O EXPLICITARE A CONCEPTULUI DE ACTIUNE (COMUNICATIVA)

O EXPLICITARE A CONCEPTULUI DE ACTIUNE (COMUNICATIVA)

Ideea de act (uman) este legata de aceea de schimbare produsa in lume, a actiona insemnand, intr-un anumit fel, a interveni in "cursul naturii" . Aceasta teza, relativ plauzibila, are de infruntat, totusi, doua obiectii majore:

(a) pe de o parte, multe modificari ale starilor de lucruri - schimbarile care survin in urma unor fenomene naturale (revarsarea unui torent, o ploaie cu grindina, un cutremur, desprinderea unui mar copt de pe ramura, intetirea vantului etc.) sau schimbarile produse prin manifestarea unor comportamente spontane ale omului (lasarea urmelor de talpi pe un teren moale, miscarea unor molecule din aer in timpul respiratiei, ruperea involuntara a unor fire de iarba etc.) - afecteaza asa-numitul curs al naturii, fara a intra in sfera conceptului de actiune;

(b) pe de alta parte, exista actiuni, precum lasarea luminii aprinse intr-o camera, mentinerea unei ferestre deschise sau tacerea, care conduc la prezervarea (si nicidecum la modificarea) unor stari de lucruri.

Intr-o a doua instanta, actiunile sunt corelate cu comportamentele observabile ale indivizilor, ca forme de raspuns la stimulii permanenti sau la cei neasteptati din mediu, in concordanta cu structura organismelor si cu deprinderile anterior statornicite : oftaturile, respiratia regulata sau, dimpotriva, sacadata, rostirea unor sunete articulate, strangerile de mana, grimasele, clatinarile din cap, marsurile in cadenta, imbracarea anumitor haine si purtarea anumitor accesorii, pastrarea distantei fata de unele persoane, scarpinatul in cap, aranjarea parului, privitul la ecranul unui televizor, ridicarile din umeri etc. Si acest punct de vedere ridica doua probleme:

(a) pe de o parte, avem de-a face cu comportamente spontane (clipitul reflex din ochi, respiratia, schimbarile intamplatoare ale posturii corpului, miscarile involuntare ale mainilor etc.) pe care trebuie sa le excludem din campul comunicarii, apeland pur si simplu la simtul comun;

(b) pe de alta parte, acelasi simt comun ne determina sa etichetam drept actiuni si alte lucruri decat miscarile observabile ale corpului (ascultarea cu calm a unei injuraturi, ramanerea pe loc dupa ascultarea ordinului de a alerga, tacerea care urmeaza unei intrebari, lipsa de reactie la un salut etc.).

Potrivit unei teze de sorginte aristotelica, actiunile sunt definite drept manifestari ale unei vointe libere, indiferent daca aceste manifestari sunt miscari (perceptibile) ale corpului sau abtineri. Toate aceste manifestari isi afla principiul in agentul (sau faptuitorul) lor si, ca atare, ele nu se intampla nici din nestiinta, nici din constrangere externa.

Asocierea manifestarilor unei persoane cu doua stari psihologice specific umane - controlul constient si asumarea unui scop - ne apropie de intelesul exact al conceptului de actiune, insa nu este pe deplin satisfacatoare.

Remarcam, inainte de toate, ca nu pot fi considerate actiuni acele comportamente (observabile) care sunt asociate "in mod privat" cu controlul constiintei si intentionalitatea: oprirea respiratiei timp de sapte-opt secunde, flexarea degetelor de trei ori pe minut, "reglarea" clipitului din ochi la o frecventa de 13 miscari ale pleoapelor pe minut, ciupirea lobului urechii stangi, aranjarea unei suvite de par rebele etc.

In sprijinul acestei respingeri pot fi aduse cel putin doua argumente: (i) nu dispunem de un criteriu "obiectiv" inatacabil cu ajutorul caruia sa distingem net comportamentele involuntare de comportamentele care sunt "in mod privat" constiente si voluntare; (ii) manifestarile private ale unei vointe libere nu pot fi corelate cu trasatura definitorie a oricarui agent uman, responsabilitatea.

Fara indoiala, orice persoana este in masura sa-si dea seama daca un comportament de-al sau (scarpinatul in cap, ridicarea mainii, inchiderea ochilor, oftatul, asezarea pe scaun etc.) este, in mod privat, constient si voluntar, insa acest fapt nu este la fel de evident pentru semenii sai, intrucat nimeni nu poate percepe respectivele stari psihologice sau mentale ale acesteia. Spre exemplu, atunci cand observ o grimasa pe fata unui coleg, nu pot sa stiu imediat daca este vorba de un impuls intentionat (transmiterea mesajului "Sunt dezgustat") sau de un rictus involuntar.

Mai grav este insa faptul ca nici un comportament in mod privat constient si intentionat nu presupune responsabilitatea persoanei care il manifesta. Ar fi absurd, de pilda, sa fiu facut in vreun fel responsabil pentru faptul ca pe parcursul unei ore imi iau de doua ori ochelarii de pe nas.

Responsabilitatea este o relatie tetradica, in sensul ca cineva este raspunzator pentru ceva in fata unei instante potrivit unor criterii sau norme . Or, cata vreme nici o autoritate constituita si recunoscuta nu a reglementat intr-un fel scoaterea ochelarilor de la ochi, comportamentul respectiv nu presupune asumarea unei responsabilitati si, implicit, nu conteaza ca actiune umana.

O a doua problema legata de caracterul constient si intentionat al actiunilor priveste automatismele, adica acele miscari care pot fi indeplinite fara controlul constiintei, dar care incumba un anumit grad de responsabilitate. Spre exemplu, soferii sunt responsabili pentru felul in care conduc masina pe drumurile publice, chiar daca fac nenumarate miscari - uitandu-se pe geam sau in oglinzile retrovizoare, apasand pe pedala de ambreiaj, de acceleratie sau de frana, semnalizand, invartind volanul, schimband viteza, claxonand etc. -, fara o prealabila deliberare si alegere.

Cineva ar putea replica aici ca, la inceput, toate aceste miscari au fost pe deplin supuse controlului constiintei si ca ele au devenit automatisme doar in urma repetarii lor constante. In consecinta, responsabilitatea pentru practicarea automatismelor ar rezulta din responsabilitatea pentru savarsirea actelor constiente si voluntare care le-au premers.

Insa, acest contraargument nu acopera toata gama automatismelor. Sa ne imaginam, de pilda, ca cineva se intalneste intamplator cu un prieten si se hotaraste ad hoc sa poarte o scurta conversatie cu el. Chiar daca am admite ca persoana in cauza avea pregatite subiectele unei asemenea conversatii (rezultatele la examene, starea de sanatate a unui prieten comun, programul de week-end, ultimele noutati din show biz etc.), tot n-am fi indreptatiti sa sustinem ca actele de enuntare pe care le savarseste sunt in intregime constiente si voluntare. Nimeni nu rosteste fraze in timpul unei conversatii cumpanind cu grija fiecare cuvant; cel mai adesea, secventele de cuvinte sunt rostite in mod automat, emitentul avand clar in minte cel mult obiectivele generale care trebuie atinse. Prin urmare, trebuie sa admitem existenta unor actiuni care implica angajarea unei responsabilitati din partea agentilor lor si care nu sunt, in mod izolat, constiente si voluntare.

Tinand cont de aspectele semnalate, se poate sustine ca actiunile sunt manifestari ale unei vointe libere si responsabile in contextul (re) cunoasterii si respectarii unor reguli, aplicarii unor criterii, urmarii unor instructiuni etc.

Cu alte cuvinte, manifestarile unei persoane - fie miscari, fie abtineri - pot fi considerate actiuni daca si numai daca se poate proba, de-o maniera intersubiectiva, ca respectiva persoana este angajata ca fiinta rationala intr-o practica sociala, urmand reguli socialmente recunoscute.

Spre exemplu, un elev savarseste o actiune daca ridica mana intr-o sala de clasa, in masura in care urmeaza regula de a cere cuvantul, insa nu si atunci cand face aceeasi miscare singur sau intr-un context informal, intrucat gestul lui nu mai poate fi tratat ca pas in urmarea unei reguli sau in respectarea unei instructiuni.

Tratarea oricarei actiuni ca pas in urmarea unei reguli sau, la fel de bine, ca miscare in cadrul unui joc ofera cateva avantaje teoretice indiscutabile, inclusiv in ce priveste analiza procesului de comunicare.

(i) Toti participantii la o situatie de comunicare manifesta extrem de numeroase si variate comportamente, multe dintre ele constiente si voluntare. Daca toate aceste comportamente ar trebui considerate acte componente ale comunicarii, atunci nimeni nu ar reusi sa inteleaga suficient de bine ceea ce se petrece pentru a da o continuare satisfacatoare acestui proces.

Pentru a duce pana la capat o partida de fotbal, jucatorii trebuie sa fie atenti doar la acele actiuni ale antrenorilor, coechipierilor, adversarilor si arbitrilor care sunt in acord cu regulile fotbalului si care conteaza drept miscari din cadrul acestui joc. Daca ar fi nevoiti sa ia in seama toate comportamentele oamenilor de pe teren (sau, mai grav, de pe stadion) - legarea sireturilor, rostirea unei rugaciuni, aranjarea echipamentului, lovirea cu piciorul, din superstitie, a stalpului din dreapta al portii, proferarea unor injuraturi, scuiparea unei flegme etc. -, ei nu ar mai fi in stare sa continue jocul.

In acelasi fel, inteligibilitatea si continuitatea procesului de comunicare presupun reducerea drastica a numarului de actiuni (semiotice) relevante, retinandu-se ca variabile semnificative doar comportamentele ce pot fi socotite aplicari ale regulilor comunicarii.

(ii) Atat agentii cat si observatorii unui proces de comunicare trebuie sa recunoasca si sa urmeze un sistem de reguli ale comunicarii. Cine vrea sa joace sah trebuie sa cunoasca piesele de sah (pioni, rege, regina, nebuni, cai si turnuri), precum si regulile de mutare corespunzatoare. Cine vrea sa castige la jocul de sah trebuie sa acumuleze o experienta atat de vasta, incat sa faca in situatiile de joc cele mai bune mutari permise de reguli.

Nici un om normal nu-si propune sa ajunga campion mondial la sah daca nu indeplineste conditia minimala a cunoasterii regulilor de mutare. Or, in mod cu totul aberant, foarte multi oameni vor sa comunice si, mai mult, sa obtina performante notabile in acest joc semiotic, fara a cunoaste si stapani regulile aferente comunicarii.

(iii) Cei care practica jocul comunicarii (in acord cu regulile acestuia) sunt pusi deseori in situatia de a actiona automat (fara a delibera si fara a face o optiune constienta) sau de a savarsi actiuni "impuse", insa acest fapt nu ii face mai putin responsabili pentru prestatiile lor.

Aidoma jocului de sah sau a celui de fotbal, procesul comunicarii contine "incapsulari" de actiuni, astfel incat, daca s-a optat pentru o strategie, multe actiuni sunt savarsite oarecum de la sine, in mod automat. Un exemplu sugestiv in acest sens este dat de surasurile, strangerile de mana, saluturile, intrebarile de curtoazie, raspunsurile de complezenta etc. care sunt realizate de toti comunicatorii politicosi in deschiderea unei conversatii.

Ramanand la analogia cu jocul de sah, putem constata ca alte situatii impun mutari inevitabile. Un rege "incoltit" de piesele adverse nu poate fi mutat decat pe anumite campuri, uneori pe un singur camp. Tot astfel, intr-o situatie de comunicare, putem fi constransi sa dam anumite replici, deseori o singura replica. Spre exemplu, daca la incheierea unei conversatii colegiale mi se adreseaza salutul "La revedere!", nu-mi ramane decat sa rostesc si eu aceeasi formula, urmand o regula de politete.

Prin urmare, indiferent daca sunt pe deplin voluntare sau automate, absolut libere sau impuse, actele (de comunicare) pun problema responsabilitatii agentilor lor, responsabilitate care nu rezida in savarsirea actelor izolate, ci in adoptarea unor reguli si asumarea unor practici sociale.

(iv) Fiind comportamente generate de reguli, actele (de comunicare) reclama o abordare sistemica, nicidecum una punctuala. Nici o actiune nu poate fi observata si interpretata satisfacator daca este considerata in mod izolat, ci numai in contextul celorlalte actiuni care deriva din regula sau regulile urmate. Comportamentele (fie ele constiente si voluntare) care nu ne impun sa luam in considerare alte actiuni nu sunt, de fapt, actiuni.

In masura in care sunt guvernate de reguli, actele (de comunicare) se individualizeaza in raport cu toate celelalte comportamente prin faptul ca sunt (a) controlabile, (b) criticabile si (c) contextuale .

Fiecare actiune este controlabila, in masura in care nu este absolut necesara, iar agentul ei poate, in mod practic, sa o realizeze.

Aceasta posibilitate actionala este definibila in raport cu sapte specii de scopuri, obiective sau "stari finale" ce pot fi asumate, in mod teoretic, de orice agent al actiunii la un moment dat [2: 28-29]:

scopurile vide (sau de dificultate zero), care apartin multimii starilor fizice necesare in raport cu circumstantele in care sunt asumate;

scopurile de rutina, care apartin multimii performantelor deja realizate de agent;

scopurile mobilizatoare, care nu se inscriu printre performantele obtinute de agent, dar care, datorita cunostintelor si priceperilor dobandite, pot fi considerate accesibile pentru acesta;

scopurile inaccesibile in prezent, insa realizabile (principial) in viitor, care nu pot fi atinse de agent pe baza abilitatilor prezente, dar care ar putea fi atinse de el la un moment ulterior, in masura in care, cel putin un membru al comunitatii din care face parte le-a realizat in trecut;

scopurile accesibile doar la nivelul competentei de varf a speciei umane, care nu au fost atinse de nimeni in trecut, dar care sunt in prezent accesibile pentru cei mai performanti oameni;

scopurile socialmente inaccesibile, care sunt irealizabile pentru toti membrii speciei umane, fara a fi fizic imposibile;

scopurile absurde, care, in orice moment, sunt imposibil de realizat pentru toti oamenii.

Dupa cum se poate lesne banui, vor fi considerate actiuni propriu-zise (controlabile) doar comportamentele orientate spre atingerea scopurilor 2-6.

Starile de lucruri corespunzatoare scopurilor vide se intampla in mod necesar, persoana care le asuma intentional nereusind nici sa le determine cauzal, nici sa le previna. Spre exemplu, nimeni nu-si poate propune sa actioneze astfel incat o piatra aruncata in aer sa (nu) cada pe pamant, intrucat acea piatra va cadea oricum, datorita legii gravitatiei, indiferent de ceea ce am putea face noi in acest context.

Starile de lucruri aferente scopurilor absurde ies, la randul lor, din sfera actiunilor propriu-zise, deoarece nimeni nu este capabil sa faca ceva pentru a le realiza. In acest sens, ar fi aberant, de pilda, sa vorbim de actiunea de a inregistra toate miscarile animalelor care traiesc pe pamant.

Caracterul controlabil al actiunilor poate fi evidentiat si prin posibilitatea fizica a abaterilor de la regulile de referinta. Regulile generatoare de actiuni sunt reguli practice, care lasa agentilor posibilitatea de a le nesocoti in unele cazuri. O regula care nu poate fi ignorata nu este, de fapt, o regula.

In mod oarecum paradoxal, putem conchide ca jucatorii de fotbal actioneaza pe teren chiar pe baza faptului ca ei pot comite faulturi, ofsaiduri, henturi etc. In mod similar, conchidem ca doua sau mai multe persoane actioneaza in contextul unui proces de comunicare pe temeiul ca regulile urmate sunt, in cateva cazuri, incalcate (prin agramatisme, blocarea ascultarii, distorsionarea mesajelor, rastalmacirea mesajelor etc.).

Definirea caracterului controlabil al actiunilor prin posibilitatea de a nu urma anumite reguli ne-a determinat, de altfel, sa respingem meta-axioma lui Paul Watzlawick: "Nu putem sa nu comunicam". Pentru a putea spune ca particip la jocul comunicarii, urmand anumite reguli, trebuie sa am posibilitatea de a nu ma implica deloc in jocul comunicarii sau de a-i incalca, in unele situatii, cateva dintre regulile aferente.

Calitatea actiunilor umane de a fi criticabile este reflectata de faptul ca ele pot fi evaluate prin instante ale valorilor "pozitiv" sau "negativ". Obiectele si faptele naturale, care se supun legilor fizice, pot fi descrise, explicate sau prezise, insa nu pot fi judecate ca bune sau rele. Astfel, nici un om normal nu invinovateste natura pentru grindina care a distrus o recolta. Faptul in sine, regretabil pentru persoanele care au suferit pagube, nu poate fi imputat nimanui; grindina a cazut deoarece au fost intrunite conditiile naturale corepsunzatoare, iar nu fiindca cineva ar fi incalcat, cu buna stiinta, anumite reguli.

Actiunile umane se preteaza, la randul lor, descrierilor, explicatiilor sau predictiilor, insa ele sunt susceptibile, in plus, de o evaluare critica, prin prisma regulilor care le genereaza. Spre exemplu, ziaristii sportivi nu se multumesc sa descrie jocul practicat de fotbalisti in anumite partide, ci fac si o evaluare critica, nesfiindu-se sa evidentieze acest lucru prin acordarea unor note.

In mod analog, in contextul comunicarii, emitentul si receptorul pot fi laudati sau, dimpotriva, criticati pentru (in) eficienta si (in) acuratetea transmiterii mesajului, amploarea si (in) oportunitatea autodezvaluirii, (im) precizia si (in) completitudinea discernerii, amplitudinea si valenta influentei exercitate, promptitudinea si onestitatea raspunsului dat la influenta resimtita, (ne) sinceritatea si (ne) temeinicia referirii, calitatea relatiei sociale instituite etc., in masura in care prestatiile lor sunt puse in corespondenta cu regulile jocului de comunicare.

Daca ar fi asumata de la bun inceput relativitatea evaluarii, nu ar fi deloc aberant sa se acorde note atat comunicatorilor, cat si rezultatelor obtinute de ei, in functie de modul cum au fost urmate regulile comunicarii.

Ultima caracteristica a actiunilor umane, dar nu si ultima sub raportul importantei, priveste recurenta acestora in contexte similare. In lucrarea Norma si actiune, Georg Henrik von Wright a facut o distinctie pertinenta intre actele generice si actele individuale [1: 53], primele fiind categorii de acte individuale (asasinatul, strangerea de mana, debarcarea, capitularea, enuntarea etc.), iar cele din urma, cazuri sau instante ale actelor generice (asasinarea lui Cezar, strangerea de mana a presedintilor Vladimir Putin si George W. Bush, debarcarea aliatilor in Normandia, capitularea Japoniei la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial, rostirea enuntului "Socrate este filosof" etc.).

Or, actele individuale nu exista decat ca instante ale anumitor acte generice. Cu alte cuvinte, orice actiune realizata de o persoana intr-un context dat trebuie sa fie o aplicatie a unui model social de actiune.

Spre exemplu, saluturile pe care le adresez colegilor nu sunt decat cazuri ale urmarii regulilor de politete, semenii mei (in special, colegii mei) putand constata ca rostesc aceleasi formule in contexte similare. Mai mult, un observator atent ar putea constata cu usurinta faptul ca si alte persoane aflate in situatia mea folosesc aceleasi formule de salut in contexte asemanatoare. Cauza acestei recurente rezida, dupa cum am mai spus, in faptul ca toate actiunile presupun urmarea unor reguli socialmente recunoscute.

Conditia contextualitatii este aceea care autorizeaza in mod expres excluderea comportamentelor individuale "atipice" din sfera actiunilor umane, chiar daca ele sunt constiente si intentionate.

Astfel, dintre diversele miscari (voluntare sau involuntare) ale corpului, numai acelea care (re) apar frecvent in situatii similare - in virtutea acordarii unor semnificatii sociale - vor fi considerate acte de comunicare: incrucisarea bratelor (ca indice al unei reactii de aparare), contactul vizual direct (ca indice al sinceritatii), ridicarea batoasa a capului (ca expresie a orgoliului si arogantei), ducerea mainii la gura (ca expresie a tendintei de a ne stapani) etc.

Toate celelalte miscari, care sunt nesemnificative in raport cu normele si conventiile sociale (aranjarea butonilor de la manseta, inlaturarea unei scame de pe veston, scoaterea ochelarilor de la ochi, concentrarea privirii asupra pantofului din piciorul drept etc.), nu conteaza ca actiuni umane si pot fi trecute cu vederea in analiza procesului de comunicare.

Ca manifestari ale unei vointe libere in contextul urmarii unor reguli, actiunile (in speta, actiunile comunicative) pot fi clasificate in functie de mai multe criterii.

Cea mai importanta contributie in acest sens ni se pare a fi ordonarea actiunilor elementare datorata lui Georg Henrik von Wright [1: 59-69].

Procedand intr-o maniera logic-formala, autorul finlandez identifica, mai intai, patru stari actionale posibile:

Starea 1 (p T p): starea (de lucruri) p subzista in prezent, insa dispare daca nu este mentinuta; ex. o usa cu inchidere automata este deschisa, insa se va inchide daca nu intervine cineva;

Starea 2 (p T p): starea p subzista in prezent si se mentine daca nu este inlaturata (desfiintata, anihilata sau distrusa); ex. o fereastra este inchisa si va ramane inchisa daca nu va interveni cineva pentru a o deschide;

Starea 3 p T p): starea p nu subzista in prezent si nu va aparea decat daca va fi produsa; ex. o camera nu este curata si nu va deveni curata decat daca cineva va face curatenie in ea;

Starea 4 p T p): starea p nu subzista in prezent, dar va aparea daca nu este prevenita; ex. ficatul alcoolicului X nu este inca distrus de ciroza, dar va ajunge in aceasta stare daca nu se iau masuri.

In raport cu aceste patru stari, o persoana poate proceda in doua moduri distincte: (a) fie intervine "in cursul naturii", pentru a produce o modificare, (b) fie ia decizia de a nu efectua o schimbare, desi stie foarte bine ca poate realiza in conditiile date, fiind, eventual, chiar inclinat sa o faca. In primul caz se savarseste un act de transformare, iar in cel de-al doilea, un act de abtinere. Atat actele de transformare, cat si abtinerile sunt actiuni umane, ce incumba in egala masura responsabilitatea autorilor lor.

Aplicate la starile actionale prezentate mai sus, actele de transformare si actele de abtinere se multiplica in mod corespunzator, obtinandu-se in final opt tipuri de acte elementare, care pot fi realizate de un agent oarecare A (fig. 12).

In contextul procesului de comunicare, cele opt tipuri de actiuni pot fi intruchipate, in ordine, de urmatoarele exemple:

un comunicator intervine in cursul unei conversatii, astfel incat dialogul purtat cu interlocutorul sau continua;

un comunicator nu se implica in continuarea conversatii, motiv pentru care conversatia este condamnata sa ia sfarsit;

moderatorul unei dezbateri ii ia cuvantul vorbitorului si, astfel, discursul acestuia ia sfarsit;

o persoana se abtine sa-si intrerupa interlocutorul, motiv pentru care acesta continua sa vorbeasca;

intr-un compartiment de tren, o persoana rupe tacerea, realizand o conversatie cu tovarasii lui de calatorie;

o persoana publica se abtine sa-si anunte candidatura la presedintia Romaniei si, astfel, nu se transforma (inca) in candidat la alegerile prezidentiale;

un comunicator isi stapaneste pornirile afective, preferand sa nu-si deschida inima fata de interlocutorul sau;

un purtator de cuvant nu il impiedica pe conducatorul institutiei sa faca o declaratie publica riscata, astfel incat respectiva declaratie este adusa la cunostinta publicului.

12. Clasificarea actiunilor elementare, dupa Georg Henrik von Wright

Clasificarea lui von Wright este preluata in mod creator de Cornel Popa, care a preferat sa insiste, cu precadere, asupra a patru tipuri principale de actiuni elementare:

actiuni constructive, prin care se produc stari de lucruri inexistente (la momentul luarii deciziei de a interveni in cursul evenimentelor);

actiuni distructive, prin care se inlatura stari de lucruri existente;

actiuni de ocrotire [sau de prezervare], prin care se mentine o stare de lucruri care, fara interventia agentului, ar disparea;

actiuni de prevenire, prin care este impiedicata aparitia unei stari de lucruri.

Manfred Riedel a recurs la o clasificare si mai frusta, identificand trei specii distincte de actiuni :

actiuni productive (sau transformatoare), prin care sunt cauzate anumite stari de lucruri;

actiuni preventive, prin care se preintampina anumite stari de lucruri;

actiuni "intermisive" (sau abtineri), prin care se renunta la producerea unor schimbari posibile si, eventual, dezirabile pentru agent.

Cu toate ca aceste trei specii de actiuni detin un loc special in ansamblul actelor umane, nu putem sa nu remarcam faptul ca ordonarea data de Manfred Riedel nu intruneste conditiile necesare ale oricarei clasificari logice: excluziunea speciilor si completitudinea.

Daca ne-am propune sa trecem in revista toate clasificarile importante ale actiunilor umane, ar trebui sa prezentam, cel putin in linii generale, nenumarate alte distinctii consemnate in literatura de specialitate :

acte interne-acte externe-acte mixte,

acte licite-acte ilicite,

acte valide-acte nevalide,

acte meritorii-acte nemeritorii,

acte superioare-acte inferioare,

acte egoiste-acte altruiste,

acte spontane-acte deliberate,

acte "initiative"-acte "reactive",

acte de acceptare-acte de respingere,

acte care creeaza stari conflictuale-acte care determina un climat de solidaritate,

acte dificile-acte usoare,

acte obositoare-acte "mai putin obositoare",

acte informational saturate (aferente unor solutii)-acte informational nesaturate (corespunzatoare unor optiuni),

acte reusite-acte ratate,

acte pozitive-acte negative,

acte eficiente-acte ineficiente etc., etc.

Or, in contextul acestei lucrari, ne-am propus sa aducem in atentie doar ordonarile care inlesnesc in cea mai mare masura intelegerea procesului de comunicare dintr-o perspectiva normativa. De aceea, in loc sa insistam asupra distinctiilor de mai sus (multe dintre ele aflate la nivelul simtului comun), preferam sa prezentam, ceva mai explicit, doua noi clasificari.

Prima dintre ele, propusa de Nicholas Rescher [9a], ne permite sa distingem intre doua categorii importante de actiuni:

actiunile care pot fi realizate de un singur individ si

actiunile care pot fi realizate doar de un ansamblu de indivizi

In randul actiunilor care pot fi realizate de un singur individ s-ar numara monologurile, despicatul lemnelor, traversarea inot a unui rau, barbieritul, culegerea unui buchet de toporasi etc., iar in cel al actiunilor care pot fi realizate doar de un un ansamblu de indivizi, jucarea unei partide de fotbal, votarea unei motiuni de cenzura, aplaudarea unei trupe de teatru la sfarsitul unei reprezentatii, dezbaterea unei legi etc.

Grupurile de indivizi care realizeaza actiunile din cea de-a doua categorie se pot comporta fie colectiv, fie distributiv, dupa cum intre actiunile lor subzista sau nu un "raport de cooperare pozitiva sau negativa", in sensul ca unele dintre ele le determina, le inlesnesc, le ingreuneaza sau le zadarnicesc pe celelalte.

Spre exemplu, publicul care aplauda la sfarsitul unui spectacol actioneaza distributiv, intrucat aplauzele unui individ nu sunt conditionate de aplauzele celorlalti indivizi; insa, o pereche care danseaza tango actioneaza colectiv, in masura in care pasii de dans ai unuia se coreleaza in mod necesar cu pasii de dans ai celuilalt.

Asemenea unui dans de perechi, comunicarea este o actiune sociala colectiva, care nu poate fi practicata in mod solitar, ci numai impreuna cu ceilalti. Nimeni nu poate spune "comunicarea mea", ci doar "comunicarea noastra". Mai mult, actiunile fiecarui protagonist al comunicarii sunt determinate intr-o masura considerabila de comportamentele celorlalti. Asa cum un tango reusit le cere partenerilor sa isi armonizeze miscarile, in acelasi fel, un proces de comunicare izbutit le cere comunicatorilor sa-si coreleze in mod cat mai adecvat actiunile semiotice.

Atat in dansul de perechi, cat si in comunicare, se poate vorbi de o performanta colectiva, nicidecum de una individuala. Exceptionala pregatire a unui partener nu poate compensa slaba pregatire a celuilalt partener. Daca miscarile lor nu se potrivesc, rezultatul va fi un esec lamentabil.

Spre exemplu, chiar in ipoteza ca este bine pregatit, un profesor esueaza in comunicarea didactica, daca actiunile lui semiotice nu concorda cu actiunile complementare ale elevilor sau studentilor sai, intrucat nu prestatia individuala a profesorului, ci actiunile colective realizate de acesta impreuna cu elevii sau studentii sai formeaza substanta procesului de comunicare.

Ultima clasificare pe care o punem in joc are la baza criteriul moral si conduce la gruparea actiunilor in trei clase :

actiuni indiferente

actiuni morale si

actiuni meritorii (sau supererogatorii).

Actiunile indiferente ar subsuma toate comportamentele care decurg din respectarea, respectiv incalcarea unor reguli si care nu atrag dupa sine nici lauda, nici blam din punct de vedere moral. In sensul celor spuse de James Fishkin, am putea ilustra categoria actiunilor indiferente din punct de vedere moral cu recitarea unei poezii, cu ridicarea mainii pentru a cere cuvantul sau cu formularea enuntului gresit sub raport gramatical "Romanii este harnici".

In categoria actiunilor morale s-ar numara toate comportamentele pe care suntem datori sa le manifestam in anumite contexte, in caz contrar fiind pasibili de oprobiul public. Este de remarcat aici faptul ca realizarea actiunilor morale prin urmarea regulilor aferente nu atrage dupa sine vreo recompensa (fie ea si sub forma unei laude). Ca exemple de actiuni morale pentru care agentii lor nu trebuie sa se astepte la vreo lauda putem aminti formularea unei opinii sincere intemeiate, tinerea unei promisiuni, respectarea vietii si a proprietatii semenilor, cinstirea oamenilor in varsta etc. Printre actiunile morale care incumba aplicarea unei sanctiuni se numara comportamentele declarate "pacatoase": furtul, marturia mincinoasa, omorul, lenea, practicarea desfraului etc.

Actiunile meritorii sau supererogatorii au drept caracteristica esentiala faptul ca realizarea lor este laudabila, insa nerealizarea lor nu este blamabila. Ele implica un nivel superior de sacrificiu si asumarea unui risc serios.

Asemenea actiuni meritorii sunt, de pilda, salvarea unui camarad pe campul de lupta sub focul inamicului, impartirea intregii averi saracilor, ajutarea dusmanilor in situatii de criza etc. Ramanand la acest ultim exemplu, este evident ca as dovedi o inaltime de spirit laudabila daca mi-as ajuta dusmanii (rasplatind cu bine raul pe care mi l-au facut), insa nimeni nu m-ar condamna daca nu as face-o. In acelasi fel, daca m-as arunca intr-un rau inghetat, fara a sti foarte bine sa inot, pentru a-l salva pe cineva de la inec, as fi laudat, iar daca as sta prudent la locul meu, nu as fi blamat. In ultima instanta, actiunile meritorii sunt comportamente de oameni sfinti.

Doua probleme se mai cer lamurite la acest punct: (a) restrangerea pana la eliminare a clasei actiunilor indiferente, respectiv (b) transferarea unei parti considerabile din clasa actiunilor meritorii in clasa actiunilor morale.

Daca actiunile sunt considerate in mod izolat, in corespondenta cu o singura regula de comportare, existenta actiunilor indiferente din punct de vedere moral pare a fi in afara oricarei indoieli. Intr-adevar, actiunile de genul recitarii unei poezii sau a rostirii unui discurs agramat si plictisitor par sa fie la fel de irelevante sub raport moral, intrucat eventualele laude sau critici sunt aproape imposibil de derivat din anumite norme morale.

Insa, actiunile unei persoane nu sunt realizate in mod rapsodic, ci in cadrul unei practici sociale, care deriva din sistemul complex de reguli asumat de persoana in cauza. Mai exact, atunci cand realizam o actiune nu respectam o regula izolata, ci un sistem stratificat de reguli, fiecare asemenea sistem avand drept temelie un set de norme morale.

Asadar, chiar si atunci cand recitam o poezie sau rostim un discurs, actionam in corespondenta cu intregul sistem de reguli sociale adoptat, raportandu-ne, implicit, si la ansamblul normelor morale. In acest sens, recitarea exemplara a unei poezii poate fi privita prin prisma datoriei de a realiza un "lucru bine facut", in timp ce rostirea unui discurs defectuos poate fi moralmente blamata ca efect negativ al unor proaste deprinderi.

In concluzie, contrar parerii formulate de James Fishkin, credem ca nu exista actiuni absolut indiferente din punct de vedere moral, intrucat nu actionam niciodata facand abstractie de normele morale care ne articuleaza propriul sistem de reguli sociale.

Delimitarea actiunilor supererogatorii de actiunile morale este la fel de spinoasa. Fara indoiala, actiunile meritorii sunt admirabile si ar fi de dorit ca toata lumea sa le imite, insa ele nu pot fi moralmente cerute tuturor. Spre exemplu, toti sunt datori sa dea prisosul lor celor aflati in nevoie (fara a astepta laude pentru gestul lor), dar nu toti trebuie sa se simta obligati sa-si imparta intreaga avere saracilor.

De aceasta data in acord cu James Fishkin, socotim ca fiecare membru al unei societati trebuie sa dovedeasca un altruism minimal: o persoana care stie ca poate preveni un rau major (cum ar fi pierderea unei vieti umane) este moralmente obligata sa intervina daca riscurile sau costurile personale sunt minore [11: 65]. Acest altruism minimal nu mai este meritoriu, ci obligatoriu. Dincolo de pragul altruismului minimal, fiecare persoana isi asuma ca datorii diferite actiuni socialmente supererogatorii, in functie mai curand de gradul de elevare spirituala decat de anumite criterii intersubiective.

Revenind in contextul particular al comunicarii, vom conchide ca actiunile semiotice ale comunicatorilor sunt in cea mai mare parte morale si intr-o masura considerabil mai redusa supererogatorii, nici una dintre ele nefiind insa absolut indiferenta din punct de vedere moral.

La incheierea acestei destul de lapidare explicitari pe care am dat-o conceptului de actiune umana, aducem in atentie cateva principii ale comportamentelor manifestate de un agent rational normal, asa cum au fost ele formulate de Jens Allwood si Pierre Boudieu :

(1) In principiu, oamenii sunt agenti rationali normali, cu precizarea ca rationalitatea si normalitatea au o natura graduala;

(2) Actiunile unui agent sunt comportamente controlabile manifestate sub o anumita intentie, in vederea atingerii unui scop;

(3) Agentii nu actioneaza impotriva propriei vointe;

(4) Actiunile unui agent sunt motivate;

(5) In mod normal, agentii nu actioneaza pentru a-si diminua placerea sau pentru a-si spori suferinta;

(6) Actiunile unui agent rational sunt astfel alese incat sa ofere cel mai adecvat si eficient mod de atingere a obiectivului propus;

(7) Un agent intreprinde o actiune numai daca crede ca poate sa-si atinga scopul propus;

(8) Toate actiunile realizate sunt evaluabile din punct de vedere moral;

(9) Cooperarea este un tip de interactiune ce se stabileste intre doi sau mai multi agenti rationali care (a) se iau reciproc in considerare si (b) incearca sa atinga un scop comun. Consideratia mutuala implica, in sens larg, incercarea de a prevedea actele si reactiile celorlalti, iar in sens restrans, tratarea celorlalti dintr-o perspectiva etica, potrivit principiului "Trebuie sa-i tratez pe ceilalti asa cum vreau sa fiu tratat de ei si trebuie sa ma astept sa fiu tratat de ei asa cum vreau eu sa-i tratez";

(10) Agentii sociali nu sunt particule care actioneaza in mod mecanic sub constrangerea unor factori externi, dar nici subiecti permanent constienti si cunoscatori care actioneaza mereu in deplina cunostinta de cauza;

(11) Agentii au simtul practic de a face ceea ce e de facut intr-o situatie data, adica au simtul jocului; ei pot anticipa viitorul jocului, inscris in starea prezenta a jocului;

(12) A avea simtul jocului inseamna a stapani in practica viitorul jocului, altfel spus, a avea simtul istoriei jocului; jucatorul prost este intotdeauna in contratimp, in timp ce jucatorul bun anticipeaza, merge inaintea jocului;

(13) Dupa ce a interiorizat profund regularitatile unui joc, jucatorul face ceea ce trebuie sa faca, in momentul in care trebuie sa o faca, fara sa aiba nevoie sa afirme explicit (ca scop) ceea ce e de facut;

(14) Agentilor sociali nu li se cere sa fie intotdeauna perfect in regula, ci sa incerce sa se conformeze regulilor, sa dea semne vizibile ca ar respecta regula daca ar putea.

In calitatea lor de agenti sociali, care se comporta in mod rational si respecta un sistem ierarhizat de reguli, emitentul si receptorul actioneaza in acord cu toate principiile enumerate mai sus, in vederea realizarii unei sarcini comune: procesul de comunicare.