Principalele modele ale comunicarii

Principalele modele ale comunicarii

Problematica modelarii procesului de comunicare a reprezentat una din preocuparile importante ale cercetatorilor din domeniu, ea fiind arondata, indeosebi, domeniului teoriei comunicarii. Necesitatea modelarii acestui proces deriva din faptul ca permite studierea continutului si dinamicii comunicarii, a interactiunii elementelor sale. Teoria comunicarii evidentiaza existenta unui numar mare de modele, fiecare fiind consecinta modului de abordare a procesului de comunicare de catre diversi teoreticieni. Denumirea lor deriva, fie din elementul pe care este centrata functionalitatea lor, fie poarta numele celor care le-au construit. In ultimii cincizeci de ani au fost puse la punct numeroase modele care descriu procesul de comunicare, intr-o maniera mai mult sau mai putin completa. Unul dintre cele mai simple modele ale procesului de comunicare apartine lui Harold D. Lasswell, care in anul 1948, aprecia ca un act de comunicare complet si credibil trebuie sa contina raspunsul la cinci intrebari : 1.Cine comunica? 2. Ce comunica? 3. Prin ce mediu? 4.Cui comunica? 5.Cu ce efecte comunica?. Lasswell a creat astfel modelul de baza al comunicarii in care emitatorul (cel care initiaza comunicarea) realizeaza un mesaj (o anumita cantitate de informatie, cuantificata cu ajutorul cuvintelor, imaginilor, simbolurilor) pe care il difuzeaza printr-un canal de comunicare specific catre un receptor (destinatarul mesajului) urmarind producerea unui anumit efect la nivelul acestuia.

1.Modelul Shannon-Weaver

Primul model teoretic al comunicarii ii are ca autori pe inginerii americani Claude Elwood Shannon si Warren Weaver, model prezentat pentru prima data in lucrarea "The Matematical Theory of Communication", in anul 1948. Modelul Shannon - Weaver (fig. 2), reflecta un proces de comunicare care functioneaza astfel ⁹: o sursa produce un mesaj care contine informatii; un emitator opereaza o codificare, obtinand un semnal; canalul este mijlocul utilizat pentru a transmite semnalul; in timpul transmisiei, semnalul poate fi perturbat de zgomote; receptorul decodifica semnalul pentru a obtine mesajul; destinatarul primeste mesajul care ii este adresat.

Fig. 2 - Modelul Shannon - Weaver al procesului de comunicare

Se observa in aceasta schema ca modelul pune accent pe acel aspect al comunicarii, care consta doar in transmiterea de informatii. El exprima o directie unisens de circulatie a informatiei, neluand in considerare alte elemente legate de functionalitatea si raporturile ce se creeaza in cadrul binomului emitator-receptor, in fapt, procesul de comunicare in cadrul acestui model este puternic influentat de aria sa initiala de aplicabilitate - telecomunicatiile.

Totusi, modelul Shannon - Weaver identifica trei categorii de probleme in analiza procesului de comunicare, si anume: aspectele tehnice ale comunicarii (echipamentele prin intermediul carora se realizeaza comunicarea); aspectele semantice ale comunicarii (semnificatia pe care emitatorul doreste sa o asocieze mesajului transmis si asteapta sa fie inteleasa de receptor); eficienta comunicarii (perceputa de autori doar in limita receptionarii in bune conditii a mesajului si in intelegerea acestuia). Acestui model ii corespunde Modelul sageata conform caruia partenerii au roluri bine definite (emitator si receptor) iar receptorul percepe mesajul exact in forma si cu continutul dorit de emitator.

2. Modelul de "comunicare in circuit "

Aceasta abordare presupune ca intotdeauna comunicarea sǎ primeasca un raspuns din partea celor care le este adresata. Acest model pleacǎ de la urmatoarele premise: satisfactia angajatilor este scopul comunicarii, mesajele sunt interpretate in contextul relatiilor interpersonale, iar deschiderea este utila in orice situatie. Cercetarile au aratat insa ca nu intotdeauna acesta abordare este viabila . Un rol foarte important il joaca aici si cultura fiecarei tari. Principala problema a acestei abordari o constituie desfasurarea sa indelungata, care poate duce la o lipsa de eficienta in activitate, insa daca si-a atins scopul, munca este realizata fara sentimentul constrangerii. Impedimentul de care se plang toti managerii care folosesc aceasta abordare in comunicare este ca: nu reusesc sa convinga, ceea ce denota slaba cunoastere a contextului in care traiesc cei pe care vor sa ii convinga.

3. Modelul interactiv

Daca modelul lui Osgood pune accentul pe aspectul tehnic al procesului de comunicare, Newcomb, (in lucrarea "An Approach to the Study of Communicative Acts", 1953) de exemplu, continuand sa considere fundamental caracterul procesual al acesteia, isi indreapta atentia spre interactiunea dintre participanti in timpul actului de comunicare, introducand notiunile de 'orientare' si 'co-orientare'. Modelul consta din urmatoarele patru orientari: a) Orientarea persoanei A catre persoana B, incluzand atitudinile, sentimentele si

parerile lui A referitoare la B.

b) Orientarea lui B catre A in acelasi sens.

c) Orientarea lui A spre mesaj, incluzand cunostintele si atitudinea acestuia.

d) Orientarea lui B spre mesaj, in acelasi sens.

Cu cat orientarile sunt mai puternice si mai pozitive cu atat devine si comunicarea mai eficienta. Daca una din cele patru orientari este neutra sau negativa, este foarte probabil ca rezultatul comunicarii sa fie neutru sau negativ. Dimpotriva cu cat orientarile sunt mai pozitive in ceea ce ii priveste pe interlocutori si subiect, cu atat mai mult acestia vor dori sa intre in interactiune, iar interesele si activitatea lor vor avea de castigat.

4. Modelele de comunicare ale lui Schramm contribuie la extinderea modelului de baza al lui Lasswell, dintr-o perspectiva calitativa. El introduce ideea de 'experienta' sau 'cadru de referinta' in interactiunea comunicativa. Pornind de la modelul Shannon-Weaver, Schramm transforma in cadrul procesului de comunicare, emitatorul in "codor", receptorul in "decodor" si atrage atentia asupra necesitatii ca emitatorul sa evalueze corect abilitatea si capacitatea receptorului de a intelege mesajul transmis (fig.3). Willbur Schramm sustine necesitatea ca participantii in procesul de comunicare sa foloseasca un cod comun de comunicare si sa detina o experienta comuna referitoare la domeniul care face obiectul comunicarii.

Autorul modelului sustine ca efectele perturbatoare ale zgomotului si lipsa de experienta a emitatorului si receptorului pot fi atenuate prin instituirea unui canal de comunicare inversa (feed-back). Willbur Schramm fiind interesat de aspectele legate de comunicare si mai putin de latura tehnologica a acesteia a construit trei modele distincte ale comunicarii (Anexa I.3 ).

Ulterior, Modelul sistemic realizat de Thayer, in anul 1968, propune o abordare mult mai complexa a procesului comunicarii prin analizarea procesului luand in considerare trei dimensiuni, si nu doar una, la fel ca predecesorii sai. Cele trei dimensiuni sunt: competentele de comunicare, procesul de comunicare si nivelele de comunicare. In realizarea modelului, el analizeaza procesul comunicarii pe patru nivele - intrapersonal, interpersonal, organizational si la nivelul sistemului de comunicare - considerand ca atat emitatorul cat si receptorul trebuie sa posede competente strategice sau tactice pentru a putea realiza comunicarea. Se sugereaza de asemenea implicarea in comunicare a competentelor strategice si tactice ale emitatorului si receptorului. Avantajul acestui model este ca poate realiza analiza procesului de comunicare mult mai profound. (Anexa I.4 )

Modelul comportamental

Initiat de Compbell si Level in lucrarea "A Black Box Model of Communication", 1985, modelul sustine ca 'emitatorul trebuie sa determine in primul rand comportamentul dorit din partea receptorului'. Datorita faptului ca studiaza comportamentul final al receptorului, acest model a fost denumit modelul comportamental. Influentele si interactiunile ce apar se pot vedea in Anexa I.5. Modelul este unul extrem de complex, uneori derutant, aspectul cel mai important fiind interpretarea simbolica atat pentru emitator cat si pentru receptor; aceasta se refera la faptul ca:

sensurile nu pot fi impuse de altcineva unei persoane;

2) fiecare persoana da o interpretare proprie stimulilor receptionati pe baza propriei experiente si a cadrului de referinta.

Acest model acorda o atentie speciala 'comportamentului dorit', identificat de la inceput de emitator si 'comportamentului rezultat' la receptor.