UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE LITERE

SPECIALIZAREA: COMUNICARE SI RELATII PUBLICE

LUCRARE DE LICENTA

IDENTITATEA CULTURALA A IMIGRANTILOR ROMANI

INTRODUCERE

Am ales ca tema a lucrarii de licenta Identitatea culturala a imigrantilor romani datorita multiplelor posibilitati de abordare, si pentru faptul ca imigrarea este unul din procesele sociale ce influenteaza profund societatea romaneasca actuala. Caderea regimului comunist, care a facilitat romanilor din tara posibilitatea de a trece granitele, conditiile acceptabile de emigrare impuse romanilor de catre anumite state, beneficiile intrarii in Uniunea Europeana, instabilitatea politica si economica sunt unele din motivele pentru care numarul romanilor plecati din tara, temporar sau definitiv, a crescut vertiginos in ultimii ani.

Lucrarea de fata este structurata in trei capitole avand drept scop intelegerea mecanismelor comunicarii dintre culturi, propunand o privire de ansamblu asupra domeniului, prezentarea procesului de imigrare a romanilor, si a problemelor legate de identitate cu care acestia se confrunta.

Primul capitol al lucrarii introduce cateva notiuni legate de conceptul de identitate, definindu-le, exemplificandu-le si relationandu-le, pentru ca face posibila intelegerea abordarilor care urmeaza, dar si un model teoretic de abordare a formelor in care se manifesta diversitatea culturala. De asemenea, sunt corelate formele de adaptare si efectele socului cultural la contactul intercultural manifestate sub diverse forme.

Cel de-al doilea capitol abordeaza teme precum relativismul cultural, dificultatile legate de integrarea intr-o noua cultura decat cea de origine si modificarile resimtite prin procesul de aculturatie.

Capitolul III incepe printr-o scurta trecere in revista a fenomenului migrarii romanilor. Apoi incepe studiul de caz ce analizeaza doua modele de migratie romaneasca, prin analiza aspectelor vietii imigrantilor romani din Spania si Canada si a efectelor aculturatiei. Am abordat problemele cu care se confrunta comunitatile romanesti din aceste doua state: problema adaptarii la noile conditii de viata si de munca; necesitatea presei in limba materna; problema pastrarii specificului cultural (religie, credinte, obiceiuri etc.) si lingvistic intr-un mediu strain; in sfarsit, dar nu in ultimul rand, un factor greu de evaluat statistic: dorul, cuvant si sentiment care apare destul de frecvent exprimat in spatiul virtual,

fie ca este vorba despre publicatiile online ale romanilor din afara granitelor, despre paginile de internet ale comunitatilor romanesti din strainatate, despre bloguri sau forumuri de discutie.

Studiul de caz incearca sa evalueze efectele emigratiei asupra unui set de factori ce sunt corelati atat cu viziunile generale despre societatea-gazda, cat si cu schimbarile in orientari, atitudini si comportament. Astfel, am analizat opiniile imigrantilor romani din perspectiva impresiilor generale despre populatia si institutiile societatii-gazda, si efectele culturale percepute de imigranti.

Am constatat ca multe din publicatiile online si siturile romanilor exprima clar intentia de a stabili o comunicare intre romanii de pretutindeni. Acestea vin in intampinarea necesitatii romanilor de a comunica in limba materna, de a sti ce se petrece in cadrul diferitelor comunitati romanesti aflate la mari distante unele de celelalte, de a fi informati despre ce se intampla in tara si de a se organiza in vederea pastrarii si promovarii ideii de ,,roman''.

Dificultatile si frustrarile cu care se confrunta unii dintre romanii plecati in Spania si Canada sunt formulate explicit pe unele dintre siturile analizate, descriind de asemenea, destul de exact, situatia Romaniei actuale.

Este relativ greu de stabilit, pe de o parte, in ce masura siturile comunitatilor romanesti de peste hotare ofera o imagine exacta a preocuparilor reale a romanilor in pastrarea limbii si a identitatii nationale. Un indiciu destul de elocvent ar putea fi, pentru unele comunitati romanesti pe internet, numarul celor care acceseaza siturile respective, interventiile acestora pe forumurile de discutii, precum si temele de interes ale respectivilor forumisti. Dificil de apreciat este si cum va evolua, in contextul globalizarii si al mobilitatii permanente a fortei de munca, ideea de pastrare a limbii materne si a specificului national.

CAPITOLUL I.

INTALNIREA DINTRE CULTURI

Identitatea- Notiuni generale

1.1.1. Definire

Termenul identitate se foloseste generic, in sociologie si in psihologie, pentru a desemna modul in care individul se conceptualizeaza pe sine ca entitate distincta, impartasind trasaturi comune cu membrii unui grup, dar si diferentiatoare in raport cu acestia, chiar unice. Identitatea ii ofera individului cadrul general de interpretare a stimulilor primiti din mediu, explica expectatiile si motivatiile pentru actiunile, gandurile, sentimentele sale. Este rezultatul interactiunilor complexe dintre identitatea personala (identitatea construita de individ in raport cu propriul ideal si prin interactiunea cu ceilalti) si identitatea de grup (identitatea sociala).

1.1.2. Tipuri de identitate

Printre mijloacele utilizate pentru a mentine constanta existentiala, persoana umana elaboreaza permanent strategii identitare pentru a imprima un sens integrator intregii experiente, inductoare a unor valori si norme de existenta. Acest sens contribuie la mentinerea sinelui in starea de recunoastere, de re-probare a lui, chiar cu riscul unor reajustari. In acest efort continuu de a pastra acest sens, de a mentine o imagine pozitiva despre sine, subiectul intra in relatie cu experiente proxime specifice alteritatii. Putem spune, ca identitatea se schimba permanent, este dinamica, pluralista si interactiva.

Astfel, distingem identitatea personala, identitatea culturala si identitatea sociala.

1.1.2.1. Identitatea personala

Identitatea personala (self-identity, self-concept, personal identity) este suma tuturor cunostintelor si perceptiilor despre sine ale unei persoane, incluzand atribute (caracteristici) fizice, psihice, sociale modelate de atitudinile, obiceiurile, credintele, ideile persoanei respective. Parti importante ale identitatii personale, fara a se confunda cu aceasta, sunt imaginea de sine, respectul de sine si constiinta de sine.

Imaginea de sine este imaginea mentala pe care un individ o are despre sine in legatura cu trasaturile lui obiective (inaltime, greutate, sex, culoarea parului, timbrul vocii, coeficient de inteligenta, capacitate de gestionare a emotiei etc.) sau cu imaginea pe care si-a format-o despre sine prin interactiune sociala (un foarte bun sportiv, cel mai rapid alergator, om cu simtul umorului, impulsiv etc.) si in urma internalizarii unor caracteristici facute de cei cu care a interactionat (un bun orator, o persoana de incredere etc.).

Autocunoasterea exprima preocuparea de sine a individului, capacitatea lui de a se autoevalua si automonitoriza. Identitatea personala este rezultatul activitatilor reflexive ale individului, precum si al activitatilor sale interactionale.

Identitatea personala comporta trei niveluri . La nivelul cel mai de jos, subiectul se confunda cu un ,,noi", cu membrii subgrupului de care apartine si care il separa de ,,altii". Acest sentiment de distinctie intre doua regiuni ale colectivului incepe sa se particularizeze. La al doilea nivel, pe langa secventa specifica subgrupului, trebuie sa se tina cont de maniera diferentiata in care individul se manifesta; colectivul este manipulat de fiecare in parte, progresand catre un sine specific. La al treilea nivel apar caracteristici personale nete, care il disting in propriul sau grup.

Dupa H.Tajfel , fiecare persoana aspira la o perceptie pozitiva despre sine, la o identitate pozitiva. Imaginea despre sine, este in mare parte, determinata social.

Identitatea personala este o suma a unor identitati partiale, activate in functie de context: intr-un concurs de frumusete se activeaza identitatea care strange la un loc elementele de natura fizica si estetice, intr-un concurs de cunostinte generale este activata identitatea ce insumeaza perceptiile legate de coeficientul de inteligenta, cunostinte, spontaneitate, viteza de reactie, capacitati de verbalizare, gestionarea emotiilor etc.

1.1.2.2. Identitatea culturala

Identitatea culturala este identitatea impartasita de membrii aceleiasi culturi. Conceptul de identitate culturala poate fi circumscris prin invocarea atat a dinamicii culturale, cat si a individului ce incearca sa tina pasul cu aceasta dialetica. In acest fel, identitatea culturala ar putea fi asimilata unui stereotip. Conceptul de identitate culturala este un construct care are drept trasaturi caracteristice reductia, fixatia si tendinta de generalizare.

Identitatea culturala rezulta din interactiunea identitatii personale cu identitatea de grup. Grupul social relevant il reprezinta grupul relativ larg format din membrii aceleiasi culturi, adica din indivizi care impartasesc aceleasi credinte, obiceiuri, valori, sisteme de simbolizare. Atunci cand vorbim de identitate culturala ne gandim indeosebi la limba, cultura, patrimoniul cultural, la traditii si la religie.

Identitatea culturala este identitatea supraordonata care configureaza si, totodata rezulta din identitatea personala si identitatea de grup a individului. Este intr­-un fel, un soi de eticheta pusa, in primul rand, de un observator care nu se afla sub puterea reflexiei obiective a unei exterioritati culturale.

1.1.2.3. Identitatea sociala

Identitatea sociala desemneaza constiinta individului de apartenenta la diverse grupuri: grupuri de varsta, rasiale, lingvistice, organizatii, echipe sportive, grupuri profesionale si de interese, grupari religioase etc. Un individ face parte simultan din mai multe grupuri, cu care se identifica, si este identificat in grade diferite si in functie de contextul de interactiune. La serviciu, individul se identifica cu grupul sau profesional si cu organizatia/corporatia din care face parte, pe terenul de tenis-cu grupul jucatorilor de tenis, la biserica-cu gruparea religioasa la care este afiliat etc. In activarea unei identitati, celelalte sunt estompate in diverse grade, existand insa ca fundal. Toate aceste identitati partiale interactioneaza, fireste, construind identitatea sociala complexa a unui individ.

Turner4 identifica trei elemente care explica, pe baze sociologice si psihologice, comportamentele de grup:

-categorizarea

-identitatea

-comparatia

a) Categorizarea, sustine Turner, este procesul de ordonare de catre un individ a stimulilor veniti din mediu, prin gruparea lor intr-o maniera semnificativa, astfel incat perceptiile individuale sa capete semnificatie. Altfel spus este procesul prin care un individ este inculs/se include intr-un grup5. Autorii disting intre indivizi care au tendinta spre categorizari largi (engl. Wide categorizers) si indivizi care au tendinta spre categorizari restranse (engl.narrow categorizers). Indivizii din prima serie sunt predispusi sa includa stimulii discrepanti in aceeasi categorie, sa construiasca cel mai adeseori categorii laxe, acceptand relativ usor comportamentele deviante de la norma, sa propuna interpretari multiple pentru acelasi stimul, evitand stereotipurile si punand accentul pe strategii holiste de interpretare si pe activitati de sinteza, sa traseze granite flexibile intre membrii grupului si indivizii din afara lui. Indivizii cu tendinta spre categorizari restranse sunt predispusi sa includa stimulii discrepanti in categorii distincte, sa construiasca cel mai adeseori categorii rigide, acceptand greu comportamentele deviante de la norma, sa produca interpretari rigide ale fenomenelor punand accent pe detaliu si rationamente analitice, sa mentina granite rigide intre membrii grupului (engl. ingroup) si persoanele din afara lui (engl. outgroup), sa se bazeze pe stereotipuri rigide si sa construiasca atribute (caracterizari) negative pentru cei din afara grupului.

b) Identificarea este procesul psihologic prin care individul se include intr-un anumit grup ca forma de sporire a stimei de sine. Individul tinde sa se asocieze grupurilor pe care le percepe pozitiv.

c) Pentru comparatie, indivizii observa doua sau mai multe grupuri diferite, avand tendinta de a interpreta favorabil grupul de care apartin. Compararea credintelor, obiceiurilor, valorilor, actiunilor duce la evaluarea grupului si la definirea propriei identitati.

Indivizii au o identitate multipla, complexa si variabila. Multipla, deoarece in functie de contextul de interactiune, individul activeaza una sau alta dintre identitatile personale si se identifica cu unul sau altul dintre grupurile din care face parte. Complexa, deoarece se construieste din interactiunea situationala a identitatilor personale si a celor sociale. Variabila, deoarece identitatea (ca reprezentare simbolica a identitatilor) nu este un element constant, ci unul emergent, in continua modificare, negociabil odata cu integrarea de noi experiente (pozitive sau negative) in sistemul individual de valori si perceptii, odata cu implicarea in activitati din medii sociale diverse, odata cu modificarile survenite in mediul de interactiune etc. Pe continuumul dintre polul identitatilor personale si cel al identitatilor de grup, individul interactioneaza pe baze interpersonale, respectiv pe baza pozitiei de grup, adica a pozitiei ocupate intr-un grup determinat. S-a observat ca, odata cu evolutia relatiei, indivizii par sa-si abandoneze identitatea culturala in favoarea identitatii personale. Desi prezenta, identitatea culturala nu mai este relevanta in stadiile avansate ale relatiilor interpersonale.

Zimmerman distinge trei tipuri de identitati care insotesc orice persoana: identitatea transportabila, esenta unei fiinte, pe care un individ o duce, o "transporta" cu el in toate situatiile de interactiune; identitatea situationala, activata in functie de contextul de interactiune; identitatea situationala, activata in functie de contextul de interactiune; identitatea discursiva, construita local prin modul de a vorbi al persoanei.

Construirea identitatilor este legata direct de alte doua procese: cunoasterea sociala si construirea atributelor.

Cunoasterea sociala este capacitatea indivizilor de a se inscrie intr-un sistem de relatii sociale dobandind si procesand informatii despre ceilalti pe baza unor scheme cognitive. In opinia autorilor citati, aceste scheme cognitive sunt:

(i)      schema cunoasterii personale- intelegerea trasaturilor si a scopurilor individuale care influenteaza comportamentele sociale ale persoanei, ale indivizilor particulari;

(ii)            schema cunoasterii evenimentiale- cunostintele impartasite ale membrilor societatii privind procedurile adoptate in ocazii si la evenimente sociale particulare;

(iii)          schema cunoasterii procedurale- cunostintele indivizilor privind regulile de procesare a informatiei prin punerea in relatie specifica a diversilor itemi de informatie ;

(iv)          schema cunoasterii de sine- automonitorizarea starii psihologice a individului care il ghideaza pe acesta in procesarea informatiei, in integrarea stimulilor noi in sistemul experientelor deja dobandite; rezulta din interactiunea identitatii personale cu identitatea sociala a individului;

(v)            schema cunoasterii rolurilor sociale- acel complex de elemente care sprijina structurarea perceptiilor si raspunsul la stimuli pe baza unor cunostinte anterioare; un loc important il joaca stereotipurile.

Teoria atribuirii a lui Heider explica procesul prin care indivizii construiesc, elaboreaza atribute, adica explicatii in legatura cu cauzele care au produs un eveniment. La baza elaborarii acestor atribute, adica a gasirii explicatiilor, sta un proces inferential (o serie de deductii), expresia spiritului stiintific al oricarui individ de a gasi explicatii pentru fenomenele din lumea inconjuratoare. Deductiile pe care le face individul despre cauzele care au produs un eveniment se plaseaza pe trei dimensiuni general umane : intern/extern, controlabil/incontrolabil, stabil/instabil.

Heider a constatat ca membrii culturilor individualiste au incredere limitata in elaborarea atributelor, in timp ce membrii culturilor colectiviste se bazeaza in mod decisiv pe atributele construite in legatura cu membrii grupului; ca in culturile individualiste exista tendinta elaborarii unor atribute interne, instabile si incontrolabile.

1.1.2.4. Identitate personala si identitate culturala

Identitatea personala interactioneaza cu identitatea culturala. Astfel, principala dimensiune de variatie culturala, individualism/colectivism, se reflecta in planul identitatii personale, ca opozitie intre idiocentrism si alocentrism. Idiocentrismul caracterizeaza culturile individualiste: individul acorda atentie identitatii personale, se percepe ca independent fata de grup, este preocupat de respectul de sine, are un grad ridicat de automonitorizare, isi exprima bine gandurile si sentimentele; stabilirea relatiilor sociale se bazeaza pe atractia interpersonala si exclude pozitia si statutul social; distanta sociala dintre individ si grup este mare, exista delimitari laxe ale grupului, relatiile dintre indivizi se bazeaza pe competitie si angajare directa si deschisa in conflict, pe negociere pe baze interpersonale; este promovata echitatea in relatiile dintre indivizi si legitimitatea (legea, drepturile individuale, libertatea de alegere, impartialitatea, universalismul, criteriul prioritatii). Alocentrismul8 caracterizeaza in special culturile colectiviste: individul acorda atentie identitatii sociale, relatiilor de rol, se percepe in stransa dependenta de grup, este preocupat de armonizarea relatiilor sociale, are grad scazut de monitorizare si nu este preocupat de cultivarea respectului de sine, anticipeaza corect gandurile si sentimentele celorlalti; relatiile in cadrul grupului sunt influentate de relatiile de rol, intre grupuri exista bariere rigide, negocierea se face de pe pozitii de rol si vizeaza in special negocierea identitatii de grup; sunt acceptate inechitatile sociale in virtutea ierarhiilor; relatiile dintre indivizi sunt modelate de generozitate si caritate, valori in numele carora isi asuma obligatii ce decurg din pozitia de rol din cadrul societatii si in virtutea apartenentei la grup.

In ambele tipuri de societate individualiste si colectiviste, exista atat indivizi cu personalitate idiocentrica, cat si indivizi cu personalitate alocentrica. Astfel, idiocentricii din societatile individualiste actioneaza pe cont propriu, in timp ce alocentricii din societatile individualiste adera in totalitate la normele de grup. Valorile personale ale locuitorilor din societatile individualiste tind sa fie stimularea, hedonismul, puterea, realizarile si autodeterminarea, in timp ce valorile personale ale locuitorilor din societatile colectiviste tind sa fie traditia, conformismul, bunavointa; valori comune persoanelor din ambele culturi sunt securitatea, universalismul si spiritualitatea.

In societatile individualiste oamenii se autositueaza mai degraba ca independenti, unici condusi de propria vointa si de scopuri personale, in timp ce in societatile colectiviste acestia se percep ca entitati interconectate la grup, cu un comportament infleuntat de grup, de interesele si tacticile acestuia, predispusi sa cedeze in favoarea interesului comun, considerand aceasta o forma de toleranta, de maturitate, de flexibilitate. Gudykunst a propus urmatoarea tipologie transculturala a indivizilor: (I) tipul bicultural (puternic, independent, puternic independent); (II) tipul vestic (puternic independent, slab independent); (III) tipul traditional (slab independent, puternic interdependent); (IV) tipul alientat (slab independent, slab interdependent).

De-a lungul dimensiunii de variatie distanta fara de putere indivizii se deosebesc prin orientarea pe orizontala (engl.horizontal self), respectiv orientarea pe verticala (engl. Vertical self). Orientarea pe orizontala, tipica pentru culturile in care distanta fata de putere este mica, presupune un comportament prin care individul isi manifesta preferinta pentru interactiunile informale si simetrice, egalitatea dintre interactanti indiferent de statut, in timp ce orientarea pe verticala, tipica pentru culturile in care distanta fata de putere este mare, presupune un comportament prin care individul isi manifesta preferinta pentru formalism si pentru tratamentul diferential al interactantilor in functie de statutul social.

In culturile cu grad ridicat de evitare a incertitudinii, indivizii sunt orientati spre certitudine, in timp ce in culturile cu grad scazut de evitare a incertitudinii indivizii sunt orientati spre incertitudine. Indivizii din prima categorie tind sa nu includa elemente incerte in modul lor de viata, in timp ce indivizii din a doua categorie accepta elementele incerte si dezvolta tehnici de reducere a incertitudinii.

Dimensiunea masculinitate/feminitate se reflecta la nivelul persoanei prin rolul psihologic de gen. Rolul psihologic de gen masculin cumuleaza trasaturi stereotipe ca agresivitate, tendinta de dominare, spirit de competitie, iar rolul psihologic de gen feminin cumuleaza trasaturi stereotipe cum ar fi: compasiune, sensibilitate, caldura. Astfel, s-a propus urmatoarea tipologie: (I) indivizi cu identitate de gen masculin (masculinitate puternica, feminitate slaba); (II) indivizi cu identitate de gen feminin (masculinitate slaba, feminitate puternica); (III) indivizi cu personalitate androgina (masculinitate puternica, feminitate slaba); (IV) indivizi cu identitate de gen nediferentiata ( masculinitate slaba, feminitate slaba).

Culturi in contact

1.2.1. Ciocnirea culturala. Socul cultural

Contactul dintre culturi poate fi indirect (prin tiparituri, prin media, prin importul/ exportul de produse culturale) sau direct ( prin intalnirea dintre indivizi proveniti din culturi diferite). Intereseaza in cele ce urmeaza contactul cultural direct intre indivizi si grupuri apartinand unor culturi diferite.

La contactul cu o noua cultura, individul traieste experiente emotionale noi, provenite din eforturile lui de adaptare la noul sistem de semne. Aceste experiente imbraca doua forme: ciocnirea culturala si socul cultural.

Ciocnirea culturala (cultural bump) are loc in timpul contactelor de scurta durata cu o noua cultura, cand individul are timp doar sa constate diferente intre cultura sa si cultura-gazda, manifesta un interes moderat fata de aceste diferente, care il amuza sau il surprind.

Socul cultural se manifesta in timpul contactelor mai lungi ale individului cu o noua cultura. Este o reactie la dislocarea culturala, manifestata ca stare de anxietate ce apare cand individul isi pierde sistemul familiar de semne si simboluri. Se manifesta ca incapacitate temporara de comunicare acompaniata de stari emotionale negative (confuzie, neintelegere, jena, iritare, frustrare, rusine, furie). Termenul soc cultural a fost introdus de antropologul american de origine finlandeza Kalvero Oberg . Socul cultural cunoaste mai multe faze :

1. Luna de miere, cand individul manifesta fascinatie si optimism fata de noua cultura: savureaza mancarea, se bucura de calmul care domina in societate, i se par interesante obiceiurile oamenilor, este preocupat de arhitectura locala.

2. Dezorientare: individul este bombardat de stimuli noi, diferiti de cei pe care ii primea in cultura sau, este dezorientat, ii lipsesc reperele de interpretare si integrare a acelor stimuli in sistem.

3. Ostilitate, enervare: stereotipurile sunt activate emotional, iar diferentele fata de cultura originara incep sa fie percepute ca inconveniente: dorul dupa mancarea de acasa, plictiseala intr-o comunitate considerata neinteresanta, cu obiceiuri caraghioase si obositoare, melancolie la amintirea locurilor de acasa.

4. Insanatosire si acceptare: pe masura ce individul capata abilitatea de a se descurca intr-o noua societate, diferentele sunt luate ca atare, trecute in fundalul cotidian al existentei; acceptarea noului sistem de viata, integrarea in societate prin adoptarea unor elemente din noul mod de viata.

5. Biculturalitatea: individul poate trai confortabil in ambele culturi, fara a fi stresat de schimbarea stimulilor diferiti pe care ii primeste din fiecare cultura. Existe controverse in legatura cu posibilitatea atingerii acestui nivel

Intoarcerea acasa, revenind la cultura de origine poate produce socul cultural inversat, caracterizat prin aceleasi faze. Diagrama urmatoare este o reprezentare a socului cultural la contactul cu noua cultura si a socului cultural inversat trait la intoarcerea acasa.

Efectele socului cultural variaza de la individ la individ in privinta intensitatii si a consecintelor. Socurile culturale se pot naste in situatiile de formare. In acest context, socul se poate transforma in autosoc, atunci cand candidatul la formare constientizeaza distanta care se naste intre el si ceilalti. Se stie ca un rol deosebit in construirea sinelui il are valorizarea realizata de altii si de propriul eu. Cand criteriile de valorizare ale persoanei nu mai concorda cu cele ale mediului, intervin discontinuitatea, ruptura, stresul. In mod continuu orice persoana se raporteaza la alta, pentru a-si confirma identitatea proprie. Prezenta de sine se cere a fi confirmata prin altii.

Intelegerea altuia inseamna un act interpretativ. Cand un individ se situeaza intre doua culturi exista riscul aparitiei unui dezechilibru transcultural, din cauza ca apare o tensiune intre valorile specifice celor doua sisteme culturale; in acest tranzit cultural, individul risca sa se ,,rataceasca", deoarece valorile ,,vechi" nu sunt (inca) validate si confirmate in noua cultura, de insertie. Se pare ca este necesara o anumita perioada de timp, de acomodare, pentru discernerea sau descoperirea valorilor analoage ale ,,noii culturi" in vederea stabilirii unui referential valoric restructurat, din perspectiva caruia sa se poata descifra satisfacator noul spatiu cultural.

Raportatea la cultura proprie sau a altora presupune o serie de operatii de intelegere si cuprindere a experientelor culturale. Socul cultural, ca amenintare identitara, se insinueaza in cazul unei neconcordante intre reprezentarea venita din interior, de la sine, si reprezentarea venita din exterior, de la ceilalti. Reactia poate fi de destramare a identitatii, de frustrare sau de respingere, de revolta si anxietate sau, de ce nu, de mirare si fascinatie in fata noului. Socul cultural poate fi atenuat sau anihilat prin incercarea de a ne indeparta de propriile referinte culturale sau, cel putin, de a nu le lua ca puncte absolute de reper.

1.3. Comunicarea interculturala. Posibilitati si limite

Multi cercetatori inteleg prin termenul ,,cultura" un ansamblu de conduite si simboluri purtatoare de semnificatii, mostenit social si transmis prin diferite practici, un sistem de reprezentari si un sistem de forme simbolice, un mijloc prin care oamenii comunica, isi perpetueaza si isi dezvolta cunostintele si atitudinile fata de viata.

Prin comunicare interculturala intelegem acel schimb (sau tranzactie valorica insotit de intelegerea semnificatiilor adiacente, intre persoane sau grupuri care fac parte din culturi diferite. Schimburile se pot realiza la nivel ideatic, verbal, nonverbal, comportamental, fizic, obiectual, organizational. Pot fi implicite sau explicite, inconstiente sau deliberate.

Pentru a comunica eficient cu membrii altor culturi, individul trebuie sa-si dezvolte competenta de comunicare interculturala.

Acest tip de competenta reprezinta capacitatea individului de a se adapta stilului comunicativ specific altei culturi, de a gestiona eficient, cu succes, situatiile de comunicare interculturala.

Abilitatea de a functiona intr-o maniera perceputa de celalalt ca relativ convergenta cu nevoile, capacitatile, scopurile si asteptarile indivizilor care interactioneaza, in paralel cu satisfacerea nevoilor motivatiilor, capacitatilor, scopurilor si asteptarilor personale. (Ruben) . Competenta de comunicare interculturala se defineste pe trei dimensiuni : a) capacitatile si abilitatile interne ale individului; b) rezultatele comunicarii; c) atitudinile individuale.

Prima dimensiune vizeaza capacitatile si abilitatile interne globale ale individului de a facilita procesul de comunicare, de a participa cu succes la un eveniment comunicativ intercultural de a gestiona eficient schimburile verbale care au loc in diferite contexte, de a se adapta stresului comunicativ pe care il presupun diferentele si lipsa de familiaritate cu o cultura, alta decat cea de origine. Sunt implicate capacitatile cognitive ale individului. Capacitatile cognitive privesc complexitatea cognitiva a individului, modul in care acesta opereaza categorizarile sociale (categorizari restranse sau largi), gradul de rigiditate/flexibilitate cognitiva, capacitatea de relativizare a perspectivei in interpretarea stimulilor externi si interni, orientarea spre cunoastere, receptivitatea la diferentele culturale. Capacitatile afective vizeaza predispozitiile motivationale si atitudinale, adaptibilitatea, motivatia de adaptare, atitudinea eului fata de celalalt, toleranta fata de ambiguitate, capacitatea de empatizare, capacitatea de distantare psihologica, gradul de anxietate om intalnire intergrup, gradul de evitare a incertitudinii, etnocentrismul, prejudecatile si stereotipurile, increderea, prietenia, cooperarea, calmul, autocontrolul de care individul e capabil sa dea dovada in situatii de stres. Capacitatile operationale privesc complexitatea si flexibilitatea comportamentala a individului, capacitatea lui de adaptare comunicativa, abilitatea de a elabora mesaje cu grade diferite de complexitate, de a echilibra orientarea spre sine cu orientarea spre interlocuitor, de a gestiona adecvat relatiile interpersonale, capacitatea de implicare interactionala, abilitatile de ascultare activa, capacitatea de autodezvaluire, abilitatile descriptive, de exprimare a emotiilor, de negociere, de afiliere, de reciprocitate in relatiile interpersonale, de concentrare.

Cea de-a doua dimensiune vizeaza judecati ale interlocutorilor privind eficienta, acuratetea, adaptarea contextuala a comportamentului comunicativ al unui individ intr-o situatie particulara de actiune. Competenta de comunicare interculturala se masoara prin gradul in care un individ si-a insusit regulile de comunicare specifice culturii cu care intra in contact.

A treia dimensiune, a atitudinilor, presupune deschidere si interes pentru noutate, dorinta de a intelege nevoile celorlalti, atentie in observarea diferentelor, acceptarea diferentelor, disponibilitatea de a adopta comportamente comunicative, variate, dorinta de invatare, retinerea emotiilor negative fata de interlocutorii care au comportamente diferite de cele ale propriei persoane, ascultare activa, umor, creativitate, incredere.

O parte importanta a competentei de comunicare interculturala o reprezinta capacitatea individului de negociere a identitatii sale culturale. Desi indivizii au identitati sociale diferite, ei se angajeaza in acest tip de negociere datorita dorintei umane universale de promovare a unei imagini personale favorabile, acceptata de interlocutor; cum partenerii de interactiune se cunosc putin, ei vor avea tendinta sa se angajeze in procese de negociere a identitatii pe baze interpersonale, deci masurabile prin eficienta comunicarii si rezultatele obtinute. Din negociere rezulta o identitate relationala.

In acest proces, un rol important il joaca limba. Indivizii isi afirma si isi negociaza identitatea prin limba. Folosirea limbii in procesul de negociere a identitatii culturale este influentata de vitalitatea etnolingvistica . Vitalitatea etnolingvistica este determinata de:

a) aspecte obiective care influenteaza comportamentul lingvistic al unui grup etnic si asigura supravietuirea lui: statutul (puterea economica, stima de sine, mandria istorica, recunoasterea si respectul international), baza demografica (concentrarea demografica, casatorii in cadrul grupului, rata scazuta de emigrare, rata crescuta a natalitatii), sprijinul institutional (reprezentarea limbii in cadrul institutiilor) si b) perceptia subiectiva a vitalitatii.

Competenta de comunicare interculturala se dobandeste prin invatare: individul invata sa inteleaga diferentele dintre culturi si sa actioneze asupra lor pentru a rezolva eficient problemele zilnice cu care se confrunta oamenii. In procesul de invatare interculturala sunt implicate activitati complexe precum cunoasterea aspectelor teoretice legate de comunicarea interculturala, observarea atenta a asemanarilor si deosebirilor dintre propria cultura si cultura-tinta, intelegerea si explicarea diferentelor, autoanaliza si reflectia, viata in medii culturale diverse. Aceia care sunt buni comunicatori interculturali stiu sa se exprime intr-un stil cultural neutru si stiu ce intrebari sa puna pentru a rezolva potentialele neintelegeri care ar afecta comunicarea.

Kim este de parere ca exista o corelatie intre eterogenitatea relatiilor de comunicare ale individului in cadrul grupului sau si competenta de comunicare cu membrii din afara grupului: cu cat relatiile de comunicare ale individului in cadrul grupului sunt mai eterogene, cu atat competenta sa de comunicare cu persoane din afara grupului (in particular, competenta de comunicare interculturala) este mai mare.

In paralel cu invatarea, o serie de cunostinte si abilitati personale favorizeaza dezvoltarea competentei de comunicare interculturala: cunoasterea particularitatii culturii cu care interactioneaza, fluenta in limba-gazda, capacitatea vorbitorului de a observa si intelege diferentele de comunicare, gradul de autocunoastere si cunoastere a celuilalt, capacitatea de a face predictii corecte, deschidere si interes pentru noutate, capacitate de automonitorizare, complexitate cognitiva, abilitatea de a rezolva probleme, sensibilitate interculturala, relaxare sociala, sentimente pozitive fata de cultura celuilalt, capacitate de empatizare, capacitate de decodare a semnelor nonverbale, flexibilitate comportamentala etc.

1.4. Modelul lui Geert Hofstede. Parametrii de variatie culturala

O influenta deosebita asupra studiilor actuale de antropologie culturala, comunicare interculturala, comunicare organizationala o are teoria variatiei culturale propusa de Geert Hofstede15 in 1984, dezvoltata in 1997 si 2001. Modelul dimensiunilor de variatie culturala, elaborat de Geert Hofstede, include elemente propuse in modelele precurosorilor sai in domeniu.

Conform acestei teorii, diferentele dintre culturi pot fi captate prin cinci parametri de variatie culturala: individualism/colectivism, masculinitate/feminitate, distanta fata de putere, evitarea incertitudinii, orientarea temporala.

Modelul propus de Hofstede este unul sintetic, artificial (deci nu natural), in sensul ca absolutizeaza, din necesitati metodologice, unul sau altul dintre polii fiecarei dimensiuni de variatie, fara a surprinde interrelationarile dintre aceste dimensiuni. Totusi, modelul este foarte productiv in cercetarile actuale, oferind o baza unitara de investigare si comparare a culturilor.

Individualism/collectivism. Aceasta dimensiune capteaza caracteristicile retelei sociale, relatiile dintre indivizi, atitudinile individului fata de ceilalti, relatia dintre identitatea personala si identitatea de grup. Termenii se raporteaza exclusiv la relatiile din cadrul grupului social, fara nicio conotatie politica.

In culturile individualiste accentul cade asupra individului, asupra eu-lui. Sistemul relatiilor sociale este lax: membrii colectivitatii se angajeaza in relatii superficiale, putin durabile, bazate pe avantajul reciproc, se promoveza un mod solitar de viata si conceptul de familie restransa, spatiul personal este bine protejat, iar necesitatea de intimitate (privacy) este foarte puternica. Sunt valorizate competitia si indepedenta individului fata de grup: independenta de actiune orientata spre rezolvarea problemelor, independenta de gandire si decizie, asumarea raspunderii individuale, exprimarea punctului de vedere, detasarea individului de grup prin unicitate si originalitate. Individul este interesat de satisfacerea nevoilor personale, de autorealizare; primeaza scopurile personale in fata scopurilor de grup. Inegalitatea dintre membrii grupului este acceptata.

In culturile colectiviste, sustine Hofstede, accentul cade asupra grupului, asupra colectivului nou. Sistemul relatiilor sociale este relativ rigid: are o organizare interna clara, bine precizata, relatiile dintre membrii societatii sunt profunde, de durata, bazate pe loialitate si moralitate, sunt promovate viata in cadrul comunitatii si conceptul de familie largita, actiunile colective, construirea spatiului public. Oamenii apreciaza cooperarea, binele public, dependenta individului fata de grup, sincronizarea actiunilor individuale cu cele ale grupului, conservarea unor relatii armonioase in cadrul acestuia, comunitatea de gandire si raspundere colectiva, conformitatea cu grupul si respectarea normelor de grup. Primeaza scopul de grup si loialitatea fata de acesta, nu atingerea intereselor personlae. Este promovata egalitatea intre membrii grupului.

Masculinitate/feminitate. Aceasta dimensiune reflecta valorile dominante in societate: valorile asociate cu masculinitatea, respectiv cu feminitatea, precum si relatia dintre cele doua sexe in raport cu diverse roluri sociale.

In culturile masculine sunt cultivate valori precum puterea, ambitia, asertivitatea, eroismul, rezolvarea conflictelor prin lupta, obiectele, banii, competitia, succesul, progresul; munca este unul din scopurile vietii, sunt conservate functiile sociale traditionale ale celor doua sexe (femeile trebuie sa fie blande si capabile de sentimente puternice, sa se ocupe de treburile casnice, in timp ce barbatii trebuie sa fie duri si ambitiosi, sa asigure familiei cele necesare traiului, sa ocupe pozitii de conducere). Sunt apreciate persoanele puternice, inteligente, nu exista mila pentru cei slabi, saracii sunt condamnati de societate, standardele estetice se inscriu in sfera lui mare si repede.

In culturile feminine este valorizata egalitatea intre sexe, sunt promovate comportamentele androgine si relatiile sociale armonioase, sunt valorizate atribute feminine cum ar fi prietenia, intelegerea, intuitia, frumusetea, bunatatea, generozitatea, solidaritatea, modestia, egalitatea, compasiunea, emotia; conflictele se rezolva prin negociere si compromis. Relatiile dintre rolurile sociale ale celor doua sexe sunt flexibile, baietii si fetele studiaza aceleasi materii la scoala, femeile si barbatii pot ocupa aceleasi pozitii in societate, desfasoara aceleasi tipuri de activitati, isi asuma aceleasi tipuri de obligatii. Oamenii muncesc pentru a trai, sunt dispusi sa-i ajute pe cei saraci, idealul societatii este bunastarea, iar protejarea mediului o prioritate.

Distanta fata de putere. Acest parametru masoara felul in care indivizii aflati in pozitii ierarhice inferioare percep distanta la care se situeaza fata de putere.16

In culturile in care distanta fata de putere este mare, indivizii considera ca puterea si autoritatea sunt prestabilite, predeterminate, accepta ierarhia sociala si inegalitatea; respecta statutul si rangul; accepta subordonarea (si, de pilda ideea ca subordonatii nu iau parte la decizii). Cu cat distanta fata de putere este mai mare, cu atat posibilitatile individului de a urca pe scara sociala sunt mai limitate. Cei care detin puterea isi asuma responsabilitatile ce le revin in respectiva pozitie, isi supravegheaza indeaproape subordonatii, au tendinta de a se diferentia de ceilalti prin privilegii, insemne, atitudini, mod de a vorbi, elitismul este o norma de comportament. Indivizii isi dobandesc statutul in societate in virtutea a ceea ce sunt (descendenta familiala, varsta, afiliere la anumite grupuri sociale, relatii, eductie, titlu); de aceea, indiferent de ceea ce fac, nu isi pierd statutul, ci eventual doar respectul celorlalti pentru ca nu si-au valorificat la maximum potentialul. Printre comportamentele tipice societatilor in care distanta fata de putere este mare se numara: subordonatii nu pun in discutie deciziile sefilor, elevii evita sa puna intrebari profesorilor, copiii manifesta obedienta si respect fata de parinti, ideile originale si libertatea de gandire sunt descurajate sau sanctionate, diferentele de salarii intre sefi si subalterni sunt foarte mari, comunicarea dintre superiori si inferiori are un caracter formal, stilul de conducere in institutii este autoritar si paternalist. Inegalitatea este statuata prin doctrinele economice (ierarhie, stratificare), politice (oligarhie, autocratie, schimbarea sistemului prin revolutie) si religioase (supunere, contemplare).

In culturile in care distanta fata de putere este mica, indivizii considera ierarhia o structura care asigura buna functionare a societatii si constientizeaza posibilitatea de a accede in pozitii de putere prin merite personale, ca si posibilitatea de a contesta deciziile sefilor, daca acestea sunt proaste; persoanele aflate la putere minimalizeaza inegalitatea sociala, promoveaza relatii de egalitate cu inferiorii, incurajeaza si rasplatesc initiativa inferiorilor. Indivizii isi dobandesc statutul social in virtutea a ceea ce fac (realizari personale, succese, merite) si trebuie sa actioneze in permanenta pentru a nu-si pierde statutul; copiii sunt tratati in cadrul familiei de pe pozitii de egalitate, elevii discuta cu profesorii si pun intrebari, sunt apreciate si promovate ideile originale si libertatea de gandire, salariile nu reflecta ierarhia, ci importanta activitatii unui individ, comunicarea dintre superioi si inferiori are caracter informal, stilul de conducere in institutii este democratic, bazat pe consultari cu toti membrii institutiei. Egalitatea este statuata prin doctrinele economice (rolul angajatului in construirea bunastarii), politice (pluralism, democratie, evolutie) si religioase (faptele, bune sau rele, sunt judecate drept de catre o instanta suprema, indiferent de statutul social al omului).

Evitarea incertitudinii. Acest parametru masoara gradul in care oamenii dintr-o societate sunt afectati de situatii pe care le percep ca nesigure, neclare, nestructurate, riscante si doresc sa le evite printr-un sistem clar de reguli sau, dimpotriva, le pot gestiona fara un nivel ridicat de stres. Vom distinge deci la un capat al axei unei societati in care nivelul evitarii incertitudinii este ridicat, iar la celalalt capat, societati in care nivelul evitarii incertitudinii este scazut.

Culturile care tind sa evite incertitudinile considera necunoscutele vietii de zi cu zi o amenintare, asa incat incearca sa o reduca. Oamenii gandesc: Ce e diferit, e periculos (Hofstede). Exista printre membrii socitatii un nivel ridicat de stres si un sentiment de anxietate. Aceste culturi se caracterizeaza prin: stabilitate sociala, tendinta de structurare a activitatilor sociale printr-un sistem rigid de reguli formale a caror respectare este sanctionata, comportament rational si interiorizarea emotiei, evitarea riscului, a ambiguitatii, a hazardului, a conflictului, a necunoscutului, planificarea riguroasa, respectarea ceremoniilor traditionale, rigiditate si dogmatism, conservatorism si rezistenta la schimbare, respingerea ideilor deviante de la norma, intoleranta, precizie si punctualitate, preocupare speciala pentru consens social si nevoia accentuata de securitate si afiliere la grup, tabu-uri numeroase, impuse in special copiilor, preferinta pentru teorii grandioase si generale, xenofobie, nationalism, extremism, fundamentalism. In plan filozofic si religios, aceste societati cred in adevarul suprem, absolut.

Culturile care accepta incertitudinea o considera ca o trasatura inerenta a vietii de zi cu zi; de aceea, nivelul stresului este scazut si predomina un sentiment de confort psihic. Ele se caracterizeaza prin: ritm rapid al schimbarilor sociale, acceptarea riscului si a nesigurantei, a noutatii privite cu curiozitate, sistem lax de reguli ce pot fi usor schimbate daca se dovedesc nefunctionale, initiativa personala si ideile deviante de la norma, flexibilitate si adaptibilitate, toleranta, atitudine relaxata fata de timp, munca vazuta ca o necesitate, dar in acelasi timp, leneveala acceptata ca placuta, regionalism, internationalism, relativism, empirism. Oamenii gandesc: ,,Tot ce este astfel starneste curiozitate".

Orientarea temporala. Parametrul, numit si dinamism confucianist, descrie orizontul de timp al societatii si reflecta modul in care societatea conceptualizeaza virtutea in raport cu adevarul. Pe baza acestei dimensiuni de variatie, se face distinctie intre societati cu orientare pe termen lung si societati cu orientare pe termen scurt.

In culturile cu orientare pe termen lung sunt valorizate austeritatea, parcimonia, perseverenta. Aceste societati sunt orientate spre viitor. Sunt societati monocronice, in care oamenii isi planifica atent activitatile si se angajeaza intr-o singura activitate la un moment dat; nivelul de concentrare in indeplinirea activitatilor este ridicat.

In culturile cu orientare pe termen scurt sunt valorizate respectul pentru traditie, sentimentul obligatiei sociale, tendinta de protejare a imaginii personale. Aceste societati sunt orientate spre trecut sau spre prezent. Sunt societati policronice, in care oamenii tind sa se angajeze in mai multe activitati deodata; nivelul de concentrare pe fiecare activitate este relativ scazut.

Prezentarea schematica a dimensiunilor de variatie culturala necesita unele precizari. Dimensiunile de variatie culturala formeaza un continuum, la extremitati se plaseaza individualismul/colectivismul, masculinitatea/feminitatea, distanta mare/mica fata de putere, gradul ridicat/scazut de evitare a incertitudinii; de-a lungul continuumului, diverse culturi se plaseaza in diferite puncte, conform indicelui rezultat din masuratorile sociometrice.

In acelasi timp, in toate culturile exista tendinte spre individualism si colectivism, spre masculinitate si feminitate, situatii in care distanta fata de putere si gradul de evitare a incertitudinii sunt mai mari sau mai mici .

Caracterizarea unei culturi ca individualista/colectivista, masculina/feminina etc. nu are valoarea unui diagnostic precis, ci este un cadru general de intelegere si interpretare a unor comportamente observabile in societate. Mai utila decat caracterizarea unei culturi este comparatia dintre doua culturi, care permite observarea unor diferente mai mari (complementaritate) intre acestea. In orice caz, dimensiunile de variatie culturala trebuie interpretate ca generalizari care permit predictii asupra comportamentelor sociale si individuale si care formeaza bazele explicarii unitare a diferentelor observate in comportamentul indivizilor proveniti din diverse culturi.

O cultura se manifesta ca o suma de paternuri culturale, importante in diferite grade pentru ansamblu; interactiunea dintre ele este complexa, iar formele posibile de manifestare sunt, in consecinta, variate. Aspectele specifice ale unei culturi pot fi rezultatul nu doar al unei dimensiuni, ci al interactiuni dintre doua, trei dimensiuni de variatie culturala. De exemplu, modul in care vorbitorii au tendinta de a interactiona cu strainii se plaseaza la intersectia specifica dintre doua axe: individualism/colectivism si evitarea incertitudinii. Astfel, membrii culturilor colectiviste se simt mai nesiguri cand interactioneaza cu persoane din afara grupului, in timp ce membrii culturilor individualiste nu fac aceasta diferenta.

Pe fondul unor trasaturi culturale comune apar variatii de la o regiune la alta a unei culturi, de la un grup la altul de indivizi, de la o subcultura la alta, ceea ce determina o relatie speciala a acestora cu ansamblul cultural in care se integreaza . Diferentele dintre culturi nu sunt intamplatoare, ci motivate, in proportii diferite, de factori geografici, istorici, religiosi, economici, sociali, politici etc.

CAPITOLUL II

PERSPECTIVE INTERCULTURALE

Relativismul cultural

Relativismul cultural este o conceptie potrivit careia niciun comportament nu poate fi judecat decat prin raportarea la contextul cultural in care acesta apare. Inainte de a valoriza conduitele unor indivizi, acestea vor fi relationate la fondul cultural de credinte presupus de mediul cultural de baza.

A te intreba asupra locului culturii tale in multitudinea culturilor lumii, a renunta la impunerea acesteia si a nu o mai considera ca singura demna de a fi impartasita, toate acestea tin de conceptul de relativism cultural considerat deseori ca un principiu de baza al abordarii interculturale in educatie. Succesul sau provine din decentrarea pe care o impune si din postulatul sau initial care doreste sa redea diversitatea operationala si pozitiva. Acest concept nu este ferit de interpretari excesive cand se refera, de exemplu, la valorile originale ale elevilor si le mentin intr-o artificialitate culturala care devine o entitate monolitica legata in intregime de un individ20.

Intr-o prea mare preocupare de a nu impune norme culturale grupurilor minoritare, persista pericolul de a le lasa in afara tendintelor (mutatiilor) societatii dominante care se adapteaza la noile contingente.

Noi modele apar in universul cotidian la care pot fi sensibili atat membrii societatii dominante, cat si cei ai comunitatilor minoritare. Nu se pune deci problema de a miniaturiza culturile aduse prin migratii economice sau politice care populeaza astazi societatea noastra. Barbatii si femeile de origini culturale diverse, care traiesc in acelasi spatiu, care ar trebui sa evolueze spre o situatie care ar putea depasi contradictiile, sursa de conflict sau de inertii, pentru a avansa spre o formatiune unitara. Termenul unitar pare inadecvat, dar ilustreaza vointa de a cerceta punctele de referinta comune. Clanet21 imagineaza un laborator de creatie culturala creat tocmai prin diversitatea culturala actuala. Aceste nuantari aduse relativismului cultural si acest elan spre punctele de referinta comune care permit si imbogatesc viata comunitara, par sa fie de acord cu orientarea actuala unei abordari interculturale, ce propune fiecaruia sa devina actor al schimbarii realitatii sale sau al reprezentatii sale culturale, evitand tradarile, culpabilitatile legate de adeziunea la noile puncte de referinta.

Problema care se pune este de a stii daca recurgerea la relativismul cultural, care se concretizeaza in discursul asupra respectarii diferentelor culturale, dezvoltat in Europa anilor 1980, nu a avut efecte perverse reinchizandu-le in teritorii. Preocupat de aceasta problema, Nicolet , referindu-se la psihologia sociala, se intreaba daca este posibil de a evita, intr-un demers considerat obiectiv, punerea in relief a diversitatii culturale, si de a intari in plus procesele de discriminare deja existente . Oullet pune aceleiasi probleme in legatura cu pedagogia centrata pe diferentele culturale. Astfel, spune el, "Proiectele de educatie interculturala, animate de intentii generoase de respectare a diferentelor, pot in realitate accentua problemele interactiunii sociale pe care urmaresc sa le solutioneze" Respectarea diversitatii este pozitiva cand este insotita, intr-o situatie multiculturala, de o cercetare a referintelor comune negociate.

Intr-o critica a relativismului cultural, antropologul Berthoud adreseaza o intrebare cercetarilor care conditioneaza toate celelalte aspecte ale relativismului . El se intreaba pe ce ,,se bazeaza aceasta capacitate cognitiva a antropologului de a putea gandi in mod obiectiv despre alteritate, astfel spus in afara efectelor ideologice si etice ale propriilor valori culturale" 24. El se adauga ca urmare a relativismului cultural; este in final un etnocentrism si o tendinta de raspandire a unei singure culturi, determinata a comportamentelor membrilor sai. El nuanteaza subliniind ca pentru anumiti antropologi de orientare relativista : valorile in ansamblul lor nu sunt decat partial relative la cultura pe care le inglobeaza. si ca studiul comparativ al culturilor vizeaza evidentierea, dincolo de particularitati culturale, a valorilor universale care sunt departe de a fi epifenomene, dar devin intrebari asupra tendintelor negative ("biais"-uri) de evitat intr-o cercetare interculturala sau intr-un demers pedagogic.

Rezultatele si analizele anumitor cercetari pot fi descreditate prin orbirea culturala care provine, de exemplu, din adeziunea cercetatorului la un model deficitar, norma etalon fiind cea care prevaleaza in culturile noastre. Aceasta preocupare se regaseste la Dasen care pune problema transmiterii cunostintelor si desprinderilor la nivelul de tehnici fara a impune in acelasi timp un model cultural, asa cum fac cercetatorii care se situeaza in cadrul paradigmei de cultura a saraciei si de educatie compensatorie. In scoala se fac deseori referiri la modelul deficitar si la pedagogia compensatorie in special. Aceasta se regaseste in judecatile asupra bilingvismului si asupra competentelor lingvistive ale copiilor emigranti. Nu uita sa sublinieze efectele relative ale prezentei observatorului in campul cercetarii, echivalenta semnificatiilor date cateodata acelorasi comportamente pentru toate culturile si interpretarile de tip cauza-efect ale aceluiasi fenomen nefiind similare, in toate gruparile culturale (privirea insistenta sau autoritatea parentala, de exemplu). Alte elemente complementare tin in mod simultan de rezietenta culturala a cercetatorului si de campul in care se desfasoara studiul. In ciuda constientizarii faptului ca trebuie sa priveasca din exterior materia studiata, el continua sa vada lumea, intre altele, prin reteaua culturala careia ii apartine si plecand de la propriile sale experiente. Se regaseste aici termenul de emic al cercetatorului Berry , care nu se poate debarasa de propria sa enculturatie. In sfarsit, locul in care se leaga relatia intre cercetator si copil nu este neutru si influenteaza, de asemenea, asteptarile si limbajul acestora. Astfel, spatiul scolar, cu tot ceea ce reprezinta in plan real si simbolic, locul unde s-au derulat convorbirile cu copiii, a avut cu certitudine o influenta asupra raspunsurilor lor.

Relativismul poate sa conduca si la acceptarea pasiva a formelor culturale aberante, chiar daca acestea sunt incompatibile cu propriile convingeri si angajamente. Se poate admite orice in numele relativitatii culturii. Daca relativitatea unei norme este ceva pozitiv, absolutizarea relativitatii conduce la inchiderea in sine si negarea altuia. Focalizarea excesiva pe singularitate, in detrimentul recunoasterii dimensiunii universale a umanului, afirmarea neconditionata a echivalentei sistemelor blocheaza initiativele sociale si educative. Relativismul cultural nu poate funda o etica pentru ca ceea ce este contingent nu poate genera universalitate.

Recunoasterea diferentei nu trebuie sa conduca la abandonarea principiului universalitatii. Se naste o tensiune intre singularitatea situatiilor si universalitatea valorilor. Intr-o perspectiva relativista, gestionarea conflictelor normelor este irezolvabila, pentru ca in absenta unor referinte de a transcende particularitatile nu pot sa apara solutii.

Conflictelor normelor are o baza contingenta si se actualizeaza intr-un context multireferential (marcat de istorie, economie, politic, social etc.). Rezolvarea unui conflict nu poate avea pretentia unei generalizari. Intr-o societate deschisa si plurala, conflictul nu este eradicat si nici nu se urmareste acest obiectiv. Doar sistemele totalitare urmaresc rationalizarea totala prin excluderea principiului noncontradictiei si al transparentei absolute. Rezolvarea trece printr-un necesar proces de argumentare si comunicare, ce permite acceptarea unui proces de obiectivare, de rationalizare, de cautare sau intronare a unui acord provizoriu.

2.2. Colecivism si individualism

Fenomenul migratiei antreneaza migrantul, in majoritatea cazurilor, in incorporarea si interpretarea trasaturilor culturii, ea insasi diversa, plecand de la propriul sau context si propriile sale repere culturale. El se afla astfel, de fapt, in situatia apartenentelor multiple care pot crea conflicte mai mult sau mai putin violente, dar care sunt indicatorii evolutiei sale. Totusi, constiinta apartenentei sale la societatea de origine nu are nimic static si, daca ea poate fi diferita la fiecare individ, se schimba de asemenea de-a lungul generatiilor. Primii imigranti vor reinterpreta dupa schemele culturii de origine trasaturile culturale ale societatilor receptoare pe care trebuie sa le adopte, in timp ce descendentii lor reinterpreta, dupa schemele noii culturi, trasaturile mostenite de la parinti.

Desi relatiile intre grupuri si intre indivizi nu explica totul, este important sa nu ignoram ca tipul de structura sociala, mai individualist sau mai colectivist, influenteaza comportamentele noastre. Aceasta variabila poate avea consecinte foarte concrete in comunicarea interculturala pe care ar trebui sa o dezvoltam cu copiii si familiile imigrante. Triandis crede ca acest aspect individualist sau colectivist, care il plaseaza pe individ si grupul sau in societate si fixeaza raporturile intre unul si celalalt, este o dimensiune foarte importanta a diferentelor culturale determinand comportamentul social. El subliniaza ca diferentele datorate raporturilor dintre grup si individ au fost studiate in multe domenii.

Interdependenta dintre membrii unui grup este mai importanta in societatile comunitare, la fel ca si rolurile jucate de fiecare in interiorul grupului. Acest tip de relatie pare mai rigid din aceasta cauza. Pe de alta parte, in societatile mai individualiste, comportamentele sociale sunt mai distante. Astazi clasa de mijloc occidentala valorizeaza autonomia persoanei si reusita sa, ignorand deseori mediul sau familial, de baza sau largit. Membrii sai au tendinta de a se defini prin raportare la ei insisi (eu) mai mult decat prin raportare la grupurile lor de apartenenta, tendinta a persoanelor membre ale culturilor comunitare. Aceste doua dimensiuni autorizeaza moduri de comunicare diferite intre indivizi si o distantare dificila a grupului pentru cei care provin din societatile comunitare. Dimpotriva, persoanele provenite din culturi mai individualiste vor avea uneori dificultati de adaptare intr-un grup de apartenenta punctual sau mai constant. Aceste dimensiuni pot reda problematica si conflictualitatea comunicarii interculturale. Acestea pot interveni foarte concret in relatia dintre profesor si elev si in contactele dintre familie si scoala.

Diferenta de organizare sociala nu ramane fara efect in relatiile dintre indivizi. Pastrand spiritul nuantelor intra-culturale, conform tipului de organizare a comunitatii din care provin copiii, se poate crede ca limba familiala va fi un instrument mai mult sau mai putin important al coeziunii identitare si a grupului.

Relatiile sociale mai mult sau mai putin ierarhizate si rigide din sanul comunitatii, delimitarea precisa a locului atribuit fiecaruia vor putea influenta implicarea scolara a copiilor si invatarea mai mult sau mai putin rapida a limbii tarii de primire si a limbii scrise. Fara sensibilizare fata de acest aspect, interpretarile date comportamentelor generate de aceste tipuri de socializari diferite pot provoca neintelegeri in clasa si in relatiile intre familie si scoala.

Aculturatie si relatiile etnice

Aculturatia este un termen care descrie fenomenul de imprumut al unor conduite si valori de catre un grup de la un alt grup cu care vine in contact. Factorii gradului de aculturatie sunt: nivelul si amplitudinea educatiei formale (ani obligatorii de scoala), extensiunea campului de interactiuni in reteaua sociala si de munca, varsta la care se intra in relatie cu grupul cultural diferit, statutul socio-economic al celor in cauza etc.

Aculturatia poate deveni patologica din cauza incapacitatii insertiei simultane a persoanei in doua sisteme culturale, sensibil diferite. In acest context apar crize de identitate culturala, cu repercusiuni importante asupra indivizilor in cauza sau asupra colectivitatilor din care fac parte.

Amestecul cultural constituie un proces de interferenta a bagajelor culturale relativ eterogene, conducand la crearea unei structuri simbolice de un cu totul alt aspect. In centrul acestei interferente se afla amestecul axiologic, respectiv procesul de recreare a semnificatiilor valorice, in functie de diferitele sisteme existentiale de referinta. Altul impune un joc dialectic de inchidere si deschidere fata de mine si fata de universul valoric inconjurator. Altul ma obliga sa ma recunosc ca un intreg procesual si interactiv. Intalnirea interculturala este un fel de aculturatie ce determina o reasezare a valorilor personale, o alta dispunere ierarhica a lor, necesara unei noi asezari.

La intrarea in tara de imigrare, strainul, adult sau copil, se va afla intr-un proces de adaptare mai mult sau mai putin rapid, mai mult sau mai putin intens, dupa diferiti parametrii: locul si rolul imigrarii in tara gazda, faptul de a alege sau a se supune migratiei, durata si obiecitvul proiectului migratoriu, statutul social si economic al comunitatii de origine in societatea gazda, insertia scolara sau profesionala, spatiul in care locuieste, varsta, faptul de a fi singur sau in familie etc.

Abou considera problema aculturatiei in functie de relatiile interetnice, iar cultura este definita, dupa el, in cadrul unitatii etnice. Cultura unei etnii nu este niciodata omogena, iar emigratiile interne, pun cateodata probleme de aculturatie tot atat de stringente ca imigratia propriu-zisa.

Aculturatia variaza nu numai in functie de tipul de contact intre populatii, ci si in functie de caracteristicile lor. Abou observa ca distanta mai mare sau mai mica existenta intre culturile in contact va avea o incidenta asupra aculturatiei, la fel ca gradul prestigiului pe care il au culturile care se invecineaza si omogenitatea lor mai mare sau mai scazuta. Mai mult, pentru a defini genul aculturatiei, trebuie sa se tina seama de modul in care se organizeaza contactele intre comunitati. Abou ne releva trei moduri de aculturatie : spontana, fortata sau impusa.

Aculturatia este spontana atunci cand nu exista contact permanent intre populatiile respective, dar exista mediatori suficient de puternici, ca piata economica, exportul de produse, importul de ideologii politice.

Aculturatia este fortata cand situatia o impune, dar pana intr-un anumit punct, pentru ca modalitatile sunt lasate la initiativa grupurilor. Se considera astfel ca diferite imigratii economice sau politice, in societatile pluraliste, pot pastra un timp institutiile si traditiile care le sunt proprii.

Cand experienta intalnirii a doua culturi se traduce printr-o deculturatie a personalitatii, atunci aceasta este negativa; cand face posibila o reorganizare culturala a personalitatii, este pozitiva. Exista deculturatie cand barbatul, femeia sau copilul, sfasiati intre doua culturi care nu ajung la conciliere, sunt in mod profund afectati. Criza de identitate pe care o traiesc risca sa provoace sentimente de inferioritate, angoasa, agresivitate, tulburari grave. Deculturatia este evitata cand aculturatia partiala este stabilita fara a necesita o ruptura totala. In general, imigrantii adulti pot gasi un echilibru in coabitarea cu un pol exterior apropiat societatii gazda (campul muncii, administratia etc.) si un pol interior apropiat culturii de origine (universul familial, timpul liber etc.). Uneori, copiii sunt cei care rup echilibrul punand sub semnul intrebarii modul de functionare a culturii. Acesti copii, crescuti intre scoala, casa si culturile respective, sunt constransi la o adaptare constanta si frecventa care cere o reorganizare culturala. Aceasta este pozitiva cand ,,aculturatia are drept consecinta o imbogatire a personalitatii subiectului, cand ii dezvolta creativitatea" (Abou).29De multi ani, se ocupa de minoritatile care traiesc in Canada si studiaza situatiile in care grupurile culturale sunt in contact. Cercetarile sale l-au condus la studierea procesului de adaptare si de aculturatie in societatiile care, pentru diferite motive, primesc grupuri de emigranti economici sau politici. El precizeaza ca aculturatia poate fi considerata ca un fenomen de grup dar, mai recent, conceptul s-a extins pentru a cuprinde dimensiunea individuala numita aculturatie psihologica. Se observa, totusi ca grupurile dominante si grupurile de aculturatie nu sunt autonome. Este evident ca grupul de aculturatie va suporta schimbari mai importante, dar aceste schimbari si intensitatea lor nu vor fi aceleasi timp in functie de caracteristicile grupului dominant si grupului de aculturatie. Adaptarea grupului de aculturatie va depinde, pentru multe din situatiile economice, demografice, politice ale grupului dominant, de politica sa de imigrare si de primire a noilor veniti.

Dupa Berry , sase tipuri de schimbari insotesc aculturatia : schimbari fizice (locuire, urbanizare etc.), schimbari biologice (noi boli, alimentatie etc.), schimbari politice (pierderea autonomiei, a drepturilor etc.), schimbari economice (somaj, salarii etc.), schimbari culturale (limba, religie, educatie etc.) si schimbari sociale (noi relatii interindividuale si intergrupale etc.). Intr-o situatie de migratie, toate aceste schimbari se vor produce mai mult sau mai putin rapid si in conditii mai mult sau mai putin bune.

Aceasta lista de schimbari poate fi inteleasa ca un avertisment pentru scoala fata de adaptarea rapida si fortata care este ceruta copilului nou venit. Pentru binele sau scolar (succesul scolar) i se cere cumularea unei adaptari rapide, o aculturatie rapida si noi cunostinte care sunt, bineinteles, cele legate de limba.

Problemele individuale de schimbare a comportamentului, de identitate si de stres al aculturatiei se adauga modificarilor resimtite prin intermediul familiei. Avand in vedere faza de adaptare in care se situeaza familia si copilul, nu se poate sa nu gandim ca ar putea exista repercursiuni asupra scolaritatii elevului, asupra disponibilitatii sale cognivtive si asupra investitiei parintilor in scoala. De altfel, rezultatele scolare ciclice ale unor copii pot fi relevatoare pentru fazele procesului de adaptare. Schimbarile psihologice observate de Berry in cursul aculturatiei pot avea uneori consecinte favorabile, ca ameliorarea conditiilor economice, medicale etc. si, pe de alta parte, consecinte negative, cum ar fi confuzia identitara, stresul aculturatiei etc.

Integrarea redefineste individualitatea in contextul unor noi repere culturale,prin integrare persoana poate castiga ceva, se amplifica spiritual, prin asimilare aceasta pierde substanta proprie si se pierde pentru totdeauna.

2.4. Procesul de adaptare

Berry propune o distinctie intre adaptare si aculturatie, pornind de la experienta sa cotidiana. Acesta prezinta patru rezultate ale strategiilor de adaptare, de fapt, patru tipuri de aculturatie (asimilare, integrare, separare-segregare, marginalizare) la care se ajunge in functie de raspunsurile la doua intrebari: prima are in vedere daca e importanta sau nu pastrarea identitatilor si caracteristicile culturale (cutume, limba, religie etc.) si a doua priveste vointa de a stabili relatii cu alte grupuri din societate. De asemenea este luat in considerare intensitatea legaturii pe care individul doreste sa o pastreze cu cultura sa de origine sau vointa sa de a se deschide spre alte culturi.

Cazul asimilatiei presupune abandonarea completa a identitatii culturale in favoarea comunitatii dominante. Acest abandon este mai frecvent o constrangere a societatii gazda decat o alegere voluntara si, in acest sens, scoala are intotdeauna o forta asimilatoare extrem de puternica. Asimilarea este o realitate pentru multi emigranti, desi deseori se pune problema integrarii mai mult decat cea a asimilarii, exigentele scolare si lingvistice, in mod special, nu ofera alternativa.

In procesul de integrare, subiectul pastreaza o parte din specificitatea sa culturala, facand parte din unele structuri ale societatii dominante. Integrarea nu este realizata printr-o miscare unilaterala a nou venitului spre societatea dominanta. Se aseamana cu un proces multidimensional, in care toate elementele partii integrante sunt redefinite de catre noul venit, iar fiecare integrare provoaca o noua elaborare a integritatii societatii in schimbare. Aceasta situatie pare deseori cea mai echilibrata si poate satisface exigentele individului si ale comunitatii.

In cea de segregare/separare, fie individul doreste pastrarea identitatii sale culturale intacte, fie societatea dominanta impiedica stabilirea tuturor relatiilor. In sfarsit, procesul de marginalizare se afla intr-un alt tip de aculturatie (aseamanator cu segregarea), din cauza ca aceasta nu este voluntara, iar societatea dominanta joaca un rol fundamental in practica marginalizarii.

Berry este de acord ca nici unul din tipurile de aculturatie propuse nu reprezinta o alegere libera si de bunavoie din partea unui individ - cu aceasta fiind de acord si Berry. Chiar daca ponderea si politica explicita sau implicita a societatii dominante asupra comunitatii de origine a persoanei respective poate fi interpretata diferit conform celor patru tipuri, aceasta joaca un rol foarte important in intregul proces de adaptare.

Imigrantul in situatia de aculturatie, de continuua schimbare sociala, oricare ar fi tentatiile, refuzurile sau negocierile sale, este evident ca acesta este in interactiune cu un alt univers cultural, un alt sistem social: cel al culturii din tara-gazda.

Exista mai multe teorii referitoare la procesul de adaptare al imigrantilor. Una dintre ele considera ca imigrantii sunt asimilati de catre noua societate, pe o perioada de doua sau chiar trei generatii, iar la sfarsitul acestui proces de asimilare nu mai sunt vizibile diferentele dintre noii veniti si copiii lor, pe de o parte si societatea-gazda, pe de alta parte, poate doar in privinta numelui si a infatisarii (culoarea pielii etc.). Putem considera astfel ca procesul de asimilare conduce la abandonarea de catre toate partile implicate a anumitor elemente ale propriei culturi si identitati si preluarea altora din alte culturi, astfel incat rezulta un amalgam de elemente provenind atat din culturile imigrantilor cat si din cultura gazda.

Ca o consecinta, o intreaga noua cultura ar lua, astfel, nastere. Alti autori privesc procesul de asimilare dintr-un punct de vedere unilateral, care pretinde conformarea imigrantilor la cultura dominanta, procesul realizandu-se in etape, iar la sfarsit se sterg diferentele dintre noii veniti, copiii lor si societatea-gazda, atat privind situatia sociala cat si orientarea culturala a primilor.

Principalul impediment in validarea acestei teorii a fost reprezentat de faptul evident ca, si dupa cateva generatii, se pot observa inca diferente culturale intre imigranti si copiii lor, pe de o parte si societatea-gazda, pe de alta. De asemenea, este evident ca acele comunitati dezvoltate in urma fenomenului de migratie doresc sa-si intareasca propria identitate culturala, uneori in ciuda a faptului ca proprii membri pot avea o participare activa si deplina in cadrul societatii-gazda. Cu alte cuvinte, aceasta participare activa si deplina in cadrul societatii gazda nu implica, neaparat, abandonarea identitatii culturale specifice. Astfel, ceea ce a fost etichetat initial ca asimilare, se dovedeste a avea doua dimensiuni, care nu coincid in mod necesar, o dimensiune structurala si alta culturala.

Prima arata cresterea participarii sociale a persoanelor si a grupurilor in societatea larga, in special la nivel institutional (piata muncii, educatie, sistem de sanatate etc.), in timp ce a doua (dimensiunea culturala) semnifica procesele de reorientare a valorilor si identificare culturala a imigrantilor. Schimbarile intr-o dimensiune nu implica, in mod necesar, schimbari in cealalta. De obicei, in literatura de specialitate, cand se fac referiri la cresterea participarii institutionale se utilizeaza termenul de integrare, iar cand ne referim la schimbari culturale se utilizeaza termenul de aculturatie. Cu cat se intelege mai bine natura relatiilor existente intre aceste doua dimensiuni, cu atat politicile in domeniu vor avea mai mult succes. Aculturatia reflecta faptul ca totala asimilare in cultura principala nu reprezinta singura optiune si, de asemenea, nu este o cerinta absoluta pentru succesul procesului de integrare. Acest termen se refera, mai degraba, la fenomenul prin care imigrantii preiau gradual anumite elemente majore ale mediului cultural inconjurator, fara insa a abandona complet propria identitate culturala originala.33 In momentul de fata, multi imigranti pastreaza legaturi cu tarile, culturile si religiile de origine si, bineinteles, cu membri ai propriilor comunitati. Aceste contacte transnationale sunt facilitate, in zilele noastre, de procesul de globalizare. Aculturatia nu este un proces unilateral, in ideea ca si populatia-gazda poate, in egala masura, prelua anumite elemente ale culturii imigrantilor. Acest lucru este vizibil in manifestari culturale multietnice (mancaruri traditionale, muzica etc.), de obicei, in medii multiculturale, cum sunt marile orase din Europa. Dar aproape intotdeauna, populatia de imigranti se adapteaza mai mult schimbarilor mediului decat populatia-gazda.

De obicei, cand se discuta despre politici sociale vizand integrarea imigrantilor, se are in vedere mai mult dimensiunea institutionala, caile de a promova participarea imigrantilor in sistemele institutionale majore ale societatii, si mai putin dimensiunea culturala. In trecut, se credea ca aceste doua dimensiuni merg mana in mana ca doua fete ale aceleiasi monede. Astazi se recunoaste ca relatia dintre integrare si aculturatie este mult mai complexa si procesul de aculturatie ar trebui analizat si monitorizat separat. Desi termenul de aculturatie este foarte relevant pentru dimensiunea culturala, cultura joaca un rol important in toate celelalte dimensiuni ale societatii(sociala, economica, legala, politica).

2.5 Constructia identitara. Metamorfoze posibile

Copii proveniti din familii emigrante nu au cunoscut toti acelasi traiect migrator. Se pot lua in considerare cel putin trei cazuri(Perregaux si Togni).

In primul caz, copiii sunt veniti impreuna cu parintii si intreaga lor familie se situeaza pe pozitia de imigranti la prima generatie, in curs de a interpreta trasaturile culturii receptoare in functie de experientele culturale originare.

In al doilea caz, copiii provin din familii la a doua generatie de la imigrare si se afla deci intr-un mediu care interpreteaza plecand de la o aculturatie mai veche, trasaturile culturii de origine.

In fine, in al treilea caz, familiile se reunesc, copiii alaturandu-se parintilor sau mama si copiii alaturandu-se tatalui care a trait deja o perioada mai lunga sau mai scurta de timp in tara gazda. Membrii familiei nu au deci in totalitate aceeasi grila de interpretare culturala a aceluiasi moment, de unde iau nastere conflicte familiale uneori violente.

Ce se intampla cu practicile educative variate, care depind de factorii culturali ce sunt plasati intr-un mediu social, economic, politic si ecologic special, cand asistam la schimbarea rapida a mediului fizic sau social ? Cum se prezinta ele cand valorile familiale nu mai corespund cu cele ale societatii majoritare ? Este o problema cu care familiile imigrante sunt confruntate frecvent. Emigratia introduce schimbari in structura familiala si modifica echilibrul sistemului. Distributia rolurilor muncii si autoritatii se modifica intre parinti, si adaptarea sociala, care trebuie sa se realizeaze in unele familii, poate fi lunga si dureroasa. Bulversarile legate de schimbare, de dificultatea de a da semnificatii practicilor noii societati, intr-un cuvant, procesul de aculturatie trece prin etape diverse si complexe.

Este foarte important sa nu se uite dificultatile procesului de transformare fizica culturala pe care imigrantul o are de realizat. Caci nu este vorba de a abandona simple conduite pentru a le inlocui cu altele. Adaptarea impune invatarea unei noi limbi cu toate elementele verbale si extraverbale pe care le implica, a unor noi coduri sociale, atitudini diferite si a altor modalitati psihologice.

Adaptarea nu este un proces liniar si schimbarile nu vor fi aceleasi pentru fiecare sector al vietii si pentru fiecare membru al familiei, ceea ce poate duce la conflicte. Dificultatile adaptarii mamei imigrante de curand, care se afla deseori izolata intr-un context strain, par a avea repercursiuni particulare asupra interactiunilor sale cu copilul. Uneori, dupa un anumit timp si in bune conditii de contact, unele comportamente si valori sunt preluate de la cultura tarii gazda si altele sunt conservate. Pe de alta parte, intr-o familie in nesiguranta, datorita schimbarii si dificultatilor, parintii, mai ales mama, nu mai pot sa ofere copilului o securitate eficienta. Acesta isi construieste identitatea intr-un mediu pe care il poate resimti ca ostil si in care trebuie sa respecte noi repere spatiale, sociale, lingvistice sau spatio-temporale. Mama, angajata ea insasi intr-un proces de schimbare, facand fata dificultatilor noii vieti cotidiene, nu se mai poate asocia schimbarilor traite de copil. Dupa perioada de aculturatie, coeziunea sociala sau familiala a grupului deplasat poate lipsi si se asista uneori la o pierdere a sensului practicilor educative si punctelor de reper, fara ca astfel sa poate fi dat un sens noilor practici. O noua adaptare sociala necesita o securitate suficienta. Cu cat insecuritatea creste, cu atat creste si nevoia de securitate, iar dupa faza de aculturatie traita de mama, copilul emigrant, cand ar avea mai multa nevoie de securitate, va avea mai putina.

Institutiile educative ale societatii gazda au deseori dificultati in a accepta obiceiurile familiilor de emigranti, si doresc sa intervina schimbari in practicile familiale. Mama se gaseste uneori in situatii de nestiinta greu de acceptat. Intr-adevar, de generatii, rolul sau social si cultural cel mai important a fost de a creste copiii si de a le transmite practicile si simbolurile care nu sunt nici intelese, nici adecvate in tara gazda. Nu trebuie insa generalizat. Nu toate mamele se afla in fata acelorasi dificultati in functie de varsta, locul de origine, caracterul lor, dar cum s-a vazut, fenomenul migrator prin el insusi este un factor de redefinire culturala, deci de redefinire a locului individual in familie, in societate. Acesta este insotit de noi raporturi fata de deprinderi, cunostinte si deci fata de scoala.

Fiecare individ reinterpreteaza, reelaboreaza trasaturile culturale ale comunitatii sale in functie de alte specificitati identitare ale sale, cum ar fi varsta, sexul, locul in familie, in comunitate si societate, legaturile create si experienta sa de viata . Astfel, recent, mai multi cercetatori au aratat ca, intr-o aceeasi familie, alegerile facute sunt foarte diverse, atunci cand este vorba de cetatenie, de reproducerea schemelor culturale puternice ale societatii de origine sau de indentificare cvasi-completa cu societatea gazda. Demonstrand imposibilitatea unei descrieri exhaustive a unei culturi sau a unei identitati, pericolul de a impietri culturile si de inchide in ele grupul care le apartine fara a astepta evolutia individuala si colectiva. Cultura si indentitatea culturala sunt notiuni plurale caci nici o persoana nu este familiarizata cu toate aspectele culturii sale, prin acestea intelegandu-se subculturile care variaza in functie de varsta, sex, religie, statut profesional etc.

Identitatea sociala care se elaboreaza o data cu apartenenta la un grup este in mod evident foarte importanta in formarea identitatii personale, dar experientele noi, modificarea reprezentarilor, adeziunea la noi valori si racordarea la un loc si la o data determinate pun problema iluziei stabilitatii si coerentei identitatii. Recurgerea la notiunile de fluctuatie identitara si de strategii identitare este esentiala pentru tratarea identitatii emigrantului sau copilului emigrant, de vreme ce caracteristica lor este tocmai schimbarea. Fenomenele migratorii sunt prin esenta fenomene de modificari psihologice si sociale.

In concluzie, se observa ca, foarte timpuriu, copilul isi asuma o imagine proprie care corespunde ierarhizarii comunitatilor in societate, la un moment dat al existentei lor.

Rupturile, specificitarea situatiilor de emigrare, modificarile punctelor de reper familiare, verbale si non-verbale, elaborarea si reelaborarea identitara si culturala a copilului vor avea importanta in viata sa scolara. Invatarea orala, apoi in scris a celei de a doua limbi se va inscrie intr-o geografie afectivo-cognitiva pe care o va defini si in care institutorul va juca un rol. Formarea de specialisti pentru o abordare interculturala in educatie este foarte importanta. In functie de cadrul de referinta, institutorul va putea, mai mult sau mai putin, sa ajute copilul in negocierile pe care acesta va trebui sa le realizeze cu scoala, cu familia si cu el insusi.

Se stie ca orice identitate se construieste in cadrul unei relatii de diferenta - asemanare cu ceea ce este altul. Problema identitatii culturale este una dintre cele mai urgente si mai complexe chestiuni ce trebuie rezolvate de comun acord. Circumstantele actuale, caracterizate prin multiplicitatea schimburilor, deschiderea frontierelor, cresterea masiva a circulatiei oamenilor si ideilor pun sub semnul intrebarii conceptiile traditionale asupra identitatii.

2.6. Dificultati relationale in perceperea stimulilor culturali diferiti

De multe ori, deosebirile interumane servesc drept alibi pentru a adanci si mai mult separatiile si distantele dintre noi. Starea de confuzie se adanceste si vizeaza chiar componentele intraculturale. Simplul contact, prin punerea unor grupuri cultuale unele langa altele, nu conduce automat la o interactivitate optima. Impactul se poate sesiza atat la nivel grupal (prin asimilare, segregare sau integrare), cat si la nivel individual (fie prin respingerea culturii de origine, fie prin blamarea noii culturi).

Valoarea ,,straina poate primi mai multe semnificatii atunci cand se incearca neutralizarea efectelor ei perturbatoare asupra eului. Exemplific prin modalitatile de ,,egocentrizare puse in evidenta de Camilleri si Vinsonneau.36

,,similizarea", ce se manifesta prin ignorarea diferentei si prin confundarea voita a valorii straine cu o valoare personala.

,,categorizarea" sau fabricarea unei scheme generalizante pentru o serie de comportamente straine eterogene; cei care nu sunt ca noi primesc niste etichete de identificare (uneori peiorative), prin decuparea simplista a unor elemente care, in realitate, sunt mult mai complexe si greu de identificat (tinerii, tiganii etc.); acest procedeu este discutabil intrucat el se realizeza prin suprageneralizare, prin construirea si folosirea unor stereotipuri

,,tratamentul disonantei , adica incercarea de a rezista la schimbarea structurilor noastre familiare, de a pastra cu orice pret reprezentarile noastre cele mai adanci despre realitate si despre noi insine.

Coerenta complexa apare atunci cand individul, aflat intr-un conflict cultural, face efortul de a-si reconsidera platforma identitara, conturandu-si o noua formatiune valorica ce creeaza impresia unei coerente. Acest efort primeste mai multe materializari:

-forma compromisului, cand, dintr-un instinct pragmatic, unele valori ale alteritatii sunt retinute si ,,jucate" numai atunci cand este cazul

-investirea simultana a eului cu valori ce din mai multe directii; individul isi apropriaza acele valori care-i garanteaza la un moment dat pastrarea sau intarirea rol-statusului;

-reinterpretarea propriului fond valoric si descoperirea" in patrimoniul propriu a unor valori ale alteritatii pentru a se justifica adoptarea unor noi conduite (egalitatea sexelor, rationalismul stiintific, democratia etc.); ansamblul cultural este supus unei reajustari, prin supralicitarea unor elemente valorice secundare (sau chiar inexistente), doar din dorinta de a ,,pastra" identitatea originara;

-admiterea principala a valorilor straine, dar neconcretizarea lor in practicile comune; valorizarea este partiala intrucat ea este suspendata in intervalul de la reprezentare (constientizare) la realizare

-structura de noi conduite culturale si inlocuirea celor vechi ( de pilda, instruirea femeii la acelasi nivel ca si barbatul pentru a-i maximiza insertia spre rolurile sociale moderne).

Cunoasterea si intelegerea altuia sunt procese progresive si complexe. Este firesc ca primele contacte cu alteritatea sa fie insotite de sentimente de insecuritate si frica, de angoasa sau chiar de ura fata de celalalt. ,,Aceasta experienta a abisului dintre mine si altul ma socheaza, nu o percep, chiar daca ea ma anihileaza, poate pentru ca o neg. Fata de strainul pe care il refuz, dar cu care ma identific totodata imi pierd limitele, nu mai am continut, amintirile experientelor pe care le-am lasat sa cada ma inunda, imi pierd consistenta. Multiple sunt variantele nelinistii fata de strain : toate reitereaza dificultatea mea de a ma plasa in locul altuia si refac traiectul de identificare- proiectie care trimite la fundamentul ascensiunii mele catre autonomie."

CAPITOLUL III

STUDIU DE CAZ: MODELE DE MIGRATIE ROMANEASCA

3.1 Fenomenul migrarii romanilor

Caderea regimurilor comuniste din estul Europei, urmata de procesul extinderii Uniunii Europene spre estul continentului au dus la redobandirea de catre persoanele aflate aproape o jumatate de secol dupa Cortina de fier a unui drept fundamental garantat de orice societate democratica si care lor le-a fost interzis pentru o lunga perioada: dreptul la libera circulatie. Posibilitatea exercitarii acestui drept de catre populatia romana a avut ca efect o ampla miscare migratorie, fie temporara, fie definitiva.

Daca principala motivatie a emigrarii de dupa 1989 o reprezinta situatia sociala si economica precara din Romania, o data ajunsi in tarile-tinta, romanii s-au vazut nevoiti sa faca fata unei provocari de o cu totul alta factura: incercarea (nu de putine ori dramatica) de insertie la nivel social si de adaptare la nivel etnocultural in cadrul societatilor-tinta, in conditiile unei situatii complexe care presupune existenta unor relatii multiple si "polifonice" cu diferitele grupuri nu doar ale societatii-tinta, ci si ale societatii de provenienta.

In aceste conditii, devine evident faptul ca analiza problematicii deloc simple legate de definirea parametrilor identitari de pe pozitia statutului de imigrant (fie el legal sau ilegal) are nevoie de o abordare a raporturilor de forta, care se stabilesc intre diversele forme de manisfestare a grupurilor umane prezente intr-o societate.

In functie de durata rezidentei si formele de incorporare in societatile de destinatie, Dumitru Sandu propune mai multe straturi ale diasporei romanesti recent emigrate .

Pe de o parte, sunt aceia pentru care migratia a insemnat o posibilitate de mobilitate nu numai spatiala, dar si o crestere a status-ului lor social: specialisti inalt calificati, mici antreprenori, muncitorii angajati formal si integrati in variate sisteme si scheme de protectie sociala. Acestia de regula nu numai ca sunt si rezidenti legali ai tarilor respective, dar si-au reunificat familiile, si-au dezvoltat competente lingvistice si culturale, relationeaza cu statele in care traiesc. Pe termen lung nu exclud revenirea in tara, dar pe termen mediu isi intaresc radacinile in tarile de emigrare.

O a doua categorie o reprezinta cei care sunt integrati aproape exclusiv pe piata fortei de munca, fara alte semne notabile de integrare sociala (muncitorii in strainatate). Majoritatea lor lucreaza informal (la negru), ceea ce nu inseamna neaparat ca nu au relatii de munca relativ stabile sau de durata. Data fiind nevoia economiei de forta de munca ieftina, este destul de frecvent ca autoritatile sa tolereze existenta acestui strat. Cu toata permisivitatea, imigrantii romani evita contactul cu autoritatile si institutiile publice, in solutionarea problemelor lor ei se bazeaza cu precadere pe retele sociale private. Nu exclud nici un sejur foarte indelungat in strainatate, nici o revenire si o sedere de durata in Romania.

O a treia categorie o putem numii oportunistii, imigranti care nu au o pozitie stabila pe piata fortei de munca, cu angajari ocazionale si de scurta durata. Pentru a-si duce traiul, apeleaza la o multitudine de surse alternative, folosesc toate ocaziile care se ivesc, inclusiv actiuni criminale. Precaritatea modului de a capata resurse este dublata de cea a conditiilor de viata.

Criza economica actuala are un impact diferentiat asupra acestor categorii. Imigrantii chiar daca sunt mai vulnerabili (fiindca sunt primii concediati) decat muncitorii autohtoni, totusi beneficiaza de o anumita protectie. Remigratia lor este relativ putin probabila. Categoria muncitorilor in strainatate este intr-o alta situatie. Pe de o parte, sectoarele in care lucreaza pot fi afectate de recesiune (constructiile), pe de alta - in contextul unui somaj in crestere, valoarea relativa a pozitiilor pe care le ocupa pe piata fortei de munca se schimba, ei putand intra in competitie cu muncitorii autohtoni. In functie de posibilitatile care se ivesc in Romania, acestia pot lua serios in considerare reintoarcerea (definitiva, temporara) in tara. Oportunistii sunt afectati partial de aceasta criza. Cei care isi

asuma situatia in speranta unui viitor mai bun pot fi descumpaniti si se pot decide pentru reintoarcere.

Ratiunile de a migra sunt combinatii de aspecte care ii determina pe romani sa isi evalueze mediul si perspectivele actuale. Cauza reala a celor care au plecat in strainatate, invocand studiul, este cautarea unor conditii si a unor mijloace mai bune de a obtine un standard de viata superior si slujbe acceptabile. De asemenea, ei traiesc o experienta culturala, avand posibilitatea de a descoperi tari, culturi si locuri noi, combinandu-se astfel cu un mediu de lucru satisfacator.

Principalele tari de destinatie au ramas Italia (pe locul 1) si Spania (pe locul al doilea, dar cu o pondere crescuta), Canada si Marea Britanie - releva studiul intitulat 'Cu bine, din Europa!', lansat la Bucuresti, de Asociatia Nationala a Birourilor de Consiliere pentru Cetateni (ANBCC)39.

3.2 Speranta, motorul emigrarii romanilor in Spania

Amploarea fluxului migratoriu roman, in particular, a luat prin surprindere populatia locala. Daca in 1997 se aflau cu putin peste 2.000 de imigranti romani legali in Spania, astazi numarul lor a depasit jumatate de milion, reprezentand astfel al doilea grup majoritar de emigranti din aceasta tara (dupa marocani)40.

Cu toate ca fluxul de romani a inceput dinainte, intrarea Romaniei in UE a avut o puternica influenta asupra acestui fenomen. Integrarea nu numai ca a facilitat imigrarea romanilor in spatiul european, dandu-le posibilitatea de a-si revendica drepturile comunitare, ci a reprezentat, totodata, oportunitatea inedita de a alege noua tara-gazda in functie de preferinte si conjuncturi personale. Din acest punct de vedere, este interesant de observat ca Spania si Italia au devenit tarile europene preferate de imigrantii romani

Se pare ca in Spania exista o puternica prezenta a economiei clandestine, oferind astfel posibilitatea de a gasi rapid locuri de munca. Acesta poate fi un element important, insa nu explica de ce romanii, in particular, alcatuiesc cele mai mari grupuri de imigranti din aceasta tara. Indicele demografic al Romaniei, comparativ cu restul tarilor recent intrate in Uniune, poate explica proportia mai mare a imigrantilor romani in tarile gazda.

Fara nicio indoiala insa un factor de mare importanta pentru care romanii aleg Spania pentru a incepe o noua viata este dimensiunea culturala. Sangele latin apa nu se face, iar similitudinea limbii romane cu spaniola faciliteaza mult invatatul acestora. Nu este surprinzator ca multi romani din Spania afirma ca au cunostinte de limba dinainte de a veni aici, invatand-o, printre altele, din telenovelele latino-americane difuzate in Romania.

Valul tsunami de romani doritori de o viata mai buna in Spania nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Pentru inceput, munca la negru e relativ usor de gasit, iar limba se invata repede. Celor care opteaza sa-si legalizeze statutul, agentiile guvernamentale le faciliteaza incadrarea in campul muncii, specializarea in domenii profesionale cautate, precum si subventii pentru locuinte sau scolarizarea copiilor. Se munceste mult, ce-i drept, dar cei care sunt aici de mai multi ani sustin deseori in convorbirile directe ca se poate trai o viata mai buna, cu perspective de viitor si fara grija zilei de maine, nu ca in Romania.

Rasfoind forumurile romanilor din Spania, am constatat ca astfel de afirmatii sunt pe cat de comune, pe atat de interesante, avand in vedere ca imigrantul roman tipic nu pare sa fi fost muritor de foame in Romania. El nu a fost somer, nici cersetor, nici om al strazii. Dimpotriva, studiile despre imigrantii romani in Spania arata ca majoritatea aveau locuri de munca, atat calificate, cat si necalificate, in Romania. Un alt studiu al Centrului National Roman de Statistica arata ca, in 2006, 57% dintre romanii care optau sa paraseasca tara aveau studii superioare .

Ceea ce studiile sociale 'la rece' si cifrele statistice nu pot arata insa, se poate descoperi intr-o discutie intre compatrioti, de pilda, la bar: ca nici locurile de munca, nici studiile superioare nu-ti asigura in Romania perspectiva unei vieti mai bune; in tara exista inca o etica de munca bolnava, supravietuitoare intr-un sistem letargic si corupt. In Spania, toti imigrantii romani asigura ca cine vrea cu adevarat poate sa isi imbunatateasca situatia economica si sociala.

Munca este rasplatita si efortul apreciat. Astfel se poate explica faptul ca mana de lucru romaneasca in agricultura si constructii este cea mai cautata. Intreprinzatorii spanioli stiu deja ca, in general, romanii sunt motivati sa munceasca si o fac bine.

Drumul pana in capitala Spaniei este un chin care dureaza trei zile, dar toti acesti oameni il suporta cu stoicism. Le este teama sa mearga cu avionul, desi este mai simplu si de multe ori mai ieftin. In fiecare zi, din Bucuresti pornesc autocare spre Spania, cu opriri in orasele mari din tara pentru a culege pasageri. Chiar daca procentul calatoriilor a scazut in ultimul an, motivul nu este doar intoarcerea romanilor din cauza crizei, ci si faptul ca imigrantii sunt din ce in ce mai obisnuiti sa mearga cu avionul. Muncesc cateva luni in Spania, dupa care se intorc o vreme in tara. Apoi ciclul se repeta. Isi fac o viata si aici, si acolo.

In marturiile ce le-am citit pe forumul romanilor, intitulat Spania Romaneasca43, se pare ca majoritatea slujbelor in agricultura sunt disponibile doar in sudul Spaniei, si in general cei care accepta sa plece pe termen lung sunt cei necasatoriti sau cupluri fara copii. Pentru femei este mult mai usor deoarece o mare parte lucreaza ca menajere sau au grija de copii sau persoane batrane si bolnave. Din analiza a rezultat faptul ca foarte des relatiile imigrantilor se limiteaza la membrii propriei familii sau la membrii familiei extinse care stau in aceleasi zone. Aceasta izolare in interiorul spatiului familial duce la o logica de exploatare in interiorul grupului conational si propaga neincrederea dintre romani.

Familia ramane nucleul esential in interiorul careia se realizeaza procesul de migratie, creandu-se legaturi si activitati care depasesc granitele. Intre romanii atat de numerosi din afara granitelor nationale nu se regaseste un ,,sentiment de diaspora'', de apartenenta la o comunitate imaginara, iar acest fapt explica de ce nu exista proiecte colective indreptate spre comunitatile de provenienta. Astfel, un zidar din Madrid care a lucrat aproximativ trei ani condamna mecanismele de exploatare din interiorul comunitatii:

,,Singurele persoane in care am incredere sunt sotia si copiii mei. Aceia care aufacut multi bani in Spania sunt aceia care au pornit inaintea mea, deja din 1994. Acestia nu vor sa vorbeasca cu noi, isi dau aere, ne trateaza ca fiind inferiori. Daca unul are servici, castiga 1200 de euro pe luna, pentru nimic in lume nu vine sa te ajute! Sunt si romance care profita de alte romance: de exemplu, iti cer 600 de euro si apoi iti fac rost de servici" (Mihai) .

Indiferent de momentul in care s-a emigrat, casa reprezinta pentru toti prima investitie transnationala. Acest lucru e legat de aspectele culturale traditionale, potrivit carora tinerii trebuie sa isi construiasca o noua locuinta inainte de a se casatori. Casa are totodata o legatura nu numai simbolica, dar si materiala cu pamantul natal.

,,Acum am intentia sa-mi construiesc o casa. Daca nu fac acest lucru si cheltui banii dintr-o parte in alta, o sa ma simt de parca am muncit degeaba 4 ani de zile." (Andrei)45.

Participarea la activitatile comunitatilor religioase reprezinta o trasatura identitara importanta, un factor disctinctiv. In interiorul comunitatii religioase redevii ,, roman", in timp ce munca zilnica duce la dispersia romanilor si la omogenizarea cu restul populatiei locale. Bisericile au fost un punct de referinta pentru nou-veniti, intrucat acestea reprezinta singurul loc din oras cu caracter etnic romanesc. In biserica intalnesti conationali cu care sa schimbi informatii si prin care sa afli oferte de munca. Acest rol, furnizarea de servicii si contactul dintre grupul imigrant si societatea locala, nu este o caracteristica specifica doar bisericilor romanesti, ci si altor grupuri de imigranti. Insa nu toate bisericile creeaza o punte intre societatea de provenienta si noua societate. Conform portalului romanilor Romania din Spania , structura organizarii bisericilor e diferita, fiecare parohie este responsabila de propria comunitate locala.

,, Religia ortodoxa e o religie nationala, deoarece pune accentul pe importanta patriei, a pamantului romanesc. Foarte des, Romania, ca natiune, s-a identificat cu religia ortodoxa. Prin bisericile de aici se incearca sa se mentina anumite valori spirituale, sa nu uitam ca suntem romani!" (Marcel din Valencia)

Legatura religioasa activeaza mecanismele de solidaritate, element fundamental in procesul de migratie; acesta este si cazul unui roman ortodox care si-a deschis in anul 2000 o intreprindere de constructii in Barcelona si care avea personalul format doar din persoane de aceeasi religie care au emigrat in acea comunitate.

,,Dintotdeauna ortodocsii au avut relatii bune cu Occidentul. In Spania nu prea vezi ortodocsi la colturile strazii fara servicii, pentru ca din momentul in care ajung la destinatie, stiu deja cine le va oferi servici, fiind intotdeauna unul dintre ei." (Aurelian)

Am observat, ca romanii nu uita de cei dragi, de familia care au lasat-o in urma. Astfel imigrantii, nemultumiti de viata lor de acasa, incearca totusi sa pastreze cat de mult pot legatura cu tara, unde spera sa se intoarca intr-o zi. Fac vizite cat pot de des, trimit cat de multi bani pot, investesc in casele pe care si le construiesc in tara, vorbesc la telefon sau pe internet cu cei de acasa. Majoritatea parintilor telefoneaza copiilor ramasi in tara macar o data pe saptamana. Acolo unde comunitatea romaneasca e mare, la ora la care ies romanii de la munca, centrele cu telefoane, numite locutorio, cu tarife foarte mici pentru convorbirile in strainatate, sunt pline ochi conform site-ului amintit. Oamenii asteapta cuminti la cozi, stau cate trei intr-o cabina si rad, plang, se cearta, se intristeaza in timp ce vorbesc cu cei de acasa.

Ziarele spaniole prezinta des cazuri de romani delincventi, unii care fura cu ajutorul copiilor sau cersesc in centrul marilor orase. Conform ziarului Roman in lume axat cu precadere asupra romanilor din Spania, pe strazile din centrul Madridului se plimba triste prostituate romance, cu haine stramte si paiete sclipitoare, tarandu-si agale tocurile tocite pe pavaj, cu urechea lipita de telefonul mobil, la care se aude o manea de jale. In ciuda acestor exemple, romanii sunt perceputi in general pozitiv de catre localnici, insa ca o populatie straina, putin prezenta in spatiul public.

Motivele economice au, fara indoiala, o prioritate primordiala in decizia de a emigra. Insa notiunea unei vieti mai bune in afara granitelor romanesti nu se refera in mod exclusiv la aspectul economic. Pe langa oportunitatile profesionale si un nivel de trai mai ridicat, imigrantii romani cauta un sistem social mai drept si mai eficient decat cel din Romania. Astfel, ei reclama sistemul corupt de acasa, in care fiecare interactiune cu autoritatile si cu serviciile publice pare sa fie intermediata de spaga implicit obligatorie sau de relatiile privilegiate.

Nici somajul si nici conditiile de saracie extrema nu par sa fie, deci, explicatii unice si suficiente pentru fluxul impresionant de imigranti romani in Spania; ci, mai degraba, frustrarea unei potentiale clase medii, care nu poate sa razbata dificultatile socio-economice din Romania. Ramane de vazut daca initiativele anticoruptie si noile proiecte de a crea oportunitati in special pentru cei care vor sa se intoarca in tara vor produce valuri semnificative de repatrieri. Insa, ceea ce lipseste, in primul rand, pentru a-l motiva pe imigrantul roman sa se intoarca in tara este sentimentul de incredere. Iar acesta, ca si motivele care ar trebui sa il genereze, vor lua timp.

Fig. 3 Un anunt ce interzice intrarea cainilor si a romanilor intr-un magazin din Spania (Sursa www.laflecha.net/storage/news/0022/377_cartel.jpg)

Multi romani afirma pe forumul de pe site-ul www.romaniinspania.com50 ca au regasit in Spania multe caracteristici ale vietii publice romanesti. Un raport similar intre cetateni si institutii, o toleranta ridicata fata de munca la negru, faptul ca relatiile informale predomina la locul de munca, o interpretare flexibila a regulilor.

,,La negru sau cu acte- nu conteaza, in conditiile in care numarul locurilor de munca disponibile este atat de mic. Nici domeniul nu mai reprezinta o problema pentru ca, aici, in Spania, inveti de toate . "(Andreea)

Supramunca, greutatile si discriminarea sunt unele din problemele cu care se confrunta imigrantii romani zi de zi. Acum, una dintre cele mai active economii ale Europei este ravasita de recesiune, iar speranta romanilor de mai bine s-a transformat intr-o Fata Morgana. Ii framanta pe toti aceeasi dilema. Citind marturiile lor, am constatat ca nu mai stiu ce sa aleaga, viata nesigura din Spania cu asigurari sociale la limita sau linistea tarii natale unde exista saracie si nu belsug.

,,De exemplu, aici in Romania, muncesti o luna [ . ] si poate ca primesti un salariu de 7 milioane de lei [aproximativ 200 de euro]. In Spania muncesti o luna si primesti (in euro) cel putin 30 de milioane de lei [aproximativ 850 de euro]. In Romania esti om sarac, dar daca te gandesti sa revii acasa poti sa traiesti bine vreo trei luni cu banii astia" ( Mihai)

Tot de pe forum aflam ca Lazar Adrian , originar din Braila, se afla de 9 ani in Spania. La inceput, i-a mers bine. Castiga 1.300 de euro pe luna, plus alte drepturi. La acesti bani se adaugau cei 1.000 de euro ai sotiei, infirmiera intr-un azil de batrani din Spania. Din octombrie, anul trecut, insa, a fost trecut in somaj si primeste doar 650 de euro pe luna. "Cu 600 de Euro pe luna traim, ramane ceva, dar putin ca sa realizam ceva in tara," ne-a spus el. Nevoia de bani il aduce pe Lazar, in fiecare dimineata, in piata din Coslada, dar nu il trimite inapoi, in Romania. Unul dintre motive este cat se poate de simplu: 'Cu banii castigati aici intr-o zi, traiesti 3 zile, in tara, muncesti 3 ca sa traiesti o zi.''

Romani de succes in Spania

In ziarul online Gandacul de Colorado51 am gasit cateva interviuri ale unor romani care au reusit sa isi construiasca o cariera in Spania si care nu se sfiesc totusi sa aduca un elogiu tarii natale.

Laura Braniste, provine din zona Muresului, este licentiata in stiinte economice, iar in Spania traieste de aproape 20 de ani, fiind cunoscuta ca un om de afaceri de succes. Pentru omul de afaceri Laura Braniste, "succesul in viata si in afaceri, se datoreaza muncii necontenite si a credintei ca totul este posibil atat timp cat nu te lasi prada incertitudinii si nu te dai batut". Ea mai are inca multe de construit in tara care i-a oferit o sansa extraordinara. Aceea de a se afirma atat profesional cat si spiritual iar, pentru omul de succes, Laura Braniste, "Romania din sufletul meu este locul de unde nu am plecat niciodata si unde vreau mereu sa ma intorc". Pentru Laura, posibilitatea reintoarcerii definitive in tara nu este exclusa, dar nu este un lucru prioritar pentru moment. Laura Braniste, o romanca de succes, pentru care credinta, tenacitatea si iubirea fata de tara de origine, sunt sfinte.

Proprietarul uneia dintre pensiunile de cinci stele din Barcelona, Mihai Chis, a dorit sa infiinteze o unitate de cazare care sa se remarce atat prin aspect, cat si prin calitatea serviciilor. La aproape doi ani de la infiintare, Mihai a reusit sa-si implineasca dorinta: arhitectura "art nouveau' de inspiratie Gaudi, mobilier vechi de colectie, camere cu gradini proprii, antichitati, un personal amabil si atent la nevoile clientilor, toate se reunesc intr-o locatie retrasa de zgomotul orasului. In interviul acordat, Mihai Chis a dovedit ca este mai mult decat un om de afaceri, este un iubitor si un colectionar de frumos, cu un simt critic foarte ascutit. Mihai este o persoana modesta, nu-i face placere sa iasa "in fata', pentru ca, "numai despre oameni renumiti trebuie stiute anumite lucruri', spune el.

Mihai Chis, este unul dintre acei romani care au inteles ca, banul nu vine de unul singur, ci trebuie ademenit. Nu oricum, ci prin munca, talent si daruire.

Primul job a lui Mihai in Spania, a fost asemanator cu al lui Petrini din "Cel mai iubit dintre pamanteni": hamal. Iar primul salariu a fost derizoriu. In tara, a urmat mai multe scoli, si a obtinut o diploma de inginer in constructii. In Spania, afacerile lui au evoluat de la stadiul de 'capitalism feroce' pana la cel 'cu cravata'.

Costel Busuioc-Pavaroti din Carpati, un ,,port-drapel al tarii", a castigat concursul "Hijos de Babel". In principiu, este vorba despre un roman plecat la munca in Spania, un capsunar pe care l-au inscris gazdele la un concurs pentru ca le-a placut vocea lui. Victoria lui Costel Busuioc in concursul muzical de la televiziunea spaniola a fost trait in Romania cu cea mai calda empatie, cu atat mai mult cu cat talentul sau este cu adevarat impresionant. Este un succes meritoriu si pentru el si pentru Romania, a fost un moment rar de solidaritate, de unitate si multi dintre romanii din tara, dar mai ales cei din afara, au avut sentimentul de mandrie ca sunt romani. Victoria a insemnat un pas mic pentru Costel, un pas mare pentru Romania.

Comunitati romanesti din Spania

Deocamdata insa, comunitatile romanesti din Spania continua sa creasca in mod uluitor. Daca in orase precum Coslada si Alcala de Henares (ambele periferice Madridului) si Castellon (Comunitatea Valencia) acum cativa ani figurau numai cateva zeci sau sute de romani, ele au devenit astazi cele mai numeroase comunitati romanesti din Spania. Asta deoarece majoritatea celor nou veniti ajung in aceste comunitati la invitatia altor membri de familie sau cunoscuti si prefera, asadar, sa se stabileasca in zone unde cunosc pe cineva. Acest fenomen nu este deloc atipic modelelor migratorii.

Insa ceea ce este interesant in cazul comunitatilor romanesti din Spania este faptul ca, deseori, corespund cu orase sau zone specifice din Romania. Relatiile sociale par sa ajute la extinderea comunitatilor, dar nu si la coeziunea lor. Desi in general romanii prefera prezenta altor compatrioti in cartierele unde locuiesc, sentimentul comunitar nu pare a fi bine definit.

Desi cifrele oficiale referitoare la numarul de imigranti in Spania nu s-au publicat inca pe anul acesta, exista motive intemeiate de a crede ca numarul romanilor din aceasta tara a crescut substantial, dupa cum era de asteptat odata cu intrarea oficiala a Romaniei in UE.

In ultimii ani, conform unui raport comandat de organizatia Soros, s-au constituit mai bine de 100 de asociatii de romani in Spania, ale caror principale obiective declarate sunt facilitarea integrarii romanilor in societatea spaniola si pastrarea identitatii lingvistice si culturale romanesti.

Un loc de coagulare si un centru de intalnire a comunitatii romanesti din Spania o reprezinta bisericile romanesti. Actualmente sunt constituite in Spania circa 60 de parohii ortodoxe, iar o dezvoltare importanta in randul au avut-o comunitatile evanghelice (in special cea adventista), care se remarca printr-un sprijin important pe care il acorda noilor sositi in vederea adaptarii la viata in Spania (Biserica Adventista de Ziua a Saptea, Biserica Penticostala, Biserica Baptista.

Dorinta de a crea un mijloc de pastrare a legaturii cu istoria si cultura tarii din care provin copiii imigrantilor romani a determinat Ambasada Romaniei de la Madrid sa intensifice demersurile pentru infiintarea unei forme de invatamant romanesc. Pe langa ridicarea unei biserici pentru credinciosii romani, scoala romaneasca a devenit un obiectiv important pentru administratie si pentru asociatiile care se implica in proiecte de acest tip, fara a avea insa un sprijin evident din partea parintilor.

Un caz particular este cel al adventistilor din Coslada, spre exemplu, ei fiind primii imigranti romani stabiliti in aceasta periferie a Madridului. Coslada este astazi una dintre cele mai mari comunitati de romani din Spania. In ceea ce priveste acest grup, in particular, relatiile sociale nu numai ca au ajutat la expansiunea comunitatii, dar au contribuit in mod substantial la crearea unui grup mai coeziv, unitar si mai bine organizat decat restul.

Potrivit Centrului Hispano-Roman din Coslada - Madrid au loc numeroase actiuni care ii atrag pe romanii aflati in zona. Fiind departe de casa, ei se intalnesc la acest centru ca acasa, intr-o zona care este numita 'Mica Romanie', datorita numarului mare de conationali aflati in zona53. Alaturi de activitatile culturale pe care le organizeaza centrul si care sunt intens frecventate, romanii sunt nelipsiti de la biserica, iar autoritatile spaniole au raspuns pe masura, nu au ramas indiferente la participarea din ce in ce mai activa a romanilor la slujbele de duminica. De aceea au sprijinit comunitatea si au oferit spatii pentru a se ridica noi lacasuri de cult ortodox.

Pentru cei mai multi romani din Spania, un centru de sprijin il reprezinta Biserica. Element esential in credinta romanului, Biserica a devenit si ea un sprijin important in diaspora. Tot mai multe parohii ortodoxe s-au ridicat in ultimii ani, iar autoritatile spaniole nu au ramas indiferente la participarea din ce in ce mai activa a romanilor la slujbele de duminica. De aceea au sprijinit comunitatea si au oferit spatii pentru a se ridica noi lacase de cult ortodox.

3.3. Visul canadian

Analizand declaratiile romanilor imigranti de pe forumuri ale romanilor din Montreal, cei care sunt dispusi sa o apuce pe acest drum sunt tinerii cu varste cuprinse intre 20-35 de ani, care au absolvit o institutie de invatamant superior si care au reusit sa acumuleze ceva experienta in domeniu .

Pentru majoritatea romanilor, munca in strainatate in acest moment este singura cale de a mentine un stil de viata ce nu poate fi nici macar imaginat cu salariile locale. Conditiile de deprivare si frustrare pot consolida disponibilitatea de a pleca si cum perspectivele atragatoare ale unei vieti mai bune in Canada ii pot motiva pe oameni sa plece din tara.

Anual, romanii se alatura sutelor de mii de imigranti din Canada, in speranta unui trai mai bun, riscand uneori sa piarda tot ce au castigat in Romania. Procesul de adaptare este unul de lunga durata si anevoios, dar autoritatile canadiene promit ca dupa cel mult trei luni de zile iti gasesc un loc de munca bine platit. Cu toate acestea, unii dintre cei care au trait si traiesc experienta canadiana spun ca dincolo de imaginea de ,,pamant al fagaduintei", viata in statul nord american nu este deloc usoara si cere multe sacrificii.

Cercetand marturiile de pe mai multe site-uri ale romanilor din Canada, am constatat ca cei mai multi indica drept principala cauza a emigratiei ratiuni legate de oportunitatile de munca si cariera. Cei care indica imbunatatirea calitatii vietii se refera la evaluarea comparativa a conditiilor de trai si de munca din Romania si a posibilitatilor mai avantajoase in Tara Artarului, realizata in termenii mai generali ai dezvoltarii si ai implinirii personale. Dupa cum remarca un roman din Montreal pe unul din forumuri :

,,Nu munca in sine m-a motivat sa emigrez, ci o combinatie dintre posibilitatea unei vieti mai bune in strainatate, perspective de munca mai interesante si o calitate a vietii pe care nu le-as fi putut gasi in Romania. Nu as separa munca de traiul in Canada, acestea merg impreuna".

Alegerea unei anumite tari de destinatie este influentata de aspecte privind calitatea vietii, de preocupari legate de stereotipurile despre romani si problemele legate de obtinerea vizelor. Politicile si reglementarile afecteaza forta de munca a imigrantilor, restrictionand-o intr-o masura mai mare sau mai mica, iar firmele angajatoare au posibilitatea sa profite de acestea. Foarte multi romani declara pe forumul amintit ca ei castiga destul de bine in Canada, insa toti sunt de asemenea de acord ca exista posibilitatea ca firmele sa ii plateasca

mai putin din cauza nationalitatii lor si a faptului ca nu sunt locuitori nativi.

Cativa tineri care sunt stabiliti in Canada au marturisit ca este mai indicat sa stai in Romania decat in Quebec spre exemplu: ,,Stati acasa, e mai bine decat in Quebec si oriunde altundeva. Va cheama sa va ia banii pe care ii veti lua din vanzarea casei si apoi o sa umblati dupa servicii subcalificate din care abia o sa puteti sa va platiti chiria. Chiar si in Quebesc e plin de licentiati care vand la magazinele Savetei carnati, sarmale pentru 6-7 $ cad./ora. Slavie!" (Anonim)

Alti romani care au incercat ,,visul canadian" sustin ca studiile superioare pe care le-au facut in Romania nu le sunt recunoscute si sunt nevoiti sa o ia de la capat si sa munceasca cate 10 ore pe zi pentru a plati examenele, chiria, mancarea si transportul.

Asa ca reflectati inainte de a face pasul. Si nu vindeti nimic de acasa, sa aveti unde sa va intoarceti" ne sfatuieste un imigrant din Quebec5 . In cele mai multe cazuri, imigrantii isi exprima dorinta de a se intoarce in tara definitiv la un moment dat, cand situatia materiala va fi suficient de stabila: casa noua, bani pusi deoparte etc.; discursul in sine este pro intoarcere, dar practicile lor nu converg intotdeauna catre acestea. Spre exemplu, odata ce copiii pleaca la parintii lor stabiliti in Canada, intoarcerea este amanata cel putin pana cand acestia isi vor termina studiile, deci cel putin pentru peste inca zece ani. Imigrantii declara in marea lor majoritate ca se vor intoarce in maximum cinci ani. Multi dintre ei isi cumpara o casa si se plang de lipsa unui anumit confort si a unei sigurante financiare si sociale.

Cei mai multi care au cetatenia canadiana se orienteaza tot mai mult catre o investitie acolo. Nevoia de a investi in case nu este prezentata ca o incapacitate de a investi banii castigati altfel, ci ca o datorie traditionala, sociala pentru ei insisi si copii, casa avand astfel o legatura simbolica cu pamantul natal.

In afara de emigrarea prin legaturi de familie, mutarea intr-o tara dezvoltata necesita trecerea unor obstacole financiare, emotionale, culturale, etc. Limba, educatia si experienta profesionala sunt motive pentru care multi parinti imigranti raman 'generatia de sacrificiu' chiar si in noua tara.

Pentru unii parinti sacrificiul emigrarii pare un lucru normal, pentru ca au emigrat cu scopul de a oferi un viitor mai bun copiilor. Ei au sansa de a se integra perfect in noua tara.

Emigrarea necesita cheltuieli financiare serioase, astfel ca persoanele care au un venit decent in Romania emigreaza mult mai usor. Odata ajunsi in lumea libera, adaptarea la noua cultura nu se face usor, si cere multa flexibilitate. Dorul dupa cultura natala, dorinta de a investi in tara de origine sau esecul adaptarii ii determina pe unii imigranti sa revina in tara de bastina. In ciuda tuturor greutatilor intampinate in pregatirea emigrarii si apoi in adaptarea in noua tara, majoritatea covarsitoare a imigrantilor trec cu bucurie si cu speranta peste probleme si umilintele situatiei de imigrant. La majoritatea persoanelor care ies din Romania pentru o perioada mai lunga de timp, chiar daca nu cu intentia de a emigra, le este greu sa se intoarca la anarhia din tara. Contactul real si adevarata experienta a lumii libere are un efect suprinzator asupra mentalitatii si a gandirii.

Laura_Rusu a scris pe forumul unui site ce avea ca tema viata imigrantilor romani din Canada58:

,,Eu am emigrat impreuna cu familia in urma cu 8 ani , satui de viata care o duceam. Adevarat ca nu a fost usor inceputul, dar cu ambitie si munca am reusit sa ne integram rapid. Ne simtim "acasa" pentru ca ducem o viata normala asa cum in Romania nu am putut. Cei care se gandesc ca emigreaza pentru a strange bani si se intorc in tara pentru a investi : ii asteapta o viata de sclav foarte precara ( munca , trai in comun cu alte persoane necunoscute , multa zgarcenie ) care din punctul meu de vedere este o forma dura de sacrificare , de pierdere a unor ani din viata care nu se valoreaza in bani . Singura pierdere este faptul ca ne vedem parintii mai rar . Asa ca in viata trebuie sa-ti asumi riscuri si sa ai curajul de a o lua de la capat de cate ori e nevoie !!"

Conform marturiilor de pe acest forum, viata in Canada este frumoasa dar pentru cei mai multi este un cosmar, chiar daca multi insa nu recunosc. Se pare ca realitatea este foarte complicata, iar in Canada nu este usor sa fii imigrant roman, pentru ca automat te lovesti de stereotipii. Fiecare isi face loc intr-un fel sau altul, in functie de posibilitati.

Dupa momentele de euforie in care romanii se bucura ca au castigat cateva mii de dolari, vine si momentul adevarului, in care acestia au nevoie sa vorbeasca cu cineva, au nevoie de un prieten, realizand in acea clipa ca au facut o alegere gresita. Toate motivele invocate la plecarea din Romania, de obicei insatisfactii morale ( nu te poti afirma la servici, nu poti avansa si altele de acest gen), se transforma in satisfactii materiale. Romanii sunt multumiti ca reusesc sa castige acei bani, chiar daca pentru asta fac muncile cele mai umilitoare condamnand in gandul lor pe cei care ii considera slabi si nepregatiti, lucru care este fals.

Dan din Montreal considera ca majoritatea romanilor din Canada nu au stiut sa se orienteze si sa accepte ca la inceput trebuie depuse anumite sacrificii:

,, Este simplu daca muncesti aici. Poti sa reusesti in cativa ani ce nu ai reusit o viata in Romania. Asta iti spune unul care dupa cateva luni are o masina buna, casa mobilata si bani in buzunar. De ce? Pentru ca sunt unul din cei care nu se plange . Canada este o jungla in care cei puternici reusesc sa supravietuiasca, iar cei slabi clacheaza."59

Imigrantii romani sunt primiti pentru a deveni cetateni canadieni. Odata cu dreptul lor de stabilire li se acorda celelalte drepturi ce le permit sa traiasca in Canada, precum si acces la programele comunitatii din care fac parte, astfel fiind integrati in sistem. In realitate, calitatea locuintelor este slaba, saracia mare, strazile deteriorate, locurile de munca bune sunt practic absente. Diana din Quebec marturiseste ca: ,,ca brutar, macelar, zidar, strungar te califici la emigrare in Canada, ca inginer electronist nu! Canada are nevoie de muncitori! Asta e realitatea" . Se pare ca mare parte din cei cu studii superioare nu au ce cauta in Tara Artarului, pentru ca nu isi vor gasi job-uri in domeniile lor de activitati.

Unora le ia mai mult sa se acomodeze cu noua viata, pentru ca fie au experienta intr-un domeniu care nu se cauta acolo, fie trebuie sa intre intr-un sistem foarte rigid, cum se intampla cu medicii sau inginerii. Pentru Vlad din Quebec nu a fost atat de greu cu noua viata:,, Economistii ca mine sunt mai norocosi. Eu mi-am gasit job in domeniu dupa trei luni dupa ce am ajuns in Canada si salariul este ok pentru primul an: cam 300 de dolari pe luna net, ceea ce acopera cheltuielile dar nu poti sa economisesti mare lucru" . A fost socat la inceput sa observe cat de scumpa este viata si cate servicii sunt la un nivel incomparabil mai evoluate fata de Romania chiar daca Canada nu inseamna ,,raiul pe pamant" precum telefonia mobila, asigurarile, sistemul medical, educatia, transportul public, drumurile, sau serviciile bancare.

Ce presupune imigrarea si mai ales cum se schimba viata romanilor in aceasta tara-gazda? Raspunsul este greu de dat si nu este niciodata complet, simplu spus ar fi ca unii gasesc mai mult sau mai putin ceea ce cautau, iar altii sunt dezamagiti. Canada nu este nici pe departe o tara perfecta. Traind in Canada inveti sa fii tolerant fata de alte rase sau alte religii, din moment ce acolo traiesc oameni cam de peste tot din lume cu obiceiuri diferite sau altfel decat noi. Multiculturalismul acestei tari este un lucru nou pentru multi, cu care Canada se mandreste, desi sunt cazuri in care eu, personal nu sunt de acord. Adaptarea la noul stil de viata, nu mai bun sau mai rau, ci doar nou, cere un efort destul de mare. Sunt persoane pentru care este prea mult si se reintorc in Romania, desi sunt altii care raman dezamagiti in Canada. Cei mai norocosi, traiesc linistiti fara sa isi puna prea multe probleme de adaptare, depinzand de puterea fiecaruia cum raspunde la schimbari, de dorinta de afirmare a fiecarui individ, educatie, pregatirea profesionala si cunostintele sale lingvistice. Tocmai de aceea procesul este foarte riguros si sunt selectati cei mai buni candidati la emigrare, fiind stiut faptul ca acestia trebuie sa se adapteze la modul de viata nord-american, total diferit de realitatea romanesca.

Experienta emigrarii in Canada genereaza consecinte si turnuri ale vietii, pozitive si negative. Elementele pozitive se refera la aspectele culturale si interculturale, la experienta de a calatori si de a lucra in medii noi si la imbunatatirea vietii personale. Partea negativa a experientei se refera la gustul amar al emigrarii imigrantii sunt muncitori calificati si competenti care au probabil la dispozitie mai multa informatie si instrumentele critice necesare pentru a interpreta si a face fata noului context de viata, dar nu pot evita ajustarea culturala si lingvistica, izolarea de familie si de comunitate, provocarile integrarii sociale si profesionale.

Costurile imigrarii nu sunt la indemana oricui, iar pana la implinirea ,,visului canadian", imigrantii trebuie sa dovedeasca ca sunt pregatiti pentru noua viata de acolo. Multi imigranti cred ca daca cineva a reusit, vor reusi si ei, insa nu intotdeauna se intampla acest lucru. Majoritatea fac greseala sa se gandeasca doar la partea materiala, pe cand viata in Tara Artarului este mult mai complexa si nu se refera decat la bani.

Dar care sunt motivele pentru care romanii emigreaza in aceasta tara? Saracia si conditiile precare de trai a celor mai multi romani, dar si dezamagirile unei societati in care nu au reusit sa se afirme pe plan profesional, sunt tot atatea motive pentru care numerosi intelectuali aleg varianta emigrarii.

(Sursa Google)

Comunitatile romanesti din Canada

Canada are o comunitate romaneasca de aproximativ 150 mii persoane ( ultimul recensamant decembrie ), astfel Romania detinand locul cinci in lume in randul tarilor sursa de emigranti pentru Canada. Cea mai larga concentrare de romani canadieni se afla in Greater Toronto Area (aproximativ 75 000) si in Greater Montreal Area (aproximativ 40 000). Diaspora romana in Canada se integreaza, de regula, cu usurinta si se adapteaza rapid la cerintele societatii canadiene. Cei mai multi se indreapta catre sectorul privat. Prea putini aleg cariera politica sau administratia.

Comunitatea romana din Canada si-a construit deja o identitate (se poate afirma ca exista "o istorie a romanilor" din Canada) demonstrata, in primul rand, prin numeroasele actiuni, manifestari si evenimente organizate, precum si prin asociatiile si prin publicatiile infiintate.

Am constatat ca organizatiile romanilor din Canada isi propun, in general, sa uneasca comunitatile in vederea solidarizarii acestora, promovarea romanilor in cadrul societatii multiculturale canadiene, promovarea valorilor si a prieteniei cu locuitorii din tara-gazda, sprijinirea nou-venitilor in toate aspectele integrarii in noua societate, incurajarea membrilor comunitatii in scopul dezvoltarii economice a diasporei romane, dar si a constituirii unei forte in cadrul societatii.

Pe langa infiintarea de asociatii si organizatii care sa reprezinte comunitatea romana in Canada, romanii mai intreprinzatori au deschis magazine sau restaurante cu specific romanesc, au format echipe sportive de fotbal sau grupuri de dansuri si ansambluri corale.

Romanii, indiferent de data sosirii lor in Canada au adus cu ei un adevarat tezaur cultural, de sursa folclorica - cantece, dansuri, costume populare, icoane pe lemn si pe sticla, artizanat - de care se simt, pe drept cuvant, foarte mandri. Sarbatorile, fie religioase sau laice, prilejuiesc intruniri ale comunitatii din oras sau din sat si, cu aceasta ocazie, se alcatuieste un program ce cuprinde, aproape invariabil, un spectacol de cantece si dansuri in costume nationale.

Este de remarcat atitudinea de respect si consideratie a tuturor comunitatilor romanesti fata de personalitatile de exceptie care, stabilite sau venite in mijlocul lor, le reprezinta cu stralucire in fata celorlalte grupuri etnice, si sporesc prestigiul diasporei romanesti in ansamblu. Sunt cunoscute, daca ne limitam la prezent, sentimentele de dragoste cu care sunt inconjurati in Canada, Nadia Comaneci, Gheorghe Zamfir, ambii stabiliti la Montreal, dar adesea prezenti si in alte orase ale lumii unde sunt solicitati sa desfasoare anumite activitati.

Biserica ortodoxa romana a avut un rol dintre cele mai importante in pastrarea si dezvoltarea elementului etnic romanesc. Astfel, bisericile ortodoxe romane din Canada sunt sub doua jurisdictii canonice: cea de la ,,Vatra" si cea de la ,Misionara", ultima apartinand de Patriarhia Romana si numind preoti direct de la Bucuresti. In afara bisericilor de sub cele doua jurisdictii, exista si biserici ,,independente", nesubordonate niciunui for ecleziastic.

Toate aceste comunitati au jucat un rol deosebit de important in viata sociala a romanilor canadieni, in special pana in perioada crizei economice, cand, datorita lipsei de sprijin financiar s-au dizolvat sau si-au diminuat activitatea. Functia lor culturala si sociala a inceput sa fie suplinita de parohie, prin asociatiile de femei si corurile parohiale. Cu timpul, limba utilizata in cadrul activitatilor acestor asociatii a devenit, tot mai mult, engleza, cu exceptia comunitatilor din est unde a existat un flux mai mare de imigranti ce a alimentat coloniile romanesti.

In Québec, s-au incercat, la fel lucruri pozitive: participari la festivaluri, aniversari de zile nationale, interventii in favoarea poporului roman la nivel guvernamental, o emisiune de radio, publicarea unui buletin pentru informarea membrilor asociatiei si a prietenilor lor, construirea unui sat romanesc la Val David. Din pacate, divergenta acestor asociatii cu bisericile a dus la slabirea comunitatii, uneori la crearea unor intrigi si dispute regretabile.

(Sursa:Google)

CONCLUZII

Toti privim viata si lumea prin lentilele culturii proprii. Asa cum identitatea personala contine amprenta puternica a familiei in care am crescut, tot asa identitatea noastra culturala contine amprenta culturii in care am trait, adica a culturii romanesti. Atunci cand ne aflam in prezenta unor compatrioti nu constientizam diferentele culturale, pentru ca in linii mari toti privim lumea cam din acelasi unghi si stim in mare la ce sa ne asteptam unii de la altii.

Altfel spus in prezenta romanilor suntem constienti de diferentele personale, dar nu de cele culturale. In tara-gazda automat diferentele identitare culturale ies la suprafata, si devenim imediat constienti de lacunele noastre de limba, de comportament, de obiceiuri. Experienta de tranzitie de la o cultura la alta si confruntarea cu cultura-gazda da nastere la conflict si neliniste, asa-numitul "soc cultural". Sunt foarte putine persoane care pot spune ca adaptarea in alte tari este sau a fost usoara. In general e greu, este un proces anevoios plin de incercari prin care fiecare trebuie sa treaca pana la scopul final de asimilare in cultura din tara unde au emigrat. Nelinistea si grijile insotesc orice schimbare in viata, insa atunci cand transformarea personala este fortata cum este in cazul socului cultural, atunci toate emotiile se simt inzecit. Frustrarea devine ceva cotidian, individul incepe sa simta un sentiment de dezorientare si neajutorare si orice imigrant va cunoaste efectele socului cultural indiferent de varsta.

Cei care au trecut prin acest soc descriu aceasta stare ca variind de la iritabilitate la panica si chiar criza nervoasa. Poate include sentimente de neajutorare, iritabilitate, ingrijorare excesiva, depresie nervoasa, frica de a fi inselat, contaminat, ranit sau ignorat. Asa cum spuneam mai inainte toate aceste emotii sunt exacerbate nu numai in intensitate dar si in frecventa. Dificultatile sociale si financiare sporesc starea aceasta anxioasa.

O privire, fie ea si sumara, pe paginile de internet ale romanilor din strainatate, ne releva problemele cu care se confrunta comunitatile romanesti din afara Romaniei. Unii sunt de parere ca pastrarea culturii si a limbii romane intereseaza destul de putin pe imigrantii romani, primordiale fiind aspectele politice (accesul la functii in structurile administratiei locale). E posibil ca pentru multi imigranti romani pastrarea identitatii culturale si lingvistice in conditiile emigrarii sa fie un obiectiv subsumat ideii de integrare; se stie ca majoritatea romanilor plecati in ultimii ani din tara sunt preocupati in primul rand de nevoi materiale, de dorinta de a castiga bani. Necesitatea de a se integra cat mai bine in noua societate si de a se adapta la noile conditii ii determina sa invete rapid limba tarii gazda. In masura in care sunt interesati sa locuiasca si sa munceasca in tara respectiva mai multi ani, sau chiar sa ramana definitiv acolo, unii isi iau cu ei si copiii, iar pentru acesti copii este esential sa invete limba tarii in care locuiesc.

La aceste categorii e mai putin probabil ca invatarea limbii romane de catre copii sa reprezinte o prioritate. Strans legata de acest aspect este perceptia noilor generatii asupra cetateniei sau apartenentei culturale. Uneori copiii plecati cu parintii de la o varsta foarte frageda (sau chiar nascuti in strainatate) nu se mai considera romani, ci spanioli, italieni, canadieni etc.

Cercetand site-urile dedicate imigrantilor romani, am dedus ca ele au ca obiective prezentarea stirilor de interes general privind activitatea consulatelor romanesti din strainatate, promovarea evenimentelor culturale, comentarea evenimentelor politice din tara, prezentarea realizarilor stiintifice si culturale ale unor romani in strainatate, iar altele, spre exemplu cele din Canada, ofera celor care doresc sa emigreze in aceasta tara numeroase informatii utile si detaliate, incepand cu necesitatea alegerii unei firme de consultanta, completarea actelor, aspecte legate de costuri, prezentarea la interviu, obtinerea cetateniei, si pana la ceea ce trebuie facut la sosirea in Canada.

Unele dintre constatarile pe care le-am facut analizand diversele forme de comunicare pe internet ale romanilor imigranti sunt surprinzatoare; ele par sa infirme teoria, invocata in nenumarate situatii, ca romanii nu sunt solidari, nici "acasa", nici in afara granitelor. Ei demonstreaza o reala, autentica nevoie de comunicare cu semeni (conationali) de-ai lor. Sentimentele nationale par sa se manifeste, la romanii care si-au parasit tara, intr-o masura mai mare decat la cei care au ramas aici.

Unele comunitati sunt mai vechi insa multe sunt noi, deoarece multi romani au venit abia dupa 1989. Comunitatea romaneasca este in general tanara si nu sunt foarte multe firme romanesti care s-o sprijine. Bisericile abia au bani sa se intretina, nu pot oferi ajutoare materiale. In ce masura comunitatile romanesti sprijina realmente pe noii veniti este mai greu de verificat. O sursa de informatii in acest sens ar putea fi forumurile de discutii, in care unii ofera detalii in legatura cu sosirea lor in Canada si peripetiile prin care au trecut in incercarea de a-si gasi o locuinta sau un loc de munca.

Ca aspecte lingvistice (ortografice) am constatat ceea ce i se poate reprosa in general textului redactat pe internet: faptul ca renunta la diacritice, facand adesea dificila lectura textului in limba romana, uneori prin crearea unor omonimii suparatoare. In exemplele pe care le-am extras de pe siturile respective am pus diacriticele conform normei actuale, dar in general cuvintele romanesti apar pe situri fara semnele specifice. Acest fapt pare determinat in primul rand de constrangerile internetului. De la regula cvasigenerala a eludarii semnelor diacritice fac exceptie publicatiile online ale romanilor din Canada cu rubrica permanenta de limba romana; acestea folosesc diacriticele, doar pe ,,i" si ,,a", pentru diferentiere, dar nu si la ,,s" si ,,t".

Imigrantii romani nu se gandesc inainte de a pleca la procesul de adaptare. Toti pornesc cu o imagine idilica, sentimente optimiste si calde ca vor fi intampinati de oameni buni si prietenosi, ca in alte tari sigur se vor gasi oportunitati si pentru ei, ca vor avea conditii mai bune de trai, si in general ca totul va fi mai bine, pentru ca nu se poate sa fie mai rau ca in Romania. Insa Romania in toata splendoarea si imperfectiunile ei face parte din identitatea noastra culturala si incercand sa o eliminam ne refuzam parte din identitate.

BIBLIOGRAFIE

ABOU, S., L'indentité culturelle, Ed. Anthropos, Paris, 1981.

BERRY, J.W., Ecological Analysis Forcross- Cultural Psychology, Ed. Academic Press, London, 1980.

BERRY, J.W., La reserche interculturelle, Ed. L'Harmattan, Paris,1989, vol. 1.

BERTHOUD, G., Droits de l'homme et savoir anthropologiques, Ed.Éditions Universitaires, Fribourg, 1989.

CAMILLERI, C., Pluralisme et École, Ed. I.Q.R.C, Paris, 1988.

CAMILLERI, C., VINSONNEAU, G., Psychologie et culture: concepts et méthodes, Ed. Armand Colin, Paris, 1996.

CLANET, Claude, L'interculturel: introduction aux approches interculturelles, Ed. Presses Universitaires du Mirail, Toulouse, 1993.

CUCOS, Constantin, Educatia- Dimensiuni culturale si interculturale, Ed. Polirom, Iasi, 2000.

DASEN, Pierre, Educatia interculturala, Ed. Polirom, Bucuresti, 1999.

GUDYKUNST, W.B., Communicating with Strangers: an Approach to Intercultural Communication, Ed. McGraw-Hill, New Zork,, 2003.

HEIDER, Fritz, The Psychology of Interpersonal Relations, Ed. Lawrence Erlbaum Associates, New York, 1982.

HOFSTEDE, Geert, Culture'Consequences: International Differences in Work-Related Values, Ed. Sage, Beverly Hills, 1984.

KIM, Y.Y., Communication and Cross-Cultural Adaptation: An Integrative Theory, Ed. Multilingual Matters, Clevedon, 1988.

KRISTEVA, Julia, Etrangers à nous-mêmes, Ed.Fayard, Paris, 1988.

NICOLET, M., Psyho-pédagogie interculturelle, Ed. Deval, Fribourg, 1987.

OBERG, Kalvero, Culture Shock: Adjustment to New Cultural Environment, Ed. Sage Publications, New York , 1960.

OULLET, F., L'Éducation interculturelle: Essai sur le contenu de la formation des maitres, Ed. L'Harmattan, Paris, 1991.

PAISANT, C., POLETTI, M.L., Construction et dynamique de l'identité culturelle, Ed. CIEP, Paris, 1987.

PERREGAUX, C., TOGNI, F., Enfant cherche école, Ed. Zoé, Genève, 1989.

RUBEN, B.D., Assessing Communication Competency for Intercultural Adaptation, Ed. UCLA, Los Angeles, 1976.

SERBANESCU, Andra, Cum gandesc si vorbesc ceilalti- Prin labirintul culturilor, Ed. Polirom, Bucuresti, 2007.

TAJFEL, Henri, Social categorization, social identity and social comparison, Ed. Academic Press, London, 1978.

TRIANDIS, H., Personality, Cognition and Values, Ed. Macmillan, Londra, 1985.

TURNER, J.C., Psychology of Intergroup Relations, Ed. Nelson-Hall, Chicago, 1986.

ZIMMERMAN, D.H., Identity, Context and Interaction, Ed. Sage Publications, Londra, 1998

BIBLIOGRAFIE ELECTRONICA

www.adevarul.es - consultat ultima data la data de 16.05.2010.

www.adevarul.ro - consultat ultima data la data de 15.05.2010.

www.bestjobs.ro - consultat ultima data la data de 17.04.2010.

www.bloombiz.ro - consultat ultima data la data de 21.05.2010.

www.cartiere.ro - consultat ultima data la data de 10.04.2010.

www.dilemaveche.ro- consultat ultima data la data de 04.07.2010.

www.e-migrant.ro - consultat ultima data la data de 14.05.2010.

www.gandaculdecolorado.com - consultat ultima data la data de 19.04.2010.

www.google.ro - consultat ultima data la data de 05.05.2010.

www.ils.unc.edu - consultat ultima data la data de 10.04.2010.

www.insse.ro - consultat ultima data la data de 14.05.2010.

www.laflecha.net - consultat ultima data la data de 02.04.2010.

www.osf.ro - consultat ultima data la data de 20.04.2010.

www.parada.ro - consultat ultima data la data de 19.04.2010.

www.quebec.ro - consultat ultima data la data de 07.04.2010.

www.romanian-portal.com - consultat ultima data la data de 05.05.2010.

www.romaniincanada.org - consultat ultima data la data de 21.05.2010.

www.romaniinspania.ro - consultat ultima data la data de 14.05.2010.

www.romaninlume.com - consultat ultima data la data de 02.04.2010.

www.spaniaromaneasca.com - consultat ultima data la data de 14.05.2010.

www.theroumanians.ca - consultat ultima data la data de 21.05.2010.

www.wikipedia.org - consultat ultima data la data de 05.05.2010.

www.zf.ro - consultat ultima data la data de 09.04.2010.

www.ziarullumina.ro - consultat ultima data la data de 20.04.2010.