Modele ale proceselor de comunicare

Modele ale proceselor de comunicare

1. Definitia "modelului".

Prin "model" intelegem "o reprezentare fizica, logica sau matematica a structurii unui obiect, fenomen sau proces ". Modelul cauta sa prezinte principalele elemente ale oricarei structuri sau ale oricarui proces, precum si relatiile dintre ele .

Plecand de la realitate, orice model poate fi construit pe doua cai:

- Izomorfism, atunci cand fiecare component al obiectului real are un corespondent identificabil, strict similar cu un component al modelului;

- Homomorfism, atunci cand modelul este o reprezentare simplificata a obiectului real.

Dupa scopul lor, modelele sunt :

Normative - modelele care stabilesc praguri sau valori a priori pentru parametrii obiectului si care sunt folosite apoi pentru masurarea situatiei empirice;

Descriptiv - explicative - modelele care se construiesc prin generalizarea unei situatii empirice.

Astfel fiecare model cauta sa prezinte principalele elemente ale oricarei structuri sau proces, precum si relatia dintre elemente.

2. Modelul in stiintele comunicarii.

Din aceasta perspectiva, modelul este definit drept o descriere unei bucati din realitate, simplificata in mod constient intr-o forma grafica . Astfel, modelele, aceste grupari de teorii, principii si practici, au o serie de avantaje extrem de importante:

organizeaza sistemele prin ordonare si legare reciproca, furnizand astfel o imagine asupra totalitatii;

au o functie euristica, facilitand intelegerea, prin oferirea unei informatii simplificate;

au o functie predictiva, putand prevedea cursul ulterior al evenimentelor.

"Un model - arata Alex Mucchielli[5] - actioneaza, deci, ca un mecanism perceptiv si cognitiv, el transforma o realitate in reprezentare. Aceasta luneta permite de a vedea anumite lucruri si lasa, in mod obligatoriu, altele in umbra".

Tipologia propusa de R.Dimbley si G. Burton[6]

Acesti autori clasifica modelele comunicarii in trei mari clase:

B1. clasa modelelor lineare. Procesul de comunicare este linear, o transmitere de mesaje de la o sursa emitatoare catre un receptor: S → R

B2. clasa modelelor schimbului Comunicarea este vazuta ca un proces bidirectional de tipul S → R, R → S

B3. clasa modelelor contextualizate in acest caz, contextul este foarte important, influentand actul de comunicare, iar feed-back-ul joaca un rol fundamental.

C. Modelele comunicarii de masa

Dintre modele la care se opreste Denis McQuail si Sven Windahl[7] analizand comunicarea de masa, amintim:

- modele fundamentale: Lasswell, Shanon, Weaver, Osgood, Schramm, Dance;

Modelul multifunctional al comunicarii al lui Gerbner;

Modelul ABX al lui Newcomb

Modelul conceptual al lui Westley si MacLean

Modelul lui Maletzke

Modelul ritual al comunicarii

- teoriile influentei personale, ale difuzarii si ale efectelor comunicarii de masa asupra indivizilor:

Modelul stimul-raspuns;

Modelul Two steps flow al lui Katz si Lazarsfeld

Modelul psihologic al lui Constock centrat pe efectele televiziunii asupra comportamentelor individuale

Modelul lui Rogers si Shoemaker centrat pe difuzarea inovatiei;

- teorii legate de efectele mass media asupra culturii si societatii:

Agenda setting

Modelul lui Rogers si Dearing referitor la diferentierea agendelor

Modelul dependentei care analizeaza efectele mass media

- modele centrate pe audienta:

Teoria "utilizari si recompense"

Modelul general al lui Rosengren

Modele ale recompenselor culturale vs. Modele ale recompenselor informationale

Modelul actiunii sociale al lui Renckstorf

3. Modelele comunicarii.

Dintre toate aceste modele, ne vom opri asupra:

3.1. Modelul matematic al comunicarii al lui Shannon si Weaver, 1949.

Teoria comunicarii, adica incercarea de explicare unitara a unui ansamblu mai bogat de fapte, in perspectiva unei ipoteze, s-a nascut o data cu aparitia, in 1949, a lucrarii The Mathematical Theory of Communication a americanilor Claude Shannon[8], matematician, inginer la Bell Telephone Company, si Warren Weaver, filosof, fondatorii ciberneticii. Modelul matematic al comunicarii propus de Shannon si de Weaver, model ce trimite la metafora telegrafului, reprezinta una dintre principalele surse de la care s-au dezvoltate studiile comunicarii.

Yves Winkin[9] arata ca modelul matematic si teoria informatiei elaborata de Shannon si Weaver se caracterizeaza prin doua elemente esentiale: informatia continuta in mesaj este asimilata cu cantitatea de semne emise de catre emitator si primite de receptor, independent de semnificatia lor; atunci cand informatia circula pe canalul de transmisie, ea este in mod ineluctabil amenintata de zgomot, perturbare aleatorie care o poate denatura ori bruia. Este nevoie, deci, prin diverse procedee, printre care redundanta semnelor, sa mentinem aceasta cantitate de zgomot la un nivel acceptabil.

Schema 2

Astfel, preocuparea esentiala a lui Shannon si Weaver era de a pune la punct probleme transmisiei telegrafice: semnalul trebuia sa ajunga la nivelul tintei in starea cea mai apropiata de ceea ce era la nivelul sursei. Acest semnal poate fi afectat sau bruiat, chiar deformat de un zgomot. Ei au propus un prim model al comunicarii care se inspira de la transmisia mesajelor prin telegraf.

	SURSA DE ZGOMOT

In conceptia lor, comunicarea este redusa la transmiterea unei informatii. Exista o prima distinctie importanta: cea intre sursa si transmitator. Sursa produce mesajul, dar ea nu dispune de mijloacele necesare pentru a-l face sa ajunga la destinatie. Apare aici, asa cum arata si Mihai Dinu adevaratul paradox al comunicarii: ea este un proces a carui ratiune este aceea de a comunica intelesuri, care, prin insasi natura lor, nu pot fi vehiculate.

Termenul mesaj acopera o mare varietate de realitati: cuvinte, ganduri, sentimente, trairi, idei, emotii etc. Dar toate acestea nu pot fi transmise pe calea unui canal senzorial. De aceea, sursa emitatoare se vede obligata sa procedeze la tot felul de substitutii: ea incredinteaza unor semnale materiale, perceptibile din punct de vedere senzorial, misiunea de a reprezenta indirect produsele palpabile ale constiintei si ale afectivitatii. Dar inlocuirea nu inseamna transport si, astfel, acestea din urma raman, in principiu, netransmisibile.

Codificarea este asadar o activitate indispensabila. Transmitatorul efectueaza codificarea mesajului sau intr-un anumit sistem de semne, el fiind un participant de neinlaturat in procesul comunicarii.

Termenul de sursa are nevoie de tot felul de clarificari. Exista cazuri cand emitatorul nu face decat sa repete cuvintele unei alte persoane (recitatorii, elevii care invata pe dinafara, plagiatul, pasarile imitatoare etc.). In aceste conditii, emitatorul nu este si enuntatorul mesajului pe care il difuzeaza. Apartin totusi emitatorului semnalele vocale non-verbale din sfera mijloacelor paralingvistice (timbrul vocii, pauzele, intonatia, tonul etc.) care sunt si ele purtatoare de semnificatii si, deci, informatii. Cazul purtatorului de cuvant este diferit, pentru ca el nu repede ad litteram fraze prefabricate, ci le formuleaza el insusi, fara a inceta sa transmita totusi gandirea altcuiva. Deci :

Emitator = persoana care emite un mesaj, fara ca acesta sa ii apartina

Enuntator = persoana care emite propriul sau mesaj original

Dar, exista de fapt foarte putine cazuri in care sursa comunicarii este cu adevarat un enuntator, pentru ca prin gura sa "vorbesc" de fapt parintii, educatorii, vecinii, grupul de apartenenta sociala si profesionala, opinia generala, intelepciunea populara, spiritul epocii etc. Vedem ca, de fapt, asa cum arata Oswald Ducrot[11] comunicarea este polifonica, emisa de o pluralitate de voci, iar distinctia emitator / vs / enuntator este una operationala si metodologica.

Transmitatorul poate fi si el multiplu, dar in alt sens decat sursa. Pentru ca semnalele sa ajunga la receptor, ele trebuie sa fie compatibile cu natura canalului de transmisie.

Comunicarea verbala este posibila numai daca mediul fizic in care se gasesc participantii la actul comunicarii permite propagarea undelor din spectrul audibil. In vidul cosmic, doi cosmonauti vor renunta la comunicarea verbala, pentru a folosi comunicarea gestuala. Dar in cazul intunericului,  acest tip de comunicare prin gest va fi si el blocat.

Modelul lui Shannon si Weaver a devenit baza pe care teoreticienii urmau sa construiasca stiinta comunicarii. In schema comunicarii lingvistice, sursa de informatie este inlocuita de locutor, iar destinatia de interlocutor. Ulterior au aparut termenii emitator si receptor, care continua sa evite antropomorfismul (credinta mistica potrivit careia se atribuie lucrurilor si fenomenelor naturii forme si sentimente omenesti; reprezentare a zeilor si a divinitatii sub infatisare omeneasca) .

Notiunile mecanice de transmitator si receptor au fost inlocuite de notiunea de cod, adica sistemul utilizat pentru a da forma mesajului. Trimiterea si receptarea mesajului se fa prin intermediul operatiilor de codare si decodare, care, la inceput, erau considerate ca doua realizari ale aceluiasi proces.

Modelul lui Shannon si Weaver pune in lumina factorii care pot perturba transmiterea informatiei, dar ramane o schema simplista care nu se poate aplica in toate situatiile de comunicare.

3.1.1. Completarea schemei lui Shannon si Weaver.

Schema comunicarii a fost apoi completata cu notiunea de canal, adica mijlocul prin care se efectueaza transmisia mesajului, si cu cea de mediu, adica ansamblul circumstantelor care inconjura actul comunicativ.

Principalul defect al schemei lui Shannon si Weaver rezida in caracterul sau unilateral, datorat conceptiei eronate conform careia receptorul este pasiv. In plus, se ignora pluralitatea receptorilor, iar modelul lasa deoparte elementele sociologice si psihologice care intervin in comunicare. Schema trebuia completata prin introducerea retroactiunii (feedback-ului) dintre receptor si emitator.

MEDIU

	DECODARE
			CODARE

3.2. Modelul lui Harold D. Lasswell. In 1948, Lasswell[12], cercetator american in domeniul stiintelor politice, a fost printre primii care s-au interesat de comunicarea in masa. Dupa el, se poate descrie o actiune de comunicare raspunzand la intrebarile urmatoare:

CINE? SPUNE CE? PE CE CANAL? CUI? CU CE EFECT?

CINE?: corespunde studiului sociologic al organismelor emitatoare (motivatia de a comunica).

SPUNE CE? : se raporteaza la mesaj, la analiza continutului sau.

PE CE CANAL? : desemneaza ansamblul tehnicilor care, la un moment dat si pentru o societate determinata, difuzeaza in acelasi timp informatii si cultura,

CUI?: vizeaza audienta, publicul, prin analize in functie de diferite variabile (varsta, sex etc.).

CU CE EFECT?: presupune analiza problemelor influentei mesajului asupra auditoriului.

Modelul lui Lasswell concepe comunicarea ca pe un proces de influenta si de persuasiune. Interesul esential al acestui model este ca el depaseste simpla problematica a transmisiei mesajului si vede comunicarea ca pe un proces dinamic cu o suita de etape avand fiecare importanta sa, specificitatea sa si problematica sa. De asemenea, el pune accentul pe finalitatea si pe efectele comunicarii.

Totusi, acest model are si el limitele sale. Este un model destul de simplist, procesul de comunicare fiind limitat la dimensiunea sa persuasiva. Comunicarea este perceputa ca o relatie autoritara, neexistand nici o forma de retroactiune, iar contextul sociologic si psihologic nu este luat in considerare. De aceea, R. Braddock[13] adauga doua noi ipostaze la actul comunicational imaginat de Laswell: contextul in care este transmis mesajul si scopul pentru care emitatorul transmite ceva. Schematic, aceasta extensie ar arata astfel :

3.2.1. Concluzie partiala asupra acestor doua modele

Aceste doua modele interpreteaza comunicarea ca pe un proces linear centrat asupra schimbului de informatii, prezentand situatiile de comunicare ca fiind rupte de orice context. Ambele modele prezinta rolul emitatorului si al receptorului ca fiind totalmente diferentiate. Receptorul este considerat pasiv, ceea ce nu este adevarat, pentru ca exista o inter-influenta intre cei doi poli ai comunicarii.

4. Concluzie partiala asupra modelelor comunicarii

Rezumand cele de pana, putem spune ca exista trei mari modele ale comunicarii :

modelul emitator - receptor: foarte clasic, vede schimbul linear de mesaje intre o sursa si un receptor, ale caror roluri se pot schimba.

modelul telegrafistului incearca sa dea socoteala de coerenta circulatiei mesajelor intre sursa si destinatar. Aceasta circulatie implica o succesiune a mesajelor, unul dupa altul.

modelul orchestrei: comunicarea se dezvolta in mod paralel si succesiv. Locutorul si destinatarul construiesc simultan dialogul. Si unul si altul influenteaza calitatea si caracteristicile schimbului. Se iese, astfel, din dimensiunea codare-decodare a mesajelor, pentru a intra in dimensiunea producerii-interpretarii mesajelor dintre interlocutori.

Curs 3: Functiile si axiomele comunicarii

O data stabiliti parametrii comunicarii, cercetatorii s-au aplecat asupra motivelor pentru care comunicam. A rezultat din aceasta analiza aproape o jumatate de duzina de taxinomii care repertoriaza si mai ales clasifica functiile comunicarii.

Taxinomia lui Roman Jakobson

Lingvistii au depasit conceptia mecanista a comunicarii, aratand ca ea implica numerosi factori cu functii diverse care concura toate la semnificatia mesajului. Cea mai cunoscuta este cea propusa in 1963 de lingvistul Roman Jakobson[15] care concepe functiile comunicarii dupa focalizarea asupra unuia dintre elementele schemei comunicarii :

functia expresiva: focalizare asupra emitatorului, locutorului care isi exprima emotiile;

functia conativa focalizare asupra receptorului, interlocutorului, asupra caruia vrem sa provocam un efect oarecare (intrebare, flatare, ordin, amenintare etc.);

functia fatica: focalizare asupra mentinerii contactului intre emitator si receptor (Ex. "Alo", recunoastere, curtoazie);

functia metalingvistica: focalizare asupra codului folosit (ex. a vorbi despre limbajul pe care il folosim pentru a comunica ; "«Pe» este o prepozitie din limba romana");

functia poetica: focalizare asupra mesajului insusi (ex. cautarea nuantelor, a efectelor de stil);

functia referentiala: focalizare asupra referentului, a informatiei transmise.

			FUNCTIA METALINGVISTICA

Aceasta taxinomie este axata pe comunicarea lingvistica, limbajul fiind pentru Jakobson codul prin excelenta, cel in care toate celelalte coduri posibile pot fi traduse (reciproca nu este valabila). Am putea usor generaliza acest clasament astfel:

functia expresiva: actul comunicativ reflecta mai ales caracteristicile, dorintele, nevoile emitatorului, fara ca ceilalti parametri sa exercite o influenta determinanta. Informeaza emitatorul asupra personalitatii celui care transmite mesajul: vointa de a-si exprima gandirea, diverse critici (comunicarea de criza);

functia conativa: actul comunicativ vizeaza sa-l efectueze pe receptor, adesea de maniera fizica, de a-l face sa faca ceva. Atunci cand computerul ii trimite imprimantei ordinul de a imprima, putem vorbi de comunicare conativa;

functia fatica acopera tot ceea ce poate fi facut pentru a asigura mentinerea contactului dintre emitator si receptor, fara a acorda o atentie deosebita nici formei nici continutului mesajului. A spune "Buna dimineata" vecinului de etaj nu implica dorinta profunda si sincera ca dimineata acestuia sa fie excelenta. Este vorba de un mijloc prin care ii dam de stire ca il recunoastem ca vecin, ca suntem in raporturi bune cu el.

functia metalingvistica este dificil de conceput o comunicare asupra codului folosit cu exceptia limbajului.

functia poetica aceasta functie pare valabila, ca si cea anterioara, numai pentru limbaj, dar, daca ne gandim bine, cautarea nuantelor si a efectelor de stil exista in diverse forme de comunicare, mai ales daca tinem cont de dihotomia expresie / substanta proprie oricarui semn si, deci, oricarui mesaj. Functia poetica ar consta astfel in a privilegia expresia pentru a-i da acesteia valoare de substanta. De ex. purtarea unei anumite haine (tip, culoare, croiala etc) poate servi la a semnala apartenenta la un anumit grup social, cultural ori profesional (functie referentiala si chiar conativa), mai rar la a exprima o estetica foarte personala (functia expresiva), dar, dincolo de aceste finalitati, ea reprezinta un efort de a juca asupra tuturor posibilitatilor oferite de o haina, fara a astepta alt rezultat decat placerea oferita de varietate sau de satisfactia de a fi inventat o noua forma. Moda, stilismul ar avea, astfel, o functie poetica, pe care ar trebui sa o numim mai bine estetica sau ludica.

functia referentiala: este inversul precedentei, pentru ca ea se focalizeaza asupra continutului mesajului, asupra informatiei transmise.

Analizand aceste sase functii, despre care Jakobson spune ca nu se exclud una pe alta, ci ca adesea ele se suprapun, remarcam faptul ca trei dintre ele (functiile expresiva, conativa, fatica) sunt de domeniul limbajului analogic, adica de domeniul relatiei, iar celelalte trei (functiile referentiala, metalingvistica, poetica) sunt de domeniul limbajului digital, adica al continutului.

Alte taxinomii

Cea mai mare parte a taxinomiilor de dupa Jakobson exprima functiile comunicarii cu ajutorul unor verbe la infinitiv, raspunzand intrebarii "De ce comunicam?".

Guy Spielmann de la Georgetown University (https://www.georgetown.edu/) propune un clasament in zece categorii:

Axiomele comunicarii

Axioma 1: Comunicarea este inevitabila sau Non-comunicarea este imposibila.

Reprezentantii Scolii de la Palo Alto pornesc de la ideea ca pentru a cunoaste in adancime mecanismele proceselor de comunicare, trebuie studiate situatiile in care acestea sufera dereglari sau blocaje.

Axioma 2: Comunicarea se desfasoara la doua nivele: informational si relational, cel de-al doilea oferind indicatii de interpretare a continutului celui dintai"

Aceasta axioma are sens numai daca integram in sfera comunicarii si transmiterea neintentionata de informatie, ce se realizeaza prin intermediul indiciilor. Reprezentantii Scolii de la Palo Alto considerau ca orice comportament are o anumita valoare comunicativa, ca nu doar mimica si gesturile, ci si absenta lor este elocventa. Mihai Dinu[16] citeaza caazul omului care tace si care prin pozitia lui de non-comunicare, "spune" si el ceva: pozitia corpului, culoarea obrajilor, orientarea privirii, expresia ochilor etc. ofera numeroase indicii metacomunicationale necesare pentru a descifra semnificatia reala a tacerii lui. Putem intalni taceri admirative, taceri plictisite, taceri meditative, taceri manioase, sfidatoare, stingherite etc. "Cel care iti tine buzele lipite, vorbeste cu varful degetelor" spunea pe buna dreptate Freud , mult inaintea cercetatorilor de la Palo Alto.

Aceeasi informatie poate fi transmisa pe un ton amabil sau rastit, dar e greu de crezut ca interactiunea dintre Emitator si Receptor va continua in acelasi fel in ambele situatii. Se stie de la George Enescu incoace ca "tonul face muzica", vorbitorii acordand planului relational o importanta decisiva, relatia de interactiune generand adesea conflicte ireconciliabile. Cercetatorii de la Palo Alto aratau ca atentia acordata comunicarii distruge comunicarea insasi. Doi oameni intre care lucrurile nu mai merg ca inainte isi vaneaza reciproc toate indiciile non-verbale de natura sa demonstreze c celalalt e de vina. Mihai Dinu[18] concluzioneaza ca "mecanismele intelegerii reciproce functioneaza bine exact atunci cand nu le percepem".

Comunicarea e un proces continuu, ce nu poate fi tratat in termeni de cauza-efect sau stimul-raspuns