Modele ale comunicarii

Modele ale comunicarii

Dupa cum definirea procesului comunicarii s-a dovedit a fi o activitate laborioasa, tot astfel s-a Intamplat si in cazul incercarii de a elabora un model schematic al acestuia

Un model de comunicare trebuie sa dea informatii despre:

∟ cine;

ce spune

∟ pe ce canal;

∟ cui;

∟cu ce efect.

Un prim efort de modelare a procesului comunicarii a fost cel facut de cercetatori si teoreticieni, care au elaborat o serie de modele caracterizate printr-un grad mai mare sau mai mic de generalitate si grupate, din considerente didactice, in doua categorii: modele liniare si modele dinamice[1].

Unul dintre cele mai reusite modele liniare ale sistemului comunicarii a aparut spre sfarsitul anilor 1940, ca incercare de a raspunde la intrebarea-definitie de mai sus a lui Lasswell; literatura de specialitate considera ca meritele cele mai mari in elaborarea acestui model apartin matematicienilor americani Claude Shannon si Warren Weaver.

Simplitatea si claritatea lui, precum si gradul mare de generalitate au atras pe multi dintre cei cu preocupari in acest domeniu, desi nu este nici singurul model al comunicarii si nici nu se bucura de acceptare generala

Modelul a fost conceput pornind de la comunicarea prin intermediul telefonului si initial se baza pe cinci elemente: sursa informatiei, emitatorul, canalul de transmitere, receptorul si destinatia, toate acestea aranjate intr-o ordine liniara intr-un sir de-a lungul caruia se presupunea ca avanseaza mesajul (era vorba, binelnteles, de mesajul electronic, rezultat din convertirea in energie electrica a informatiei transmise de emitator, care urma sa fie reconvertit - decodificat - de catre receptor). Ulterior, cele cinci elemente au fost redenumite, iar sursa informatiei a fost separata de mesaj, astfel ca a mai aparut un element; prin urmare, noul model continea: o sursa, un mesaj un codificator, un canal, un decodificator, un receptor. Ilustrand cu un exemplu din telefonie, am avea: un am care da telefon (sursa), microfonul telefonului (codificatorul), cuvintele rostite de am (mesajul), firele electrice prin care se transmit cuvintele 'codificate' in impulsuri electrice (canalul), receptorul altui telefon (decodificatorul), creierul ascultatorului (receptorul).

O descriere in termeni asemanatori a procesului de comunicare ne este oferita de dictionarul Larousse[2], care arata ca orice sistem de comunicare functioneaza in felul urmator: o sursa de informatie (de exemplu, creierul) alege mesajul dorit (cuvintele vorbite) dintr-o serie de mesaje posibile; un emitator (variatille de tensiune ale coardelor vocale) transforma in semnal acest mesaj, care este astfel trimis prin intermediul canalului de comunicare (aerul sau undele hertziene) la receptor (urechea).

In cursul acestui proces, unele elemente care nu erau dorite de sursa pot interveni in canalul de comunicare pentru a altera semnalul: acestea sunt denumite zgomote.

Acest model liniar este usor de aplicat la situatii de genul de mai sus, Intalnite in procesul de comunicare. EI insa nu mai reda realitatea la fel de convingator in cazul altor forme de comunicare, unde elementele sunt mai dificil de identificat si de izolat; este cazul, de pilda, al comunicarii emotiilor unui pictor prin intermediul unei picturi, cand raspunsurile receptorilor la mesajul emitatorului pot veni dupa multi ani de la moartea artistului

Luand asadar in considerare limitele modelului liniar la elaborarea caruia a contribuit, Shannon a incercat sa-l imbunatateasca printr-un nou concept referitor la modelul comunicarii, concept denumit initial 'sursa de zgomot'; acest concept a fost imediat asociat cu notiunea de entropie[3], principiu derivat din domeniul fizicii.

Entropia a fost conceputa asadar in comunicare ca o notiune desemnand influentele exterioare exercitate asupra procesului de comunicare si care diminueaza integritatea mesajului pana la provocarea unor posibile distorsiuni ce afecteaza receptia lui de catre destinatar. Din fericire, poate exista si o asa-numita entropie negativa in anumite circumstante, mesajele pot fi receptionate fara distorsiuni, in ciuda faptului ca ele sunt incomplete sau neclare; aceasta entropie negativa - care, in realitate, are un sens pozitiv! - se produce fie ca urmare a capacitatii receptorului de a completa el insusi elementele ce Iipsesc din mesaj, fie abilitatii lui de a recunoaste intentia si continutul comunicarii in ciuda distorsionarii informatiei sau a primirii ei in cantitate insuficienta

A mai aparut, de asemenea, inca un alt termen in versiunile schematice ale modelului liniar al comunicarii: redundanta, care semnifica repetarea elementelor dintr-un mesaj avand ca efect prevenirea esecului comunicarii de informatie.

Redundanta este cel mai bun antidot al entropiei, iar un exemplu al rolului sau in comunicare ne este oferit de majoritatea Iimbajelor vorbite sau scrise; in general, acestea sunt redundante in proportie de pana la 50%; astfel, de exemplu, daca vom sterge la intamplare jumatate dintre cuvintele unui articol, mesajul acestuia inca va avea un inteles, desi articolul in sine va arata destul de ciudat.

La fel stau lucrurile si cu un mesaj radiofonic, din care, daca stergem la Intamplare 50% dintre cuvintele pronuntate de crainic, mesajul poate fi totusi inteles. Redundanta este implicata in majoritatea activitatilor umane si reprezinta un instrument indispensabil pentru o comunicare eficienta, deoarece ea contribuie la depasirea diferitelor forme de entropie (inclusiv entropia fiziologica apartinand receptorului) ce tind sa transforme mesajele inteligibile in neinteligibile.

Asadar, mesajele transmise in procesul comunicarii pot suferi modificari si medieri considerabile. Entropia distorsioneaza mesajul, In timp ce redundanta si entropia negativa ii redau claritatea; totusi, aceste trei procese se produc in moduri si proportii diferite pe parcursul comunicarii, asa ca sansele unui mesaj de a fi receptionat si inteles corect sunt variabile. Mai mult ,, conform acestui modei linia,, procesul comunicarii nu depaseste stadiul static, care nu releva decat faptul ca mesajele sunt transmise dintr-un punct catre un altu, fara a pune in evidenta rezultatele acestora sau posibilele lor influente asupra emitatorului sau/si receptorului.

In Incercarea de a corecta si acest neajuns al modelului Iiniar i-a fost adaugat inca un concept, cel al feedback-ului ('conexiunii inverse' sau 'reactiei inverse'), care a contribuit la o mai mare apropiere a modelului teoretic de interactiunea umana ce are loc in realitate in procesul comunicarii[4].

Conceptul de feedback a fost imprumatat din studiile matematicianului american Norbert Wiener, asa-numitul 'parinte al ciberneticii', care, printre altele, a cercetat in timpul celui de-al doilea razboi mondial si chestiunii legate de procesul comunicarii.

Modelele cibernecice ale lui Wiener,, care, de altfel, stau la baza computerelor de astazi, au fost concepute ca fiind raspunzatoare de propriul lor comportament; cu alte cuvinte, ele sunt capabile sa-si supravegheze propriile actiuni in scopul de a evita eroriie datorate entropiei, redundantei inutile sau altor evenimente intamplatoare. Acest lucru se petrece si in procesul de comunicare.

Totusi, nu toate actele de comunicare sunt caracterizate in aceeasi masura de feedback. Astfel, daca luam in considerare exemplul felicitarilor trimise cu ocazia sarbatorilor, in general emitatorul nu se asteapta la un feedback deosebit din partea receptorului in alte cazuri insa, cum ar fi bunaoara conversatia intre doua persoane, comunicarea nu poate functiona fara capacitatea emitatoruiui de a aprecia permanent si a calcula efectul mesajului sau asupra receptorului; prin intermediul feedback-ului, emitatorul este in orice moment in masura sa evalueze eficacitatea mesajului sau si sa aplice corectiile necesare pentru a imbunatati la maximum calitatea receptiei.

Modelul liniar al comunicarii, dezvoltat de Shannon, Weaver si Wiener,, este orientat mai ales spre aspectul cantitativ al comunicarii.

Ca urmare, desi se caracterizeaza prin simplitate si printr-un grad mare de generalitate, el este lipsit de unele dintre caracteristicile predictive, descriptive si analitice ale altor modele ale comunicarii mai putin precizate din punct de vedere matematic, cantitativ.

Asa cum am aratat chiar de la inceput, comunicarea este un proces. Este el insa un proces mecanicist, asa cum tind sa ni-l descrie modelele liniare? 'Daca acceptam conceptul de proces, privim fenomenele si relatiile ca fiind dinamice, in devenire, in schimbare permanenta, continue. Cand etichetam ceva ca fiind un proces, mai intelegem si faptul ca el nu are un inceput, un sfarsit, o succesiune fixa a fenomenelor. EI nu este static, in repaus. Se misca. Componentele unui proces interactioneaza; fiecare dintre ele le afecteaza, pe toate celelalte'[5]. Asadar, modelul de transmitere a informatiei dupa o succesiune logica, de tip pas-cu-pas, nu avea cum sa surprinda decat in mica masura realitatea procesului comunicarii.

Tabloul 1.1

Prin urmare, s-a incercat elaborarea si a altor modele, care sa faca referire si la aspectul calitativ al actului de comunicare. Unul dintre aceste modele, surprinse in categoria modelelor dinamice, este de exemplu cel al psihologului Theodore M. Newcomb.

El a articulat un sistem mai fluid al interactiunii individului cu mediul, sistem care, alaturi de altele similare, nu are rigurozitatea matematica a sistemului lui Shannon si, in acest fel, permtte abordari mai flexibile ale comportamentului uman si ale relatiilor variabile ale acestuia.

Modelele dinamice nu neaga meritul celor liniare in descrierea a doua fenomene importante in procesul comunicarii - cuantificarea informatiei si transmiterea mesajului in cazurile existentei unor conditii controlate; in schimb, ele pun in discutie gradul de cuprindere si utilitatea modelelor liniare in descrierea aspectelor cognitive, emotionale si artistice ale comunicarii, aspecte care sunt atat de frecvente in peisajul socio-cultural.

Cercetatorii preocupati mai ales de comunccarea persuasvaa si ar-tistica isi centreaaa ateniia de cele mai multe ori asupra diferitelor moduii de comunccare (narativ, descriptiv, dramatic) si eVidentiaaa faptul ca mesajeee pe care Ie contin acestea, inelusiv mesaje emotionale si artistice, sunt comunicate In feluii variate catre (si dinspre) diferite tipuii de oamen.. Pentru acesti cercetatori, stab--Iitatea si functionarea canalului de comunccare au un grad mai mare de variabilitete si o relatie mai putin mecanicista cu procesul co-municarii decat In cazul modelelor liniare. Astfe,, daca ne Intoarcem la asertiunea lui Marshall McLuhan - "cana/ul reprezinta mesajul' ('the medium is the message') - trebuie sa acceptam impreuna cu autorul ideea ca, in realitate, canalul dicteaza sau, cel putin, influen-teaza in mod destul de serios mesajul, atat in ce priveste emiterea, catsi receptarea lui.

Multi analisti ai comunicarii, cercetatori ai filosofiei lingvistice si alti specialisti sunt preocupati mai aies de latura calitativa a mesajelor, adica de natura lor, in special de compatibilitatea lor cu sensibilitatea si emotia; ei se apleaca de asemenea asupra stilului, precum si a semnificatiilor ce se ascund dincolo de mesaje. In consecinta, ei considera ca modelele liniare ale comunicarii sunt de un interes scazut pentru cercetarile lor, desi concepte apartinand acestora, precum cel al entropiei, redundantei si feedback-ului, sunt de mare utilitate si in abordarea calitativa, dinamica a procesului comunicarii.

Fara a minimaliza rolul cercetarilor teoretice, ba dimpotriva, utilizand rezultatele acestora, practicienii de relatii publice au incercat si ei, la randul lor, elaborarea unor modele ale comunicarii care sa raspunda necesitatilor lor profesionale.

Modelul actional al comunicarii, corespunzator intrucatva modelului liniar al lui Shannon si Weaver, este structurat dupa logica retoricii grecilor antici, care au observat ca un vorbitor poate spune un lucru intr-un anumit mod pentru a obtine o reactie previzibila.

Din punct de vedere al actiunii de comunicare, mesajul este trimis de catre emitator spre receptor, urmand ca acesta din urma sa raspunda. Aceasta perceptie asupra procesului comunicarii mai este denumita si "teoria glontului': un tragator (emitatorul) incarca un glont (mesajul) intr-o pusca (canalul de comunicare) si trage (transmite) intr-o tinta (receptorul) care cade (primeste mesajul si este afectat de acesta) sau ramane in picioare (nu receptioneaza mesajul).

Modelul interactional include conceptul de feedback si desfasurarea circulara a procesului comunicarii: emitatorul trimite un mesaj catre receptor, care, la randul sau, trimite un alt mesaj (despre mesajul initial al sursei) catre emitator. Interactiunea nu mai este unidirectionala prin influenta ei asupra numai a unuia dintre participantii la comunicare (receptorul), ci este bidirectionala, dupa un model circular. Un astfel de model interactional a fost elaborat, de pilda, de un grup de specialisti interesati de efectele comunicarii asupra psihicului uman, grup cunoscut sub denumirea de "scoala de la Palo Alto', deoarece majoritatea cercetarilor acestui grup asupra comunicarii si, in general, asupra sistemelor au fost efectuate in folosul unui sanatoriu psihiatric din orasul californian Palo Alto.

Astfel, de exemplu, "punctul de vedere interactional' al lui Paul Watzlawick[6] cercetator de origine austriaca, unul dintre exponentii de frunte ai acestei scoli se bazeaza pe mai multe axiome, dintre care, in studiul de fata, vom acorda atentie doar la doua in primul rand, nimeni nu poate sa nu comunice; in al doilea rand, comunicarea inseamna, concomitent, continut si relatie.

Prin urmare, o prima constatare este aceea ca o fiinta umana comunica in orice moment, fie ca vrea sau nu acest lucru; comunicarea se realizeaza prin intermediul a mai multe canale, iar individul se afla in procesul comunicarii, asemeni unui muzician dintr-o orchestra, numai ca orchestra n-are dirijor si nici partitura, fiecare instrumentist trebuind sa si acordeze melodia la ceilalti. Conform celei de-a doua axiome, comunicarea nu se mai reduce doar la discurs, adica la schimbul de semnificatii; acestui schimb de semnificatii i se alatura si comportamentul social al individului, adica relatia, care are, la randul sau, un inteles. Asadar, componenta verbala (scrisa, auditiva, etc.) a comunicarii nu reprezinta decat o parte a procesului.

Conform acestor teoreticieni, sistemele interactioneaza intre ele, ba chiar se poate vorbi de interactiune ca sistem; in acest cadru, interactiunea umana este descrisa ca un sistem de comunicare, caracterizat de trasaturile generale ale oricarui sistem: timpul ca variabila, relatiile sistem-subsistem, integritate, feedback. Feedback-ul si circularitatea sunt trasaturlle esentiale ale teoriei sistemelor interactionale, asa cum s-a aratat mai sus.

In ceea ce priveste scopul comunicarii, viziunea scolii de la Palo Alto poate parea destul de complexa: comunicarea nu este un simplu mod de a descrie realitatea, ci o interactiune; de altfel, asa cum sustine Watzlawick, 'credinta ca viziunea cuiva asupra realitatii este singura realitate reprezinta cea mai periculoasa dintre toate iluziile. Ea devine si mai periculoasa daca este dublata de zelul misionar de a lumina si restul lumii (cu privire la aceasta realitate particulara,), fie ca restul lumii vrea sa fie luminat sau nu. Refuzul de a Imbratisa cu toata inima o anume definitie a realitatii (de exemplu, o ideologie), indrazneala de a vedea lumea intr-un mod diferit pot deveni «crime de gandire» in cel mai deplin sens orwellian, asa cum am vazut in cartea «1984».

O conseciinta a faptului ca realitatea nu are un chip propriu, ca infatisarea ei depinde de modul de reprezentare al fiecarui individ este faptul ca ordinea si haosul nu sunt obiective, ci ele sunt determinate de perspectiva observatorului in procesul individual de ordonare a realitatii, fapt care influenteaza intr-un mod semnificativ procesul de comunicare.

Cu toate dezvoltarile stiintifice in descifrarea procesului de comunicare interumana modelul interactional inca are unele limite. Astfel, fluxul informational, precum si fenomenul de influentare sunt, in coordonatele acestui model, tot liniare si unidirectionale, chiar daca este recunoscuta reactia receptorului (feedback-ul).

Neajunsurile evocate mai sus i-au condus pe specialisti spre un al treilea model al comunicarii, mai complex decat primele doua: modelul tranzactional. Acesta merge cu analiza mai in profunzimea comunicarii, dincolo de modelul interactional, considerand-o ca fiind multidirectionala, reciproca si simultana Toti participantii intr-o astfel de tranzactie au roluri active in trimiterea si receptarea mesajelor. Aceste roluri se schimba continuu si pot fi indeplinite chiar simultan.

Conform acestui ultim model, indiferent de rolul lor, comunicatorii dau sau primesc semnificatii prin intermediul mesajelor. Acest lucru presupune crearea de semnificatie pentru fiecare mesaj, In fiecare tranzactie, de catre fiecare comunicator. Aceste semnificatii nu sunt continute in cuvinte sau in mesaje, ci sunt in interiorul indivizilor participanti la tranzactie: ele sunt create in timpul actului de comunicare ca rezultat al efectului interactiunii totale dintre context, experienta si componentele mesajului.

Comunicarea este, prin urmare, o tranzactie: fluxul ei este multidirectional; inf/uentarea este reciproca; ea presupune, de asemenea, implicarea unor comunicatori activi care in momente diferite joaca roluri diferite, daca nu cumva aceste roluri nu sunt indeplinite simultan.

Mai mult, daca privim comunicarea din punct de vedere tranzactional, observam ca ea nu consta doar intr-un schimb mecanicist de semnificatii, ci are o arie sensibil mai larga, asa cum remarca un cercetator: 'Comunicarea umana este un proces de tip tranzactional, prin care oamenii transfera energii, emotii, sentimente si schimba semnificatii