Opinia publica si sondajul de opinie publica

Opinia publica si sondajul de opinie publica

Opinia publica - fenomen psihosocial

2. Caracteristicile si legile opiniei publice

Sondajul de opinie publica

Opinia publica - fenomen psihosocial

Natura opiniei este psihosociala. Aceasta teza explicit formulata de Jean Stoetzel (1943) este larg acceptata.

Analizand opinia publica in perspectiva psihosociologica, pornim de la definitia data de Bernard Hennessy: "Opinia publica este complexul de preferinte exprimate de un numar semnificativ de persoane cu privire la o problema de importanta generala" (Hennessy, 1965/1981). De acord cu autorul citat, constatam ca cinci sunt notele definitorii ale opiniei publice:

Existenta unei probleme. Opiniile se nasc in jurul unor probleme importante, in situatii de criza. Bernard Hennessy intelege prin problema "o situatie actuala cu o probabilitate de neplacere". Consideram ca pentru analiza psihosociologica a opiniei publice ar trebui mers mai in profunzime cu studiul problemelor sociale in jurul carora apar curente de opinie publica. Catalin Zamfir (1977) a examinat ce se intelege prin problema sociala: "Un proces social, o caracteristica, o situatie despre care societatea sau un subsistem al ei apreciaza ca trebuie schimbat". Respectiva situatie (sau procesul social respectiv) genereaza perturbatii in functionarea sistemului social, fapt pentru care trebuie sa se produca o schimbare. Catalin Zamfir apreciaza ca pentru a exista o problema trebuie sa apara o situatie disfunctionala, care nu este neaparat negativa si care trebuie sa fie constientizata: o dificultate devine problema numai prin constientizare. Sigur, intereseaza cine declara (guvernul, organizatiile nonguvernamentale etc.) ca ne aflam in fata unei probleme si daca ceea ce ni se prezinta nu sunt cumva false probleme.

Natura publicurilor. Etimologia cuvantului "public" schiteaza sugestiv cadrul de manifestare a opiniei. In limba latina cuvantul "publicus" deriva de la o forma mai veche, "populus", adica popor. Initial, cuvantul "public" era folosit numai ca adjectiv, ca in sintagma "opinie publica". Folosit ca adjectiv, cuvantul "public" semnifica ceea ce este oficial, al statului, al tuturor, ceva comun, obisnuit. Diferentierea in cadrul societatii, aparitia unor functii specificate in masa populatiei, a condus la substantivarea adjectivului luat in discutie. Astfel, s-a ajuns la publicum, semnificand o colectivitate de oameni, multime, lume, totalitatea celor care asista la un spectacol etc. Mihai Ralea si T. Hariton (Traian Herseni) au facut o analiza detaliata a publicului, considerat "un aspect functional, o activitate de moment a oamenilor care traiesc laolalta" (1962). Pre­luam o serie de informatii din lucrarea citata, nu inainte de a face precizarea preliminara ca intele­gem prin public un tip de grup social.

In vremurile stravechi publicul se confunda cu intregul popor si existau tot atatea publicuri cate popoare existau. In timp, publicul a incetat a se mai confunda cu poporul intreg. Legat de un eveniment a aparut un public local, diferit de publicul national si de publicul mondial, format in jurul unor interese si valori sociale. Astazi se vorbeste despre "opinia publica mondiala", nu numai de o "opinie nationala" sau de "opinia publica" din interiorul natiunii. Alfred Sauvy (1964, 16) numea astfel de fenomene "opinii partiale". "Opinia publica mondiala se formeaza in jurul problemelor nationale comune unui mare numar de tari (subdezvoltarea, foametea si malnutritia, inegalitatile sociale, criza energetica, problemele tineretului), fie a problemelor de importanta internationala (cooperarea pentru dezvoltare, dezarmarea generala, instaurarea unei noi ordini economice, decolonizarea etc.)" (Mai multe voci, o singura lume, 1982). Astazi, printre problemele de importanta internationala ce coaguleaza opinia publica mondiala se numara: terorismul, crima organizata, drogurile, traficul de carne vie, saracia, spalarea banilor murdari. In jurul unor astfel de probleme se formeaza o opinie publica mondiala, in favoarea eliminarii factorilor ce degradeaza viata sociala si lezeaza demnitatea umana.

In literatura de specialitate intalnim diferite clasificari ale publicurilor: "publicul general", "publicuri sectionate" si "publicuri grup" (W. J. H. Sprott, 1954). In studiul publicat in primul numar al revistei Public Opinion Quarterly, Floyd H. Allport (1937) avea in vedere publicul general, totalitatea populatiei determinata de granite geografice sau politico-statale. Adoptarea acestei conceptii despre public, dincolo de aspectul populist, avea si o ratiune practica, legata de debutul sondajelor de opinie publica. Pionerii sondajelor de opinie publica, George Gallup, Elmo Roper si Archibal Crossley, au gandit publicul ca totalitatea persoanelor dintr-o societate, ca public general (Converse, 1987). Dar constituie toti oamenii dintr-o tara, sa spunem din Romania, un public in intelesul dat termenului de catre Herbert Blumer? Nu, pentru ca o buna parte a cetatenilor nu se intereseaza de problema pusa in discutie, chiar daca ii priveste si pe ei. Daca ne uitam la Barometrul de opinie publica din 1996 pana in 2000, adica intervalul dintre doua alegeri parlamentarte, constatam ca intre 25 la suta si 48 la suta dintre cei cu drept de vot sunt indecisi sau declara ca nu ar vota, daca in proxima duminica ar avea loc alegeri parlamentare. Lucrurile nu stau altfel nici in alte tari, chiar cu democratie consolidata si cu o veche practica a sondajelor preelectorale, considerate cele mai concludente pentru testarea opiniei publice. In SUA, in alegerile prezidentiale voteaza aproximativ jumatate din populatiea cu drept de vot si 66 la suta declara ca ii intereseaza putin sau ca nu ii intereseaza deloc politica (Neuman, 1986). In aceste conditii, asa cum remarca Vincent Price (1992), ceea ce reuseste sa masoare sondajele de opinie publica nu este opinia publica, ci opiniile maselor: una este opinia indivizilor, oricat de multi ar fi ei, si cu totul altceva opinia publica, rezultata din dezbateri, controverse si decizii colective.

Luand ca punct de referinta participarea la vot in alegerile prezidentiale, Vincent Price (1992) vorbeste despre electorat ca tip de public, diferit de publicul general, de ansamblul masiv, dar relativ nediferentiat al tuturor cetatenilor. Electoratul, cetatenii care isi exercita dreptul democratic de a participa la alegerile locale si prezidentiale, exprima, probabil, cel mai exact opinia publica, cu toate ca nu toti cei care voteaza sunt suficient de informati despre problemele politice ale momentului, despre programele si liderii partidelor. Pe aceasta baza se face distinctie intre publicul interesat (attentive public) si publicul activ. Necesitatea identificarii unui public preocupat de problemele politice, spre deosebire de publicul general, a fost sesizata pentru prima data de George Almond (1950), care, referindu-se la interesul americanilor fata de politica externa a SUA, considera ca ar trebui sa se faca un decupaj din ansamblul populatiei al grupului celor care urmaresc realmente evolutia relatiilor si evenimentelor politice internationale. D. J. Devine (1970) considera ca doar "publicul interesat este publicul relevant pentru sistemul politic american" si ca el reprezinta aproximativ jumatate din electorat, care cuprinde la radul sau, aproximativ 70 la suta din publicul general. Fireste ca volumul publicului interesat variaza in functie de problema sociala care genereaza opinia publica, dar, in general, se poate spune ca publicul interesat constituie doar o mica parte din ansamblul populatiei unei tari. Si mai redus numeric este publicul activ, angajat politic: membrii de partid si sustinatorii lor. Acest public este denumit de unii specialisti elite politice. Termenul de "elite" s-a impus in sociologie datorita, in principal, lucrarilor sociologului italian Vilfredo Pareto (1848 - 1923). Cel mai de seama membru al "Scolii Elitiste Italiene" intelegea prin elite, in sens larg, categoria sociala formata din indivizii cei mai reputati din ramura lor de activitate (marii savanti, artisti, sportivi, oameni de stat, reprezentantii de varf ai armatei si ai cercurilor economice) si, in sens restrans, clasa celor care exercita functii de conducere: elitele guvernamentale si elitele neguvernamentale.

La randul sau, George Almond (1950) distinge mai multe categorii de elite politice: elitele politice propriu-zise, conducerea politica oficiala; elitele birocratice, incluzand varfurile corpurilor profesionale, care au contacte cu guvernul; elitele interesate, reprezentand grupurile informale, ferm orientate politic; elitele comunicarii, formate nu numai din reprezentantii mass-media, ci si din membrii cluburilor, clerul, conducatorii diferitelor ordine.

Exprimarea opiniei. Chiar daca unii autori, precum Leonard W. Doob (1940), au in vedere si o opinie publica latenta sau interna, modul de exprimare a opiniei publice constituie o caracteristica definitorie a ei. Bernard Hennessy (1965/1981) aprecia ca acest termen surprinde o faza incipienta a cristalizarii opiniei publice, situatia in care mai multe persoane au o predispozitie raportata la o problema, dar nu si-au format inca o opinie.

Alfred Sauvy (1964) distingea patru forme de exprimare a opiniilor: opinia clar exprimata, careia i se face publicitate, opiniile vag exprimate (zvonurile), opiniile exprimate prin referendum si opiniile exprimate cu ocazia alegerilor parlamentare.

Numarul persoanelor implicate. Volumul publicului, numarul persoanelor interesate de o anumita problema variaza de la o problema la alta si se modifica in timp. Totusi, pentru a vorbi de existenta unei opinii publice este necesar sa se constituie un public larg. Problemele minore sau problemele individuale nu dau nastere curentelor de opinie publica. Forta opiniei publice nu decurge atat din numarul mare de persoane, cat mai ales din intensitatea si structura opiniilor.

2. Caracteristicile si legile opiniei publice

2.1. Caracteristicile opiniei publice

Exista trei caracteristici ale opiniei publice: distributia opiniilor, intensitatea opiniilor exprimate si stabilitatea opiniei publice.Distributia este data de numarul celor care se pronunta pro sau contra intr-o problema de interes general. Distributia opiniilor aproximeaza patru tipuri de curbe. Distributia normala (curba lui Gauss, in clopot) arata ca cea mai mare parte a popu­latiei are o pozitie moderata, iar cei care exprima opinii favorabile si nefavorabile sunt putin numerosi. Distributia in J (curba j) apare cand cea mai mare parte a cetatenilor se declara fie pentru, fie impotriva unei decizii politice. Conform modelului regulii majoritatii politicienii ar trebui sa ia in considerare opinia publica a carei distributii aproximeaza o curba j. Distributia bimodala se intalneste cand problemele sunt controversate, cand preferintele cetatenilor sunt polarizate. Distributia polimodala si distributia in W arata ca opinia publica este divizata in mai mult decat doua parti. Decizia politica, in astfel de cazuri, raspunde favorabil grupului care manifesta cu cea mai mare intensitate opinia sa. Intensitatea opiniilor exprimate influenteaza deciziile politice, asa cum s-a aratat. V. O. Key Jr. (1961) propune sa se faca distinctie intre consensul de sustinere (supportive consensus), in care opinia publica sprijina politica guvernului, si consensul permisiv (permissive consensus), situatie in care opinia publica nu sprijina activ guvernul, dar nici nu se opune deciziilor puterii. Pentru guvernanti nu este suficient sa se cunoasca distributia opiniilor cetatenilor, trebuie sa se stie si gradul de adeziune la opinia exprimata. Opinia majoritara poate sa nu corespunda intensitatii maxime. Cand oamenii politici au de ales ca reper pentru deciziile politice intre o opinie majoritara apatica si o opinie intensa a unei minoritati, de cele mai multe ori tin seama de preferintele manifestate cu mare intensitate de catre grupurile minoritare. Serge Moscovici (1979), analizand minoritatile active, considera ca principalul factor de reusita in influentarea sociala il constituie stilul de comportament. "Influenta sociala implica negocieri tacite, confruntarea punctelor de vedere si cautarea unei eventuale solutii acceptabile pentru toti" (Moscovici, 1979). Stilul de comportament, in conceptia lui Serge Moscovici, se refera la "organizarea comportamentelor si opiniilor, la derularea si la intensitatea exprimarii lor, pe scurt, la retorica comportamentului si opiniei". Toate comportamentele, deci si cele verbale, au doua aspecte: unul instrumental si altul simbolic, adica vizeaza un obiect, dar da si informatii despre starea actorului social. Repetarea continua a acelorasi opinii din partea unui individ sau a unui grup, in consecinta, poate reflecta incapatanare, rigiditate, dar si certitudine, iar certitudinea este un indicator al consistentei comportamentale si reflecta taria angajamentului fata de o pozitie sau fata de o alegere. Prin consistenta, stilul de comportament al unei minoritati poate exercita influenta sociala. Stabilitatea opiniei publice reprezinta cea de-a treia caracteristica a acestui fenomen psihosocial. Opiniile oamenilor se schimba mai rapid decat atitudinile. Opinii stabile se intalnesc destul de rar, daca raman neschimbate ele sunt mai degraba credinte si, asa cum remarca Gustave Le Bon inca la inceputul secolului nostru, "A sti si a crede sunt lucruri diferite" (Le Bon, 1911/1995). Gustave Le Bon aprecia ca "Pe cand dobandirea celui mai neinsemnat adevar stiintific cere o enorma truda, a poseda o certitudine care nu se bazeaza decat pe credinta nu cere nici un efort. Toti oamenii au credinte, foarte putini fiind cei care se ridica pana la cunoastere" (Le Bon, 1911/1995).

Legile opiniei publice

Hadley Cantril (1947) a formulat mai multe asa-zise "legi ale opiniei publice":

Opinia publica este foarte sensiblila la evenimentele importante.

Evenimentele de intensitate neobisnuita pot bascula temporar opinia publica de la o extrema la alta. Opinia nu se stabilizeaza cat timp implicatiile evenimentelor sunt percepute din perspective diferite.

Opinia publica este, in general, determinata mai puternic de fapte decat de vorbe - daca nu cumva respectivele vorbe sunt ele insele interpretate ca "evenimente".

Enunturile verbale si planurile de actiune au importanta maxima daca opinia este nestructurata, daca oamenii sunt sugestibili si daca ei cauta anumite interpretari din partea unei surse demne de incredere.

In general, opinia publica nu influenteaza aparitia evenimentelor; ea doar reactioneaza cand evenimentele apar.

Din punct de vedere psihologic, opinia este fundamental determinata de interesul propriu. Evenimentele, cuvintele si alti stimuli afecteaza opinia numai daca este perceputa relatia cu propriul interes.

Opinia nu ramane neschimbata timp indelungat decat daca oamenii simt ca interesul lor este implicat sau daca opinia - exprimata in cuvinte - este sustinuta de evenimente.

Daca interesul propriu este implicit, opiniile nu sunt usor de schimbat.

Cand interesul propriu este implicit, opinia publica in democratie este, probabil, inaintea politicii oficiale.

Daca o opinie este insusita de o majoritate fragila sau nu este structurata solid, un fapt relevant tinde sa schimbe opinia in directia acceptata.

In situatii critice, oamenii devin mai atenti la modul de conducere - daca au incredere in lideri, ii sustin mai mult decat de obicei; daca nu au incredere, devin mai putin ingaduitori fata de conducere decat de obicei.

Oamenii sunt mai putin sovaelnici in deciziile critice referitoare la lideri, daca ei simt ca si altii au opinii asemanatoare.

Oamenii au opinii diferite si sunt capabili sa-si formeze mai usor opinii despre scopuri, decat despre modalitatea de atingere a scopurilor.

Opinia publica, asemenea opiniilor individuale, este influentata de dorinte. Si daca opinia se bazeaza in principal pe afecte, nu pe informatie, atunci ea se schimba, probabil, o data cu evenimentele.

In general, daca in democratie oamenii au oportunitati educative si acces la informatii, opinia publica reveleaza cunoasterea puternica a simtului comun. Cu cat oamenii informati sunt mai puternic implicati in evenimente si isi sustin interesele lor, cu atat mai probabil opinia lor va fi mai asemanatoare cu opinia obiectiva a expertilor.

Sondajul de opinie publica

Pentru cunoasterea opiniei publice si pentru masurarea schimbarii opiniilor, sociologia ofera o gama larga de metode si tehnici, incepand cu observarea si terminand cu experimentul. Sondajul de opinie reprezinta insa modalitatea cea mai des utilizata si cea mai cunoscuta de cercetare a opiniei publice.

Principala regula careia trebuie sa i se conformeze sondajul de opinie este: "nu se poate organiza un sondaj de opinie publica decat daca o asemenea opinie publica exista" (Stahl, 1974). In caz contrar, "sondajul de opinie publica poate avea [.] valoarea unei propagande, adica a unei solicitari de luare de atitudine si deci sa fie folosit ca instrument de actiune sociala, iar nu ca simplu mijloc de informare" (Stahl, 1974).

O alta caracteristica vizeaza functia aplicativa a sociologiei: studiem opinia publica pentru a informa puterea politica si cetatenii despre stadiul atingerii binelui general. Interventia sociologului in acest caz consta in informarea tuturor prin publicarea rezultatelor obtinute in cadrul sondajelor de opinie publica. Pentru evitarea manipularii comportamentului de vot, se recomanda sa se specifice: 1) identitatea institutiei care a sponsorizat sondajul; 2) formularea cuvant cu cuvant a intrebarilor; 3) structura esantionului; 4) volumul esantionului si detaliile in cazul utilizatii chestionarelor postale; 5) erorile de esantionare; 6) reprezentivitatea subesantioanelor; 7) procedeul de investigatie; 8) durata fiecarui interviu.

Septimiu Chelcea este de parere ca insasi publicarea rezultatelor sondajelor de opinie risca sa altereze vointa alegatorilor. Dincolo de manipularea partizana prin deformarea rezultatelor, selectarea in mass-media a informatiilor, alegerea datei efectuarii unui sondaj si a momentului publicarii rezultatelor, exista efectul bandwagon sau efectul regruparii in jurul invingatorului (rally-around-the-winner effect) constand din tendinta alegatorilor de a se asocia opiniei majoritare, de a sari pe platforma vagonului care prinde viteza. Cercetari recente (L. Bartels, 1988; B. Ginsberg, 1986; A. Mehrabian, 1998) au confirmat presupunerea ca alegatorii sunt inclinati sa ii prefere pe candidatii despre care stiu ca sunt in fruntea competitiei pentru investitura. Albert Mehrabian (1998), in baza studiilor sale experimentale, formuleaza concluzia: "Rezultatele obtinute in aceste studii sunt consistente in a arata superioritatea influentei efectului bandwagon sau a efectului regruparii in jurul invingatorului in comparatie cu efectul cainele invins (underdog effect)". In opozitie cu efectul bandwagon, efectul cainele invins exprima tendinta electoratului de a vota in favoarea candidatilor care au sanse mici de a castiga alegerile. Cercetarile lui P. J. Lavrakas, J. K. Holley si P. V. Miller (1991) au pus in evidenta atat efectul bandvagon, la unii alegatori, cat si efectul cainele invins la alti alegatori. Totodata, cei trei cercetatori, analizand reactia cetatenilor la comunicarea datelor din sondajele de opinie publica facute in SUA cu ocazia alegerilor prezidentiale din 1988, au constatat ca persoanele cu nivel de scolaritate ridicat sunt mai rezistente la efectele produse de publicarea rezultatelor din sondajele preelectorale. Pe ansamblu, insa, se apreciaza ca aproximativ sase la suta din varianta comportamentului de vot se datoreaza efectului bandvagon (Mehrabian, 1998, 2123). De asemenea, sondajele de opinie publica pot juca si rolul profetiilor autorealizatoare.

Acest tip de cercetare sociologica se fondeaza pe tehnicile interogative de culegere a informatiilor (chestionar, interviu) si pe teoria esantionarii.

Prin esantionare (sau selectie in anchetele sociologice) se intelege "setul de operatii cu ajutorul carora, din ansamblul populatiei vizate de cercetare, se alege o parte ce va fi supusa nemijlocit investigatiei. Alegerea trebuie facuta de asa maniera incat, prin intermediul acestui studiu redus, sa se obtina concluzii cu valabilitate generala, adica dand seama de caracteristicile intregului univers de indivizi constituenti ai populatiei" (Rotariu si Ilut, 1997). Foarte general spus, un esantion este o parte dintr-un intreg ce reproduce la scara redusa structura intregului.

Variatia rezultatelor in sondajele de opinie publica poate proveni si din modul de culegere a datelor. Ce intrebam, cum intrebam si cum interpretam raspunsurile sunt probleme sensibile in sondajele de opinie publica.

Au fost puse in evidenta si alte surse de variatie a raspunsurilor la anchetele sociologice, la intrebarile dintr-un chestionar: efectul de lista, formularea intrebarilor, efectul de operator, locul (la domiciliu, pe strada, la servici) si momentul (anotimpul, in zilele lucratoare sau in week-end, dimineata sau seara).

Efectul de lista induce o puternica variatie a raspunsurilor: primele si ultimele elemente se retin mai frecvent decat celelalte.

Datele de cercetare confirma faptul ca ordinea de prezentare spre alegere a raspunsurilor influenteaza rezultatele sondajului. Redam un exemplu foarte concludent:

A) "Credeti ca preturile in urmatoarele 12 luni vor creste, vor ramane aceleasi sau vor scadea?"

B) "Credeti ca preturile in urmatoarele 12 luni vor scadea, vor ramane aceleasi sau vor creste?" (Tabelul 1).

Tabelul 1. Distributia opiniilor la aceeasi intrebare in functie de ordinea variantelor de raspuns (dupa Stroschein, 1965)

Modul de aplicare a chestionarelor conduce la variatia raspunsurilor. Chestionarele autoadministrate presupun inregistrarea raspunsurilor de catre insesi persoanele incluse in esantionul investigat. Subiectii formuleaza si consemneaza in acelasi timp raspunsurile, eliminand filtrarea informatiei de catre o alta persoana - operatorul de ancheta. Prin autoadministrare, ei se pot exprima mai complet: prin ceea ce raspund la intrebare, dar si prin felul cum fac aceasta. Autoadministrarea elimina unul din factorii care influenteaza raspunsul: personalitatea celui care aplica formularul. In absenta unei persoane straine - a operatorului - este probabil ca subiectii sa fie mai dispusi sa raspunda la intrebari "foarte personale", pot sa elaboreze raspunsuri mai "chibzuite", sa consulte documentele personale pentru a verifica afirmatiile facute, sa se consulte cu alti membri ai familiei pentru raspunsuri precise.

Leon Festinger (1950) a pus in evidenta, prin experimente riguroase pe grupuri de studente, ca preferintele in alegerea liderului sunt mai puternic influentate de apartenenta etnica si religioasa in conditiile anonimatului decat in situtia de vot deschis. Fara indoiala ca efectul asigurarii anonimatului depinde de tema de studiu si de cultura populatiei anchetate.

S-a constatat, de asemenea, ca apartenenta la gen (masculin/femenin) a operatorilor de ancheta da nastere unor distorsiuni ale raspunsurilor. Intr-un experiment de conditionare verbala subiectii au emis un numar mai mare de cuvinte ostile cand experimentatorul era de sex feminin, cu fizic placut, decat atunci cand experimentatorul era de sex masculin. O sarcina simpla de sortare, experimental, a fost bine rezolvata cand subiectii si experimentatorii erau de sex opus. Este demonstrat faptul ca la interpretarea rezultatelor trebuie avuta in vedere corespondenta, din punct de vedere al apartenentei la gen (masculin / feminin), dintre operatorii de ancheta si subiecti. Herbert H. Hyman, intr-o lucrare "clasica" aparuta in 1954 si retiparita in 1975, a analizat sursele de variatie a rezultatelor in cercetarile bazate pe interviu si chestionar. Astfel, s-a pus in evidenta influenta sexului operatorilor de ancheta asupra raspunsurilor subiectilor. Pe un numar de 819 subiecti, barbati si femei, s-au obtinut urmatoarele raspunsuri la intrebarea: "Inchisorile sunt prea bune pentru cei ce atenteaza la pudoare: ei ar trebui pedepsiti public" cand au fost intervievati barbatii de catre barbati, barbatii de catre operatorii de ancheta femei s.a.m.d.

Ca si subiectii cuprinsi in ancheta, operatorii de interviu au un status social propriu, fac parte dintr-o anumita categorie socio-profesionala. Voluntar, dar cel mai adesea involuntar, ei exprima pozitia lor sociala prin felul cum vorbesc, prin imbracaminte, comportament. Persoana intervievata percepe statusul social al operatorului de ancheta si isi ajusteaza comportamentul verbal (raspunsurile) in raport de ceea ce crede ca asteapta sau ar trebui sa afle operatorul de ancheta, ca reprezentant al grupului sau social, de la el.

Dar nu numai elementele usor observabile: sexul, varsta sau statusul social al operatorului de ancheta influenteaza reactiile subiectului. Alura generala, maniera de a fi si de a se misca a operatorului de ancheta, gestul, privirea actioneaza asupra celui ce raspunde. Este foarte probabil, asa cum remarca Donald A. Gordon (1967), ca un sentiment antagonist fata de operatorul de ancheta va spori numarul raspunsurilor "nu stiu". Dimpotriva, un sentiment de inferioritate, in orice privinta, va diminua frecventa raspunsurilor "nu stiu", intervievatul fiind tentat sa faca presupuneri acolo unde informatia ii este lacunara.

Unele experimente au demonstrat aparitia raspunsurilor conform asteptarilor experimentatorului datorita influentei neintentionate a factorilor paralingvistici si kinestezici ai experimentatorului (i-au sugerat raspunsul prin intonatia vocii sau gesturi).

In afara factorilor nonverbali, o serie de factori paralingvistici asociati cuvantului sunt de mare importanta in comunicarea dintre operatorul de ancheta si cel intervievat. Efectele verbo-motorii (ritm, debit verbal, articulatie), efectele vocii (timbru, intensitate, modulatii), ca si efectele cuvintelor si ale frazelor (jocurile de sens etc.), asa cum remarca J. Guilhot (1962), fac sa se vorbeasca in cadrul comunicarii interumane despre o "semnificatie subiectiva" (ceea ce se intentioneaza a se transmite) si despre "o semnificatie obiectiva" (ceea ce se transmite de fapt). Simpla intarire a raspunsurilor printr-un "mm-hmm" a dus la cresterea performantelor subiectului (J. Greenspoon si W. S. Verplank). Referitor la aceasta "intonatie magica", la universul "hm" al operatorilor de ancheta, scriitorul si sociologul francez Georges Perec (1967) remarca plurivalenta: "puncteaza cuvantarea celui intervievat, ii castiga increderea, il intelege, il imbarbateaza si-l intreaba, ba uneori chiar il si ameninta".

Cadrul fizic in care se administreaza chestionarul, ca si momentul (ora din zi, ziua din saptamana) exercita o influenta asupra raspunsurilor. Sunt de evitat incaperile "oficiale"; cel mai indicat este sa se desfasoare interviul ca o discutie cat mai obisnuita intr-un cadru obisnuit: la locul de munca sau la domiciliul subiectului. Dar in spatiul de lucru, ca si la domiciliul subiectului intervievat, imposibilitatea izolarii fata de ceilalti perturba comunicarea. Prezenta unei a treia persoane in momentul intervievarii modifica raspunsurile.

3.6. Problema formularii opiniilor de catre oamenii slab informati sau chiar lipsiti de total de informatie

Hadley Cantril si Mildred Strunk (1951) au analizat aceasta problema in sondajele din perioada 1936-1946. Cei doi cercetatori au pus slaba informatie a cetatenilor americani pe seama faptului ca in SUA, comparativ cu Marea Britanie, Suedia sau Danemarca, adultii inceteaza a mai citi carti dupa absolvirea scolii. Asa se face ca intr-un sondaj comparativ international (AIPO, 11/1955) in care se cerea identificarea numelor Columb, Shakespeare, Napoleon, Beethoven, Karl Marx si Rubens americanii s-au dovedit mai putin informati decat britanicii (cu exceptia identificarii numelui Columb). Un alt sondaj (AIPO, 12/1955) a aratat, in acelasi sens, ca americanii sunt mai slab informati decat canadienii. Robert E. Lane si David O. Sears (1964), analizand pe larg problema "opiniei fara informatie", ajung la concluzia ca in ceea ce priveste politica externa si interna, mai mult de jumatate din publicul american are opinii bazate pe o informatie minima despre actiunile guvernului. "Modesta" informatie pe care se fondeaza opiniile a fost pusa in evidenta si de rezultatele sondajelor de opinie din alte tari. Oamenii decid intai ce pozitie adopta intr-o problema controversata si apoi cauta informatii pentru a se justifica sau se informeaza si apoi formuleaza o opinie. Asa cum sugera Milton J. Rosenberg (1960), autorii anterior mentionati considera ca "de multe ori opinia publica are o natura fundamental irationala" (Lane si Sears, 1964).