LOGICA SI LIMBAJUL

LOGICA SI LIMBAJUL

4. 1. Conceptul de limbaj. Aspecte generale

Logica este legata de limbaj prin insasi obiectul ei. Am vazut ca rationamentele se compun din propozitii insa propozitiile apartin limbajului, ele nu pot exista decat ca propozitii ale unui anumit limbaj. Prin urmare, pentru a studia conditiile de validitate ale rationamentelor trebuie sa avem un minimum de cunostiinte despre limbaj. Acest lucru poate fi sesizat foarte bine la Aristotel, mai ales in scrierile lui de logica unde observatii despre limbaj pot fi intalnite la tot pasul. Stoicii vor merge si mai departe in aceasta privinta, ei vor elabora chiar o teorie a limbajului, teorie privita si astazi cu deosebit interes.

Ce este limbajul?

Oricine isi poate da seama ca gandirea omului ar fi de-a dreptul imposibila daca acesta ar fi nevoit sa lucreze numai cu obiecte. Este de presupus ca o asemenea faza a existat in dezvoltarea istorica a omului desi cercetarile de specialitate pretind ca o anume desprindere de obiect intalnim nu doar la om, ci si la animal. Aceasta "desprindere" inseamna un lucru foarte precis, si anume: inlocuirea obiectului cu simbolul sau, concomitent cu inlocuirea operatiilor concrete asupra obiectelor prin operatii simbolice.

Vom spune atunci, ca limbajul este un sistem de semne si de reguli de operare cu semne in baza carora se realizeaza cunoasterea, comunicarea, in general, intreaga activitate constienta a omului.

Evident, nu este vorba de o definitie riguroasa ci doar o caracterizare generala si aproximativa menita sa indice, in mare, natura fenomenului.

Categoria de baza a limbajului este semnul. Din motive de simplitate am luat termenii "semn" si "simbol" ca echivalenti, insa, la foarte multi autori ei sunt diferiti. De altfel, trebuie spus ca discutiile privind definitiile celor doua categorii logice, respectiv logico-lingvistice, sunt si astazi deosebit de animate.

In sens larg, prin semn intelegem tot ceea ce poate semnifica ceva sau care ajuta la fixarea unei astfel de semnificatii. Culoarea galbena a vegetatiei este semn ca ne gasim intr-un anumit anotimp al anului, iar fumul de la orizont este semn ca undeva s-a produs un incendiu. La fel, urma lasata pe zapada este semn ca in apropiere este un animal si asa mai departe.

In aceste situatii noi deducem ceva despre anumite lucruri pornind de la alte lucruri pe care le luam drept semne ale lor (aceste deductii au primit din partea semioticienilor denumirea de "rationamente naturale").

Simbolizarile in cazul de fata iau forma unor deductii dat fiind ca ceea ce numim semn face parte aici din semnificatie (fumul poate fi semn al incendiului insa el se produce odata cu incendiul si din cauza incendiului).

Chiar daca acestea au fost procesele naturale care au stat la baza constituirii limbajului, trebuie spus ca in limbajele actuale legaturile dintre semn si semnificatiile semnului sunt total suspendate. In limba romana cuvantul "casa", de exemplu, este semn insa el nu are nici o legatura cu obiectul pe care in mod obisnuit il denumim astfel. Doar in unele cazuri, ce-i drept, foarte rare, mai putem sesiza urme vagi ale acestor raporturi. In anumite limbi, de exemplu, numeralul "cinci" provine din substantivul "mana" (sau "pumn"), o reminiscenta a numaratului pe degete cand obiectele multimii erau puse in corespondenta biunivoca cu degetele mainii. Este unul dintre putinele cazuri unde mai putem intrezari relatia naturala dintre semn si semnificatia semnului[1].

O distinctie peste care, iarasi, se trece destul de repede cu vederea este cea dintre limba si limbaj.

Strict vorbind, limbajul este o activitate (in psihologie el este o forma de comportament) in timp ce limba este "instrumentul" acestei activitati. Este corect sa spunem: "limba romana", "limba franceza", "limba engleza" etc., nu insa "limbajul roman" sau "limbajul "francez". Vorbim, in schimb, de "limbaj natural" intelegand prin acesta limbajele realizate cu ajutorul unei limbi natural constituite. Un limbaj ramane natural indiferent ca limba prin care se realizeaza el este limba romana, limba franceza sau altele.

Semnul, prin urmare, este o problema de limba, in timp ce utilizarea semnului este o problema de limbaj. Dupa Austin si Searle, aceste utilizari se numesc "acte de limbaj".

Unele acte de limbaj - asertarea, intrebarea, negarea s.a. - indeplinesc functii logice foarte importante dupa cum vom vedea ceva mai departe.

Rolul limbajului pentru procesul gandirii este fundamental. De vreme ce limbajul este "realitatea nemijlocita a gandirii" (Marx), nici gandirea nu poate fi altceva decat "activitatea nemijlocita in cadrul limbajului". O gandire in afara limbajului este ceva la fel de imposibil ca si un limbaj in afara gandirii. Daca noi despartim totusi aceste fete ale unuia si aceluiasi intreg, o facem din ratiuni pur stiintifice si nu pentru ca ele ar fi despartite in fapt. Am vazut ca logica recurge adeseori la astfel de simplificari tratand separat lucruri care nu pot exista decat impreuna. Asa s-a intamplat cu conceptul de forma logica si tot asa s-a intamplat cu conceptele de adevar si fals, ca sa ma rezum doar la exemplele discutate.

Functiile limbajului. Filosofii au sesizat inca din antichitate ca limbajul indeplineste diverse functii. In cartea sa Introduction to Logic, I. M. Copi subliniaza trei astfel de functii, si anume: functia informativa, functia expresiva si functia directiva a limbajului.

Functia informativa vizeaza limbajul in calitatea lui de mijloc de cunoastere si comunicare. Spunand, de exemplu, ca lumina are greutate si ca acest fapt poate fi pus in evidenta prin cutare si cutare experimente, noi folosim limbajul intr-un mod informativ. Scopul in astfel de situatii este obtinerea de cunostinte, comunicarea de informatii, formularea, eventual, testarea unor ipoteze etc.

Desi este functia cea mai importanta, ar fi de-a dreptul naiv sa credem ca limbajul nu ar mai avea si alte functii. Intr-o poezie prioritara este functia expresiva a limbajului si nu cea informativa, aici nu se urmareste comunicarea de informatii, sau nu in primul rand asta, ci exprimarea unor stari sufletesti, a unor atitudini, dispozitii etc.

La randul ei, functia directiva se refera la raporturile limbajului cu actiunile subiectului. Ordinele, intrebarile, rugamintile sunt in general propozitii care determina actiuni. Parintele il poate trimite pe copil la teme evitand tonul imperativ al unui ordin, pur si simplu intrebandu-l: "ti-ai facut temele?". Ceea ce se urmareste intr-un astfel de caz nu este nici obtinerea de informatii, nici exprimarea de sentimente, ci doar realizarea unor actiuni.

Cele trei functii coexista in actele aceluiasi individ insa ponderea lor poate fi diferita. Vom vedea ceva mai departe ca logica se ocupa de toata gama de propozitii prin care se realizeaza aceste functii ale limbajului.

4. 2. Structura limbajului

Desi vorbim despre limbaj, cel mai adesea noi avem in vedere limba, nu limbajul. Avand insa in vedere ca problemele despre care discutam nu comporta riscul unor confuzii, din motive de simplitate vom lua cei doi termeni ca sinonimi.

Distingem in raport cu limbajul:

● alfabetul (= lista semnelor elementare),

● vocabularul (= multimea expresiilor construite in limbaj),

● gramatica (= sistemul de reguli).

Limbajul avut in vedere aici este limbajul natural pe care il luam ca limbaj de referinta (orice alt limbaj poate fi abordat in aceeasi maniera).

Fata de ideea generala de semn, discutata in paragraful anterior, intervine acum ideea de semn elementar insa si aceasta necesita explicatii.

Ce sunt aceste semne elementare si prin ce difera ele de semnele discutate anterior?

In primul rand trebuie observat ca noi am folosit denumirea de "semn" pentru ceea ce in mod obisnuit denumim expresie. De exemplu, "casa" este semn pentru ca sta pentru o semnificatie sau exprima o semnificatie numai ca aceste semne se compun, la randul lor, din semne mai simple pe care nu le mai putem asocia vreunei semnificatii anume ( "c" din cuvantul "casa" este semn elementar, el nu are nici un fel de semnificatie).

Caracteristica cea mai importanta a acestor semne este ca se pot recombina intre ele, rezultatul fiind alte semne mai complicate. Aceste semne sunt denumite "expresii". In cazul de fata, "casa" si "casca" sunt expresii compuse din aceleasi semne elementare insa dincolo de aceasta asemanare, ele sunt foarte diferite.

Este clar deci ca a doua categorie de baza a limbajului, dupa semn, este expresia. Delimitam expresiile, fie dupa regulile lor de constructie, fie dupa semnificatiile pe care le exprima.

Pare evident din ratiuni pur logice, spune L. Hjemslev, ca orice limbaj posibil cuprinde doua lucruri: expresia si ceea ce exprima aceasta. Nu exista expresii care sa nu exprime ceva si nu putem avea ceva de exprimat fara expresie. Aceste doua elemente luate impreuna sunt fundamentale pentru orice limbaj.[2]

Mai multe expresii formeaza o propozitie. Ca si expresiile din care se compun, propozitiile au o determinare logica (sintactico-semantica) si una gramaticala. S-ar putea foarte bine intampla ca ceea ce numim propozitie din punct de vedere gramatical sa nu fie propozitie si din punct de vedere logic insa despre aceasta problema vom vorbi ceva mai departe (v. cap. III, distinctia judecata - propozitie).

Odata ce ne-am fixat asupra expresiei, respectiv propozitiei, alfabetul poate fi determinat regresiv, dupa relatia parte-intreg.

Vom numi atunci semn intregul elementar, intregul care nu mai are parti.

Iata o ilustrare a ideii de alfabet pe cazul propozitiei "Socrate este om".

Intreg Parte

Socrate este om Socrate / este / om

Socrate So / cra / te

Este es / te

Om om

So / cra / te a, c, e, o, r, s, t

Es / te e, s, t

om o, m

Propozitia "Socrate este om" este construita in alfabetul A = . Acelasi alfabet poate sta la baza mai multor expresii, eventual propozitii, fapt ce explica diversitatea extraordinara a expresiilor in limbaj. In cazul nostru, propozitiile "Aceasta este casa mea" si "Cartea ta are mare trecere", desi au o cu totul alta organizare a semnelor si alt continut, sunt construite in acelasi alfabet cu propozitia "Socrate este om".

Daca am lamurit ideea de alfabet relativ la expresie, atunci putem defini alfabetul limbajului ca fiind cea mai mica multime de semne in care este inclus alfabetul oricarei expresii sau combinatii de expresii corect constituite in respectivul limbaj

4. 3. Tipuri de limbaj

In functie de natura expresiilor si de modul de constituire al acestora (altfel spus, de natura limbii) putem deosebi cateva tipuri mari de limbaj.

Vom deosebi in primul rand limbajele naturale de limbajele artificiale.

In clasa limbajelor naturale intra limbajele vorbite si limbajele scrise, la care unii mai adauga si limbajul gestual. Istoric, acesta este fundamentul procesului de constituire a limbajului natural, in genere.

In clasa limbajelor artificiale intra limbajele simbolice care se impart, si ele, in limbaje simbolice constante si limbaje variabile. Ca exemplu de limbaj simbolic constant este invocat limbajul aritmetic, iar ca limbaje variabile, limbajele din algebra (avand in vedere modul in care au luat nastere numerele in sistemul zecimal pozitional, limbajul aritmetic pare mai degraba un limbaj natural decat unul artificial).

Natura limbajului este data in primul rand de modul de constituire al expresiilor si abia in al doilea rand de natura semnelor sale. Or, din acest punct de vedere se poate spune ca primele note de artificialitate le aduce limbajul scris, indiferent de ce tip ar fi el.

In limbajele naturale, ca si in cele artificiale, la baza expresiilor stau regulile insa actiunea acestor reguli este foarte diferita. Exprimarea scrisa aduce cu sine primele reguli, care la inceput erau foarte generale si aproximative, insa, cu timpul, ele s-au dezvoltat formand gramatica limbajului.

Diferenta dintre limbajele naturale si cele artificiale este ca in limbajul natural expresia precede regulii, pe cand in cel artificial regula precede expresiei. Vreau sa spun ca in limbajele naturale gramatica apare intotdeauna post factum, ea inregistreaza regularitatile pe care le impune limbajul in mod liber sau "natural". In limbajele simbolice si formalizate lucrurile stau invers, aici se postuleaza mai intai regulile, iar expresiile se construiesc in functie de prescriptiile acestor reguli. Intr-un astfel de limbaj expresiile nu sunt niciodata "libere" sau "naturale".

Sigur ca toate aceste reguli se formuleaza cu (si in) limbajul natural care este din aceasta cauza conditia fundamentala a oricarui limbaj artificial de orice tip ar fi el. Este o greseala sa credem ca limbajul artificial inlocuieste pur si simplu limbajul natural, el este doar o "prelungire" a acestuia. Asa cum microscopul este o "prelungire" si nu o inlocuire a a ochiului, tot asa limbajul artificial este o prelungire, si implicit o perfectionare, a limbajului natural.

4. Distinctia limbaj obiect - metalimbaj

Fie L un limbaj oarecare. Daca L este studiat in L' (sau L' este despre L) vom spune ca L este limbaj obiect, iar L' metalimbaj. Relatia "despre" marcheaza nu doar distinctia teorie-metateorie, ci si distinctia limbaj obiect - metalimbaj (de fapt, metalimbajul este limbajul unei metateorii).

Metalimbajul este el insusi un limbaj, care, la randul lui, poate fi studiat intr-un metametalimbaj si asa mai departe, ierarhia limbaj-metalimbaj, ca si ierarhia teorie-metateorie, este deschisa.

Termenii "limbaj obiect" si "metalimbaj" sunt relativi. Daca noi vorbim in limba romana despre limba engleza, atunci limba engleza este limbajul obiect, iar limba romana metalimbaj. Evident, putem inversa lucrurile si atunci limba romana devine limbaj obiect si limba engleza metalimbaj. Prin urmare, nu exista metalimbaj in general, ci numai prin raportare la un limbaj obiect, si invers.

Unul si acelasi limbaj poate juca concomitent rolul de limbaj obiect si de metalimbaj. De exemplu, noi putem vorbi in limba romana despre limba romana (gramatica limbii romane este formulata ea insasi in limba romana ceea ce nu inseamna, la urma urmei, decat tot un mod de-a vorbi despre limba romana).

Din ce se compune metalimbajul?

In general, rolul de metalimbaj il joaca limbajul natural care a suferit unele modificari, eventual, completari.

Pe langa expresiile obisnuite ale limbajului natural, metalimbajul cuprinde o serie de nume ale expresiilor din limbajul natural. De regula, aceste nume se formeaza cu ajutorul ghilimelelor.

Sa examinam in vederea exemplificarii urmatoarele propozitii:

Orice om are anumite insusiri.

Cuvantul "om" este format din doua litere.

Propozitia "Orice om are anumite insusiri" este adevarata.

In prima propozitie cuvantul om este utilizat, fata de a doua in care el este doar mentionat. In utilizare noi vorbim despre lucrurile la care se refera cuvantul pe cand in mentionare noi vorbim despre cuvant folosind, de fapt, numele cuvantului ("Om" este numele cuvantului om). Prin urmare, 1) este propozitie obiect, iar 2) metapropozitie.

Ceva asemanator putem spune si despre raportul dintre propozitiile 1) si 3). Propozitia 1) este un exemplu de utilizare, fata de 3) unde aceeasi propozitie este mentionata. In acest scop, propozitia 3) utilizeaza numele propozitiei 1) obtinut prin punerea acestei propozitii intre ghilimele. Sigur ca si mentionarea este pana la urma tot un fel de utilizare de aceea si mentionarea poate fi mai departe mentionata; de exemplu, numele cuvantului "om" este «"om"».

Incalcarea distinctiei limbaj obiect - metalimbaj, in special sub aspectele ei semantice, poate duce la complicatii, cum s-a intamplat in cazul paradoxelor. Pentru exemplificare sa luam paradoxul mincinosului intr-una din variantele lui moderne:

Se pune intrebarea cum este propozitia, adevarata sau falsa?

Observam mai intai ca propozitia face o afirmatie despre ea insasi, deci ar trebui sa apartina concomitent limbajului obiect si metalimbajului (a se compara din acest punct de vedere cu propozitiile1) si 3) de mai sus). Presupunand ca este adevarata, intrucat ea spune despre sine ca este falsa, urmeaza ca este falsa. Dar daca este falsa, intrucat ea tocmai acest lucru il afirma, urmeaza ca este adevarata. Si intr-un caz si in celalalt, contradictia este evidenta.

Nu orice incalcare a distinctiei limbaj obiect - metalimbaj duce la paradoxe. De exemplu, "Aceasta propozitie are cinci cuvinte" este adevarata desi viciul ei este, practic, acelasi. Pentru ca limbajul natural este un limbaj universal, el are aceasta proprietate a reflexivitatii putand deveni propriul sau metalimbaj.