PUTEM VORBI DE O FORMA INTRAPERSONALA DE COMUNICARE?

putem vorbi de o forma intrapersonala de comunicare? Dupa cum am consemnat in primul capitol al lucrarii, unii teoreticieni ai comunicarii sustin ca gandirea "neexteriorizata" trebuie socotita comunicare intrapersonala, intrucat ea poate fi asociata cu acel caz-limita de actiune semiotica in care distanta sociala dintre emitent si receptor este nula[1]. Specificitatea acestui tip de comunicare ar fi asigurata, astfel, de urmatoarele caracteristici:

(i) Sub raport ontologic, emitentul coincide cu receptorul, cei doi poli ai comunicarii fiind doua ipostaze ale aceleeasi persoane; in planul comunicarii, insa, diferenta se pastreaza, fapt dovedit de manifestarile nonverbale (in unele cazuri, chiar si verbale) ale persoanei in cauza

(ii) Gandirea interioara implica, in mod necesar, o procesare voluntara de semne, chiar daca aceasta activitate este greu de probat cu ajutorul unor criterii intersubiective; nu se poate sustine ca o persoana care sta pe ganduri nu formuleaza mesaje verbale doar pe baza faptului ca volumul rostirii cuvintelor este minim;

(iii) Tendinta de a simplifica pe cat posibil semnele cunoscute si uzuale are drept efect deteriorarea structurii mesajelor; acestea devin mai putin elaborate - unele semne apar trunchiat, iar altele dispar cu totul -, fapt ce explica dificultatea convertirii comunicarii intrapersonale intr-o comunicare "standard" (interpersonala, in cadrul grupului restrans sau publica);

(iv) Canalul de transmitere al comunicarii este creierul, prin care circula impulsurile "materiale" (id est semnele) aferente ideilor sau emotiilor; calitatea acestui canal este putin satisfacatoare, datorita multiplelor obstacole care il afecteaza (indigestie, durere de dinti, colica biliara, mancarime suparatoare, disconfort, depresie s.a.);

(v) Situatia de comunicare este data de starea fizica si psihica a persoanei in care se desfasoara actul de limbaj intrapersonal, dar si de relatiile sociale intretinute cu semenii sai; nu arareori, in cadrul complementar al unei comunicari formale, indivizii dezvolta o productiva comunicare intrapersonala;

(vi) Retroactiunea, ce garanteaza intr-un fel succesul comunicarii, este maximala si total receptata; ipostaze ale aceleiasi persoane, "emitentul" si "receptorul" nu au cum sa se insele unul pe celalalt;

(vii) Atotprezenta in forme rationale la nivelul oamenilor normali, comunicarea intrapersonala apare in forme aberante la oamenii cu probleme psihice si nu pare sa lipseasca nici in lumea animala. (Unii cercetatori au atras atentia asupra faptului ca unele animale - in special, cimpanzeii - dobandesc constiinta de sine si sunt in stare sa premediteze anumite actiuni. Aceasta ar sugera ca in mintea acestor animale are loc, intr-un fel sau altul, o procesare de semne, adica o comunicare intrapersonala.)

Prima obiectie la acest punct de vedere ar putea fi ridicata de toti aceia care cred ca in actele de gandire interna sunt manipulate idei sau afecte libere de orice suport material. O atare intampinare pare a fi sustinuta de expresii cotidiene de genul "De ce vorbesti fara tine?", "Reflecteaza bine inainte de a vorbi!", "Pe unde am vorbit, mai bine m-as fi lovit", "Stiu, insa, din pacate, nu pot sa ma exprim!" s.a.m.d., prin care se sugereaza ca putem produce idei, adica putem gandi, fara ca intr-un fel sau altul sa comunicam.

Or, ideile nu ar subzista in gandire, "s-ar pierde una in alta" si, implicit, s-ar anula, daca nu ar fi fixate prin obiecte concrete capabile sa le mentina in stare de diferenta una fata de cealalta. Componentele "materiale" cu care se asociaza gandurile sunt semnele, in speta, cuvintele, chiar daca elementele de paralimbaj sunt prea subtile pentru a fi intersubiectiv evidente.

Cum pot fi explicate atunci acele situatii deosebite in care un individ sustine ca gandeste, dar nu reuseste sa comunice pe masura gandirii declarate?

Un personaj pitoresc din romanul Cevengur al lui Andrei Platonov, Cepurnii, avea o relatie speciala cu limbutul Prokofie: el gandea, iar celalalt gasea atunci cand era cazul "formula" potrivita.

Maxima dupa care isi reglau comportamentul cei doi eroi, "Tu, Prokofie, nu gandi - de gandit, gandesc eu, iar tu formuleaza!" , parea sa instituie un soi de diviziune a muncii. Unul isi cultiva "simtirea bogata", dar informa (din cand in cand il mai vizitau, totusi, "idei talentate" de felul "lichidarea trupului elementelor nemuncitoare"), iar celalalt aduna un set de tipare verbale susceptibile de a fi umplute cu simtirea bogata a celui dintai.

O imprejurare din roman este foarte graitoare in acest sens. Convins ca toate problemele legate de constructia comunismului isi gasesc rezolvarea in opera lui Karl Marx, Cepurnii a organizat citirea acesteia cu glas tare. Dupa lectura, el "nu se lamuri, dar se simtise usurat" si ii spuse pasnic tovarasului sau: "Formuleaza, Pros, parca simt eu ceva" [13: 295]. Prokofie a inceput sa "formuleze" cautand sa dibuiasca simtirea de moment a lui Cepurnii si, dupa cateva poticneli, a gasit expresia verbala "perfect convenabila".

O situatie similara este descrisa in romanul Quo Vadis al lui Henrik Sienkiewicz. Dupa ce a cantat in fata curtenilor, Nero s-a retras impreuna cu Petronius si i-a cerut acestuia sa-i spuna ce crede despre muzica. La raspunsul doct al lui Petronius, Nero a avut o reactie interesanta: "Ai exprimat ideea mea. Si eu cred acelasi lucru despre muzica"

Ce s-ar putea intelege de aici? - Nimic altceva decat faptul ca unii oameni au darul de a gandi simplu si clar, iar altii, confuz. Claritatea, respectiv confuzia nu rezida atat in semnele simple, cat in combinatiile acestora. Simtirea bogata a lui Cepurnii era, totusi, gandire, insa gandire confuza. Sarcina lui Prokofie era de a elimina confuzia, reorganizand sectorial semnele din mintea acestuia. La randul lui, Nero - de altfel, un individ dotat sub raport intelectual -, intampina deseori dificultati in derivarea consecintelor unor idei. Afirmatia lui, oarecum contestabila, cum ca Petronius a exprimat ideea lui despre muzica poate fi, pana la un punct, justificata. Gandirea unui om este data de semnele actuale sau explicite din minte, dar si de toate semnele care pot fi derivate corect din acestea printr-un mecanism logico-gramatical. In nuce, adica implicit, ideea despre muzica era probabil in mintea Nero, insa Petronius l-a ajutat s-o expliciteze sau s-o transforme in act.

Asadar, existenta comunicarii intrapersonale nu poate fi contestata pe considerentul ca gandirea interioara ar presupune combinarea unor entitati "pneumatice" (idei sau afecte), in timp ce comunicarea s-ar bizui pe utilizarea unor obiecte fizice si perceptibile, semnele. De fapt, ambele situatii reclama, in egala masura, folosirea semnelor.

Insa, tratarea gandirii interioare ca forma (intrapersonala) de comunicare nu pare sa reziste unei alte obiectii, care vizeaza dimensiunea sociala a comunicarii. Fara indoiala, gandirea interioara nu se manifesta in solitudine absoluta. Chiar si cei mai izolati ermiti sunt conectati oarecum la o comunitate, in masura in care meditatiile lor incumba folosirea codului acestei comunitati. Totusi, coordonata sociala a gandirii interioare nu este suficienta pentru a putea vorbi de o co-responsabilitate privind reusita ei. Or, tocmai aceasta responsabilitate comuna pare sa fie diferenta specifica necesara care separa comunicarea de alte actiuni semiotice. Nu avem de-a face cu un proces de comunicare acolo unde doar o singura persoana este responsabila pentru ceea ce s-a intreprins. In concluzie, nefiind o interactiune care sa implice asumarea unei responsabilitati comune, gandirea interioara nu este o forma de comunicare (fie ea si intrapersonala), desi se desfasoara ca un simulacru al acesteia.