit maximum de informatie cu cele mai mici cheltuieli.

Trebuie sa subliniem, de asemenea, faptul ca intre informatie si noutate exista o legatura stransa. A informa inseamna "a da de stire"si, nu intamplator, in mai multe limbi de circulatie substantivul stire (nouvelle, news) provine din adjectivul care inseamna "nou". Un principiu fundamental al comunicarii se refera tocmai la acest fapt: numai mesajele care contin o anumita doza de noutate poseda valoare informationala. Chiar in natura verbului a informa se cuprinde implicit presupozitia caracterului inedit al lucrului adus la cunostinta.

Cum s-ar putea insa masura informatia?

Infatisarile ei sunt, precum am aratat mai sus, infinit de variate. Exista informatie intr-un articol de ziar, dar si in schimbarea de culoare a semaforului sau a obrazului unui prieten, in memoria computerului dar si in Sonata nr. 32 a lui Beethoven, s.a.m.d. O unitate de masura comuna a unor fenomene atat de variate va trebui, desigur, sa faca abstractie de toate trasaturile lor particulare, oricat de importante sunt acestea.

De obicei, informatia se refera la intamplari, la evenimente, la ceva ce s-a petrecut sau se petrece in momentul de fata, la un proces al carui rezultat nu ne este inca cunoscut inainte de primirea stir Or, nu intotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde, caci se poate intampla ca, inca inainte de a surveni deznodamantul, noi sa il cunoastem deja, fie in urma experientei, fie in urma unei deductii logice. Noutatea unei vesti e cu atat mai mare cu cat datele de care dispuneam nu ne ingaduiau sa prevedem desfasurarea evenimentelor. Prin urmare, informatia este cu atat mai bogata cu cat elimina o cantitate mai mare de ignoranta, de incertitudine. Numai existenta mai multor variante de desfasurare a evenimentelor confera caracter informational producerii acestor evenimente. Pe de alta parte, e limpede ca pe masura ce numarul de variante creste, posibilitatea noastra de a o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce, iar aducerea la cunostinta a deznodamantului ne va elibera de o incertitudine mai mare, furnizandu-ne ca atare mai multa informatie. Aceasta idee de a evalua cantitatea de informatie cu ajutorul numarului total de deznodaminte posibile ale procesului la care se refera o anume stire - a fost lansata din 1928 (cu vreo doua decenii inainte de cristalizarea teoriei informatiei), de catre inginerul american Hartley. El a propus drept masura a informatiei parametrul urmator:

H_o = log ₂ n

Unde n este numarul variantelor echibrobabile intre care e posibila optiunea, iar H_o noteaza cantitatea de informatie furnizata prin precizarea uneia dintre ele. Sa mai precizam si faptul ca logaritmul in baza 2 al lui n reprezinta puterea la care trebuie ridicata cifra 2 pentru a se obtine valoarea n.

Formula de mai sus exprima sintetic faptul ca precizarea rezultatului unui experiment anume furnizeaza o cantitate de informatie cu atat mai mare cu cat repertoriul de rezultate diferite este mai bogat. Suntem indreptatiti sa ne intrebam de ce a mai fost necesara introducerea in relatie a logaritmului si daca nu ar fi fost posibil sa se aprecieze cantitatea de informatie chiar prin numarul de variante, adica cu ajutorul formulei mai simple:

H = n

Raspunsul e legat de cerinta asigurarii aditivitatii cantitatii de informatie. Adeseori informatia ne parvine in transe: punem o intrebare, ni se da un raspuns partial, solicitam completari si numai dupa un anumit numar de cereri si obtineri de elemente lamuritoare, dobandim cunoasterea integrala a datelor care ne intereseaza.

Prima formula mai prezinta o calitate pretioasa: ea ne permite sa calculam informatia furnizata si de evenimente ce nu mai prezinta sanse de realizare egale. In afara unor situatii create artificial, de regula, probabilitatile rezultatelor unui experiment sunt diferite unele in raport cu altele. Tocmai aceasta inegalitate a sanselor confera caracter de surpriza unor evenimente si face din stirile de senzatie mesaje mai "informationale" decat banalitatile. In concluzie, producerea unui eveniment furnizeaza cu atat mai multa informatie cu cat acesta este mai putin probabil. Ziaristii stiu foarte bine acest lucru, iar specialistii in relatii publice trebuie la randul lor sa tina cont de el. Definitia hazlie, dar banalizata prin citare excesiva pe care ziaristii o dau stirii de presa (faptul ca un caine a muscat un preot nu e o stire, in timp ce faptul ca un preot a muscat un caine este una) confirma intocmai cele spuse mai sus.

Nu exista intamplari intrinsec informationale. Intr-un climat de pace, declansarea brusca si total neasteptata a unui razboi va fi in mod cert un subiect de stire pentru prima pagina a ziarelor. Pe masura ce razboiul se prelungeste, publicul se obisnuieste cu prezenta zilnica a informatiilor legate de acesta si stirile de pe front ocupa un spatiu tot mai modest in economia tehnoredactarii ziarului. Daca insa, intr-un moment in care nimeni nu se mai asteapta, partile beligerante cad de acord asupra incheierii pacii, vestea aceasta va figura din nou pe prima pagina a cotidianelor de mare tiraj. Aceasta fiindca pacea sau razboiul sunt demne de atentie nu in virtutea unor caracteristici intrinseci, ci numai in masura in care constituie intr-un anumit context, evenimente-surpriza, a caror producere era putin probabila.

In general, entropia informationala ramane parametrul esential prin intermediul caruia putem estima cantitativ caracterul de noutate sau, dimpotriva, banalitatea mesajelor transmise in procesul de comunicare. Dificultatea maxima de a ghici ce urmeaza sa se intample se asociaza valorii celei mai mari a entropiei, iar cunoasterea anticipata cu certitudine a deznodamantului anuleaza entropia procesului.

Dupa cum reiese din cele spuse mai sus, in teoria comunicarii, conceptul de informatie e luat sub aspectul de cantitate de informatie, asa cum il si defineste Umberto Eco in "Tratatul de semiotica generala": informatia "semnifica o proprietate statistica a sursei, si anume desemneaza cantitatea de informatie ce poate fi transmisa." [17]

Exista mai multe tipuri de informatie: actuala / potentiala, originala / reprodusa, condensata (articolul stiintific) / rarefiata (articolul de popularizare), utila / inutila, veche / noua, directa / indirecta, imediata / tarzie, durabila / trecatoare, profunda / superficiala, explicata (pedagogica) / comentata, informatia pe care o detine o sursa de autoritate, informatia simbolizata etc.

Competenta informationala presupune o abilitate de a comunica, specifica atat emitatorului cat si receptorului, de a o primi si retine.

Valabilitatea informatiei e data de verosimilitatea ei (daca e plauzibila sau absurda) si de autoritatea sursei, care trebuie sa se bazeze pe argumente, dovezi, judecati. De aici rezulta anumite caracteristici ale emitatorului, ale receptorului, dar si ale medierii, pe care le vom enumera succint:

Caracteristicile emitatorului

1. Motivatia de transmitere a mesajului (de ce vrea sa comunice).
2. Pregatirea sociala, educationala si culturala.
3. Abilitatea de a comunica experienta sa anterioara.
4. Relatia personala si situationala cu receptorul.
5. Atributele psihologice si fiziologice.

Caracteristicile receptorului

1. Obiectivele, atitudinile si motivatia de primire a mesajului.
2. Diferenta de pregatire sociala, educationala si culturala intre emitator si receptor.
3. Relatia personala cu emitatorul.
4. Atributele psihologice si fiziologice.
5. Experienta anterioara in situatii similare.
6. Diferenta in bogatia de informatii intre emitator si receptor.

Caracteristicile mediului:

1. Mediul ambiant total de ordin social, politic, economic in momentul comunicar
2. Mediul total in trecutul in care au fost plasati emitatorul si receptorul.
3. Schimbari previzibile ale acestui mediu.

Cum am amintit, comunicarea este o necesitate vitala a omului. Fara ea existenta este de neconceput. Componenta fundamentala a vietii, a progresului, a culturii si a civilizatiei omenirii, comunicarea (=schimbul de idei, de atitudini, de sentimente) presupune o relatie complexa intre un emitator (E) si un receptor (R), un mecanism dinamic al medierii, cu implicatii profunde in modelarea umana. Pe drept cuvant, Marshall McLuhan afirma ca "mediul reprezinta mesajul" (the medium is the message), in sensul ca medierea are un rol deosebit de important in ceea ce priveste modul de receptare a mesajului, dar, in acelasi timp, ea are o valoare modelatoare si datorita mijlocului prin care este trasmis: the medium is the message ("mediul este mesaj")[18]. Deci, canalul nu ramane neutru, ci isi exercita o influenta modelatoare asupra receptorului, modificandu-i atitudinile, opiniile, comportamentul.

Procesul contemporan de comunicare este unul complex, flexibil si se manifesta atat in medierea tehnica (universul calculatorului), cat si in medierea umana. Medierea din perspectiva subiectului uman este o forma de refuz al rolului pasiv in comunicare, de reconstructie din partea subiectului receptiv, de mentinere a identitatii de sine in acest proces, de afirmare a exigentelor umane prezente permanent in actul informational, deci, o forma a subiectivitatii, mai precis o manifestare a intentionalitatii (=depasirea de sine insasi a intentiei in actul gandirii), ca proprietate fundamentala a constiintei umane.

Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet, imagine, miros, gust etc. Natura canalului afecteaza modalitatile in care mesajul e primit, acceptat, evaluat, procesat. Impactul mesajului se schimba o data cu canalul folosit. Unele canale sunt mai eficiente si au un mai mare impact asupra receptorului. Majoritatea receptorilor au preferinta pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune), altii pentru lectura (ziare, carti, etc).

In receptarea si descifrarea unui mesaj, un rol deosebit il are experienta de viata personala a fiecaruia. Ea difera de la persoana la persoana si amplifica sau, dimpotriva, reduce abilitatea receptarii si decodificarii unui mesaj.

La randul lui, mesajul (continutul actului comunicarii) este privat sau public, intentionat sau accidental, implicit sau explicit.

Feed-back-ul aduce emitatorului informatii despre mesaj, in felul acesta el poate verifica daca mesajul a fost primit si inteles corect. El poate fi pozitiv (incurajeaza sursa sa emita similar) sau negativ (descurajeaza), intern (provine din perceptia subiectiva a emitatorului) sau extern (provine de la altcineva), imediat (la un discurs politic vezi reactia imediata) sau amanat (mass-media traditionale: cartea, articolul).

Feed-back-ul e folositor nu numai pentru emitator, ci si pentru receptor; el este o forma sui-generis de comportament in comunicare.

Etapele feed-back-ului [19]

Anvergura transferului.

Urgenta efectuarii transferului comunicational.

Perturbatia existenta in sistem, in raport cu mesajul respectiv.

Lipsa de pregatire sau abilitate de a stabili calea transferului.

Lipsa educatiei necesare pentru interpretarea informatiei transferate.

Controlul informatiei (emitatorul verifica daca si in ce masura mesajul/informatia a ajuns la receptor, iar acesta ii ofera emitatorului oportunitati de a exercita influenta asupra lui).

Efectul procesului comunicational este unul imediat si usor perceptibil (in cazul comunicarii directe), sau amanat, in timp, efect pe care , uneori, nici emitatorul nici receptorul nu-l sesizeaza (cazul comunicarii indirecte de cele mai multe ori).

Foarte important in procesul comunicarii este contextul. Orice comunicare are loc intr-un anume context. El poate fi natural sau spectacular, care sa faca impresie. Fiecare context impune anumite norme de comportament si de comunicare. Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregatirea contextului social (pentru a fi receptat e necesar ca publicul sa doreasca acest mesaj).

e. Barierele comunicarii

Avand in vedere importanta realizarii unui acord, unei compatibilitatii - in cadrul procesului de relatii publice - intre codul unei anumite organizatii si codurile diverselor publicuri, vom insista, intr-un subcapitol de sine statator, asupra celor mai importante obstacole ce pot sa apara in cadrul comunicarii dintre cei doi poli.

Asadar, in comunicare, intervin diverse obstacole[20] si anume:

1. bariere fizice (distanta, spatiul);
2. bariere sociale (conceptii diferite despre viata, Weltanschaung diferit);
3. bariere gnoseologice (insuficiente ale experientei, volum precar de cunoastere, dezvoltarea redusa a gandirii);
4. bariere socio-psihologice (obiceiuri, traditii, prejudecati);

Sau, dupa o alta clasificare:

a.       bariere geografice (distanta in spatiu);

b.      bariere istorice (informatia este invers proportionala cu timpul care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el);

c.       bariere statalo-politice (in functie de regimul politic care nu permite circulatia informatiei pe o scara mai larga);

d.      bariere economice (lipsa mijloacelor financiare);

e.       bariere tehnice (lipsa tehnicii care sa accelereze circulatia informatiei);

f.       bariere lingvistice (slaba cunoastere a limbilor straine);

g.      bariere psihologice (particularitatile perceptiei, memoriei, convingerilor, precum si a celorlalte caracteristici ce tin de personalitate);

h.      bariere de rezonanta (informatia nu corespunde intotdeauna nevoilor individului, nu intra in "rezonanta" cu acestea).

Se observa ca exista o multitudine de factori care pot sa se transforme in "bariere" in calea comunicar Nicki Stanton considera ca "individualitatea noastra este principala bariera in calea comunicarii". Prin aceasta afirmatie, consideram ca autorul se refera in primul rand, la faptul ca adultul - spre deosebire de copil - se "osifica" in prejudecatile (angoasele) sale. Diferentele de perceptie sunt, dupa opinia lui Stanton, doar radacina altor bariere de comunicare: "Modul in care noi privim lumea este influentat de experientele noastre anterioare, astfel ca persoane de diferite varste, nationalitati, culturi, educatie, ocupatie, sex, temperamente etc. vor avea alte perceptii si vor recepta situatiile in mod diferit"[21]. El crede, de asemenea, ca lipsa de cunoastere (cunostinte reduse), lipsa de interes, lipsa de incredere, dificultatile de exprimare, emotivitatea, personalitatea puternica a emitatorului si a receptorului ("ciocnirea personalitatilor"), conditiile de comunicare pot constitui bariere in calea comunicar

Sa ne indreptam atentia asupra catorva dintre ele.

Criza ideii de obiectivitate in cunoastere determina o indoiala cu privire la posibilitatea comunicar Pentru ca aceasta indoiala sa dispara, ar trebui sa existe un limbaj universal neutru care sa mijloceasca traducerea unor limbaje in altele, ceea ce, practic, este imposibil. Pentru a se realiza o comunicare, trebuie sa existe un limbaj / cod comun, dar limbajul - dupa cum am reliefat mai sus (la structura comunicarii) - nu inseamna vocabular. Sunt situatii cand exista un vocabular comun, dar limbajul este diferit. Comunicarea va fi, in acest caz, incompleta sau imposibila. Pe de alta parte, putem intalni un vocabular diferit, dar un limbaj comun. Comunicarea devine incompleta sau la limita, imposibila sau este intretinuta iluzia comunicarii, nefiind constientizata diferenta dintre limbaj si vocabular. Prin urmare, dificultatea comunicarii tine de marea diversitate a limbajelor[22]. Continutul semantic al limbajului tine, la randul sau, de orizontul cultural al vorbitorului, iar acesta de orizontul sau de viata. Prin orizont de viata intelegem totalitatea experientelor unui individ (grup uman) circumscrise sistemului de trebuinte si mijloacelor de satisfacere a acestuia, sistem determinat de locul individului sau grupului in structura grupata a societatii, precum si de locul acesteia in cadrul civilizatiei umane.

In functie de natura limbajului, a conceptiilor despre lume (=Weltashaung), a orizontului cultural sau orizontului de viata, actul comunicarii difera de la un individ la altul. Comunicarea se realizeaza foarte rar sau nu se realizeaza niciodata atunci cand exista convingerea ca alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare (elitismul, eurocentrismul, panamericanismul, panslavismul, rasismul) sau datorita convingerilor ca actuala diversitate economico-politica, socio-profesionala, etnico culturala a lumii este fie o stare eterna a lumii, de nedepasit, fie depasibila prin strategii de tip imperialist.

Accidentele de comunicare tin de competenta lingvistica a vorbitorilor sau - in cazuri mai grave - de starile patologice, precum si de clivajele culturale, care duc la relativism in comunicare.

Bineinteles cele doua cauze de baza ce duc la esec in comunicare (le-am dezvoltat anterior) sunt: omniprezenta zgomotului (a se vedea modelul comunicarii de la Shannon si Weaver, pag. 70 si necoincidenta dintre codul transmitatorului si cel al receptorului. Repetam, in ciuda credintei inoculate de scoala, potrivit careia cuvintele au un inteles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificatie intrinseca (a se vedea caracterul arbitrar al semnului lingvistic comentat anterior, la structura comunicarii, pag. 90-94).

In ciuda existentei unui vocabular comun, nu exista un limbaj comun, de aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizeaza ca un "dialog al surzilor" in planul semantic El va insemna un prilej de conflict in planul pragmaticii (de exemplu, in procesul de relatii publice, in aceasta situatie, coordonata de comunicare va bloca cealalta coordonata importanta, pe cea de management) si un prilej de disconfort in plan psihologic.

Situatia ideala a comunicarii presupune aceleasi tehnici de problematizare si aceeasi organizare mentala. Astfel de situatii poate pot fi intalnite in laboratoarele stiintifice din cadrul acelorasi scoli de gandire (unde instructia este relativ identica), in comunitatile inchise, unde orizontul vietii are o mare continuitate in timp, ceea ce determina continuitatea si omogenitatea orizontului cultural.

Relativitatea comunicarii nu tine numai de incompetenta lingvistica, ci si de o cauza mai adanca, si anume, de natura cunoaster Limitele comunicarii se manifesta si in comunicarea dintre orice grupuri umane, etnice, clase sociale, socioprofesionale, partide politice, sexe, generatii etc.

Cum este posibila comunicarea cand exista limbi diferite, paradigme diferite, in lipsa unui limbaj neutru?

Prin convertire, prin trecerea de la o paradigma la alta a cel putin unuia dintre interlocutori. Paradigmele sunt modele de practica stiintifica. Pe baza lor, cel ce se instruieste invata sa formuleze si sa rezolve probleme noi. Conceptul de paradigma a fost impus in filosofia stiintei de catre Th. Kuhn si el a intrat in ultimii douazeci de ani in filosofia sociala, in psihologie, sociologie, antropologie.

Subliniam mai sus ca esecul in comunicare e determinat in principal de doua cauze: necoincidenta codurilor folosite si interventia zgomotului. Prima deficienta poate fi inlaturata (cel putin partial), printr-un efort de acomodare, convertire (cum precizam anterior), prin familiarizarea cu modul de a comunica al interlocutorului. Cat priveste cea de-a doua piedica, sansele de-a o anihila total sunt minime, data fiind omniprezenta bruiajului (macar si numai a celui psihologic, ce supravietuieste chiar si in conditiile in care toate celelalte riscuri de perturbare fizica a semnalelor au fost inlaturate). Totusi practica istorica, dar si cea personala a fiecaruia dintre noi, ne sugereaza o modalitate relativ simpla de a contracara efectele neplacute ale "zgomotului". De pilda, cand avem de transmis cuiva la telefon un nume important, insotim rostirea cuvantului in cauza de enumerarea catorva substantive proprii, nume de persoane foarte cunoscute, din ale caror initiale se compune acesta. Toate aceste substantive (ajutatoare) sunt redundante, adica parazitare, inutile? Evident, nu sunt inutile din moment ce procedeul il ajuta pe interlocutorul nostru sa receptioneze mesajul exact in forma dorita de noi. In limba, redundanta este omniprezenta si se observa ca un nivel mai ridicat al ei se asociaza, aproape intotdeauna, cu o posibilitate sporita de detectare si inlaturate a erorilor. Altfel spus, redundanta contribuie la detectarea si corectarea erorilor de transmisie. Un plus de redundanta asigura un plus de siguranta in transmiterea intocmai a mesajului.

Procesul de comunicare este, deci, unul complex, iar pentru o intelegere mai profunda a lui este necesara o sumara trecere in revista a modurilor si mijloacelor de comunicare.

4. Moduri si mijloace de comunicare

Marshall McLuhan, in "Galaxia Gutenberg" (1962), considera ca istoria omenirii se imparte in patru mari etape, criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare, iar nu factorii social-economici, care au - dupa cum se stie - un rol determinant in societate. Aceste patru etape sunt:

a.       era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale);

b.      era scrisului, al carei inceput McLuhan il situeaza in Grecia antica dupa Homer;

c.       era tiparului

d.      era electronica, specifica epocii moderne si aflata in plina desfasurare.

Dupa alti cercetatori, cele patru etape se reduc in fond la trei tipuri fundamentale de cultura (in functie de tehnicile de comunicare utilizate), si anume:

Cultura orala, tribala, mitica, al carei mijloc de comunicare este vorbirea si care privilegiaza, ca simt, urechea. Este etapa ce corespunde "gandirii salbatice" a lui Lévi-Strauss si "mentalitatii primitive" a lui Lévi-Brühl.

Cultura vizuala, care este legata de imprimat si care privilegiaza ochiul ca organ de simt. Ea este o cultura mecanica, fragmentara, specializata. Ca si Lévi-Brühl, McLuhan insista asupra separarii nivelurilor afectiv-obiectiv. Vederea devine anestezic in raport cu celelalte simturi. Consecintele societatii alfabetizate sunt individualismul, centralismul si rationalismul.

Cultura electronica, audiovizuala (era Marconi) este un nou tip de arhaism, de tribalism. Aceasta pentru ca e o etapa mitica, globala, o reintoarcere la instantaneitate, sincronic si imploziv. Omenirea revine acum la stadiul de culegatoare de bunuri, de data aceasta sub forma de informatii; "marfa centrala este informatia si bunurile tangibile sunt pure accesorii ale miscarii informatiilor"[23]. Simturile restabilesc intre ele o coexistenta rationala, desi se manifesta o predominanta a urech Aceasta cultura este, in opinia lui McLuhan, o cultura superioara, legata indeosebi de utilizarea televiziunii, ca mijloc de comunicare. Se manifesta o distantare de individualism si de cosmopolitism si o revenire la "tribalism"; "lumea tinde sa devina o mare familie, un sat global".

Un alt cercetator de prestigiu al mijloacelor de comunicare, Bernard Voyenne, considera ca exista patru moduri de comunicare (in esenta aceleasi ca la McLuhan):

a.      comunicarea directa;

b.      comunicarea indirecta

c.       comunicarea multipla;

d.      comunicarea colectiva.

In continuare, vom incerca sa le caracterizam succint pe fiecare dintre ele:

Comunicarea directa

Cum am precizat la inceput "a trai in societate inseamna a comunica", iar Bernard Voyenne preciza in continuare ca "schimbul de informatii, de idei, intercomprehensiunea sunt pentru societate tot asa de importante ca si respiratia pentru organism"[25].

Actul comunicarii se realizeaza prin mijloace de transmitere a informatiilor de catre o persoana spre o alta persoana, de catre o persoana spre un grup de persoane sau de catre un grup de persoane catre alt grup de persoane.

In cazul comunicarii directe, intre parteneri se stabileste un anume tip de relatii, pe care sociologia le numeste relatii primare. Iata cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicarii directe: "O persoana - emitator - intra in contact direct cu o alta persoana - receptor - sau, eventual, cu un numar dintre acestia din urma, prin intermediul unui sistem de transmitere fizic, al unuia simbolic (limbajul) cu conditia ca aceasta cheie sa fie cunoscuta de ambele parti care comunica"

Comunicarea are loc imediat, dar si reciproc. Se realizeaza astfel conexiunea inversa, feed-back-ul, prin care raporturile dintre emitator si receptor se modifica, primul devenind receptor, iar receptorul emitator. Are loc un dialog, un schimb permanent de idei, fara nici un intermediar. Este comunicarea interpersonala.

Comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezinta decat substitute ale acesteia. Ea este limitata in spatiu si in timp, fiind conditionata de obligativitatea existentei unui sistem fizic de legatura intre cei doi parteneri, fara a putea asigura continuitatea relatiilor dintre ei. Ea este, de asemenea, o comunicare directa, orala si precizam ca, de-a lungul mileniilor si chiar astazi, forma principala de comunicare intre oameni este comunicarea directa. Ca un remediu al discontinuitatii au aparut (in societatile mai putin avansate din punct de vedere tehnic) anumite procedee empirice prin care se incearca prelungirea comunicarii directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui sir de indivizi. Evident, acest gen de comunicare poate saraci sau deforma mesajul. E vorba de transmiterea in lant a unui mesaj, sistem imediat reversibil, care duce la aparitia zvonului, adica a deformarii mesajului, a dezinformarii, ceea ce pentru epoca moderna, prin mijloacele comunicarii colective specifice "erei electronice", a devenit o modalitate esentiala a luptei politice, a bataliei pentru putere, prin abaterea voita a atentiei opiniei publice de la marile probleme ale contemporaneitatii la zone periferice sau cu caracter senzational, realizandu-se ceea ce se cheama "manipulare".

Schema comunicarii directe (dupa Bernard Voyenne)

- Apropierea fizica intre emitator si receptor.

- Transmitere in lant; sistemul e imediat reversibil.

Comunicarea directa inseamna:

a. comunicare prin cuvant (comunicarea verbala - de care ne-am ocupat in mod special in capitolul anterior);

b. comunicare prin gest, privire (comunicarea umana non-verbala).   

a. Comunicarea verbala: oralitatea

Comunicarea verbala a fost (si va fi) aproape continuu prezenta in discutie, fie sub forma referirilor directe (este vorba de capitolul rezervat structurii comunicarii), fie in arierplan, ca termen de comparatie si reper teoretic pentru analiza altor forme ale comunicarii (ce urmeaza sa le descriem in cadrul comunicarii umane non-verbale). Calitatea de cod a limbii a fost analizata (in subcapitolele anterioare, pag. 77-94), ocazie cu care s-a insistat si asupra arbitrariului semnului lingvistic si asupra faptului - cu consecinte deosebit de importante pentru procesul comunicarii - ca intelesurile cuvintelor nu se afla decat in mintea vorbitorilor si nicaieri altundeva. Vorbirea este o paradigma a tuturor celorlalte forme de comunicare.

Exista mai multe tipuri de comunicare orala, fiecare cu trasaturile sale caracteristice: interventia, alocutiunea, toastul si discursul. Interventia este exprimarea unui punct de vedere personal, cu argumente, intr-o discutie libera. Alocutiunea este o comunicare scurta, spontana, prilejuita de un eveniment festiv, cu mare incarcatura afectiva. Toastul este un discurs foarte scurt, avand o formula de inceput si de sfarsit, prin care se exprima urari (cu prilejul unei mese festive), in cinstea cuiva, prin ridicarea paharului. Discursul sau cuvantarea este comunicarea prin care se sustine, argumentat, in fata unui auditoriu, o problema, o idee. Discursurile pot fi: politice, culturale, stiintifice, solemne, ocazionale. Din categoria cuvantarilor cu caracter academic fac parte conferinta, lectia publica sau prelegerea.

Distinctia dintre limba si vorbire constituie, dupa cum se stie, dihotomia saussuriana fundamentala, careia i se subordoneaza toate celelalte opozitii evidentiate de lingvistica structurala (forma / substanta, arbitrar / motivat, sincronic / diacronic, sintagmatic /paradigmatic etc). Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure (1857-1913), limba constituie un sistem existent in mod virtual in constiinta unei comunitati umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli si conventii acceptate tacit de membrii corpului social, care le permite acestora exercitarea facultatilor limbajului. Actualizarea limbii se realizeaza sub forma vorbirii, ce constituie latura concreta, de manifestare practica a posibilitatilor lingvistice ale indivizilor. Dihotomia astfel stabilita ar trebui sa poata servi la trasarea granitelor dintre domeniile lingvisticii si teoriei comunicar Cel dintai s-ar limita la studiul limbii ca atare (=anatomia si fiziologia sistemelor de semne lingvistice, fara referire la rolul jucat de acestea in procesele de interactiune concreta dintre locutori), pe cand cel de-al doilea ar avea in vedere tocmai acest ultim aspect. Dar, lingvistica actuala se arata tot mai interesata de teritoriul si problematica pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes, obiective si metode de cercetare din momentul definirii sale de catre Charles Morris, in 1938); pragmatica insasi intampina dificultati in a-si preciza locul in raport cu sociolingvistica si cu psiholingvistica, cu care are multe puncte comune. Daca vom alatura definitiile celor trei discipline vom observa suprapunerile de preocupari.

Revenind la comunicarea verbala, subliniem caracterul ei simbolic, ce o deosebeste net de toate sistemele de semnalizare sonora intalnite in lumea animala. Expresie directa a reactiei la schimbari concrete din mediul exterior sau din propriul organism, "graiul" animalelor este lipsit de detasarea necesara pentru instituirea unui sistem conventional de semne arbitrare, propice obiectivarii emitatorului, de felul celui pe care se bazeaza vorbirea umana. La acest fapt se referea Aristotel in antichitate, atunci cand definea omul ca zoon politikon pornind tocmai de la graiul articulat (pe care animalele nu il au). Omul este zoon politikon, adica acel animal social inclinat catre sociabilitate si comunicare. Paradoxal, comunicarea dintre oameni nu va fi niciodata totala, dar fara comunicare nu poate exista omenire.

O alta trasatura ce caracterizeaza comunicarea verbala este productivitatea (se foloseste si termenul de creativitate cand e vorba de scriitorii de exceptie). Conceptul se refera la capacitatea oricarui vorbitor de a enunta fraze alcatuite de el insusi in chiar clipa rostirii lor. Exista, desigur, si formule prefabricate pe care le reproducem in situatii fixe,dar, in general, omul cand vorbeste nu repeta intocmai, ci construieste de fiecare data secvente a caror paternitate ii apartine. Faptul ca aceasta trasatura ii ofera utilizatorului posibilitatea de a construi orice fel de enunturi doreste, cat si pe cea de a relata despre evenimente si situatii in absentia, creeaza camp liber pentru manifestarea unor produse neplacute ale comunicarii umane, si anume: minciuna si zvonul. Ambele au facut obiectul studiilor de specialitate (este vorba despre lucrarile de referinta ale Sisselei Bok despre minciuna si ale lui J. N. Kapferer despre zvon); cele doua nu se suprapun, atata vreme cat exista zvonuri care se confirma. Kapferer observa ca zvonul devine suparator tocmai pentru ca se poate adeveri. Minciuna raspunde si ea unor necesitati de ordin personal sau social. Se poate mintii in vederea obtinerii unor avantaje materiale, sau pentru a forta patrunderea intr-un mediu social dorit, pentru a prelungi o relatie etc.

Consecinte importante asupra comunicarii verbale are caracterul arbitrar al semnului lingvistic (analizat in amanunt in cadrul structurii comunicarii, pag. 90-94), dovedit de insusi faptul ca un acelasi semnificat este redat in limbi diferite prin semnificanti diferiti. O data ce intre aspectul cuvantului si intelesul sau nu exista o legatura naturala, forma sonora sau grafica nu poate transmite sensul dorit, ci il poate doar destepta in mintea interlocutorului, cu conditia ca el sa se afle deja acolo. Intelegerea dintre vorbitori depinde prin urmare de masura in care ei acorda aceleasi semnificatii cuvintelor, deziderat, la urma urmei, de neatins, dar catre care trebuie sa se tinda prin eforturi constiente. In acest sens, atragem atentia inca o data asupra faptului ca, cea mai importanta "axioma" a comunicarii recomanda familiarizarea si apoi acomodarea cu codul partenerului de dialog. De altfel, in procesul relatiilor publice, acesta este si primul pas ce trebuie obligatoriu facut de ambele parti (organizatie si publicuri), pentru a avea succes in ceea ce-si propun.

Din acest punct de vedere, lingvistica e de mai putin folos, deoarece, ocupandu-se de elementele ce confera unitate limbii, privilegiaza denotatia in detrimentul conotatiei, norma academica abstracta in defavoarea varietatii modurilor de exprimare individuala. Domeniul predilect de analiza al lingvisticii il reprezinta textele scrise, intrucat "scrisul implica formulari definitive, care exclud negocierea sensurilor intre emitator si receptor (acestia putand fi separati prin mari distante spatiale si/sau temporale), pe cand oralul este domeniul retusabilului si al sensurilor negociabile intre parteneri coprezenti.[26] Exista prejudecata ca oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistica, pe care numai comunicarea scrisa e indreptatita sa o reprezinte. In realitate, nu avem nici un motiv sa plasam comunicarea orala pe o pozitie inferioara in raport cu cea scrisa, ba chiar, dimpotriva, daca ne gandim ca cea dintai este incomparabil mai eficace ca liant social decat cea de a doua. Oralitatea prezinta, nu mai putin decat scripturalul, un sistem propriu de reguli si norme, doar ca sensibil mai bogat si mai complex, datorita interventiei factorilor extra - si paralingvistici si a influentei decisive a cadrului situational. Cuvantul rostit actioneaza incomparabil mai puternic, poseda un magnetism, generator nu o data de efecte hipnotice (magnetism util in persuasiunea publicurilor - daca e vorba de relatiile publice). Dincolo de nivelul metaforic, hipnoza reala, indusa in conditii de laborator scrupulos controlate, se realizeaza aproape fara exceptie prin intermediul canalului verbal. Hipnoterapeutii se bazeaza in primul rand pe actiunea sugestiva a cuvintelor (cuvintele hipnotizatorului trebuie sa devina singurele semnale de comunicare, iar toti ceilalti stimuli sa reprezinte "zgomotul de fond"). Desigur, in asemenea cazuri (repetam, utile - intr-o anumita doza - in persuasiunea publicurilor) nu este vorba de efectul cuvantului, in general, ci al cuvantului rostit, inzestrat cu puteri neasemuit mai mari decat ale celui dintai. Sa ne gandim numai cati oameni se convertesc la o credinta noua citind o carte si cati ascultand cuvintele unui om. Daca atatia mari intemeietori de religii (Buddha, Iisus Hristos, Mahomed), precum si filosofi (Socrate) nu ne-au lasat nici un rand scris este si pentru ca stiau ca lucrurile stau exact invers decat par la prima vedere: fixarea grafica a invataturii este cea care o saraceste si simplifica prin pierderea multitudinii de conotatii si nuante pe care numai oralitatea e capabila sa le transmita.

Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge si de a emotiona. Pentru aceasta, vorbitorul trebuie sa respecte regulile logicii formale (logica aristotelica), precum si procedeele stilistice, prin care se realizeaza expresivitatea comunicarii: interogatia si invocatia retorica, exclamatia, apostrofa, reticenta, suspensia, aluzia, dubitatia, deprecatia etc. In discursul oral intervin elemente ale comunicarii non-verbale, cum ar fi: gesturile, mimica, accentele, pauzele, tacerile, debitul verbal, repetitiile, modulatiile tonului, replicile in suspensie, enunturi incomplete, ambiguitatea etc.

Tocmai pentru ca erau constienti de importanta pentru comunicare a elementelor paraverbale, autorii si copistii de manuscrise au simtit nevoia unor semne grafice destinate marcarii intonatiei. Primele semne de punctuatie au fost introduse inca din secolul al III-lea i.Hr de Aristofan din Bizant (cca 260-181), parintele alexandrin al criticii de text si exegetul eminent al lui Homer. Folosirea lor, multa vreme aleatorie, se va generaliza insa de-abia dupa aparitia tiparului (vom discuta acest fapt pe larg, in cadrul comunicarii indirecte si a celei multiple, marcate de aparitia tiparului). In pofida unor astfel de inovatii, menite sa reduca falia dintre cele doua forme ale comunicarii verbale, distanta ce le desparte ramane considerabila. Trasaturile lor sunt dependente de caracterul canalului de comunicare, dar nu numai de acesta.

Cum precizam mai sus, daca lingvistica pune accentul pe unitatea limbii, sociolingvistica (ce prezinta interes maxim pentru relatiile publice) insista, cu precadere, asupra diversitatii, determinate atat de varietatea statutelor locutorilor (varsta, sex, profesiune, nivel cultural, etc.), cat si de contextul in care se desfasoara interactiunea. In cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor, variatiile de exprimare verbala de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect, definit drept: "inventarul deprinderilor verbale ale unui individ intr-o anumita perioada a vietii sale".[27] Fenomenul nu poate fi trecut cu vederea, desi un lingvist de talia lui Roman Jakobson a pus la indoiala utilitatea notiunii de idiolect, atunci cand afirma (citat enuntat si in capitole anterioare): "in limba nu exista proprietate privata: totul este socializat". Desigur, el incearca in felul acesta sa sublinieze o data in plus caracterul arbitrar al semnului lingvistic.

La nivel de grup, echivalentul idiolectului este sociolectul, definit de Joshua Fishman[28] ca o varietate a limbii semnificativa pentru grupul considerat si care integreaza trasaturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia.

Un al treilea termen din aceeasi serie este dialectul, obiect al geografiei lingvistice (desi in conceptia lingvistilor americani notiunea de dialect cuprinde, pe langa varietatile regionale ale unei limbi si pe cele sociale, de genul argoului sau al limbajelor profesionale). In concluzie, daca denumim varietate orice ipostaza concreta a limbii comune, idiolectele desemneaza varietati individuale, sociolectele - varietati sociale si dialectale - varietati regionale.

Diversitatea situatiilor de comunicare da nastere unor distinctii intre modurile de adresare orala. Din aceasta categorie fac parte registrele de exprimare, ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joaca intr-un context dat. Provenit din teatru, conceptul de rol ocupa o pozitie aparte in sociologia contemporana, el stand la temelia unei viziuni dramaturgice asupra comportamentului social. Actionand intr-un cadru cu caracteristici date, indivizii adopta atitudini si comportamente (imbracaminte, gesturi, discurs verbal etc.) deduse din practica interactiunii sociale, pe care le alterneaza dupa imprejurari. De pilda, de-a lungul unei singure zile, putem juca, pe rand, rolul de fii (in raport cu parintii nostri), de parinti (in raport cu copiii), de subalterni (in raport cu sefii), de cumparatori, de pacienti, de discipoli, de spectatori, de prieteni, de pietoni (constituind in felul acesta tot atatea categorii de publicuri, daca ne plasam in contextul relatiilor publice) etc. Fara precizarea relatiei de rol dintre persoanele care interactioneaza, alegerea varietatii lingvistice adecvate intalnirii, adica a registrului comunicarii, are de suferit. Rolul este deci factorul determinant in stabilirea registrului, pe care il selecteaza din multitudinea modurilor de exprimare diferite invatate de individ pe parcursul viet Confundarea sau amestecul registrelor poate constitui o sursa de neplaceri, pericol cu atat mai mare atunci cand abordam o limba straina, in care pentru a se ajunge la stapanirea tuturor registrelor este necesara o practica indelungata (din acelasi motiv ar arbitrariului semnului lingvistic, deci al importantei codului in structura comunicarii); in relatiile publice, vis-à-vis de conceptul de rol, este subliniata importanta cunoasterii corecte a segmentului de public caruia urmeaza sa i te adresezi. Se observa ca, societatile traditionale sunt caracterizate printr-o stricta compartimentare a rolurilor, in contrast cu cele moderne, unde democratizarea relatiilor sociale a antrenat si o fluiditate mai mare a acestora. De fapt, caracterul stabil sau variabil al rolurilor depinde, intr-o masura hotaratoare, de natura tranzactionala sau personala a interactiun Primul tip se asociaza situatiilor in care obiectivele urmarite de participanti sunt precis delimitate; cumpararea unui obiect, solicitarea unui serviciu etc. In acest caz, comportarea comunicationala se conformeaza intru totul statutului social, drepturilor si obligatiilor ce revin fiecareia dintre persoanele implicate in negociere. In schimb, interactiunea personala presupune manifestari comportamentale mult mai libere, cu schimbari frecvente ale raportului de forte dintre participanti.

Ansamblul alcatuit din relatiile de rol, cadrul si momentul interactiunii poarta numele de situatie de comunicare. Intre acesti trei parametri este necesar sa subziste o anumita compatibilitate, altminteri situatia este incongruenta.

Alegerea corecta a registrelor presupune respectarea unor reguli pe care cercetatorii le numesc reguli de alternanta si care predicteaza selectia dintre mai multe forme de exprimare in functie de specificul situatiei de comunicare. Astfel, oricat de apropiate ar fi relatiile personale dintre un functionar si ministrul sau, o data plasati intr-un cadru oficial, cel dintai va fi obligat sa se adreseze celui de-al doilea in conformitate cu relatia de rol dintre subaltern si sef, ceea ce nu il va impiedica insa ca, intr-un alt context, sa adopte un cu totul alt registru. Important este sa se salveze congruenta situatiei printr-un comportament verbal deopotriva adecvat contextului si inzestrat cu o anumita coerenta interioara. Aceste reguli stabilesc compatibilitatea dintre un registru lexical dat si un anumit tip de discurs. De pilda, intr-un discurs de receptie la Academie, regulile de alternanta exclud, cu infime exceptii, folosirea termenilor de argou si a regionalismelor.

In concluzie, pentru a putea "interpreta" mai multe roluri distincte, un acelasi vorbitor (in particular, specialistul in relatii publice) trebuie sa stapaneasca mai multe coduri si subcoduri lingvistice diferite.

In unele limbi are loc o polarizare a acestor variante sub forma opozitiei dintre un idiom oficial si unul colocvial, cu caracteristici deosebite atat in plan lexical, cat si sub aspect fonologic, morfologic si sintactic. Utilizarea unei variante "inalte" a limbii nationale, extrem de codificata e numita diglosie; ea este rezervata manifestarilor publice de tipul discursuri politice, cursuri universitare, emisiuni de stiri de la Radio si T.V., dar si corespondentei dintre oamenii culti. Varianta "joasa" a limbii nationale este utilizata in familie, in conversatiile cu persoane de rang social inferior, in productiile folclorice, in caricaturile din ziare, in emisiunile de teatru popular etc. Situatiile de diglosie cele mai cunoscute se intalnesc in limba araba, in greaca moderna, in germana elvetiana. In toate aceste limbi, variantele "inalta" si "joasa" sunt puternic divergente si clar delimitate atat din punct de vedere functional, cat si structural.

Avand de tratat comunicarea prin cuvant, nu putem trece cu vederea faptul ca, problema originii vorbirii a reprezentat in timp (si reprezinta inca) obiectul unor numeroase cercetari, fara a se trage, nici astazi, concluzii definitive. Cu toate acestea, diversele teorii pe aceasta tema (teoria revelatiei, teorii psihologiste, teoriile sociologice, teoria darwinista a evolutiei speciilor, teoria prioritatii limbajului gestual, teoria originii conventionale a limbajului, s.a.m.d.) au fost cristalizate si ele se pot grupa in cateva direct In cartea sa din 1973 - "Sisteme de comunicare umana", Lucia Wald concluzioneaza cu privire la acest aspect: "originea vorbirii nu poate fi privita ca un act unic, ci ca un proces de lunga durata, care a parcurs mai multe faze, in cursul carora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea ratiunii, de la necesitati expresive la necesitati comunicative, de la global la diferentiere, de la sunete nearticulate la sunete articulate, de la imitarea realitatii la simbolizarea ei, de la semnal la semn."

La randul sau, profesorul canadian Marshall McLuhan defineste (cum am enuntat deja) prima faza din istoria civilizatiilor umane ca faza civilizatiei arhaice, fara scriere, faza culturii orale. Ea se caracterizeaza printr-o dominanta a expresiei orale si a perceptiei auditive. McLuhan porneste de la ideea ca omul foloseste in mod spontan cele cinci simturi ale sale, auzul fiind, dintre toate, acela care corespunde in modul cel mai natural comunicarii cu semenii sai prin limbajul vorbit. Astfel, el se integreaza direct si spontan in cadrul sau natural si in grupul sau social (in tribul sau). Aceasta prima faza a comunicarii sociale este denumita si faza culturii tribale. In aceasta faza, gandirea infloreste liber si ramane apropiata de concret, iar cuvintele capata o forta magica prin care universul este sacralizat - afirma autorul, in cartea sa Galaxia Gutenberg. Marshall McLuhan considera ca putem vorbi despre o conditie ideala a omului, care presupune o armonie ideala a simturilor, dar omul se schimba in functie de mijloacele de comunicare, iar acestea determina, la randul lor, predominanta unui anume organ de simt al omului. Prin urmare, mijloacele de comunicare apar ca prelungiri ale simturilor fiintei umane. Astfel, omul primitiv traia intr-un univers acustic, ceea ce a provocat o rupere a echilibrului dintre simturi, o dilatare a unuia dintre ele: auzul. Saltul din lumea auditivului in lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. In faza culturii orale, omul este rob al gurii, al rostirii, martor al vorbirii sale.

Henri Wald[29] afirma in legatura cu cele spuse mai sus: "Afectivitate si inteligenta au si celelalte fiinte, intelect are insa numai omul, deoarece numai el a reusit sa vorbeasca". Pe aceasta linie a deosebirilor dintre om si animal, teoreticianul deosebeste o trasatura fundamentala, specifica numai omului, capacitatea de a dialoga: "Animalele reactioneaza la semnale, nu raspund la intrebari, pandesc, nu se intreaba, ataca, nu contrazic. Ele comunica intre ele, dar nu dialogheaza. Omul este insa prin esenta sa o fiinta dialogala."

Dialogul reprezinta esenta limbajului. Numai omul este capabil sa dialogheze cu ceilalti, prin conversatie, cu sine insusi, prin meditatie.[30] "Desfasurandu-se atat in prezenta vorbitorului cat si a ascultatorului, dialogul, prin intonatie, accent, mimica si gesturi, este singurul mijloc de comunicare capabil sa pastreze un oarecare echilibru intre sensibilitate si intelect". Dialogul realizeaza cel mai bine feedback-ul si, totodata, echilibrul dintre individual si social, afectiv si rational, mijloc si scop. El presupune o confruntare libera de pareri, capacitatea de a pune intrebari si de a primi raspunsuri, un schimb dialectic de argumente, o demonstratie a caracterului democratic al relatiilor dintre parteneri.

Asa cum reiese din cursul lui Ion Haines "Introducere in teoria comunicarii", exista mai multe tipuri de dialog:

1. de informare reciproca (atunci cand pozitiile partenerilor coincid);
2. de influentare (intentia de a schimba opinia interlocutorului);
3. de comunicare (asumarea reciproca a unei solutii).

In toate tipurile de dialog, deosebit de importante sunt conditiile desfasurarii lui: intentia, contextul, auditoriul (gradul lui de cultura), starea sufleteasca, adecvarea la subiect s.a.m.d.

Trebuie, de asemenea, sa facem distinctia intre dialog (schimb dialectic de argumente) si discurs, care intra in sfera retoricii, ca arta producatoare de persuasiune. Discursul este comunicarea orala a unui mesaj intr-o forma unitara, riguros organizata. Structura oricarui discurs presupune - conform elocintei clasice - un exordium (prin care se urmareste captarea atentiei si a bunavointei), o naratio (o expunere, in care se enunta o tema, talonata uneori de o contratema, urmata de laitmotive si de argumentatio) prin care oratorul isi desfasoara forta cuvantarii, pentru ca in recapitulatio sa realizeze o peroratie, o concluzie a intregului discurs.

Dialogul - cum bine il defineste filosoful roman Vasile Tonoiu, in cartea sa "Omul dialogal" (unde aduce un omagiu lingvistic fiintei vorbitoare), reprezinta vocatia constitutional umana a comunicarii interpersonale reciproc imbogatitoare.

b. Comunicarea umana non-verbala

Faptul ca si-a creat un mod de comunicare ce ii apartine in exclusivitate - limbajul articulat - nu l-a impiedicat pe om sa utilizeze, si inca pe scara larga, mijloacele non-verbale. Prin forta imprejurarilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egala, si pentru motivul ca organismul uman nu dispunea de posibilitati fizice comparabile cu cele ale unor animale, in ceea ce priveste, de exemplu, comunicarea luminoasa, cromatica sau electrica (dar in toate aceste domenii ingeniozitatea umana a compensat zgarcenia naturii, imaginand dispozitive artificiale pentru care necuvantatoarele ar avea motive sa ne invidieze).

Comunicarea umana non-verbala se realizeaza pe urmatoarele cai:

Limbajul gesturilor[31]

In cartea sa "Sisteme de comunicare umana", Lucia Wald ne ofera o definitie a gestului, in sens larg, si anume: "orice miscare corporala, involuntara sau voluntara, purtatoare a unei semnificatii de natura comunicativa sau afectiva". In cadrul acestui limbaj, autoarea distinge gesturile propriu-zise - miscari ale extremitatilor corpului (cap, brate, degete) si mimica - miscari ale muschilor fetei. Pantomima reprezinta "un sistem organizat de gesturi si mimica, capabil de a se substitui vorbirii sonore, in special ca actiune dramatica".

Gesturile constituie un mijloc auxiliar, de subliniere sau evidentiere a expresiilor sonore. Fata de limbajul sonor, limbajul gesturilor are un randament mai redus, dar compenseaza acest lucru, prin faptul ca poseda un grad mare de universalitate (=are un caracter arbitrar mai mic, tine mai mult de simbol si mai putin de semn). Pentru Quintilian, de pilda, gesturile reprezentau o limba internationala. Gradul de folosire a gesturilor difera in functie de varsta (ele sunt mai frecvente la copiii decat la adulti), de gradul de cultura si civilizatie (sunt mai numeroase la populatiile tribale decat la cele civilizate), de spatiul geografic (mai frecvente la meridionali decat la cele nordice), de gradul de afectivitate al comunicar Din cercetarile intreprinse de specialisti, s-a ajuns la concluzia caracterului conventional al gesturilor (mai redus insa decat in cazul limbajului verbal), datorita faptului ca aceeasi miscare poate avea semnificatii diferite sau chiar opuse la diferite popoare. De exemplu, la unele popoare, cum ar fi grecii, turcii, bulgarii, indienii, inclinarea capului inseamna nu, iar scuturarea lui da, deci invers decat la noi. Lucia Wald da si exemple in acelasi sens: scoaterea limbii inseamna in multe parti ale globului batjocura, in timp ce in Tibet este semn de respect.

In genere, exista doua situatii tipice de folosire a gesturilor, si anume:

cand gesturile reprezinta un auxiliar al limbajului sonor;

cand gesturile, din motive sociale sau patologice, reprezinta - temporar sau permanent - unicul mijloc de comunicare.

Pentru anumite domenii de activitate, cum ar fi oratoria, teatrul (pantomima), muzica (dirijatul, baletul), cinematografia (filmul mut), gestul capata un rol fundamental. In antichitate exista arta oratorica, in cadrul careia, alaturi de cuvant, gestul avea o extraordinara functie estetica si expresiva, care contribuia la impresionarea si convingerea afectiva a receptorului. Acelasi lucru e valabil si pentru arta spectacolului, tragedia greaca, pentru arta pantomimei, balet, pentru teatrul romantic, etc. unde "limbajul trupului", dinamica corporala, ca si expresia fetei, mimica "comunica", intr-un limbaj specific, o multitudine de semnificatii, de mare intensitate. E adevarat, exista si in cazul lor un caracter conventional al comunicarii (cum de altfel am precizat mai sus), dar mult mai mic, poate si pentru ca de cele mai multe ori codul respectiv este cunoscut de ambele parti.

Se vorbeste in ultimul timp tot mai mult despre regulile de politete, salut, despre eticheta despre "limbajul trupului", ca manifestari gestuale care diferentiaza oamenii in functie de aria geografica si gradul de cultura, varsta si temperament. Alaturi de kinezica (kinetica) - stiinta care studiaza limbajul trupului, al comunicarii prin gest si mimica - a aparut o noua stiinta, proxemica (proxemia - din englezescul proximity = apropiere, vecinatate). Antropologul american Edward Hall intelege prin proxemica modul in care omul percepe si isi structureaza spatiul, distantele de interactiune personala, sociala si publica precum si maniera in care isi construieste si organizeaza microspatiul, isi stabileste distantele fata de ceilalti oameni in cadrul vietii cotidiene. Edward Hall observa ca aceste distante de interactiune variaza dupa distantele sociale, dupa prejudecatile indivizilor, dar mai ales dupa cultura de apartenenta. Proxemica afirma, in esenta, ca instinctul teritorial - atat de important in viata animalelor - e departe de a fi disparut la om. Dimpotriva, manifestarile sale s-au diversificat si nuantat, in concordanta cu evolutia raporturilor sociale. Din acest punct de vedere, Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal, familial si personal.

In ceea ce priveste teritoriul tribal, de la bandele de raufacatori, pana la partidele politice, toate grupurile, asociatiile de orice fel simt nevoia de a-si delimita zona de actiune, marcandu-si teritoriul si aparandu-l prin mijloace specifice, intr-un mod nu mult diferit de cel al haitelor de lupi in cautare de prada. Caracterul tribal al teritoriilor colective se observa si in aparitia in spatiul acestora a unor manifestari "primitive", de genul intonarii unor cantece de lupta.

Trasaturile teritoriului familial sunt perceptibile atat in modul de organizare a locuintei, cat si in manifestarile familiei atunci cand ea se afla in deplasare, la munte, la mare. Daca urmarim comportarea pe plaja, vom observa ca cea dintai familie sosita in zori la plaja are libertatea de a se aseza absolut oriunde doreste, dar prima grija a membrilor ei este aceea de a-si delimita si marca un teritoriu, pe care il considera inviolabil. Urmatorii veniti nu se vor aseza niciodata in imediata vecinatate, ci mult mai departe, distantele dintre "proprietatile" familiale scazand treptat, pe masura aglomerarii plajei. Ca si in cazul relatiilor interpersonale, functioneaza aici asa numitul principiu al "locului central". Acesta consta in alegerea, de preferinta, de catre persoana venita mai tarziu a pozitiei mediane intre locurile deja ocupate.

Teritoriul familial e reprezentat prin doua ipostaze, si anume, ipostaza mobila a lui - constand in invelisul invizibil al automobilului in care se deplaseaza familia aflata in week-end, si ipostaza imobila - casa de locuit. E.T. Hall vede in locuinta europeana din secolele XIII-XX paradigma a ceea ce el numeste "spatiile cu organizare fixa". In distributia incaperilor acestui tip de camin familial, zona cea mai intima, cea a dormitoarelor este amplasata la etaj, ca un veritabil cuib, ea fiind protejata de cateva linii de fortificatii succesive. Gradina din fata casei constituie nu atat un obstacol, cat un spatiu a carui strabatere il obisnuieste pe vizitator cu gandul ca a patruns pe un teritoriu in care libertatea sa de actiune este ingradita. La polul opus se plaseaza, dupa Hall, casa traditionala japoneza, exemplu tipic de "spatiu cu organizare variabila", in care, prin simpla deplasare a unor panouri mobile se modifica distributia incaperilor si unde, ramanand practic locului, iti poti schimba tipul de activitate.

Dintre toate tipurile de spatii mentionate, cel personal s-a bucurat de cea mai mare atentie din partea cercetatorilor. Acestia au delimitat patru zone caracteristice, fiecare dintre ele fiind subimpartita la randul ei in cate doua subzone, dupa cum urmeaza:

d.      Zona intima. Se intinde de la suprafata epidermei noastre pana la o distanta de cca 45 cm de aceasta. Comunicarea tactila si cea olfactiva ocupa aici un loc privilegiat. Rolul vorbirii este mult diminuat, contactul ocular este, in general, slab, ochiul adaptandu-se cu dificultate apropierii excesive. Subzona apropiata se intinde intre 0-15 cm. Relatia sexuala si lupta sunt singurele raporturi interumane compatibile cu aceasta distanta minimala. Toate trasaturile comunicationale mentionate sunt impinse aici la limita. Mesajele transmise sunt aproape in exclusivitate afective sau puternic colorate afectiv.

e.       Zona personala (45-125 cm). Cuprinde, la randul ei, o subzona apropiata (45-75 cm) si una indepartata (75-125 cm). Cea dintai, presupune un grad ridicat de familiaritate intre comunicatori. Mesajul olfactiv al interlocutorului ramane perceptibil si atingerea oricand posibila, dar ponderea comunicarii verbale creste si contactul ocular devine mai bun.

In subzona indepartata ne simtim mult mai in largul nostru. Ea corespunde distantei obisnuite dintre doi oameni ce converseaza pe strada. Desigur, limitele mentionate ale zonei personale nu sunt aceleasi in toate mediile, societatile si culturile, ci ele variaza in limite destul de largi, in functie de parametrii psihologici, socio-culturali, temperamentali, demografici. De exemplu, distanta personala este mai mare in cazul locuitorilor de la tara decat in cel al orasenilor, obligati sa traiasca in spatii mai aglomerate.

f.       Zona sociala (1,25-3,60 m). Este spatiul negocierilor impersonale, al relatiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total inlaturat. Subzona apropiata (1,25-2,20 m) presupune comunicarea verbala cu o voce plina si clar decupata pe fondul eventualelor zgomote de fond. Frontiera interioara a teritoriului social este marcata prin amplasarea de obiecte tampon: ghiseul, biroul, taraba etc. Subzona indepartata (2,20-3,60 m) adauga doua conotatii noi: sublinierea distantei ierarhice si nevoia de liniste. Transgresarea limitelor stabilite se incarca intotdeauna cu o anumita semnificatie.

g.      Zona publica (peste 3,60 m). In cadrul ei comunicarea isi pierde aproape total caracterul interpersonal. Ea se adreseaza unei colectivitati, iar discursul este mai formalizat. Volumul glasului creste, vorbitorul nu mai poate pastra contactul ocular cu fiecare ascultator in parte, desi continua sa poata urmari reactiile publicului si sa isi ajusteze comunicarea in functie de acestea. Tocmai amploarea acestui feedback distinge subzona apropiata (3,60-7,50 m) de cea indepartata, legatura functionand bine in primul caz (de pilda, relatia profesor - elevi in timpul orelor de curs) si la un nivel foarte scazut in cel de al doilea (de exemplu, discursuri politice in fata unor mari multimi).

Prin urmare, indivizi de culturi diferite nu au numai limbi si teritorii diferite, dar mai ales au lumi diferite. "Tot asa cum limbajul verbal difera de la o cultura la alta, si limbajul non-verbal poate fi diferit in diferite culturi".[33] Autorul demonstreaza la randul sau faptul ca, in cadrul limbajelor non-verbale, fiecare individ are o arie personala de securitate, o distanta sau un spatiu necesar securitatii sale personale, distanta care variaza in functie de variabilele culturale, geografice sau temperamentale. Astfel, Allan Pease defineste patru zone posibile de distante interpersonale, si anume: intima, personala, sociala si publica.

1. Zona intima este cuprinsa intre 15-46 cm. Dupa parerea autorului, dintre toate distantele, zona aceasta este cea mai importanta. "Omul isi apara aceasta zona ca o proprietate a sa. Doar celor apropiati emotional le este permis sa patrunda in ea. Din aceasta categorie fac parte indragostitii, parintii, sotul sau sotia, copiii, prietenii si rudele apropiate".[34]

Zona personala - intre 46 cm si 1,22 m. Aceasta este distanta pe care o pastram fata de altii la intalniri oficiale, ceremonii sociale si intalniri prietenesti.

Zona sociala - intre 1,22 m si 3,60 m. Aceasta distanta o pastram fata de necunoscuti, fata de factorul postal sau cei care ne repara ceva in casa, fata de vanzatorii din magazine, fata de noul angajat si fata de toti cei pe care nu-i cunoastem prea bine.

Zona publica - peste 3,60 m. Aceasta este distanta corespunzatoare de fiecare data cand ne adresam unui grup mare de oameni.

Allan Pease subliniaza faptul ca aceste distante sunt determinate cultural. "In timp ce unele culturi, ca de pilda cea japoneza, s-au obisnuit cu aglomeratia, altele prefera spatiile larg deschise si le place sa mentina distanta."[35] De asemenea, distanta personala difera de la o cultura la alta. Englezii au tendinta de a se plasa la aproximativ 60 cm unul de celalalt, iar cei din culturile meridionale se simt bine la distanta de 30 cm.

In concluzie, perceperea spatiului se realizeaza in mod diferit de fiecare dintre noi, in functie de educatie, de cultura, de apartenenta sociala si nationala, de timp, de varsta, sex, temperament, etc. Marcajul cultural pe care il reclama proxemica este stimulator si ne indeamna la redefinirea unor concepte legate de comunicare si de raporturile dintre oameni. Allan Pease ne convinge ca "limbajul trupului" este fascinant, ca acesta poate comunica un mesaj mult mai convingator decat cuvintele, pentru ca este mai autentic, sincer, mai deschis si incarcat de o anume emotivitate, care i se transmite si receptorului. De multe ori, atunci cand sensul mesajului non-verbal intra in conflict cu cel verbal, suntem inclinati sa dam crezare mesajului non-verbal. Pozitia corpului, a picioarelor, miscarea mainilor, a capului, a ochilor pot comunica starea sociala, cultura, educatia, emotia, timiditatea, superioritatea sau inferioritatea, modestia, supararea, furia, mandria etc. Concluzia autorului sus mentionat este urmatoarea: "Cercetarile referitoare la comunicarile non-verbale au evidentiat existenta unei corelatii intre disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte detinut) al unei persoane si numarul de gesturi pe care il utilizeaza pentru a transmite mesajul sau. Aceasta inseamna ca rangul social, instruirea si prestigiul unei persoane au influenta directa asupra numarului de gesturi sau de miscari ale trupului utilizate. Mai precis, persoana aflata pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazeaza, in principal, pe vocabularul sau bogat, in timp ce una mai putin educata sau necalificata se va sprijini, pentru transmiterea intentiilor sale, mai mult pe gesturi decat pe cuvinte."[36]

La aceleasi concluzii ajunge si Ray Birdwhistell - fondatorul kinezicii (=comunicarea prin intermediul gesturilor si al mimicii), cercetator la Universitatea din Toronto. Teza principala a lucrarilor sale de kinezica este ca gestualitatea reprezinta un fel de instanta intermediara intre cultura (in acceptiunea antropologica a termenului) si personalitatea umana. Pornind de la o taxinomie sociala simpla, in conformitate cu care societatea americana contemporana lui era alcatuita din trei straturi principale (lower, middle, higher class), subimpartite, la randul lor, in cate doua subclase (upper si lower), Birdwhistell sustinea ca apartenenta la una sau alta dintre aceste categorii determina un comportament non-verbal specific, si ca, prin urmare, un observator avizat poate sa deduca din mimica si gesturile unei persoane din care strat, respectiv substrat face parte acesta.

O prima problema ce se cere clarificata este aceea privind caracterul arbitrar sau motivat al semnului gestual. Se stie ca, in ceea ce priveste semnul lingvistic, Ferdinand de Saussure a statuat arbitrariul acestuia (a se vedea structura comunicarii, pag. 77-94), principiu in favoarea caruia pledeaza insasi diversitatea limbilor. Care este, din acest punct de vedere, situatia semnelor gestuale. Pe de o parte, interpretarea diferita data aceluiasi gest in zone geografice diferite (desenarea unui cerculet cu degetele mare si aratator unite la varf inseamna "O.K." in America, "zero" in Franta, "bani" in Japonia) si posibilitatea exprimarii aceleiasi idei prin gesturi neasemanatoare (in locul semnului de "O.K.", rusul ridica degetul mare in pozitie verticala, brazilianul isi strange intre degete lobul urechii) - pledeaza pentru prezenta arbitrariului si in acest domeniu. Pe de alta parte insa, existenta unor gesturi universale nu poate fi negata. Pe toate meridianele, nedumerirea se exprima prin ridicarea din umeri, tristetea sau veselia sunt semnalate prin modificari fizionomice asemanatoare. Consideram ca, in comparatie cu semnul verbal, cel gestual are in masura mai mica un caracter arbitrar, el plasandu-se mai aproape de simbol si mai departe de semn (concluzie enuntata si in capitolul anterior). O alta problema indelung dezbatuta este cea a clasificarii gesturilor. Majoritatea cercetatorilor iau drept punct de pornire raporturile gestului cu cuvantul. Ei apreciaza ca in relatia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbala poate indeplini functii de accentuare, completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire. O clasificare mult citata este cea datorata cercetatorilor americani Paul Ekman si Wallace V. Friesen, potrivit careia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestari afective, gesturi de reglaj si adaptori.

Emblemele - de exemplu - tin loc de cuvinte si pot, la nevoie, sa se constituie intr-un limbaj de sine statator. Asa se intampla in cazul surdo-mutilor, dar si in diverse alte situatii - in care distanta prea mare dintre emitator si destinatar, suprapunerea unui bruiaj foarte puternic, un tabu religios etc. - impiedica recurgerea la cuvant. Cat priveste abolirea din considerente artistice a comunicarii verbale, ea a imbracat forma pantomimei, specie dramatica cu o lunga istorie. Se stie ca, spre deosebire de vechii greci, care nu apreciau acest gen de spectacol, romanii il agreau in asa masura incat, in vremea imperiului, pantomima a inceput sa inlocuiasca treptat, in preferintele publicului, teatrul vorbit.

Ilustratorii din clasificarea lui Ekman si Friesen indeplinesc deopotriva functia de insotire si de completare a comunicarii verbale. Prezinta un caracter mult mai putin arbitrar decat emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reactii gestuale innascute, ca atare, universale. Exista opt tipuri principale de ilustratori: bastoanele (miscari verticale ale mainii menite sa accentueze anumite cuvinte si sa atraga atentia ascultatorului asupra elementelor esentiale ale discursului), pictografele (deseneaza in aer forma unor obiecte despre care se vorbeste), kinetografele (descriu o actiune sau o miscare corporala pe care emitatorul socoteste insuficient sa o redea numai prin cuvinte), ideografele (descriu si ele o miscare, dar, de data aceasta, una abstracta, traiectoria unui rationament), miscarile deictice (indica obiecte, locuri, persoane; recurgerea la ele este limitata de reguli de politete, de asemenea, miscarea deictica e preluata de alte componente corporale sau fizionomice, care o rafineaza, dandu-i o aparenta mai putin agresiva), miscarile spatiale (descriu raporturile de pozitie dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbeste), miscarile ritmice (reproduc cadenta unei actiuni) si ilustratorii emblematici (embleme utilizate in prezenta cuvantului caruia ele i se substituie in mod normal; de exemplu degetele aratator si mijlociu dispuse in forma de V reprezinta semnul victoriei).

Gesturile de reglaj dirijeaza, controleaza si intretin comunicarea. Functia lor este expresiva si fatica (a se vedea functiile limbajului, pag. 61). Confirmarea "din cap" cu care ii sunt intampinate spusele il incurajeaza pe vorbitor sa "o tina tot asa", in timp ce o grimasa exprimand nemultumirea sau indoiala, il poate determina sa isi reconsidere total strategia discursiva.

Miscarile afective comunica starile sufletesti prin care trece emitatorul. Functia lor este emotiva si ele se prezinta mai ales sub forma de indicii si numai in subsidiar ca semnale. Exteriorizarea libera a emotiilor este insa adeseori ingradita de o dubla cenzura, sociala si personala. Nici o societate din lume nu si-a incurajat vreodata membrii sa-si manifeste durerile in public prin plans sau gesturi de disperare, ci, dimpotriva, i-a invatat sa se abtina de la toate acele expresii ale suferintei proprii care i-ar putea deranja pe ceilalti. Cu cat o cultura e mai veche si guvernata de reguli mai stricte, cu atat gradele de libertate ale manifestarii publice a sentimentelor sunt mai reduse.

Grija fata de aproapele nostru, dar si teama de autodemascare pot sta la baza initiativelor individuale de falsificare a informatiei afective. Acestea imbraca, de regula, trei forme diferite:

1. inhibarea reactiei;
2. exagerarea reactiei;
3. mimarea reactiei contrare.

Inhibarea reactiei constituie, probabil, modalitatea cea mai raspandita de ascundere a reactiilor emotionale. Nu toti parametrii fizici sunt insa usor de stapanit. Ne putem controla muschii fetei si, in acelasi timp, sa ne dam in vileag sentimentele prin indicatori corporali ramasi nesupravegheati tocmai din pricina importantei acordate celor dintai. Cu privire la acest fapt, Sigmund Freud afirma: "Cel care are ochi de vazut si urechi de auzit constata ca muritorii nu pot ascunde nici un secret. Cel ale carui buze tac, palavragesc cu varful degetelor, se tradeaza prin toti porii". De asemenea, nici controlul facial nu poate fi perfect. Anumite tehnici cinematografice au pus in evidenta faptul ca persoanele confruntate cu situatii neasteptate au expresii ce reprezinta reactia sincera, necontrafacuta, la evenimentele respective, dar aceste expresii (micromomentane) nu dureaza decat circa 0,02 secunde, dupa care subiectii respectivi isi inhiba brusc manifestarea afectiva spontana din primul moment. Exagerarea reactiei mimico-gestuale constituie cel de-al doilea mod de a falsifica informatia afectiva. Efectul urmarit se inscrie, in majoritatea cazurilor, in sfera santajului sentimental (ne prefacem mai suparati decat suntem, pentru a impresiona persoane care tin la noi) sau apartine panopliei clasice a mijloacelor de seductie. Cel de-al treilea mod de a falsifica informatia afectiva, si anume, simularea starii contrare poate avea la baza delicatetea sau orgoliul, dupa cum e vorba de o incercare de a-i menaja pe ceilalti, ascunzandu-le un fapt ce i-ar putea afecta, ori de manifestarile de mandrie ale celui ce nu suporta sa fie compatimit, etc.

Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai putin legata de comunicare. Ea include miscarile ce raspund unor necesitati umane si pot fi efectuate atat in prezenta cat si in absenta observatorilor. Sub numele de alter-adaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor intr-un scop practic: cusutul, maturatul si toate acele miscari pe care le presupune indeplinirea unei munci manuale. Auto-adaptorii se refera la nevoile propriului nostru trup si ei pot satisface trebuinte de curatenie, ingrijire sau orice alte necesitati trupesti. Gesturile din familia alter-adaptorilor dobandesc valoare comunicativa atunci cand sunt efectuate in scop didactic. Altminteri, ele pot transmite informatii despre cel care le savarseste numai in calitate de indicii, nu si de semnale. Cat priveste auto-adaptorii, regulile vietii sociale limiteaza drastic, in cazul in care nu interzic cu totul, manifestarea lor in public (de pilda, in prezenta unor persoane straine, ne suflam nasul mai discret decat in singuratate).

Cercetatorii sunt unanimi in a-i recunoaste privirii statutul de cel mai important mijloc de transmitere a mesajelor non-verbale. Atat calitatea de dezvaluitori ai starilor interioare, cat si puterea de influentare a sentimentelor si vointei (cazul hipnozei) asigura ochilor o pozitie privilegiata, deopotriva ca emitatori si ca receptori de semnale interpersonale.

Forta recunoscuta a privirii limiteaza dreptul de a o folosi oricum si oricat, societatea stabilind reguli nescrise de restrangere a libertatii privitorului. Cercetatorii au pus in evidenta faptul ca durata medie a privirii adresate unei persoane necunoscute trebuie sa fie de 1,18 secunde pentru a nu fi interpretata ca un act de agresiune. Exista, de asemenea, un criteriu obiectiv pentru distingerea intre privirea insistenta incarcata de simpatie sau dragoste si cea care denota ostilitate: evolutia dimensiunilor pupilei. Adversarilor care se infrunta li se contracta pupilele, in timp ce atractia, interesul, pofta pot produce cresteri spectaculoase ale marimii pupilelor.

Dupa Mark Knapp (Nonverbal Communication in Human Interaction, New York, 1978) functiile mai importante ale comunicarii vizuale sunt in numar de patru:

Cererea de informatie. Privirea joaca un rol determinant in realizarea feedback-ului, ea constituind principalul mijloc de reglare a interactiun In acest sens, s-a observat ca femeia realizeaza un contact vizual mai intens, indiferent de sexul interlocutorului.

Informarea altor persoane ca pot vorbi. Intr-o comunicare de grup, selectarea vorbitorului urmator poate fi facuta pe cai lingvistice sau prin orientarea deictica a privir

Indicarea naturii relatiei. Am mentionat deja modul in care sentimentele pozitive sau negative sunt transmise prin intermediul privir Dar orientarea si durata acesteia se pot asocia nu numai cu interesul sau ostilitatea, cu dragostea sau ura. Ele pot semnala si existenta unui raport social de un tip anume: cazul sefilor care cauta sa isi domine subalternii privindu-i insistent in timp ce le vorbesc si, dimpotriva, evita sa-i urmareasca cu privirea cand acestia iau cuvantul, pentru a sublinia ca nu acorda prea mare importanta opiniilor lor. De natura relatiei depinde si amplasamentul punctului catre care ne atintim privirea. Intr-o convorbire oficiala, se vizeaza, in cea mai mare parte a timpului, un loc situat in mijlocul fruntii interlocutorului. O conversatie amicala coboara acest punct undeva intre ochi si gura, pentru ca un grad mai mare de intimitate sa il aduca mai jos, intr-o regiune situata intre barbie si zona coapselor. Femeile, care beneficiaza si de o vedere periferica mai buna decat barbatii, practica pe scara larga privirea laterala.

Compensarea distantei fizice. Interceptarea privirii cuiva aflat la distanta, intr-un loc aglomerat, ne face sa ne simtim mai apropiati de el, chiar daca, practic, ramanem departe unul de altul. In paralel cu proxemica corporala, la care ne-am referit anterior, privirea instaureaza si o proxemica vizuala, ce poate (uneori) intra in contradictie cu cea dintai. Atunci cand suntem inconjurati de oameni mai mult sau mai putin indiferenti, putem intretine o relatie stransa cu o persoana aflata in celalalt colt al salii, exclusiv prin mijlocirea privir

In cadrul comunicarii umane non-verbale intra, de asemenea, si limbajul tactil, strans legat de spatiul personal amintit anterior, la kinezica sau kinetica. Prin limbaj tactil intelegem atingerea, sarutul, imbratisarea, bataia pe umar -ca forme vechi ale comunicarii prin care se stabileste o relatie de intimitate, pentru manifestarea unui sentiment de compasiune, de dragoste, simpatie, protectie, s.a.m.d.

Comunicarea umana nearticulata este o alta modalitate a comunicarii umane non-verbale; este una dintre cele mai vechi forme de comunicare si cunoaste o mare diversitate de manifestari: strigatul, tusea, rasul, oftatul, fluieratul etc. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflati la distante mari, de coordonare a unor actiuni colective, de satisfactie si bucurie, de durere (oftatul), de dezaprobare (tusea).

Comunicarea cromatica, manifestata prin modificarea culorii obrazului, transmite ideea unei puternice emotii, de durere sau de bucurie.

Desigur, comunicarea umana non-verbala implica si limbajul muzical, limbajul plastic, limbajul cinematografic, toate trei fiind modalitati specifice de comunicare, deosebit de importante - ce fac in primul rand obiectul de studiu al esteticii si al artelor respective. Dintre sistemele de comunicare non-verbala elaborate de om, cel mai complex ramane, fara indoiala, muzica. Analiza continutului comunicarii muzicale nu e deloc usoara, in primul rand din cauza caracterului atat de diferit al semanticii muzicale in raport cu semantica limbilor naturale. Comunicarea muzicala fiind fundamental diferita de cea verbala, devine evident faptul ca sensul muzicii trebuie cautat in ea insasi (si nu in pretextele literare sau in comentariile ce uneori o insotesc). Spre deosebire de limba, despre care s-a spus (pornind de la caracterul arbitrar al semnului lingvistic) ca a fost nascocita pentru a disimula gandurile oamenilor, limbajul muzical nu lasa loc pentru minciuna. Aceasta din simplul motiv ca, pentru a induce in eroare receptorul, instanta pe care schema Shannon - Weaver (a se vedea structura comunicarii, pag. 70) o numeste transmitator trebuie sa cunoasca intelesurile exacte ale semnalelor cu ajutorul carora se codifica mesajul. Numai stiind ce inseamna alb si negru, putem numi albul negru si negrul alb. Or, compozitorul nu se afla in situatia de a stapani semantica discursului sau in felul in care o stapaneste, de exemplu, scriitorul. Ignorand, in buna masura intelesurile unitatilor de limbaj cu care opereaza - sunete, motive, fraze, perioade, celule melodice etc., el isi vede blocata eventuala intentie de inselare a auditoriului. Sinceritatea apare, in acest caz, nu ca o optiune morala, ci ca o consecinta inevitabila a insasi naturii intime a comunicarii muzicale. De aici si marea incredere a melomanilor in autenticitatea artei sunetelor, pe care o simt funciarmente onesta, ferita in mai mare masura ca oricare alta, de pericolul impostur Asemenea lichidului ce ia forma vasului in care e pastrat, opera muzicala conserva si transmite configuratia reala a profilului interior al compozitorului, iar valoarea ei este cu atat mai ridicata cu cat omul e mai complex si personalitatea sa mai puternica.

Arhitectura, pictura si sculptura, mai puternic ancorate in materialitate, tanjesc dupa puritatea si autonomia muzic Liniile, formele, culorile, lumina ce alcatuiesc alfabetul limbajului pictural isi datoresc prezenta in opera nu subordonarii in raport cu un model exterior, ci exigentelor reciproce rezultate din economia interna a lucrar In aceasta perspectiva, obiectele reprezentate devin figuri-semne pe care artistul le coordoneaza in functie de un imperativ
ce-si are sorgintea si justificarea in insasi opera de arta, iar nu in criterii sau reguli preexistente, exterioare acesteia. Placerea estetica incercata de receptorul comunicarii plastice se datoreste tocmai faptului ca unitatea mijloacelor de expresie folosite este resimtita ca o garantie a autenticitatii mesajului, codul - indisociabil de acesta - devenind astfel un agent al comuniunii (a se vedea sensul de adancime al termenului de comunicare precizat in subcapitolul 1, pag. 57) dintre creator si publicul sau.

Arta sincretica, prezentand elemente comune cu pictura (imaginea), teatrul (jocul actorilor), muzica (coloana sonora) si chiar literatura (scenariul), cinematograful nu pare, la prima vedere, sa dispuna de un mijloc de exprimare specific, numai al sau. O examinare mai atenta spulbera aceasta impresie superficiala. Imaginea cinematografica prezinta anumite trasaturi care o disting net de imaginea picturala. Factorii care guverneaza compozitia cadrului de film sunt unii inexistenti in pictura, si anume:

Miscarea subiectului;

Amplasarea si miscarea camerei in raport cu subiectul;

Variatiile de directie si intensitate a iluminarii subiectului.

Toate acestea contribuie efectiv la dramaturgia filmului -prin crearea unei ambiante propice trezirii anumitor sentimente in raport cu actiunea si personajele.

Apreciem ca, in cadrul relatiilor publice, comunicarea muzicala, plastica si cinematografica, si in genere, comunicarea umana non-verbala au o importanta cu mult mai mare decat se considera la prima vedere. Sa nu pierdem din vedere faptul ca, atunci cand o organizatie doreste sa convinga si sa atraga un anumit segment de public ea trebuie sa faca apel si la nivelul inconstient (cu tot ce presupune acesta) al publicului, nu numai la nivelul constient. Pentru aceasta, deosebit de percutante, folositoare sunt tipurile de comunicare amintite (pe scurt) mai sus, comunicarea non-verbala in ansamblul ei. In concluzie, combinarea comunicarii verbale cu cea non-verbala, diversitatea si complexitatea stimulilor constituie - dupa noi - una din cheile succesului in persuadarea publicurilor, in procesul relatiilor publice.

Dupa cum reiese din cele prezentate mai sus, comunicarea directa este o forma completa de comunicare. Ea se realizeaza - cum am vazut - prin intermediul privirii, al gestului si, mai ales, al cuvantului.

Comunicarea directa presupune insa o apropiere fizica intre emitator si receptor, deci o limita spatiala, ca si una temporala. Rolul pe care ea il are in viata cotidiana este imens. Dupa cum se observa in schema dupa Bernard Voyenne (vezi pag. 112), acest tip de comunicare se realizeaza si printr-o transmitere in lant a unui mesaj, de la un emitator la un numar (teoretic infinit) de receptori, care pot, la randul lor, sa retransmita imediat mesajul, viciindu-l insa - voit sau nevoit -, deformandu-l, prin adaos sau, dimpotriva, prin omisiune a unor elemente ale informatiei, conform intereselor, conceptiilor, optiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale. Este vorba despre zvon (amintit deja) care are o importanta mare in comunicare, in mod deosebit, in comunicarea de masa.

Comunicarea indirecta

Trecerea de la comunicarea directa (faza culturii orale) la comunicare indirecta, prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicala a tipului de mesaj, ca si a relatiilor care se stabilesc intre emitator si receptor. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevarata "ruptura intre lumea magica a auzului si lumea indiferenta a vazului" .

Prin urmare, scrierea inaugureaza un nou tip de comunicare, prin care se suprima conditionarea materiala, fizica, apropierea dintre partenerii de dialog si se creeaza posibilitatea transmiterii unei informatii nedeformate, autentice, obiective in timp si in spatiu.

Schema comunicarii indirecte (prin scriere)

(dupa Bernard Voyenne)

- lipsa de apropiere fizica;

- transmitere in lant cu posibilitatea declansarii de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor;

- raspunsul este mult mai lent decat in comunicarea directa.

Istoria scrierii ne trimite in urma cu zeci de mii de ani, pana la desenele rupestre din epoca preistorica, la reprezentarile de oameni si animale de pe peretii pesterilor ale omului primitiv. (cam acum 20000 de ani sau, si mai inainte, cam acum 50000 de ani, cand se inregistreaza o serie de trasaturi - puncte, linii, spirale - care reprezinta o transpunere grafica a unor semne specifice gandirii mitice). Antropologul André Leroi-Gourhan considera ca cele mai indepartate vestigii ale scrierii dateaza de acum 35.000 de ani i.Hr. si ca ele reprezinta "linii gravate in os sau in piatra, mici incizii echidistante ce aduc marturia despartirii reprezentarii prin figuri de imaginile figurative concrete si dovezile celei mai vechi exprimari a manifestarilor ritmice."[38] Initial, desenele au avut o functie multipla (magica, artistica, de comunicare). O etapa care precede aparitia scrierii este pictografia. Ea este un sistem primitiv de scriere care consta in exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reala sau simbolica. Folosirea pictogramelor a constituit prima incercare de a fixa vorbirea, dar ea era prea limitata pentru ca putea reprezenta obiecte concrete, dar nu putea reda articularea frazei. Este un inceput de scriere pentru ca isi propune sa comunice ceva, dar nu e o scriere propriu-zisa, pentru ca nu reproduce ideile in succesiunea lor. Treptat, pictogramele vor incepe sa fie dispuse linear, ceea ce va constitui o treapta fundamentala in transformarea lor in scriere. La originea scrisului se afla, de asemenea, motive economice: nevoia "contabilizarii" unor produse agricole ce erau puse in circulatie, intocmirea unor liste, inventare de bunuri etc. De la pictografie se trece la ideografie, adica la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezinta obiecte. Ideograma este un semn grafic, folosit in scrierea hieroglifica egipteana (hieroglife = imagini sacre) si chineza pentru a nota o idee sau un cuvant. Singura scriere ideografica pastrata pana astazi este scrierea chineza.

Ideogramele au fost notate la inceput cu linii curbe, apoi cu linii drepte, pana cand semnele au cunoscut aspectul de cui, cuneo, de unde denumirea de scriere cuneiforma. Scrierea cuneiforma a fost folosita de sumerieni, care intre 5000 si 4000 i. Hr., in regiunea corespunzatoare actualului Irak de Sud, cunoscusera o civilizatie infloritoare si carora le este atribuita inventarea scrier Scrierea cuneiforma s-a raspandit in Orientul Apropiat si a continuat sa fie scrierea de circulatie pentru multe secole.

Hartia apare in secolul al II-lea d. Hr. in China, se raspandeste in secolele al VI-lea si al VII-lea in Asia, iar in secolele al XI-lea si al XII-lea in Europa.

O forma de tranzitie intre scrierea fonetica (silabica) si alfabet este scrierea feniciana - un sistem de 22 de semne, care notau doar consoanele, iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior, ele au fost adaugate de greci). Prin adoptarea alfabetului fenician de catre greci (in jurul anului 775 i. Hr), acesta a devenit stramosul tuturor alfabetelor occidentale.

Ultima faza a scrierii o reprezinta scrierea alfabetica - este cel mai evoluat, cel mai comod si cel mai usor adaptabil. Scrierea alfabetica este astazi folosita de popoarele civilizate in toata lumea; are avantajul de a folosi litere ce reprezinta sunete izolate, si nu idei sau silabe (e imposibil sa cunosti toate cele 80.000 de simboluri ale scrierii chineze, este greu sa stapanesti chiar cele 9.000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi si e infinit mai simplu sa folosesti numai 22, 24 sau 26 de semne). Simplificarea alfabetului a contribuit la marea raspandire a scrier Marea realizare a acestei inventii consta - cum spuneam - in reprezentarea fiecarui sunet printr-un singur semn. Castigurile generate de descoperirea scrierii alfabetice sunt imense. Trecerea de la canalul auditiv la cel vizual inseamna de fapt:stimularea gandirii abstracte, a creativitatii, a activitatii intelectuale, a disciplinarii ei, a capacitatii de aprofundare prin lectura. Scrierea inseamna precizie, logica, perenitate, durata - o desprindere de prezent, o comunicare cu trecutul si chiar cu viitorul. Marshall McLuhan considera ca o data cu inventarea scrierii, incepe "Galaxia Gutenberg", care a adus atatea beneficii lum Concomitent, autorul atrage atentia si asupra pericolelor pe care le prezinta scrisul pentru omenire. El vorbeste despre scindarea culturii si civilizatiei grecesti, despre faptul ca schizofrenia (dedublarea personalitatii umane) este o consecinta inevitabila a alfabetizar Despartirea intre lumea orala si cea vizuala, intre inima si minte, intre inteligenta si pasiune, intre ratiune si sensibilitate - sunt cele doua tendinte care caracterizeaza lumea Greciei antice si care ar duce, la dezvoltarea unilaterala a individualismului, rationalismului si nationalismului.     In antichitate, Platon considera si el ca scrisul prezinta un mare neajuns prin caracterul de indiferenta, de impasibilitate, de impersonalitate fata de oralitatea exprimarii, mult mai vie, mai expresiva, autentica. Prin intermediul mitului lui Theuth, socotit inventatorul scrisului, Platon isi exprima scepticismul cu privire la capacitatea scrierii de a fi un leac impotriva uitarii: "Caci scrisul va aduce cu sine uitarea in sufletele celor care-l vor deprinde, lenevindu-le tinerea de minte; punandu-si credinta in scris, oamenii isi vor aminti din afara, cu ajutorul unor icoane straine, si nu dinauntru, prin cazna proprie. Leacul pe care tu l-ai gasit nu e facut sa invartoseze tinerea de minte, ci doar readucerea aminte".

Ca o solutie la scindarea de care s-a vorbit, McLuhan propune reintoarcerea la lumea oral-auditiva, la retribalizare, la instaurarea unui "sat" global, dar nu prin printr-o proiectie in trecut, ci in viitor prin constituirea unei culturi oralo-vizuale, omogene, idee perfect posibila datorita cuceririlor erei electronice: radioul si televiziunea.

3. Comunicarea multipla

Un rol important in simplificarea semnelor si in difuzarea scrierii l-a avut aparitia tiparului. In secolul al XV-lea, in jurul anului 1450, la Mainz, in Germania, Johanes Gutenberg (1400-1468) a inventat tiparul cu litere de metal, cu caractere mobile, care in cursul aceluiasi secol s-a raspandit in toata Europa. In China, tiparul de lemn era cunoscut inca din secolul al XI-lea.

Inventarea tiparului a insemnat inceputul unei noi ere in istoria comunicarii prin posibilitatea multiplicarii mesajelor
intr-un numar teoretic infinit de exemplare, asigurandu-se astfel fidelitatea informatiei scrise, propagarea ei in lant, caracterul multidirectional al difuzar

Schema comunicarii multiple (prin imprimate)

(dupa Bernard Voyenne)

Aceleasi caracteristici ca si in cazul comunicarii indirecte (prin scriere), dar mesajele sunt multiple si transmise razant, prin propagare.

Comunicarea multipla are un caracter puternic socializat.

Descoperirea tiparului a impus civilizatia vizuala, provocand o schimbare radicala a raporturilor dintre emitator si receptor, dintre autor si public. Tipografia a facut din cultura un bun de consum, o marfa uniforma si repetabila. Aceasta marfa, care alimenteaza setea de cunoastere, nevoia informarii rapide si exacte, se materializeaza in doua produse ce tin de civilizatia omului modern, si anume: cartea si presa.

Prin omogenitatea si liniaritatea ei, prin caracterul portabil, prin multiplicarea ei, cartea a reprezentat o lectura accesibila unui public foarte larg, dar, in acelasi timp, a provocat o ruptura intre spirit si inima, favorizand egocentrismul, logocentrismul, "detribalizarea" individului prin izolarea vizualitatii, impusa de lectura textului. Tiparul revolutioneaza nu numai tehnica editarii, ci si modul de gandire si de comportament, prin puterea de a-l instala pe cititor "intr-un univers subiectiv de libertate si spontaneitate fara margini", dupa cum afirma McLuhan[40]. Tiparul este "tehnologia individualismului". Cartea a insemnat o crestere extraordinara a vitezei de citire a textului tiparit, o gandire mai rapida si mai profunda, o posibilitate de adancire in semnificatia textului prin revenire si meditare asupra lui. In acelasi timp, cartea nu este numai o expresie a culturii, a spiritului, ci si o forma materiala concreta, o marfa; ea are nevoie de piete de desfacere, de difuzare. In acest context, se stabileste o anumita relatie intre emitator si receptor, intre public si autor, iar intre ei intervine un al treilea personaj, editorul, care finalizeaza procesul de comunicare prin tiparirea cart

Ziarul, in sensul actual al cuvantului, ceea ce inseamna periodicitate, continuitate, informatie de actualitate, public larg, difuzare, caracter comercial, preturi accesibile, a aparut in Europa 17 mai 1605 la Anvers, in Tarile de Jos. Este vorba de publicatia saptamanala Die Niewe Tidjingles (Noutatile din Anvers), considerata primul periodic din lume. Daca in secolul al XVII-lea, caracterul dominant il reprezinta presa periodica, in secolul imediat urmator se vor dezvolta in primul rand cotidianele (in 1702 ziarul londonez "The Daily Courant", in 1777 primul cotidian francez "Journal de Paris" etc.). In secolul al XIX-lea, presa va cunoaste o dezvoltare vertiginoasa, datorata si dezvoltarii industriei, concurentei, spiritului comercial, perfectionarii cailor de difuzare. Este etapa marilor cotidiene, a aparitiei presei moderne, a agentiilor de presa institutionalizata, a comunicarii de masa, cand presa devine o modalitate moderna de comunicare, adresandu-se unui public larg - care nu mai recepteaza pasiv mesajele si care se constituie intr-o opinie publica, instaurandu-se astfel o noua relatie intre emitator si receptor si canalul de difuzare a informatiilor. In tara noastra primele ziare au aparut in 1829: Curierul romanesc, la 8 aprilie, editat la Bucuresti de Ion Eliade Radulescu, Albina romaneasca, editata la Iasi, la 1 iunie, de catre Gheorghe Asachi, Gazeta de Transilvania, editata la Brasov, de catre George Barit.

Atat in cazul cartii, cat si in cel al ziarului putem vorbi de functiile textului: discursiva, documentara si iconica.

a. Comunicarea indirecta, realizata prin intermediul scrisului, inseamna transformarea discursului oral in text. Intre cele doua exista asemanari si deosebiri. Astfel, discursului oral ii este specifica redundanta, in timp ce textul se caracterizeaza prin precizie, claritate, ordine si structura logica a ideilor. Dar, uneori, textul poate reproduce discursul, caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. Impresia de oralitate este atat de profunda incat nu avem nici un moment senzatia ca ne aflam in fata unui text. Acesta este cazul multor scriitori care urmeaza indeaproape limba vorbita.

b. Functia documentara a textului presupune o eliberare totala de redundanta oralitatii, o capacitate maxima de analiza si sinteza, un caracter informativ si reflexiv, ceea ce inseamna inscrierea sa intr-un cod, care , pentru a fi descifrat, cere un efort de intelegere. Expresia valorica suprema a functiei documentare a textului este cartea.

c. Textul este imagine, atat in cazul cartii, si mai ales in cazul ziarului. Prin urmare, el are o functie iconica. Punerea in pagina (in cazul ziarului, al cartii) are o importanta deosebita pentru cititor, pentru atragerea sau respingerea lui, pentru comunicarea cu el. Alcatuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri, rubrici speciale, la care se adauga fotografii, desene, caricaturi etc. - are un rol important asupra impactului cu cititorul.

Comunicarea colectiva

Efectele aparitiei tiparului, scolarizarea masiva, revolutia industriala, dezvoltarea oraselor, a postei si mijloacelor moderne de comunicatie, inventiile specifice erei electronice -vor duce la aparitia unor noi modalitati de comunicare si a unor noi relatii intre oameni, cu consecinte in plan social si psihologic.

Daca in comunicarea directa, indirecta si multipla emitatorul de mesaje este unul singur, in cazul comunicarii colective - prin intermediul ziarului, radioului si televiziunii - atat emitatorul cat si receptorul devin doua grupuri: cei care scriu si tiparesc ziarul sau realizeaza o emisiune de radio si cei care-l citesc sau audiaza. Altfel formulat, comunicarea se socializeaza, devine colectiva. Mesajul insusi se socializeaza. Modalitatea de comunicare este mai complexa: ea este indirecta, multipla si colectiva. Procesul comunicarii colective se realizeaza prin intermediul unor grupuri sociale specializate, si anume: cei care constituie antreprenorii de presa si personalul lor.

Schema comunicarii colective (dupa Bernard Voyenne)

- Emitatorul si receptorul nu sunt indivizi, ci grupuri, acestea insusi fiind compuse fie din indivizi, fie din grupuri mai mici.

- Mesajele trebuie in mod obligatoriu, sa treaca printr-un organ de informare.

- Mesajele multiple sunt foarte numeroase. Receptarea lor periodica tinde catre permanenta.

Bernard Voyenne vorbeste in cartea sa "La presse dans la société contemporaine" despre trei caracteristici ale comunicarii sociale prin intermediul presei[41], care o diferentiaza de toate celelalte forme de comunicare, si anume:

1. caracterul instantaneu, pentru ca aduce vesti aproape in acelasi timp cu desfasurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;
2. permanenta, pentru ca nu cunoaste nici o intrerupere si jaloneaza istoria in continuitatea ei;
3. caracterul universal, pentru ca este prezenta peste tot si in orice moment.

In cazul comunicarii colective se vorbeste despre comunicarea de masa si, mai nou, despre mass-media (mijloace de comunicare de masa). Intre comunicare de masa si mass-media nu exista o suprapunere totala de sensuri. Mai exact, cand avem in vedere obiectul comunicarii, vorbim despre comunicare de masa, difuzare masiva (in engleza, mass communication), cand avem in vedere instrumentele, intelegem tehnicile, mijloacele de difuzare, informare colectiva, masiva sau de masa (in engleza, mass-media). In sfarsit, cand avem in vedere produsele - ansamblul mesajelor destinate unui mare public - vorbim despre comunicatiile sociale, colective sau de masa, mesaje de difuzare sociala, colectiva sau de masa, adica, in engleza, mass communications.

Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor stiinte, cum ar fi: sociologia mass-media, psihologia sociala, lingvistica, cibernetica, teoria informatiei, semiotica etc. In definirea conceptului mass-media, trebuie sa avem in vedere doua aspecte esentiale:

1. ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scara de masa in conditiile civilizatiei tehniciste (drept continut);
2. mijloacele tehnice de creare, elaborare si difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare de masa).

Componentele mass-media (radioul, televiziunea, cinematograful, cartea, marea presa, discul, publicitatea etc.) se impun cercetarii[42] din cel putin doua puncte de vedere: din punctul de vedere al continutului (a ceea ce se transmite) si din punctul de vedere al modelarii continutului (cum se transmite). Tehnicile moderne sunt cele amintite mai sus, la care se pot adauga si telefonul, magnetofonul, casetofonul, iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate si adaptate la limbajele de comunicare de masa.

Cercetatorul american H. D. Lasswell, in lucrarea sa "Structura si functia comunicarii in societate" (1948), a determinat directiile majore ale cercetarii comunicarii de masa, pornind de la ideea ca, in orice actiune de comunicare, trebuie sa avem in vedere cele cinci intrebari fundamentale: cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?

Astfel, cine? vizeaza studiul emitatorului; ce? vizeaza analiza de continut a comunicarii; prin ce canal? vizeaza analiza canalelor de comunicatie, a mediului (presa scrisa, radio, televiziune, cinema, video etc.); cui? vizeaza analiza publicului, a modului de receptare a mesajelor; cu ce efect? are in vedere analiza scopului, a eficacitatii comunicar

Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj si mijloc de comunicare) si cine? (producator si receptor). El considera ca: "Societatile se deosebesc intre ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunica oamenii decat prin continutul comunicarii".

Mijloacele de comunicare de masa au o istorie destul de recenta, deoarece se bazeaza pe o tehnologie moderna (tiparul, telegrafia, telefonul, cinematograful, radioul, televiziunea), pe o revolutie industriala, dar si pe aparitia unor organizatii comerciale interesate atat in productia de masa, cat si in difuzarea de masa, aducatoare de profit. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masa este presa (e vorba de presa moderna, care poseda toate posibilitatile pentru aparitia unor ziare de mare tiraj si la preturi accesibile unui public de masa). Inventarea rotativei, de exemplu, intre anii 1860-1870 in Statele Unite ale Americii, in Anglia, in Franta, avea sa insemne imprimarea a 12.000-18.000 de exemplare pe ora. Cercetatorii considera ca varsta de aur a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890-1920, marcata de aparitia unui mare numar de ziare si in tiraje impresionante. In Franta se tipareau 9 milioane de exemplare in 1914, iar in S.U.A., in 1920 -27,8 milioane de exemplare.

Evident, secolul al XX-lea aduce o extraordinara diversificare a presei, atat in planul tehnicii de imprimare, cat si in cel al calitatii ziarelor, al comercializarii si difuzarii lor. Constatam existenta unei prese politice, a unei prese a elitelor intelectuale, a unei prese specializate, a unei prese pentru femei, pentru copii, a unei prese literar-artistice etc. In acest sens, in Romania putem vorbi de o adevarata revolutie a comunicarii, manifestata prin aparitia, intr-un timp foarte scurt (dupa 1989), a unui mare numar de ziare si reviste (la sfarsitul anului 1991, numarul lor atingea 2000 de titluri), prin reinfiintarea unor ziare din perioada interbelica (Universul, Dreptatea, Adevarul, Cuvantul, Dimineata etc.), prin aparitia unor posturi locale de radio si televiziune, precum si prin infiintarea unor posturi independente de televiziune.

O etapa importanta in dezvoltarea comunicatiilor moderne a fost determinata de tehnologia electronica. Ea marcheaza aparitia telegrafului (inventatorul american S.F.B. Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie, brevetat in 1840), a telefonului (in 1876, omul de stiinta american Alexander Graham Bell a inventat telefonul), fonografului (Thomas Edison, in 1877 si-a patentat fonograful), radioului (brevetat in 1896, inventat de fizicianul italian Guglielmo Marconi), cinematografului, televiziun Aparitia televiziunii este, desigur rezultatul unui lung sir de inventii in domeniul electricitatii, al radiofoniei si cinematografiei, deci a unui canal audio-video. Germania realizeaza primele experiente publice de televiziune in 1928, Anglia in 1929, Franta in 1932. Astazi, televiziunea este prezenta in majoritatea tarilor lumii, chiar si in tarile "lumii a treia". Ideea "satului global" - de care vorbeste McLuhan - este totusi departe de a se infaptui; cauza fundamentala fiind inegalitatile dintre tarile dezvoltate, care detin 95% din statiile de emisie de televiziune, si tarile in curs de dezvoltare, care detin doar 5%.

La toate acestea se adauga o noua cucerire a epocii moderne: calculatorul. Cu ajutorul lui, informatiile pot fi pastrate si prelucrate in diverse moduri cu o maxima rapiditate. Prin capacitatea sa exceptionala de a memora cantitati imense de date, se modifica profund modalitatea de comunicare, calculatorul capatand un rol fundamental in evolutia societatii in general, a presei, in special. Calculatorul devine nu numai o banca importanta de date pentru ziare, ci si un mod modern de editare, prin prelucrarea stirilor, punerea lor in pagina etc. Calculatorul poseda un mare potential comunicativ, prin introducerea tehnologiei informatice care, in esenta ei, este comunicationala. Procesul informatizarii produce transformari substantiale in sfera comunicar Se modifica mediul de comunicare, care devine unul specializat, destinat doar cunoscatorilor, ceea ce provoaca o anumita inegalitate in procesul comunicar In acelasi timp, se observa tendinta de mondializare a contextului comunicarii, ceea ce inseamna integrarea comunicarii intr-o industrie a comunicarii, adica de asigurare a accesibilitatii ei. In lucrarea lui Alvin Töffler[43], e pusa urmatoarea intrebare: "Va fi computerul eroul comunicarii?" Raspunsul este fara echivoc: "Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiintei umane intr-o forma contemporana, dar, mai ales, in forme ale viitorului comunicational. La fel ca Dialogurile platoniciene, poate nu va formula concluzii si va pastra cu grija frumusetea si bogatia limbii naturale, asa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice grecesti. Tehnologia informationala va da fiinta unei noi realitati, existenta artificiala. Prin codurile si limbajele sale, ea va aspira nu numai la siguranta si destinderea sensurilor univoce, ci si la participarea la procesul mai larg al democratizarii vietii sociale".

Daca adaugam la toate acestea tehnologia mai noua a Internetului, cu multiplele sale posibilitati de comunicare, vom fi de acord, impreuna cu Alvin Töffler, ca "noul sistem mass-media este un accelerator de powershift" (putere in miscare). Totul este ca intre mijloacele moderne de comunicare sa existe o conlucrare complexa, pe diverse planuri.

Vom incheia discutia prezenta despre modurile si mijloacele de comunicare trecand in revista functiile mass-media in societatea contemporana - dat fiind importanta sporita a acesteia astazi:

1. Cea mai importanta functie a presei, a mass-media, in general, este aceea de a informa. Ratiunea aparitiei presei aceasta a fost: de a informa, de a inregistra, de a comunica (=schimb de informatii) ce se intampla in lume. Informatia este sangele viu al unui ziar. Drama omenirii ia nastere ca urmare a faptului ca descoperirea se face mult mai repede decat informarea. Faptele evolueaza prea repede pentru ca omul sa poata lua cunostinta clara de ele. Sociologul american Alvin Töffler, in "Puterea in miscare", considera ca lupta pentru putere va inseamna lupta pentru stapanirea informatiilor (natura puterii se schimba in functie de cunoastere, si are loc o "alchimie a informatiei"). In opinia sa, cele trei principale surse ale puterii sunt, violenta, averea si cunoasterea, iar cunoasterea devine resursa centrala a economiei avansate. Avutia inseamna, deci, informatie. Intre cele trei surse ale puterii intervine o dinamica a schimbarii in favoarea celei din urma. Societatea viitorului va fi, in sensul cel mai democratic,o societate a informatiei sau nu va fi deloc.
2. A doua functie fundamentala a mass-media este cea formativa, modelatoare, de a exprima si forma opinii, comportamente, mentalitati, de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoastere si de educatie a populatiei in domeniile culturii si civilizatiei.

"The medium is the message", afirma Marshall McLuhan, dar tot el adauga: "the medium is the massage". Altfel spus, mijlocul reprezinta mesajul, mijlocul influenteaza modul de receptare a mesajului, el nu ramane neutru. "Mijlocul are valoare de mesaj formativ" este o idee fundamentala a intregii opere a lui McLuhan. Modul in care sunt selectate si comentate stirile depinde de diverse criterii, subiective sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul general de cultura al ziaristilor, de etica lor profesionala, de receptorii acestor stiri.

3. A treia functie importanta a mass-media este cea comerciala. Dupa cum se stie, stirile sunt acelea care vand ziarul. Intr-o societate democratica, schimbul liber de informatii, accesul liber la informatie sunt necesare ca aerul pentru organism. Dar sunt stiri si () stiri. O informatie este rezultatul unei selectii (subiective), a unei optiuni, a unui filtru (gazetarul, grupul actionar, redactia). Intre emitatorul si receptorul de informatii poate sa existe o identitate de interese, valori si atunci functia formativa a presei are un rol benefic, dar cand nu exista aceasta identitate, functia amintita se transforma in manipulare, care are drept scop (mascat) denaturarea adevarului, abaterea voita de la informatia exacta, obiectiva. Marile agentii de presa au transformat informatia in marfa, ele vand si cumpara informatii aducatoare de profit. Cele doua mijloace consacrate de manipulare a maselor sunt publicitatea si propaganda. Imensele cheltuieli ce se fac in lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienti a unei convingeri capabile sa-i transforme in cumparatori. Arta de a convinge presupune afirmatia si repetitia, variatia aspectului anunturilor. Un mare rol in publicitate il are ilustratia, ca si metoda imaginilor comparative.
4. A patra functie a mass-media este cea recreativa, de divertisment.

Omul modern traieste sub o continua stare de stres, supus zilnic bombardamentului informational care-i artificia-lizeaza viata, rupandu-l de natura, de trebuintele sale fundamentale firesti, falsificandu-i opiniile. Marea masa de oameni mediatizati, iradiati cu informatii contradictorii, confuze are, de cele mai multe ori, sentimentul de obiect si nu de subiect, de asistenta pasiva la evenimentele care o afecteaza. De aici, nevoia de aparare, de relaxare, de divertisment. Prin urmare, raspunzand la aceasta nevoie, mai toate ziarele publica glume, caricaturi, radioul si televiziunea au emisiuni speciale de umor. Astazi insa,divertismentul nu mai este un simplu divertisment, pentru ca reprezinta in ultima instanta, tot o forma (mascata) a unei atitudini, a unei optiuni. In fond, ultimele doua functii mass-media, cea comerciala si cea recreativa, au tot un rol formativ (pozitiv sau negativ dupa caz). Alvin Töffler observa rolul imens al televiziunii (o numeste piata de imagerie in extindere) si puterea ei extraordinara de influentare, care se datoreaza caracterului de spectacol, dar care adesea zugraveste o imagine falsa a realitat El vorbeste despre substratul intentionat al acestui spectacol, dar si despre continutul neintentionat, prezent in toate programele si reclamele de televiziune. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de catre spectator. Totul se indosariaza in minte,formand o parte din banca generala de cunostinte despre lume a persoanei respective. Din acest motiv, simpla distractie nu mai este simpla.

Incheiem aici discutia noastra despre principalele probleme ce fac obiectul de studiu al teoriei comunicarii, pentru a vedea - in cele ce urmeaza - cum se manifesta acestea in cadrul relatiilor publice, ce accente capata ele pentru a putea vorbi - in final - de managementul comunicar