Paralimbajul si Oralitatea

Paralimbajul

Oralitatea contine doua componente distincte, dar profund diferite ca natura:

-limbajul paraverbal;

-limbajul verbal;

Limbajul paraverbal adica ceea ce se comunica prin voce (volum , intonatie, ritm, accent, pauze) si prin manifestari vocale fara continut verbal cum ar fi: dresul vocii, rasul, tusea, geamatul, oftatul, ragaitul, tipatul.

Vocea

Unde exista viata, exista comunicare. Prin limbaje mai mult sau mai putin evoluate, plantele si animalele comunica si ele. In lumea "celor care nu cuvanta" se comunica satisfacator prin feromoni si mirosuri (limbaj chimic), prin distante, prin postura corpului, gestica, atingeri si infatisare, prin culori si semnale luminoase (licuricii de pilda), prin semnale electrice (tiparul si pestele torpila), prin ultrasunete (liliecii si delfinii), prin vibratii si batai ritmice (furnicile si tarantula), prin urme lasate pe sol sau zapada si prin semne sau semnale nedeslusite inca.

Comunicarea animala prin sunete nearticulate se rezuma la simple semnale sonore, lipsite de caracterul simbolic al cuvintelor unei limbi: tipete, ragete, mormaituri, oracaieli, gamete, batai ritmice, fluieraturi, ciripituri si triluri.

Prin astfel de semnale sonore, animalele transmit mesaje de chemare, alarma, respingere, placere, amenintare, spaima, durere, foame si sete. Pitigoiul, de pilda emite peste 20 de piuituri distincte, fiecare semnalizand o situatie anume: prezenta dusmanului, delimitarea teritoriului, chemarea puilor, cucerirea femelei, spaima, bucuria, foamea.

Ca si animalele, oamenii comunica si ei prin semnale sonore, simple manifestari ale vocii, cum ar fi: mormaiturile, tipetele, urletele, oftaturile, gemetele, fluieraturile, plescaiturile.

Semnalele sonore ale vocii si tonul vorbirii sunt mai importante decat intelesul cuvintelor.

Dupa Albert Mehrabian cuvintele inseamna 7% din comunicarea interumana iar tonul inseamna 38%. Restul de 55 % vine din limbajul trupului.

Ray Birdwhistell ajunge la concluzii asemanatoare, iar majoritatea cercetatorilor atribuie cuvintelor o pondere de cel mult 10%. In timp ce vorbeste, omul dezvaluie o cantitate imensa de informatii despre sine, dar nu atat prin cuvinte cat prin voce.

Mesajul paraverbal este ceea ce se transmite prin tonalitatea vocii, prin volumul ei , prin ritmul vorbirii, prin accente si prin pauze.

Exista numerosi stimuli asociati vorbirii care dincolo de sensul cuvintelor provoaca reactii afective si emotionale. Intre acestia pot fi identificati: volumul vocii, tonul, ritmul vorbirii, pauzele, accentele si chiar balbele, zambetul, oftatul, ragaitul, geamatul si plescaitul din limba (desigur lasand la o parte clipitul genelor, atingerea sau bataia cu pumnul in masa, care tin de limbajul trupului).

Interventia mesajului paraverbal peste continutul mesajului verbal provoaca intensificarea, slabirea, distorsionarea sau anularea semnificatiei cuvintelor. Daca pe parcursul unui discurs, mesajul verbal il contrazice pe cel paraverbal, auditoriul va acorda involuntar mai multa incredere tonului decat cuvintelor.

Este cunoscut experimentul lui Mark Twain, care si-a justificat intarzierea la o petrecere cu fraza: " Imi cer scuze, dar a trebuit sa o injunghii pe matusa-mea si treaba asta mi-a luat ceva timp". Pentru ca a spus acest lucru pe un ton neserios si natural, in timp ce oferea buchetul de flori, gazda i-a raspuns firesc: " Nu face nimic. Bine ati venit!" si totul a decurs normal.

Manuit cu abilitate, mesajul paraverbal devine un instrument eficace in influentarea si controlul persoanelor din jurul nostru, si in particular al clientilor si partenerilor de negocieri. Mesajul paraverbal obtine sau pierde cu usurinta autoritatea, controlul, aprobarea sau refuzul. Mesajul paraverbal incurajeaza, intimideaza, mentine presiunea sau cedeaza controlul.

Tonul si volumul vocii

Puterea limbajului paraverbal este dependenta de calitatile vocale si de stapanirea "mecanismelor vorbirii". Studiul inregistrarilor vocii umane a dovedit ca fiecare om are o amprenta unica. Pe Pamant nu exista doua voci absolut identice, dar elementele prin care se poate obtine controlul partenerului de relatie sunt fundamental aceleasi.

Calitatile vocale

Cand spunem calitati vocale nu ne gandim neaparat la performante oratorice, ci doar la insusirile personale si la factorii de natura fiziologica implicati in mecanismele vorbirii, la elementele care influenteaza volumul si modulatia vocii. Daca dorim cu adevarat si daca exersam suficient, ne putem imbunatatii calitatile oratorice, controland vocea, marind sau micsorand volumul, adaptand mereu intonatia, folosind pauzele, accentele, balbele, oftaturile.

Demostene, celebrul orator si om politic atenian, a fost un balbait care a exersat.

Mecanismele vorbirii

Privesc acele organe si abilitati mecanice si fiziologice care pot fi controlate de catre vorbitor pentru a emite sunete articulate. Vorbirea este una dintre cele mai complexe activitati umane.

Dupa cum arata Birkenbihl, atunci cand vorbim, sunt pusi in miscare peste 100 de muschi sub coordonarea centrilor specializati din creier, localizati in emisfera cerebrala stanga, in lobul frontal (undeva deasupra sprancenei stangi). Vorbirea antreneaza o miscare complexa a diafragmei, a plamanilor, a muschilor pectorali, a corzilor vocale, a gurii, a limbii si a buzelor. Sunetul se produce prin evacuarea aerului din plamani prin laringe, unde se afla corzile vocale care incep sa vibreze. Sunetul vocii este influentat in primul rand de calitatea corzilor vocale si apoi succesiv de pozitia maxilarului, de peretii gurii, de dinti, de limba si de buza. Sunetele sunt mai clare daca pozitia corpului este dreapta, muschii gatului intinsi, buzele flexibile iar respiratia buna.

Interesant este si faptul ca experientele au dovedit ca cimpanzeii pot invata sa comunice prin cuvinte, prin limbaj simbolic, dar numai in forma sa scrisa, grafica.

Cimpanzeul Panbanisha de la Universitatea Georgia din Atlanta are un vocabular de 3000 de cuvinte, dar comunica prin intermediul unui computer care la apasarea tastelor sintetizeaza vocea umana. El a invatat sa scrie cu creta pe podea, dar nu vorbeste.

Tonul vocii

Tonul vocii este extrem de important atat ca tehnica, cat si ca instrument de convingere a partenerului de negociere sau de orice alt gen de relatie. Tonul "de baza" care trebuie folosit atunci cand trebuie sa fim convingatori, este un "ton parental". Psihologii au explicat de ce creierul uman are o reactie automata de supunere si ascultare, atunci cand primeste mesaje pe "tonul parental", in timp ce ignora sau trateaza superficial mesajele primite pe un "ton de copil". In plus, experienta vietii ne invata ca tonul de copil imbufnat,    care se smiorcaie, ca si cel de copil zburdalnic nu prea sunt luate in seama la modul serios. "Tonul de copil" este departe de a-l convinge pe cel care il asculta. La nivelul subconstientului, ascultatorul unui discurs in acest ton considera ca are de-a face cu un copil nesigur si neispravit, lipsit de experienta si autoritate, dupa cum sustine Bruno Medicina.

Obtinem cel mai mare efect de autoritate, atentie si convingere asupra partenerului atunci cand folosim "tonul de parinte". Ca exemplu, ne putem gandi la tatal, profesorul, seful, mama sau bunicul, cu toate nuantele de autoritate si slabiciune din vocile lor parentale. A vorbi pe un ton parental inseamna a transmite un mesaj subliminal de incredere, competenta, experienta si ordine. La nivel subconstient, acest ton evoca interlocutorului vocile propriilor parinti, de la care a primit povete intelepte. Tonul parental evoca imaginea autoritara a figurilor parentale, care cheama la supunere.

Inaltimea si modulatia vocii sunt date de frecventa de vibratie a corzilor vocale. Cand suntem tensionati, corzile vocale se intaind puternic, ca si corzile unei viori, iar vocea se subtiaza, devine stridenta sau zgarie, scartaie. Cand suntem calmi si relaxati, tonul vocii coboara, devine plin si sigur. Daca suntem obositi, speriati sau precipitate, vocea devine aspra, gatuita.

Volumul vocii

Volumul vocii ne ajuta sa dominam sau sa fim dominati. Ne face loc in fata sau la coada. Volumul vocii depinde de volumul plamanilor si de capacitatea toracica, de calitatea corzilor vocale, de respiratie, de pozitia corpului si de multe alte elemente, ce pot fi antrenate prin exercitiu. El este mai usor de antrenat si de controlat decat tonul. Ritmul si forta respiratiei sunt esentiale pentru intensitatea sonora a vocii. Marii cantareti de opera reprezinta o dovada. Corectia volumului vocii trebuie sa tina seama de marimea incaperii, de marimea grupului si de zgomotul de fond.

Amplificarea intensitatii sonore poate avea doua motivatii.

Prima priveste situatiile in care cineva bataios vrea sa se impuna cu glas "tare", atunci cand isi vede interesele in pericol. Volumul vocii creste ca o reactie de lupta ( Birkenbihl).

A doua priveste situatiile in care vorbitorul este prins de discurs si actioneaza in mod energic si entuziast. El poate face interlocutorului impresia ca este agresiv si bataios, dar nu doreste asta si nici nu este constient de acest lucru. Exceptie fac oamenii moi, lipsiti de vitalitate si agresivitate, care se inhiba sau raman periculos de linistiti sau isi pierd suflul chiar si la manie. Organismul lor nu secreta suficienti hormoni de lupta.

Plamanii sunt principalii responsabili de forta si de volumul vocii. Secretul reusitei ne oblige sa respiram corect si sa avem suficient aer in plamani.

Claritatea

Dictia priveste abilitatea si arta de a vorbi raspicat, de a pronunta cuvintele correct si clar. Ea se poate educa prin exercitiu. Dictia depindfe de articularea corecta si completa a consoanelor si de enuntarea clara a vocalelor.

Balbaitii si oamenii care vorbesc neclar constrang interlocutorul sa le acorde mai multa atentie decat le-ar acorda in mod normal. Atentia se concentreaza asupra cuvintelor rostite ingaimat, neclar, balbait, prea repede sau prea incet, mormaite ca pentru sine. Uneori, vorbirea neclara, mormaita poate fi o strategie a vorbitorului nu neaparat constienta. Cineva care vorbeste intotdeauna neclar , ingaimat, nu poate fi banuit de asa ceva, dar un vorbitor care este neclar doar in anumite zone ale discursului face acest lucru pentru ca nu este sigur de ceea ce spune, pentru ca nu-i place sau pentru ca doreste sa ascunda ceva. Partea mai putin inteligibila din discurs are o semnificatie in plus fata de celelalte parti ale discursului. Un conferentiar care tine o prelegere de doua ceasuri vorbeste tare si raspicat majoritatea timpului. Peste fragmentele pe care le stapaneste mai putin, peste cuvintele noi, neinsusite inca sau peste pasajele care nu-i plac va trece mai repede, va vorbi mai incet, mai neclar. Lucrurile stau la fel si in discursul de prezentare a unei vanzari.

In general, cu cat cineva stapaneste mai bine subiectul despre care vorbeste si nu are nimic de ascuns, cu atat va avea o pronuntie mai clara.

Accentul

In vorbire, accentul priveste maniera de a pronunta mai apasat, mai intens sau pe un ton mai inalt o silaba dintr-un cuvant sau un cuvant intr-un grup sintactic. El poate schimba intelesul cuvintelor.

Exemple: "Eva spala vesEla/ Eva spala vEsela" sau    "Fereste in lAturi/ Acolo unde sunt latUri pentru porci".

Propozitia "Tu mi-ai adus putina alinare!?" este un exemplu despre maniera in care se schimba intelesul unei expresii verbale (orale) in functie de felul in care sunt accentuate unele sau altele dintre silabe si cuvinte.

Rostirea mai apasata a unor silabe, cuvinte sau propozitii induce mesaje colaterale celui transmis prin cuvinte: "Parerea MEA!". In plus accentul poate fi si un instrument de manipulare: "Cate EXEMPLARE din FIECARE SPECIE a luat Moise pe arca sa?". In aceasta fraza, cuvintele scrise cu majuscule sunt rostite mai apasat. Atentia auditoriului este orientata catre silabele sau cuvintele accentuate si distrasa de la celelalte.

Un ultim exemplu ar putea fi accentuarea unora sau altora dintre silabe in cuvintele lungi sau compuse:

a)      daca cineva spune "douazeciSICINCI", accentuand pe "cinci", intelegem ca o face pentru a-l diferentia de 26 sau 24.

b)      in schimb, daca spune "DOUAZECIsicinci", accentuand cifra zecilor, intelegem ca o face pentru a-l diferentia de 95 sau 35.

Pauzele

Separarea vorbirii in grupuri si cascade de silabe, cuvinte sau fraze transmite unele indicii asupra starilor afective, atitudinilor si intentiilor vorbitorului. Chiar daca o pauza inseamna "nimic" sub aspectul continutului verbal, ea poarta informatii. Pauzele si tacerile merita "auzite" si interpretate. Se pot asculta si "concerte de liniste".

O prima categorie de pauze in vorbire cuprinde pe cele in care vorbitorul reflecteaza, poarta un dialog interior si este distras, cazut pe ganduri. Astfel de pauze nu sunt adresate interlocutorului, dar ii transmit indicii ca vorbitorul mediteaza. Cand vorbitorul incearca sa-si aminteasca ceva sau cand ii vine o idee, el are nevoie de o pauza in plin discurs.

O a doua categorie priveste pauzele retorice folosite de vorbitor din ratiuni tactice, pentru a sublinia cuvintele care urmeaza.

O a treia categorie se refera la pauzele facute pentru a da interlocutorului posibilitatea sa se exprime. Adesea, in astfel de pauze, se degusta efectul cuvintelor deja rostite , eventual se lasa loc unor aplauze. Exista si pauze datorate stanjenelii, pauze in care se spera ca interlocutorul sa ia cuvantul. Ele sunt usor confundate cu pauzele strategice, presarate anume ca interlocutorul sa preia cuvantul. Unii crainici radio sau tv folosesc in mod deliberat tehnica pauzelor si vorbirea afectata, pentru a se individualiza. Pauzele prea lungi obosesc audienta, dar pauzele scurte, retorice, bine plasate dau ascultatorului sentimentul de implicare activa. Pauzele tactice sunt facute inainte sau dupa cuvantul sau ideea ce merita subliniate. Multe personaje carismatice vorbesc de o anumita balba retorica, care are darul de a atrage simpatii. In mod paradoxal, unele balbe si poticneli retorice, prin care este implicat auditoriul in discurs, fac oratorul sa para mai inteligent si mai apropiat.

Modulatia vocii

Modul in care ridicam sau coboram vocea, variind timbrul si inaltimea glasului, constituie o forma de paralimbaj care transmite emotie, sentimente si atitudini. Prin modulatia vocii se exprima supararea sau multumirea. Inflexiunile vocii tradeaza faptul ca vorbitorul este fericit, trist, furios, infricosat, prietenos, umil sau dictatorial. Modulatia vocii indulceste sau inaspreste mesajul verbal. Transmite fermitate sau nehotarare, putere sau slabiciune. Transforma afirmatiile in intrebari si intrebarile in afirmatii. Transforma chiar sensul cuvintelor ("Nu"-ul feminin plasat intr-un anumit context, cu un anumit ton, reprezinta o afirmatie, chiar o invitatie). Cand punem o intrebare ridicam vocea. Ridicam vocea si atunci cand se apropie o pauza (o virgula), dar intr-un mod diferit. Nuantele de felul acesta sunt greu de precizat in comunicarea scrisa.

Ritmul vorbirii

Vorbirea poate fi calma, repezita, lenta, rapida, teatrala, "radiofonica", afectata sau precipitata, iar silabele accentuate pot alterna cu altele neaccentuate, dupa un anumit ritm, care are semnificatii paraverbale importante. De pilda, daca ritmul vorbirii este ridicat, ascultatorul primeste mesajul verbal ca pe o urgenta. Nu poti transmite urgenta sau alarma vorbind rar, alene sau prea calm. Daca portarul cladirii intra pe usa si comunica lent si calm un mesaj privind incendiul de la parter, este posibil ca nimeni sa nu il ia in serios, pentru ca ritmul lent nu impune urgenta si nu transmite panica.

Ritmul vorbirii poate fi considerat:

a)      lent, atunci cand se pronunta in jur de 200 de silabe pe minut;

b)      normal, atunci cand se pronunta in jur de 350 de silabe pe minut;

c)      rapid, atunci cand sunt pronuntate in jur de 500 de silabe pe minut;

Exista desigur diferente intre ceea ce se considera normalitate la italieni sau la nemti, spre exemplu. Exista diferente si intre viteza "normala" de vorbire de la o persoana la alta. Normal pentru prietenul meu Marin, de pilda, ar putea insemna un ritm cam alert pentru mine. Pentru o buna fluenta a comunicarii, este mai bine ca ritmurile vorbirii interlocutorilor sa fie pe cat posibil sincronizate.

In general, ritmul vorbirii nu poate creste prea mult daca vorbitorul nu-si stapaneste informatiile si discursul. Pentru a-l creste este nevoie de repetitie, de exercitiu. Acest lucru poate fi important pentru cei care fac prezentari de orice natura. Un bun vorbitor schimba viteza pronuntarii cuvintelor in concordanta cu importanta mesajului, in sensul ca ceea ce este comun sau nesemnificativ e rostit repede, iar ceea ce este nou sau important este rostit rar si apasat.

Rasul

O manifestare sonora specific umana este rasul. El elibereaza tensiunile din organism si constituie un puternic factor antidepresiv. Cauzele rasului sunt insa diverse. In mod normal, se rade de bucurie, de ceva amuzant, vesel, de o gluma buna, dar exista si un ras dispretuitor, un altul rautacios, un altul batjocoritor. Exista si un ras fals, artificial, o imitatie a rasului sanatos, sincer. Dupa Birkenbihl, se poate opera o clasificare a felurilor de a rade, in functie de vocala de baza pronuntata in timpul rasului.

In aceasta idee, se poate face distinctie intre:

• rasul in A si A: Haha! Acest fel de a rade este sanatos si sincer. El indica forta vitala si tensiuni care se elibereaza. Este contagios in sens pozitiv;
• Rasul un E: Hehe! Este un fel de a rade mai curand rautacios, un fel de a rade de cineva, un fel de a rade dispretuitor. Cei care il aud nu au senzatii prea placute. Nu este la fel de contagios ca primul;
• Rasul in I si I: Hihi! Este un ras chicotit, mai curand parca scapat fara voie de cineva care ar vrea sa-si retina rasul si sa-si infraneze pornirile. Are in el o bucurie infantila, usor rautacioasa, vinovata si retinuta;
• Rasul in O: Hoho! Este un ras care indica surpriza ca s-a intamplat ceva hazliu sau neasteptat. Totodata, este si un ras usor fortat si neincrezator care nu destinde pe cat tensioneaza;
• Rasul in U: Huhu! Foarte rar intalnit, este mai curand o parodie de ras care indica sau ascunde spaima, sperietura. Nu are mai nimic vesel.

Geamatul si oftatul

Manifestarile sonore de felul geamatului si oftatului nu au nici un continut verbal, iar semnificatia lor depinde, in general, de context. Ele se transforma intr-o problema reala atunci cand se repeta obsedant si se manifesta mai degraba fara a fi constientizate de persoana care le emite. Este vorba de acele persoane marcate de o tristete adanca si aproape continuu, care ofteaza si gem, indiferent de context si imprejurare. Poate fi semnul unui pesimism adanc si al unei suferinte scapate de sub controlul constient. Partea proasta este aceea ca astfel de personae sunt mai curand editate si ocolite de ceilalti, tocmai pentru ca le induc si lor o stare de tristete si depresie. Cu timpul, oamenii tristi sunt izolati si asta ii fac si mai tristi, motiv pentru care ofteaza si mai des. La fel se intampla si acelora care nu inceteaza sa se vaiete, adoptand un ton trist si plangaret. Exista si un gen de "jelanie mioritica", caracteristica romanilor in general, dar mai ales celor din vechiul regat. Daca sunt ajutati sa constientizeze eventuala emisie continua de oftaturi si gemete, oamenii au o sansa sa le corijeze.

Tusea si dresul vocii

Atunci cand nu au o cauza organica bine determinate, tusea seaca si dresul insistent al vocii pot fi semne ca persoana care le produce este chinuita de o "iritatie" de natura psihica adica este apasata de o grija , de un disconfort de care incearca sa scape. Daca aceste manifestari nu sunt corijate la timp , ele se cronicizeaza si pot avea urmari mai grave.

Combinatiile vocale

Cele mai eficace combinatii vocale privesc tonul, volumul si ritmul vorbirii. Ele confera sensul global mesajului vorbit. Daca cineva spune "Buna ziua" si foloseste o voce la volum mare, ritm rapid si ton grav, sensul mesajului va fi incarcat de emotii negative, de manie si agresivitate. Daca coboara volumul, la un ritm mediu si un ton cald sensul mesajului se schimba complet. Aproape oricare ar fi cuvintele, lucrurile stau cam la fel.