Perspective filosofice si sociologice asupra spatiului public. Televiziunea si spatiul public.

A.     Avem ĩn vedere, ĩn cele ce urmeaza, modul in care se realizeaza comunicarea

in spatiul public, obiectiv care devine necesar a fi vizat, mai ales astazi, cand tehnologiile comunicarii furnizeaza oportunitati pentru constituirea unei pluralitati de spatii publice deschise, non-localizate si non-dialogice, in care formele simbolice mediate pot fi exprimate si primite de catre o pluralitate de indivizi, inclusiv non-prezenti. Pentru aceasta, discutam mai ĩntai unele dintre ideile sustinute de catre Hannah Arendt si Jûrgen Habermas, dupa care ĩncercam surprinderea unora dintre sustinerile semnate de autori precum John Thompson, Marshall McLuhan sau J. Meyrowitz, care analizeaza relatia dintre media si societatile moderne si care fac apologia rolului materialelor simbolice mediate in aparitia unor noi forme de comunicare sociala., non-spatiale si non-dialogice. In partea a doua a cursului, propunem o discutie refeeritoare la fenomenul audientei publice - realizata prin mass-media, avand mai ales ĩn vedere principalele schimbari induse in spatiul public sub influenta televiziunii.

Incepem, deci, cu surprinderea ideii de "spatiu public" intr-una din scrierile semnate de Hannah Arendt, Conditia umana, lucrare aparuta in 1958. Este, desigur, cunoscut angajamentul Hannei Arendt in favoarea accesului la posibilitatea de a garanta argumentat impotriva zadarniciei si precaritatii conditiei umane, ca si fervoarea cu care cea care a trait o vreme in preajma filosofului Heidegger a militat pentru durabiilitate, prin slujirea valorilor culturii. Influetata de discursul din lucrarile unor autori precum Walter Benjamin, Husserl si Heidegger, Hannah Arendt a frecventat cu ardoare ideea ca omul modern are ceva de invatat de la omul grec, si anume teama de puterea lui physis si a lui techne, precum si constiinta tragica a propriilor limite, ambele lipsindu-i omului de azi. Ceea ce, pentru autoarea in discutie insemna si ca, cercetarea omului grec poate fi o conditie pentru o cercetare adecvataa asupra originii omului modern occdidental. Revenirea constient - critica la vechii greci presupunea pentru Hannah Arendt revenirea la sensuri pierdute, deopotriva pentru "comunicare" si pentru ideea de "public". Oamenii din societatea moderna, spune autoarea, se tem sa-si recunoasca spaimele si cauta sa uite ca pot sa sufere. Grecii vechi se adunau de mai multe ori pe an pentru a trai cu totii, pe fata, intens, cu exaltare si luciditate, cea mai profunda dintre suferinte, cea mai teribila dintre spaime. Din aceste doua atitudini, se intreaba autoarea, care este cea mai primitiva? Vorbim atat de mult de comunicare, dar nu ne dam seama ca, pentru aceasta comunicare, vie ca actul de dragoste, e nevoie de prezenta noastra. Ce inseamna aceasta prezenta si cum se specifica ea cand e vorba de comunicarea politica? Pentru a raspunde, Hannah Arendt pune in discutie ideea de "sfera publica". Mai intai, Hannah Arendt precizeaza ca termenul "public" se refera la ceea ce tine de vizibilitate, de fapt, la lumea insasi, in masura in care aceasta este comuna tuturor si se distinge de locul pe care-l detinem in mod privat in ea. In aceste conditii, vizibilitatea devine criteriul deosebirii dintre domeniul public si cel privat; in raport cu vizibilitatea, ceea ce autoarea numeste "publicitate", trimite la ideea de impartasire a unui spatiu comun. Modelul acestei impartasiri a unui spatiu comun il ofera "spatiul public agonal grec", ca spatiu "al competitivitatii, al aparitiei, al infatisarii, in care maretia morala si politica, eroismul si proeminenta sunt revelate, etalate si impartasite de altii"; este vorba, deci, despre un spatiu in care fiecare cauta impartasirea de sens cu celalalt. Odata cu modernitatea, incepe sa se estompeze legatura puternica, dar si distinctiile necesare, dintre existenta domeniilor public si privat, ca si preocuparea pentru edificarea unei lumi durabile. Aceasta datorita aparitiei "socialului", o categorie cu conotatii specifice in gandirea Hannei Arendt. Socialul apare ca un "pseudospatiu al interactiunii, in care individul nu mai actioneaza, ci doar se "comporta", ca producator economic, consumator si locuitor al oraselor. Socialul instituie egalitatea, una bazata pe conformism si pe consensul nereflexiv, astfel incat comunicarea devine una alienata, una in care se exerseaza "mentalitati ale eschivarii", uniformizarea si, implicit, neglijarea unicitatii celuilalt. Amalgamarea sferei publice cu cea privata, adauga Hannah Arendt, este alimentata de optimismul nemasurat in progresul inevitabil. Progresul, adoptat pe post de "bine universal", dezradacineaza sinele individual, care, lasat fara traditie, se inscrie fie in cursa rapida pentru conformism, fie incepe sa considere ca, in spatiul golit de sens al socialului, conteaza doar autodezvoltarea de sine. De aceea, spune autoarea, modernitatea devine "un experiment social esuat".

Plasandu-se intr-un relativ dezacord cu aceste idei, un exeget precum Seyla Benhabib considera ca Hannah Arend propune o imagine idealizata a spatiului public, ceea ce face necesara construirea, in chip articulat, unei raportari critice la teoria despre necesitatea recuperarii durabilitatii in sfera publica, si aceasta din perspectiva identificarii unei realitati sociale actuale mult prea complexa pentru a ramane la proiectul ideal al acestei aparatoare a distinctiei si, totodata, unitatii, sustinuta reflexiv, dintre public si privat. Un alt comentator, Ronald Arnett, sustine ca Hannah Arendt ar fi sugerat, inca din 1958, ca postmodernismul ar fi o solutie, "un raspuns in fata puterii distructive a socialului"(). "Fara sa fie neaparat de acord cu raspunsurile extreme ale postmodernismului, Hannah Arendt pare mai degraba tentata sa puna la indoiala atat modernismul cat si postmodernismul. Analiza ei subliniaza o sarcina inevitabila a lumii postmoderne: revendicarea diferentei comunicative dintre privat si public". Desigur, aceasta este o afirmatie grabita, ĩn conditiile ĩn careabia anii `70 aduc ĩn discutie ideea de postmodernism.

In filosofia comunicarii dezvoltata de Jûrgen Habermas, acesta propune "teoria actiunii sociale in spatiul public", potrivit unor norme si criterii de valabilitate universale, "in asa fel incat filosofia sa dispuna de mijloace eficiente de evaluare critica a patologiilor sociale ale modernitatii". Intr-o perioada in care a devenit la moda sa ataci, sa ridiculizezi pretentia de rationalitate, Habermas nu se teme sa apara "demodat", sa insiste asupra incapatanarii cu care filosofia se agata de rolul de paznic al ratiunii. In acelasi timp, el incurajeaza o cultura a tolerantei publice fata de diferenta individuala si libertatea formelor de interactiune comunicativa.

Sunt de semnalat mai intai meritele acestei filosofii a comunicarii, intre care amintim. a) abordarea comunicarii, nu ca fapt empiric, ci sub aspectul conditiilor necesare si suficienrte in atingerea telului imanent oricarei comunicari: consensul general; b) apelul la pragmatica formala, universala, care da seama de mecanismele de inselare, ceea ce asigura explicarea comunicarii sistematic distorsionate; c) considerarea actiunii comunicative ca interactiune mijlocita simbolic, coordonata de norme ce definesc asteptari reciproce de comportament: aceastra inseamna ca, valabilitatea normelor sociale isi afla temeiul in intersubiectivitatea intelegerii intentiilor comportamentale si in recunoasterea generala a obligatiilor; d) furnizarea unei punti de legaturta intre doua tipuri de abordari, pana la Habermas considerate distinct: cea a comunicarii si cea a structurii si functiei rolurilor sociale; e) considerarea sferei publice drept principiu de organizare pentru structurile investite cu putere ale statului; f) reliefarea opiniei publice drept "constiinta de sine a sferei publice"; g) considerarea sferei publice ca liant intre politica si morala, in masura in care ea se constituie ca unitate inteligibila a scopurilor tuturor, asigurand in felul acesta descendenta legalitatii de moralitate.

Sa subliniem, de asemenea, semnificatia pe care filosoful in discutie o acorda evolutiei societatii moderne, evolutie presupunand traseul de la un public al participarii rationale la problemele publice la unul al consumului. Sfera publica, inteleasa drept zona de dezbatere publica, in care pot fi discutate probleme de interes general si unde se pot cristaliza opinii, a fost, din perspectiva acestui inteles al ei, inabusita odata cu dezvoltarea asa-numitei "industrii de cultura", in cazul careia interesele comerciale triumfa asupra celor ale publicului. Opinia publica nu mai este formata prin discutii deschise, rationale, ci prin manipulare si control. De fapt, datorita mass-mediei, plina de produse neexigente si standardizate, ce submineaza capacitatea indivizilor de a gandi independent si critic, intervine acum transformarea intelesului "publicitatii": ea inceteaza sa fie vizata ca vizibilitate a evenimentelor desfasurate prin coprezenta, devenind publicitate mediatica manipulatorie.

O ĩntampinare critica a perspectivei habermasiene o aflam ĩn pozitia unor autori precum: Thomas McCarthy, Nicholas Garnham, Moishe Postone etc. Potrivit acestora, intreaga arhitectura conceptuala habermasiana poarta amprenta caracterului exclusivist si ideologic al sferei publice liberal-burgheze. De asemenea, teoria in cauza nu se poate adapta unei societati pluraliste: in acest sens, se sustine ca nu exista un singur model al opiniei publice, cum voia sa creada Habermas, de vreme ce societati diferite dezvolta o varietate de modele cu caracteristici procedurale si institutionale specifice. I se reproseaza, de asemenea, marelui filosof atasmentul pentru o anumita traditie, ca si "caracterul ideal normativ si procedural radical" al modelului propus. Or, cum subliniaza si Ricoeur la un moment dat, Habermas considera el insusi traditia ca forma distorsionata de comunicare, intemeiata pe presupozitii tacite de violenta si dominatie. Cat priveste celelalte reprosuri, Habermas insusi le-a raspuns la timp, considerand ca este posibil sa existe la fel de multe publicuri cate dezbateri generale controversate exista in ceea ce priveste validitatea normelor.

Cu privire la unele aspecte importante ale relatiei dintre media si dezvoltarea actuala a societatii, autori precum J. Thompson sau J,. Meyrowitz subliniiaza rolul esential jucat de media in dezvoltarea institutiilor moderne, ca si faptul ca se poate sustine ca mass-media, fara sa ne interzica posibilitatea de gandire critica, dezvolta, dimpotriva, noi posibilitati in comunicare, un nou tip de intimitate, una non-reciproca si la distanta, si o noua intelegere a sinelui, considerat acum ca "proiect simbolic pe care individul il construieste activ din materiale puse la dispozitie prin mass-media" (Thompson). Noul tip de caracter public, cel creat prin mass-media, presupune un spatiu nelocalizat, non-dialogic, deschis, deci generos, in care formele simbolice mediate pot fi exprimate si primite de o pluralitate de alti indivizi non-prezenti. "Amestecand discursiv comunitatile, noile mijloace de comunicare au facut din aproape orice tema un subiect valid al interesului si preocuparii pentru fiecare membru al publicului. Mai mult, parte din comportamentele ce anterior erau considerate private si izolate au fost aduse intr-o larga si unitara arena".

B.     Televiziunea si spatiul public

Principalele schimbari induse in spatiul public sub influenta televiziunii sunt sintetizate

in urmatoarele repere de catre Dominique Wolton si J.L. Missika, in lucrarea La folle du logis. La télévision dans la sociétés democratiques:

Modificarea locului parlamentelor in sistemele democratice: gratie televiziunii, opinia publica concureaza parlamentele in ascultarea si judecarea guvernantilor. "Functia parlamentului ca loc al dezbaterii publice a cunoscut un declin, prestatia televiziunii are mai multa importanta politica". (p. 306). Astfel, "reprezentarea mediatica" incepe sa concureze "reprezentarea parlamentara" in opinia publica (cf. si J. M. Ferry, rev. HERMES, 4, 1989). Daca pana in anii '60 credibilitatea politica se juca mai ales in Parlament, dupa masiva crestere a televiziunii, credibilitatea se joaca in fata publicului. De aici si tendinta oamenilor politici de a se prezenta si a se explica mai intai prin media (Tv in special) in fata publicului si apoi in fata parlamentului.

Aceasta a si determinat reactiile de aparare din partea parlamentelor, care se vad deposedate de audiovizual in ce priveste dezbaterea publica: in unele tari, televiziunea nu are dreptul de a intra totdeauna in parlament; protestul parlamentelor fata de tendinta sefilor de stat de a da prioritate expunerii unor decizii in mass media. Desigur, devalorizarea parlamentelor ca spatiu al dezbaterii publice nu poate submina rolul esential al acestora "ca loc de exprimare a vointei nationale si al adoptarii deciziilor nationale" (Idem, p. 306).

Largirea campului dezbaterii publice si antrenarea publicului larg in exercitiul judecarii deciziilor si actorilor politici prin programele de dezbateri ale tv si prin sondaje genereaza un alt efect mai putin asteptat: cresterea rolului alegerilor si al electoratului, cresterea importantei principiului "alegerii" si a votului. Comunicarea si dezbaterea nu pot fi transate, finalmente, decat prin vot. Deci una dintre consecintele amplificarii dezbaterilor prin mass media consta in cresterea importantei alegerilor, singurele care "permit sa se transeze in jocul complex si multiform al comunicarii opiniilor" (Idem, p. 307).

Dimensiunile publicului tv (incomparabile cu cele ale presei scrise) si adresabilitatea tv catre toti (evitandu-se diviziunea operata de presa scrisa intre publicul "popular" si cel "cultivat") au ca efect pozitiv "democratizarea dezbaterii publice". Mai ales televiziunea "a permis unui numar mult mai mare de cetateni sa acceada la campul politic, fara a pune in pericol cu adevarat existenta unei opinii publice luminate". (Idem, 307). Neindoielnic ca televiziunea a favorizat largirea campului dezbaterii si confruntarilor de opinie.

Mediatizarea mai puternica a campului politic a favorizat "emergenta unui public mijlociu si a obligat publicul cultivat sa se adapteze unei situatii mai putin elitiste" (p. 308). Acest efect se exprima prin: cresterea numarului participantilor in sfera vietii publice; multiplicarea circuitelor de participare si exprimare; depasirea restrangerii spatiului public la un numar limitat de actori si argumente si atenuarea clivajului opiniei in opinie cultivata si opinie populara. Sistemul politic este obligat sa se adreseze tuturor cetatenilor in conditiile in care toate fractiunile opiniei (nu numai cea superioara) actioneaza in campul politic.

Descresterea relativa a rolului celor ce s-au numit traditional "cadrele intermediare ale politicii" (partide, formatiuni politice, lideri de opinie), care suporta consecintele concurentiale ale noilor expresii ale opiniei publice, considerate altadata doar ca o "masa de manevra". "Dominatia politica nu se evapora, insa jocul devine mai complex" (p. 308). Unii autori merg mai departe (A. Touraine, de exemplu) vorbind de "criza actorului politic" si a "reprezentativitatii politice". Intr-un nou spatiu public in care coexista logici diferite de actiune, de reprezentare si de legitimare, actorul trebuie sa-si conceapa actiunea politica si identitatea politica apreciind realist situatia exprimata prin relatiile dintre mass media, opinia publica si institutiile politice. Reprezentativitatea politica a actorilor politic incepe sa fie depasita de "reprezentativitatea lor comunicationala". Acesta conduce la necesitatea "redefinirii identitatii actorului politic". Aceasta nu mai are o dimensiune reprezentativa clar definita de interesele si revendicarile unor segmente sociale delimitate, ci o reprezentativitate comunicationala, care oscileaza intre "relief public" si "banalizare" in calitate de persoana publica, ca urmare a prezentei cotidiene in mass media. Arta si misiunea actorului politic, in noul context, constau in medierea dintre cele trei ordin autonome" - ordinea statala, cu rolurile ei institutionale autonome, ordinea cererilor sociale si ordinea libertatilor publice, ceea ce inseamna medierea intre interesul general si revendicarile particulare. (A. Touraine, rev. HERMES, nr. 4, 1989).

Una dintre consecintele formarii "societatii mediatice" o constituie aparitia unui nou gen de "vedetariat" - vedetele politice. Actorii politici si actiunea politica apar drept "constructii mediatice", cu ceea ce aceasta implica (actorul politic "ofera reprezentatii", discursul sau ia o alura publicitara; actorul politic traditional cedeaza locul unor personalitati mediatice, cand nu intra el insusi in acest rol - intelectualul mediatic, starurile care se afirma pe scena politica etc.

In mod neasteptat, dezvoltarea televiziunii si a celorlalte media confera spatiului public un plus de autonomie fata de decizia politica. "Acesta devine un veritabil spatiu al comunicarii politice si confera opiniei publice un rol de actor cu pondere intreaga in jocul politic. Aceasta realizeaza astfel proiectul Luminilor mai degraba decat il distruge" (p. 308). Decizia politica devine dependenta - gratie jocului comunicational largit si diversificat - nu numai de influenta directa a autoritatii si a ceea ce s-a considerat "opinia luminata" (inlocuita dupa Habermas de impactul rationalizator al elitelor tehnocratice), ci de o multitudine de opinii legitime (suscitate si prezente in spatiul public prin actiunea comunicarii de masa).

In concluzie, noua configuratie a spatiului public in societatea mediatizata exprima mai curand infirmarea decat confirmarea teoriilor critice. Contrar tezei raspandite de teoreticenii critici, opinia publica nu este anihilata ca factor de democratizare a spatiului public. Nu se poate sustine ca opinia publica este stapanita si fasonata de media. "Desigur, exista interactiune, insa forta vine de la opinie. Si televiziunea, in ciuda monopolului (in prezent, practic depasit in tarile democratice), nu fabrica opinia, ci ii este tributara" (Idem, p. 308).

D. Wolton sintetizeaza un ansamblu de argumente valide produse de cercetarile din domeniul politologiei si sociologiei comunicarii de masa pentru a raspunde teoriilor critice (in special teoriei industriilor culturale si teoriei habermasiene), care pronosticau o evolutie implacabila a societatii occidentale spre devalorizarea opiniei publice si a comunicarii ca elemente centrale ale democratiei, luand ca premiza o idee neconfirmata, ideea ca publicul este fragil si lesne manipulabil.

Mai curand studiul evolutiilor politice si al configuratiei actuale a spatiului public releva faptul ca intrarea in era comunicarii politice face posibila o reala "democratie de masa", o democratie autentic "participativa". Daca in stadiul actual al mass media (predominand inca televiziunile de "masa"), acestea au mai mult rolul de a concura puterea birocratica pe terenul reprezentarii opiniei publice, noile dezvoltari mediatice in curs de cristalizare si extindere (televiziunea interactiva, multiplicarea televiziunilor si radiourilor locale, comunitare, a canalelor disponibile si accesibile) creeaza terenul pentru relativizarea principiului reprezentativitatii si pentru dezvoltarea unei democratii participative. Prin locul pe care il ocupa in spatiul public intr-o societate pe cale de a deveni o "civilizatie mediatica", mass media tind sa fie nu numai o contrapondere ci chiar o alternativa in raport cu puterea birocratica si tehnocratica. Evolutiile mediatice tind, deci, sa anunte (impotriva teoriilor critice imbinate de ideologie criticista) o societate in care promisiunile proiectului revolutionar al epocii luminilor sa-si gaseasca forme palpabile, chiar daca neprevazute, de realizare si manifestare.

Alte particularitati ale Televiziunii in spatiul public

Mai intai, - releva D. Wolton - prin puterea imaginii, Televiziunea reuseste, fata de o limita tehnica a presei scrise, o prezentare intuitiva, in imagini, a raporturilor sociale si politice. Publicul obtine prin televiziune o cunoastere fizica a actorilor politici, se familiarizeaza cu ei, ceea ce aduce schimbari considerabile in perceptia scenei publice. Oamenii au posibilitatea de a vedea si a judeca direct (nu indirect prin note, reportaje si alte forme de relatare) actiunea si calitatea fiecarui actor politic. Este altceva sa vezi in direct conferinta de presa a unui sef de stat decat sa citesti relatarea ei in ziare.

"Vizualizarea politicii" prin televiziune este apreciata ca o schimbare echivalenta cu aceea determinata de introducerea tiparului. Publicul percepand direct politica, se ajunge la noi relatii intre actorii politici si cetateni. Politica devine spectacol, in sensul teatral al termenului. "Transpunerea in imagine a vietii publice conduce la o transformare a reprezentarii politice si astfel o mare parte a pasiunilor provocate de televiziune provine tocmai din aceasta punere in scena a aspectelor realitatii care n-au fost niciodata vazute sub aceasta forma" (Idem, p. 309). In spectacolul teatral (de care se apropie mediatizarea televizuala a ceremonialului politic) exista un dublu nivel al reprezentarii - "actorii" si "personajele" incarnate de actori. Televiziunea are astfel privilegiul "de a plasa ceremonialul politic sub privirile unui public imens" si de a realiza o "privire permanenta a societatii asupra ei insasi". Prin imagine, televiziunea "obiectiveaza" si "multiplica" reprezentarea politica. Cu televiziunea, reprezentarea devine "permanenta si reala" incat chiar simbolurile cele mai abstracte sunt concretizate si puse in scena.

Efectul acestei reprezentari teatrale (puneri in scena) a politicii consta in "desacralizarea spectacolului politic", in "laicizarea" reprezentarii puterii si, conchide D. Wolton, tocmai prin aceasta televiziunea devine "obiectul cel democratic al democratiei" 8p. 310). Politica este adusa in casele tuturor, devenind dintr-o lume neobisnuita si departata de omul de rand ceva familiar fiecaruia. Prin aceasta televiziunea contribuie (in virtutea specificitatii ei mediatice) la producerea unei consecinte neinscrise ca proiect in actiunea acestui media si anume la democratizarea vietii politice.

In al doilea rand, televiziunea imprima o forta neobisnuita informatiei politice: imaginile sunt o reproducere vie, directa a realitatii; ele se confunda cu realitatea, facand mesajul mult mai credibil; mesajul-imagine dobandeste atributul verosimilului (ceea ce comporta evident riscuri manipulatorii). Dar mai mult decat atat, televiziunea ajunge sa fie principala instanta de legitimare a actorilor politici. Acestia dobandesc statut public (de personalitati politice) prin accesul pe ecran. De aceea, toti cei care au sau doresc sa aiba o functie reprezentativa in societate vor sa apara la tv. "Toti concep acest acces ca un atribut al reprezentativitatii lor" (p. 132). In acest mod, televiziunea functioneaza ca instrument d legitimare sociala in ierarhia vietii publice (dupa institutia pe care o reprezinti si dupa numarul celor in numele carora te prezinti si vorbesti la tv).

J. L. Missika si D. Wolton disting patru tipuri de "discursuri legitime" in spatiul public, dupa cum apartin: 1. Actorului politic; 2. Ziaristului; 3. Specialistului profesionist; 4. Intelectualului. Exista si alte variante, dar ele sunt mai putin semnificative - in ce priveste capacitatea de actiune asupra societatii si forta discursului public. Cele patru tipuri de instante ale discursului public sunt autorizate "sa exprime analize si opinii asupra societatii in functie de statutul si rolul lor in comunicare" (Idem, p. 213).

Criteriile si modurile de legitimare publica si de reprezentativitate sunt diferite la cele patru tipuri:

a.          Legitimitatea oamenilor politici si a inaltilor functionari responsabili pentru

diferite decizii "trimite direct la chestiunea puterii, la mandatul primit, la guvernarea societatii". Este vorba, in principal, de "legitimarea reprezentativa" de tip electoral. Acestia cauta sa gestioneze simultan increderea cercului de militanti din care provin si a opiniei publice;

b.          Legitimitatea jurnalistului se bazeaza pe functia de colectare, tratare si difuzare a informatiei;

c.          Actorul socio-profesional se legitimeaza prin reprezentativitatea fortelor sociale sau a institutiilor in numele carora vorbeste (sindicate, asociatii, academii, universitati). Sub enuntul intereselor generale acesta plaseaza de fapt interesele grupului pe care il reprezinta;

d.          Intelectualul se legitimeaza prin scrieri, titluri, prin capacitatea reflectiei asupra problemelor si a interogatiilor care framanta societatea. Acesta cauta mai intai increderea mediului sau de referinta.

Jurnalistul ar o pozitie aparte in spatiul public; el este o prezenta permanenta

in spatiul public. Acesta este chiar mediul nemijlocit al jurnalistului, care este un sustinator si un "paznic al spatiului public". Ceilalti actori trebuie sa-si castige legitimitatea in "doi timpi": mai intai trebuie sa obtina o "reprezentativitate restransa" in mediul lor specific (in partidul sau sindicatul lor, in mediul academic etc.) si apoi o "reprezentativitate largita" in spatiul public. Reprezentativitatea "restransa" este o conditie necesara, dar nu suficienta, pentru cucerirea reprezentativitatii in spatiul public. Sunt si actori care profita de reprezentativitatea obtinuta in media pentru a se impune in mediul lor de referinta (oameni politici care se servesc de prestigiul obtinut in opinia publica pentru a se impune in partidul lor sau in universitatea "lor").

Televiziunea determina schimbari majore in ce priveste mecanismele si procesul de

legitimare. In primul rand, ea fluidizeaza dinamica jocului politic in sensul ca accelereaza accesul in spatiul public, dupa cum reduce "solemnitatea dezbaterii publice" ("uzura imaginii", dar si slabirea legitimitatii cuvantului). Irumperea televiziunii in viata sociala face din spatiul public un "loc de negociere permanenta a continuturilor cuvintelor, cat si a legitimitati si a reprezentativitatilor" (p. 136). In ciuda ideii curente, rolul tv in spatiul public este mai curand pozitiv. Facand direct perceptibila diversitatea pozitiilor, televiziunea are o influenta pozitiva asupra functionarii spatiului public, care nu este facut mai putin conflictual sau contradictoriu, ci mai vizibil" (Idem, p. 316). Un rol important revine in acest proces demonopolizarii televiziunii si crearii conditiilor pentru aplicarea principiului democratic al pluralismului in domeniul audiovizualului. J. L. Missika si D. Wolton au aratat ca tendinta monopolistica a fost si este proprie atat televiziuni de stat (publice), cat si celei private. "Diferentele care tin de proprietatea juridica mascheaza uneori asemanarile care tin de concentrarea economica. S-a crezut mult timp ca proprietatea publica creeaza monopolul si cea privata concurenta". (Idem, p. 318). Aceasta confuzie a fost si este alimentata de sistemul audiovizual american, considerat ca exemplu de pluralism. Dar, dupa aprecierea celor doi autori francezi, "In fapt tendinta la monopol era aceeasi in S.U.A. si in Europa, diferenta esentiala constand in modul de control, public sau privat, si natura spiritului public". (Idem). Daca in S.U.A. exista un "oligopol" compus din trei mari societati comerciale, in tarile europene erau fie monopoluri publice (Franta, Germania), fie un duopol public si privat (Marea Britanie). Situatia s-a schimbat radical in anii '80, cand au fost privatizate posturi publice (ex. TF1 in Franta) sau au fost create posturi nationale private de tv (in Germania, Franta, Anglia etc.). Deci, dupa circa 40 de ani de existenta a unui sistem monopolistic, s-a trecut la dinamica demonopolizarii si a televiziunii "fragmentate". Daca monopolul de stat era legitimat prin notiunea televiziunii ca "serviciu public" (care nasc un control partial al statului asupra audiovizualului), monopolul comercial era prezentat ca formula pluralista si de libera competitie. O solutie pentru concilierea monopolului tv cu democratia a constat in legiferarea intr-o serie de tari a regulilor neutralitatii politice. Cele trei reguli ale neutralitatii sunt definite in felul urmator:

1. Regula echilibrului: a permite accesul echilibrat la tv al diferitelor curente si partide politice (in cursul campaniilor electorale aceasta regula opereaza prin calcul timpilor de antena);

2. Regula moderatiei: asumarea de catre jurnalistii tv a unei atitudini de neutralitate (evitarea judecatilor extrem si partizane asupra pozitiilor si optiunilor politice ale diferitelor partide si personalitati politice);

3. Regula independentei - mentinerea unei distante critice fata de putere si alti actori politici (apud Missika-Wolton).

Este, desigur, de notorietate ca principiul neutralitatii a fost sistematic incalcat atat in sistemele publice cat si in cele private de tv, indeosebi in perioadele acute ale disensiunilor si disputelor politice. In ciuda incalcarii repetate, principiul neutralitatii a devenit un element de referinta, chiar o conditie a functionarii audiovizualului, indeosebi in perioada dominarii acestuia de catre un numar restrans de televiziuni nationale cu caracter public sau privat. Diferentele au fost si din acest punct de vedere marcante intre S.U.A. si Europa: in Europa neutralitatea "a fost impusa din exteriori, prin lege", in timp ce in S.U.A. ea a fost o atitudine "liber consimtita". In al doilea rand, daca in S.U.A. neutralitatea s-a exprimat mai mult prin "opozitie fata de putere" (crizele razboiului din Vietnam, Watergate, crizele ostaticilor etc.), in Europa balanta a inclinat in favoarea puterii. Principiul "neutralitatii", esential in conditii monopolistice, isi pierde din forta odata cu trecerea la un sistem pluralist si in materie de audiovizual (Idem, p. 320). Solutia operationalizarii pluralismului in domeniul audiovizualului consta - dupa cei doi autori - in doua schimbari: fragmentarea televiziuni, compensarea dominatiei televiziunii "de masa" (atotputernicia marilor canale nationale) printr-o televiziune "de societate" (inmultirea posturilor locale si comunitare, a retelelor cablate si a televiziunii prin satelit etc.) si prin implantarea echilibrata a dualitatii public-privat.

In conditiile evolutiilor actuale ale pietei comunicarii de masa este supusa interogatiei si criticii vechea legitimare a monopolului de stat asupra televiziunii: echivalarea acestuia cu un serviciu public. Aceasta confuzie intre "monopol de stat" si definirea televiziunii ca "serviciu public" s-a produs in perioada postbelica, intr-un context de crestere a puterii statului si de reprezentare generala a acestuia ca exponent (garantat al interesului general). Televiziunea de stat incarna proiectul accesului poporului la cultura si al egalizarii sanselor sociale. Dar, in mod natural este supusa indoielii legitimitatea interventiei statului in domeniul comunicarii. Caci, cum s-ar putea acomoda democratia comunicarii cu interventia statului (nu in ce priveste adoptarea si garantarea unor reguli generale de functionare a sistemului) in sensul proprietatii, gestiunii si controlului unor canale?

Sigur, principiul pluralismului cere evitarea formarii de "oligopol", atat a celor publici (care supun televiziunea controlului puterii), cat si a celor comerciali, care o supun constrangerilor profitului si chiar ale demagogiei.

Evolutia dezirabila este aceea a demonopolizarii si diversificarii reale (ceea ce presupune si evitarea formarii de retele monopolistice dupa modelul italian al lui Silvio Berlusconi), ai formarii unei piete a audiovizualului care poate fi definita prin conceptul propus de Missika-Wolton - "televiziunea de societate". Aceasta corespunde exigentelor pluralismului informational, diferentierii gusturilor si comportamentelor, precum si schimbarilor tehnologice din sfera comunicarii audiovizuale prin interactiunea informaticii si a telecomunicatiilor. De asemenea, televiziunea "de societate" este mai adecvata procesului de "redefinire a raportului individ-societate si rasturnarii raportului dintre cerere si oferta" (p. 321).

Cele trei elemente caracteristice ale televiziunii de "societate" sunt deci: demonopolizarea, diversificarea si pluralismul real: "Abandonarea monopolului, fie public fie privat, inseamna a transfera o responsabilitate a puterilor publice catre societate. Acest transfer, care conduce spre pluralism, exprima o incredere in societate. El consta in a admite ca nici un actor nu mai este stapanul reprezentarii societatii si ca aceasta se constituie prin ajustarea unor multiple reprezentari. Aceasta inseamna, de asemenea, a postula ca echilibrul reprezentarilor va depinde de exprimarea diferitelor forte". (Idem, p. 322). Efectul pluralismului este "constituirea spatiului public" ca rezultat al posibilitatii diferitelor curente de opinie de a se exprima, de a coabita si de a se confrunta in dezbaterea publica. "Punctul final va fi trecerea de la o reprezentare unificata sau binara a societatii la o reprezentare mult mai diversificata si mai putin semnificativa. Astfel comunicarea va castiga poate ceea ce proiectul de integrare culturala si sociala ar fi pierdut" (p. 322).

Autorii mentionati au imaginat cu destula exactitate evolutiile in deceniul 1985-1995 - instituirea unor sisteme mixte si deschise, publice si private, cuprinzand televiziunea de "oferta" si cea de "cerere" (privata); reducerea rolului statului in campul comunicarii la "definirea regulilor jocului" - repartizarea frecventelor, evitarea constituirii unor noi monopoluri, garantarea accesului minoritatilor, definirea statutului (drepturi si obligatii) ale intreprinderilor de comunicare audiovizuala. Din tensiunea modelelor televiziunii "de masa", "publice", de "oferta" si a televiziunii "de societate", "fragmentate", de "cerere", "comerciale" va rezulta un nou echilibru al sistemului audiovizual, preluandu-se de la televiziunea publica ideea "interesului general" si a nevoii de promovare a simbolurilor nationale, iar de la cea de "societate" ideea competitiei si a dinamicii adaptarii la o cerere tot mai diversificata. Evolutiile converg, deci, in directia diversitatii si pluralismului: formelor de proprietate si de organizare (publice, private, mixte, asociative), a surselor de finantare (publice, mecenate, private, publicitate, plata individuala) si a programelor. Si astfel, afirmarea pluralismului in domeniul audiovizualului va implini deschiderea spre democratie a sistemului de comunicare inceputa in secolul 18 prin batalia pentru libertatea presei scrise. Suntem insa "la inceputurile libertatii comunicarii audiovizuale: are loc o evolutie lenta spre emanciparea tv fata de stat". In anii care vin, o democratie va fi judecata dupa sistemul sau audiovizual si dupa capacitatea sa de a-l mentine la distanta de puterea politica. Fara libertate de comunicare nu exista nici un fel de libertate si libertate comunicarii incepe cand ea se emancipeaza de tutela statului". (p. 326).

TV exprima o contradictie a modernitatii si care actioneaza ca un mecanism tot mai important de reglare a comportamentelor: contradictia dintre viata privata si cea publica. Tv patrunde in nucleul vietii private: locuinta si familie. Aceasta contradictie imbraca esential o forma influentata in principal de consumul mediatic tv: repartizarea timpului intre divertisment si atentia acordata problemelor cetatii. In primul rand, cum se subliniaza in analizele citate, televiziunea functioneaza ca o legatura sociala "neconstrangatoare" - fiecare poate intrerupe dupa voia sa aceasta legatura. Influenta televiziunii este duala: informatia televizata ne suscita apartenenta la "cetate", la dimensiunea publica a existentei, iar divertismentul incurajeaza mai mult propensiunea spre viata privata, oferind fiecaruia sansa unei "distractii individuale" printr-un canal colectiv. De aceea, raman discutabile tentatiile generalizatoare: tv poate fi un mijloc de "evaziune" (vom vedea in ce conditii), dupa cum poate fi un suport al participarii, "in sensul ca da o extraordinara vizibilitate politicii". Aceasta ambivalenta exprima "esenta insasi a televiziunii si poate ratiunea ascunsa a succesului sau" (J. L. Missika, D. Wolton, lucr. cit., p. 325).

Sfidarea careia trebuie sa-i faca fata televiziunea in drumul sau spre o "televiziune de societate", "fragmentata" este enuntata astfel de autorii noului model al reprezentarii spatiului public in urmatorii termeni cum poate concilia televiziunea functia sa de spatiu deschis confruntarilor de opinie, diversitatii si pluralismului cu rolul sau traditional, neperimat de promotor al simbolurilor identitatii culturale nationale si al constituirii consensurilor nationale. Audiovizualul, in virtutea specificitatii sale comunicationale ("folosirea" privata, individuala a imaginii), pare sa contribuie mai putin (dupa J. Missika si D. Wolton) la realizarea directa a functiei principale a comunicarii sociale - acea de structurare si difuzare a modelelor colective de gandire. Comunicarea audiovizuala indeplineste, in principal, alte functii: "Ea face sa circule miturile si simbolurile, domeniu in care este foarte dificil de a vorbi de succesul sau esecul comunicarii. In plus, exista o folosire individuala si privata a imaginii care nu este de ordinul impartasirii in comun pe care o presupune orice idee de comunicare". (Idem, p. 303). Ramane de studiat - dupa parerea noastra - daca si in ce masura consumul televizual are drept consecinta "fragmentarea" societatii.

Alti autori abordeaza intr-un mod mai direct rolurile sociale ale comunicarii de masa, la nivelul unei teorii de "rang mediu", adica fara ambitia raspunsurilor teoretice de natura macrosociologica. Mass media sunt definite ca "mesageri" sau "constructori" ai actualitatii, aflandu-se mereu in "centrul scenei publice". Este, de asemenea important, sa se retina faptul ca ele "afecteaza multe aspecte ale existentei noaste, fara ca noi sa fim constienti de aceasta" (W. K. Agee, Ph., Ault, E. Emery, "Introduction aux communications de masse", Ed. Universitaire, De Boeck Université, Bruxelles, 1989, p. 21, ed. originala aparuta in 1988 la N. Y. Harper & Row, 1988). Deci, rolul media ar fi mai curand "imperceptibil" si "constrangator", actionand ca o "autoritate morala" (aceasta ne reaminteste de teza durkheimiana a constrangerii morale). Nu ne dam seama de influenta lor pentru ca fac parte din universul nostru. Ca purtatoare de mesaje, mass media au un rol social esential, ele sunt "mesagerii societatii contemporane"; ele ofera publicului lor posibilitatea contactului cu ceea ce constituie relieful expresiv al dinamicii contemporaneitati (evenimente, inovatii etc.).

In ce priveste eficienta sociala a mass media, anuntam de pe acum concluzia principala la care au ajuns majoritatea autorilor: "singure, mass media nu pot rezolva o problema sociala, dar punand-o in relief, pot conduce opinia publica sa reactioneze in fata pericolului care o ameninta. Campania contra drogurilor este un exemplu" (Idem, p. 21).

Referitor la controversa in jurul temei "sunt media purtatoare ale mesajelor societatii sau urmaresc ele sa fasoneze societatea dupa interesele lor"?, cei trei autori americani citati considera ca este gresit a formula problema in modul acesta: "Media fasoneaza comportamentele, obisnuintele si mentalitatile dintr-o societate, cum le reproseaza adesea criticii?" Aceasta formulare presupune ca media formeaza o entitate in afara societatii. In realitate, ele sunt una dintre componentele acesteia, la fel ca si biserica, scolile, minoritatile. Ele au o influenta incontestabila asupra gandirii si comportamentul societatii, dar totusi evolutia lor este legata, la randul ei, de regulile si structurile altor elemente sociale. Ele nu sunt izolate Ele pot fi prinse intre comportamente sociale conflictuale". (Idem, p. 24). Mass media sunt o parte integranta a societatii si nu o entitate separata, fiind astfel influentate de alte structuri sociale. Nimeni nu contesta ca media sunt purtatoare de mesaje; criticile se indreapta mai ales spre televiziune (care se caracterizeaza printr-o puternica incarcatura emotionala), mai ales in legatura cu pretentia acesteia (facilitata in conditii monopolistice) de a fi purtatorul de cuvant al societatii. Adeseori, pe buna dreptate, televiziunea este acuzata de lipsa de obiectivitate, mai ales atunci cand interpretarile acesteia sunt in divergenta cu cele ale publicului.

Trebuie retinut inca ca procesul comunicarii de masa comporta o doza inevitabila de subiectivitate: acesta nu se reduce (cum se crede uneori) la o simpla "informare nuda", factuala. Informatia cuprinde oarecum indistinct relatarea de fapte, analize si interpretarea, compararea acestora, pentru a fi facute inteligibile.

Ideea "omnipotentei media" este alimentata de doua surse: a. entuziasmul profesionistilor comunicarii si b. teama criticilor fata de puterea manipulatoare a media si exagerarea de catre acestia a capacitatilor manipulatorii ale mass media. (In lucrarea americana citata, pp. 24-25 sunt citate exemple elocvente ale celor doua surse ale exagerarii puterilor media in societate). In cartea Media the second God, jurnalistul american de tv Tony Schwartz exprima punctul de vedere al "entuziastilor" (comunicatori): "Media au, se par, un fel de putere divina de a modifica desfasurarea unui razboi, de a face sa abdice un rege sau un sef de stat, sa-i ridice pe cei umili sau sa-i umileasca pe orgoliosi, orientand atentia a milioane de indivizi spre un acelasi eveniment si in aceeasi maniera". Aprecierea este adevarata pentru modul de actiune al media, dar mai putin exacta in ce priveste puterea si eficienta acestora: se uita ca media actioneaza intr-un context (care le conditioneaza efectele) si ca ele constituie doar unul dintre factorii care interactioneaza intr-o situatie sociala sau alta.

Ca exemplu pentru ilustrarea pozitiei criticilor (supraevaluarea fortei manipulatorii a media ) este luata teoria conspiratiei, formulata in anumite medii intelectuale americane si care si-a gasit un anumit ecou in teoria spiralei tacerii (Elisabeth Noëlle Neumann, Germania). Critica respectiva porneste de la ideea unirii disimulate a unor media americane (de orientare liberala, democratica - retelele TV, ziare ca "Washington Post" sau "New York Times"), considerate a fi facut impreuna un fel de conspiratie pentru a da o prezentare denaturata a politicii americane si pentru a impune publicului atitudini liberale sau chiar de stanga in chestiunile guvernarii. Ca urmare, cand presedintele republican era confruntat cu dificultati mai serioase sau contestari, era invocata "teoria conspiratiei": mediile erau acuzate de intentii manipulatoare de a "destabiliza executivul" si de a-l controla. (Situatia s-a reprodus in Romania in contextul tranzitiei post-totalitare: mediile critice sunt acuzate de a fi conspirat pentru destabilizarea societatii).

Exagerarea fortei manipulatorii si a functiilor destabilizatoare ale media reprezinta un mod de a supraevalua rolul media in societate. Cercetarile empirice au demistificat aceasta viziune hiperbolizanta si pesimista. Dar trebuie spus ca cercetarile au condus la evaluarea reala a functiilor socio-politice ale media: ele contribuie, desigur in asociere cu alte elemente si componente ale societatii, la perceptia si deci la orientarea politicii, devenind ele insele "forte socio-politice", "directori de constiinta", trebuind sa-si asume in consecinta aceasta responsabilitate. In esenta, ele sunt un element hotarator al democratiei moderne. "Democratia nu se instaureaza decat atunci cand poporul poate cunoaste functionarea guvernului gratie unei libere circulatii a informatiei". Este ceea ce cauta a face, inainte de toate, media". (Idem, p. 26). Aceasta se vede si din lupta candidatilor in timpul campaniilor electorale in a dispune de media (a aparea la tv, radio, in ziare). Lupta pentru castigarea alegatorilor trece acum prin castigarea mass media.

Mass media au un dublu rol in cadrul mecanismelor democratice: conducatorii si, in general, oamenii politici recurg la mass media: a. pentru a-si explica actiunile si pentru a-si apara cauza; b. pentru a afla ce gandeste si ce asteapta publicul si cum pot sa armonizeze obiectivele lor politice cu comportamentele si asteptarile alegatorilor. Celor care considera ca mass media incearca sa "fasoneze" societatea, moravurile si comportamentele dupa convingerile lor, trebuie sa li se reaminteasca ca ele mai curand reflecta societatea, sau mai precis segmente ale acesteia si orientari ale opiniei; ca ele contribuie la promovarea schimbarilor sociale nu creand ci reflectand tendintele sociale (de ex. "articolele despre "uniunile consensuale" libere au dus la acceptarea acestei forme de cupluri neconventionale de catre opinia publica), dupa cum au importante functii economice. Ele sunt un element functional cheie al economiilor moderne, de tip liberal, stimuland comert si productia (mai ales prin publicitate), contribuind la modernizarea gestiunii economice si la dinamica prosperitatii economice. Ca instrumente de comunicare intre segmentele si componentele societatii, mass media constituie sursa si suportul unor mecanisme indispensabile de functionare a ansamblului societatii contemporane.

Am prezentat pozitii filosofice si sociologice diferite privitoare la semnificatiile spatiului public, ca si la rolul televiziunii ĩn resemnificarea acestuia, inclusiv din nevoia de a surprinde cate ceva din diversitatea si pluralismul punctelor de vedere exprimate pe aceasta tema.