REGULILE COMUNICARII: CARACTERIZARE GENERALA

REGULILE COMUNICARII: CARACTERIZARE GENERALA

Regulile (in speta, regulile care guverneaza comunicarea umana) sunt forme de comportament socialmente asteptate , atat in sens normativ (agentii trebuie sa se conformeze anumitor modele), cat si in sens anticipativ (actiunile agentilor sunt intr-o anumita masura previzibile pentru semenii lor).

In masura in care fixeaza modele de comportament la care trebuie sa se conformeze membrii unei comunitati, regulile au trei proprietati remarcabile [6: 89]: (a) pot fi urmate, (b) sunt prescriptive si (c) au o valabilitate contextuala.

O regula poate fi urmata daca si numai daca persoanele care se raporteaza la ea au libertatea de a alege sa se comporte in conformitate cu regula sau in rasparul ei, precum si abilitatea fizica de a respecta regula. Prin urmare, procesul de comunicare nu poate fi asociat cu reguli ale comportamentelor reflexe (ex. "Vorbitorii trebuie sa clipeasca din ochi in timpul rostirii discursului") sau cu reguli care nu pot fi urmate (ex. "Ascultatorii trebuie sa proceseze simultan cel putin cinci mesaje acustice").

Toate regulile sunt prescriptive, in masura in care stabilesc ceea ce este obligatoriu, dezirabil sau interzis intr-o situatie data. Ele creeaza posibilitatea de a evalua (fie pozitiv, fie negativ) actiunile care sunt savarsite in domeniul pe care il guverneaza.

Procesul de comunicare nu poate fi corelat cu reguli ale comportamentelor permise, de genul "Intr-o conversatie amicala, comunicatorii pot sta in picioare", "Macar o data, fiecarui comunicator ii este ingaduit sa taca", "Trecatorii au voie sa vorbeasca in soapta" etc., intrucat aceste manifestari nu pot fi nici prescrise, nici criticate. In plus, comportamentele (comunicative) permise sunt atat de numeroase incat orice sistem de reguli chemat sa le guverneze ar fi imposibil de utilizat.

In fine, regulile pot fi considerate contextuale, deoarece ele precizeaza tipul de comportament adecvat intr-o situatie data si determina manifestarea unor comportamente similare in circumstante asemanatoare.

Contextualitatea regulilor de comunicare este ilustrata convingator, de pilda, de recurenta formulelor de salut ("Buna ziua!", "Salut!", "La revedere!", "Pa!" etc.) la inceputul, respectiv la sfarsitul unei intalniri sau de utilizarea aceleeasi scheme conversationale intrebare-raspuns, in cazul aplicarii unui chestionar.

Potrivit lui Jacques Moeschler, actiunile membrilor unei comunitati sunt guvernate de trei categorii de regularitati : (a) norme, (b) reguli (in sens restrans) si (c) constrangeri.

Normele sunt conventii arbitrare fixate de catre o institutie. Ele pot fi sau respectate sau violate. Violarea normei antreneaza o sanctiune, stabilita de institutia in cauza. Un exemplu potrivit in acest sens il constituie o norma din regulamentul privind activitatea didactica al Universitatii "Al.I. Cuza" din Iasi care este menita sa previna incercarile fraudare a examenelor. Studentii care incalca norma examinarii oneste si sunt prinsi copiind sunt sanctionati cu exmatricularea.

Regulile sunt proprii unui sistem, nu unei institutii. Fie ca sunt obligatorii, fie ca sunt facultative, ele au proprietatea de a fi urmate, respectiv de a nu fi urmate. Orice regula este supusa conditiilor de aplicare, iar nonaplicarea ei nu atrage o sanctiune, ci un blocaj al situatiei.

Categoria regulilor in sens restrans poate fi ilustrata sugestiv prin regulile majoritatii jocurilor. Astfel, daca daca un jucator alege la un moment dat sa nu urmeze regulile de mutare ale pieselor de sah nu primeste nici o sanctiune, insa partida de sah la care participa intra in impas.

Constrangerile sunt variabile dependente de domeniul lor de aplicare si au proprietatea de a fi gradual satisfacute. Spre exemplu, dupa Jacques Moeschler, intr-o conversatie s-ar cuveni satisfacute, intr-un grad cat mai mare, trei clase principale de constrangeri [15: 110-118]:

constrangerile interactionale, protagonistii conversatiei trebuind sa satisfaca ritualurile de deschidere, "reparare" si inchidere;

constrangerile structurale, schimbul de mesaje fiind plasat sub un dublu imperativ, de continuare si de inchidere;

constrangerile de legatura, care privesc interpretarea mesajelor si prezervarea secventialitatii acestora.

Triadei norma-regula-constrangere, Kenth Bach si Robert M. Harnish ii prefera cuplul conceptual regula-conventie.

Daca regulile precizeaza comportamentele pe care semenii nostri se asteapta sa le manifestam intr-o situatie specificata, conventiile indica tipurile de actiuni pe care le savarsim automat atunci cand, in anumite conditii, manifestam anumite comportamente.

Printre regulile care nu au un caracter conventional se numara, de pilda, interdictia de a fuma in spatiile publice, in speta, interdictia de a fuma in salile de curs sau in cele de seminar. Respectarea regulii este vadita atunci cand constatam ca fumatorii se abtin sa-si aprinda tigara in respectivele locuri, iar "puterea" regulii se manifesta ori de cate ori persoanele surprinse ca incalca regula sunt sanctionate.

In randul conventiilor care nu au un caracter regulativ am putea inscrie, de exemplu, acordul ca ridicarea mainii intr-o sala de clasa trebuie tratata ca actiune de a cere cuvantul. Valabilitatea unei asemenea conventii este dovedita de faptul ca, indeobste, profesorul il indeamna sa vorbeasca pe elevul care face gestul de a ridica mana.

Desi regulile si conventiile sunt distincte, foarte multe actiuni se dovedesc a fi, deopotriva, conventionale si guvernate de reguli. Astfel, actiunea publicului de a se ridica in picioare la intrarea in sala de sedinta a judecatorului este impusa de o regula de desfasurare a sedintelor de judecata, insa ea are si o dimensiune conventionala, intrucat poate fi privita ca o manifestare a respectului fata de judecator si fata de institutia pe care o reprezinta.

Asa cum sunt definite de Kenth Bach si Robert M. Harnish, regulile si conventiile pot fi puse in corespondenta cu normele, respectiv constrangerile de la Jacques Moeschler, in masura in care despre reguli ni se spune ca pot fi respectate sau incalcate, iar despre conventii ca pot fi mai bine sau mai rau aplicate.

Pe linia explicitarii normelor sociale - care intervin cu necesitate in desfasurarea procesului de comunicare -, Seumas Miller a trecut in revista cateva particularitati remarcabile:

Orice norma sociala este o regularitate in actiune (respectiv, in abtinere) care se manifesta intr-o anumita comunitate;

Existenta normelor sociale se intemeiaza pe cunoasterea comuna a membrilor comunitatii respective;

Normele sociale sunt, in parte, constitutive contextului de reguli acceptate;

Multe norme sociale sunt interiorizate;

Normele sociale sunt supuse revizuirii si aplicarii;

Persoanele nu delibereaza si decid cu privire la toate actiunile lor;

Membrii comunitatii dezaproba esecurile inregistrate in realizarea actiunilor normate, inclusiv propriile esecuri;

Atitudinea de dezaprobare are o forta cvasi-morala;

Atitudinea de dezaprobare este o atitudine colectiva, nu un agregat de atitudini individuale.

Dezaprobarea colectiva sustine, cel putin in parte, conformitatea la norma;

Normele sociale sunt sustinute prin sanctiuni.

In prelungirea observatiilor de mai sus, s-ar mai putea spune ca actiunile prescrise prin norme sociale pot fi motivate de trei dorinte: (a) dorinta de a actiona, (b) dorinta de a contribui la o actiune colectiva sau (c) dorinta de a face ceva care poate fi evaluat pozitiv sau negativ de membrii comunitatii. Ca atare, aceste actiuni pot aparea in trei ipostaze distincte:

(i) acte conventionale (ex. conducerea masinii pe partea dreapta a soselei),

(ii) acte colective, insa nu conventionale (ex. relatiile conjugale intre soti) si

(iii) acte individuale (ex. abtinerea de la a ucide o persoana).

Tinand cont de definitiile si distinctiile formulate pana acum, vom incerca sa folosim modelul comunicarii articulat in prima parte a acestui curs pentru a fundamenta un sistem de reguli ale comunicarii.

Reusita demersului nostru va putea fi atestata numai daca emitentul, receptorul, mesajul, codul, realitatea si canalul de transmitere, precum si cele sase interactiuni aferente (autorevelare-discernere, influentare-raspuns, emitere-receptare, informare sintactica-intelegere sintactica, referire-coreferire, respectiv relationare-corelationare) se coreleaza cu un ansamblu consistent si, sub un anumit raport, complet de reguli ale comunicarii.

Asumand o contributie excelenta adusa de John Searle la teoria actelor de limbaj (si a comunicarii) , vom grupa regulile de comunicare ce vor fi formulate in acest context in doua clase principale:

reguli constitutive si

reguli normative (sau regulative).

regulile constitutive corespund "regulilor" [in sens strict] din terminologia lui Jacques Moeschler si se aplica la comportamentele logic-dependente de ele. Prin contrast, regulile normative - care subsumeaza atat normele cat si constrangerile definite de Jacques Moeschler - vizeaza comportamente preexistente si independente.

In contextul desfasurarii procesului de comunicare, regulile constitutive ar fixa conditiile necesare ale comportamentelor comunicative, iar regulile normative, conditiile lor dezirabile.

Comunicarea nu se prezinta ca o situatie de conflict in care doua sau mai multe parti au scopuri sau tendinte contrare, insa, sub raportul regulilor constitutive, ea se desfasoara aidoma unui joc. Asa cum jucatorii unei partide de sah trebuie sa respecte toate regulile (constitutive) de mutare a pieselor pe tabla, in caz contrar, neputandu-se spune ca joaca sah, comunicatorii sunt datori sa se comporte in acord cu toate regulile constitutive ale comunicarii (privind combinarea semnelor, autodezvaluirea, desemnarea unor fragmente ale realitatii etc.), pentru a fi in masura sa afirme ca realizeaza un proces de comunicare.

Din pacate, determinarea regulilor constitutive ale comunicarii si, implicit, identificarea unor marci incontestabile ale blocarii comunicarii nu se fac cu aceeasi usurinta ca in cazul jocurilor. Spre exemplu, este simplu sa recunoastem regulile constitutive ale fotbalului si situatiile de nerespectare a lor, dar nu si regulile constitutive ale unei conversatii sau cazurile de esuare ale acesteia.

Putem intelege fara probleme limitele terenului de joc, compartimentele lui, dispunerea jucatorilor, posibilitatile de control a mingii etc. si ne dam seama imediat care sunt situatiile in care jocul se blocheaza: unii indivizi ii opresc din actiune pe alti indivizi prin imobilizarea lor cu mainile sau prin piedica, mingea este controlata cu mana de catre "jucatorii de teren", un individ primeste mingea cand se afla in spatele liniei de aparare adverse etc.

In schimb, sunt foarte greu de precizat - prin reguli constitutive - acele modele clare si precise de actiuni semiotice care ne permit sa spunem, pe baza unor marci obiective si observabile, cand doi sau mai multi indivizi comunica si cand nu comunica.

Am fi tentati sa spunem, de pilda, ca regulile de (buna) formare a mesajelor sunt reguli constitutive ale comunicarii si ca nerespectarea lor anuleaza posibilitatea de a comunica. Dar cat de "inflexibile" sunt respectivele reguli sintactice, stiind ca in ciuda unor abateri (ce e drept, minore) de la ele, se poate realiza cel putin o comunicare partiala? Spre exemplu, faptul ca incalc gramatica limbii romane, rostind enuntul "Eu renuntat la fumatul din cauza la sotia mea" nu determina intrarea in impas a conversatiei mele cu cineva. Foarte probabil, acesta este in stare sa aduca mesajul receptat la enuntul standard "Eu am renuntat la fumat din cauza sotiei mele".

Singura concluzie care ni se pare a fi plauzibila la acest punct este aceea ca regulile constitutive ale comunicarii nu ne permit sa distingem decat intr-un numar foarte mic de cazuri intre "comunicare", "noncomunicare" si "anticomunicare", cel mai adesea ele ajutandu-ne sa determinam doar diferite grade de realizare ale acestora.

O data fixate, cu ajutorul regulilor constitutive, "bornele" comunicarii, se poate trece la inventarierea unor reguli de "fasonare" a comportamentelor comportamentelor comunicative. Aceste reguli normative nu au menirea de a-i dispune pe indivizi in contextul comunicarii - lucru realizat deja prin adoptarea regulilor constitutive -, ci de a-i ajuta sa atinga parametri de comunicare specifici: de eficienta, de precizie, de simplitate, de moralitate etc.

In cuprinsul acestei lucrari ne vom limita doar la regulile normative de eficienta, respectiv de moralitate, raportand rezultatele comunicarii la eforturile depuse in vederea obtinerii lor si plasand comunicatorii la diferite niveluri de probitate morala.

In masura in care aceste reguli nu au un caracter necesar - ele nefiind chemate sa discrimineze comunicarea de toate celelalte fenomene -, nu riscam sa afectam prin intermediul lor consistenta comunicarii si sa facem imposibila, astfel, localizarea comunicarii in cadrul realitatii sociale.

Ne ramane, in schimb, sarcina de a dovedi, prin raportare la modelul comunicarii propus, relevanta regulilor respective, caracterul lor dezirabil, precum si posibilitatea armonizarii acestora intr-un sistem consistent.

Inainte de a trece la prezentarea ansamblului de reguli ale comunicarii, ni se pare potrivit sa consemnam cateva precizari privind eficienta, respectiv moralitatea actelor de comunicare.

Conform pertinentelor definitii date de Tadeusz Kotarbiński, vor fi considerate eficiente doar acele actiuni care conduc la un efect intentionat asumat ca scop. Actiunile care nici nu ating scopul, nici nu-l fac posibil si nici nu-l usureaza vor fi socotite neeficiente. Spre exemplu, la nivelul orasului Iasi, in raport cu scopul de a ajunge din Podu Ros in Parcul Copou, actiunea de a lua tramvaiul 1 este eficienta (intrucat acest tramvai ma poate duce pana acolo), iar actiunea de a lua un microbuz in directia Tomesti este neeficienta.

Dintre actele neeficiente, unele se dovedesc a fi antieficiente - daca zadarnicesc sau ingreuneaza atingerea scopului -, iar altele, indiferente, daca nu influenteaza deloc atingerea scopului propus. Revenind la exemplul de mai sus, urcarea in microbuzul de Tomesti este, in mod evident, antieficienta, iar angajarea unei conversatii cu un coleg este indiferenta.

In contrast cu indiferenta, eficienta si antieficienta au o natura graduala. Astfel, daca imi propun scopul de a vorbi fluent limba germana, este mai eficient sa frecventez un curs interactiv la o universitate din Germania decat sa citesc un dictionar enciclopedic al limbii germane. In raport cu acelasi scop, invatarea in paralel a limbii chineze este mai antieficienta decat studiul geografiei Europei. Prin comparatie, purtarea unei sepci cu cozoroc si iesirea la plimbare dupa luarea cinei sunt deopotriva de indiferente.

Eficienta unei actiuni se lasa recunoscuta prin trei atribute esentiale: (a) precizia, (b) exactitatea si (c) economicitatea.

Urmandu-l, in continuare, pe Tadeusz Kotarbiński, vom spune ca o sarcina este executata cu atat mai precis cu cat, dintr-un anumit punct de vedere, produsul difera mai putin de model. In acest sens, putem vorbi de o precizie mai mare sau mai mica a unei operatii de apendicita, dupa cum miscarile chirurgului se apropie mai mult sau mai putin de miscarile standard prescrise in manualele de specialitate.

Daca "precis" inseamna fara eroare, "exact" echivaleaza cu amanuntit. Cu alte cuvinte, o actiune este exacta, daca si numai daca ea nu omite nimic important. Un exemplu potrivit in acest sens este dat de urmarea uzantelor diplomatice la primirea de catre seful statului a unui ambasador strain. Exactitatea ritualului de intampinare presupune urmarea cu scrupulozitate a tuturor actiunilor prescrise.

In sfarsit, in functie de factorul considerat constant din contextul actiunii, economicitatea imbraca doua forme distincte: (a) forma productivitatii, respectiv (b) forma reducerii cheltuielilor.

Un procedeu este cu atat mai productiv cu cat da un produs mai pretios cu cheltuielile date. Se subintelege, astfel, ca aceste cheltuieli constituie factorul contextual constant. Sa ne imaginam, de exemplu, ca un profesor le cere elevilor sa compuna o poezie de dragoste pe baza unui vocabular de 50 de cuvinte. Actiunile elevilor vor fi cu atat mai productive cu cat vor combina mai ingenios cuvintele date, pentru a obtine un efect literar cat mai semnificativ.

Cea de-a doua forma a economicitatii - reducerea cheltuielilor - este si cea mai relevanta in procesul comunicarii. Ea presupune atingerea obiectivelor propuse cu un consum cat mai redus de mijloace (semiotice). Derivata din principiul parcimoniei, cerinta reducerii cheltuielilor ar impune aducerea mesajelor vehiculate in cursul comunicarii la cea mai simpla (insa, nu si simplista) varianta posibila. Un autor de carte, de pilda, ar trebui sa-si simplifice cat mai mult lucrarea, in ultima instanta, sa reduca numarul de pagini ale cartii, sub rezerva de a nu afecta astfel continutul acesteia.

Din pacate, imperativul reducerii cheltuielilor nu este luat in seama in societatile risipitoare contemporane. Redus la statutul de consumator, omul devine din ce in ce mai capricios in "cumpararea" diverselor produse care ii sunt oferite, fapt care antreneaza multiplicarea si diversificarea ofertei. Milioane de carti, brosuri, ziare, reviste si pliante, sute de posturi de radio si televiziune, miriade de site-uri pe Internet etc. pun la dispozitia unui receptor blazat un mozaic deconcertant de mesaje, in scopul obtinerii unui anumit efect. Or, aparent paradoxal, cu cat mesajele vehiculate sunt mai numeroase, cu atat comunicarea devine mai deficitara. S-ar parea, astfel, ca economicitatea actiunii conditioneaza, intr-o oarecare masura, chiar eficacitatea actiunii.

In contextul comunicarii - ca, de altfel, in toate celelalte activitati -, eficienta are urmatoarele sase componente [18: 166]:

1. o mai mare iuteala in miscarea organelor active (un conferentiar experimentat vorbeste intr-un ritm mult mai alert decat un elev);

2. un efort mai redus in executarea lor (studentul depune un efort considerabil in reproducerea unui continut stiintific pe care profesorul l-a predat foarte degajat la curs);

3. o apropiere mai mare a miscarii executate de cea intentionata (afirmatia multor elevi sau studenti - "Stiu, dar nu pot sa spun" - trebuie inteleasa ca expresie a unei eficiente reduse in comunicare; astfel, ei sunt constienti ca subzista un ecart semnificativ intre ceea ce vor sa spuna si ceea ce spun efectiv);

4. un grad mai mare de autonomicitate a miscarii (un student dovedeste eficienta comunicativa in timpul unui examen oral daca trateaza subiectele date fara a solicita "cooperarea" profesorului examinator);

5. o mai mare fluenta a miscarii, in opozitie cu sacadarea trecerii de la o faza la alta (un comunicator eficient vorbeste fluent, in contrast cu vorbitorii neexperimentati care fac pauze intre propozitii);

6. un grad mai mare de integritate si siguranta, prin integritate intelegandu-se inlocuirea mai multor impulsuri cu unul singur (eficienta unui comunicator este vadita de faptul ca mesajele lui au un aspect unitar, chiar daca sunt formate semne variate (cuvinte, indici, iconi si simboluri).

Dintre conditiile de dobandire a eficientei (in comunicare), cinci par a avea o importanta aparte [18: 222-223]:

1. repetarea continua a exercitiilor de genul respectiv (cei care vor sa vorbeasca eficient in public trebuie sa se sileasca sa vorbeasca in public cat mai mult);

2. ridicarea treptata a gradului de dificultate (eficienta comunicativa nu este compatibila cu ancorarea in scopuri de rutina; cine evita experientele noi - pe motiv ca ridica dificultati - nu va deveni niciodata eficient);

3. punerea in fata subiectului care exerseaza a unor obiective care depasesc competenta abilitatii dobandite, dar realizabile cu un efort suplimentar (eficienta in comunicare presupune dublarea scopurilor de rutina cu scopuri mobilizatoare; in acest sens, un profesor le poate cere elevilor sa rezolve anumite probleme care depasesc resursele manualului, dar care pot fi solutionate cu ajutorul altor materiale didactice);

4. luarea unor pauze de odihna (lipsa ragazurilor de odihna conduce la rutina; spre exemplu, un ziarist care vrea sa publice in fiecare zi cate un material, fara a-si oferi ocazia reimprospatarii fortelor va scrie din ce in ce mai tern si fara substanta);

5. coordonarea optima a actiunilor, astfel incat sa nu se stanjeneasca unele pe altele, ci sa se ajute reciproc (un comunicator eficient stie sa armonizeze componenta verbala cu componenta nonverbala a mesajelor, pentru a obtine un efect maxim; in cazul unui comunicator neexperimentat, indicii paraziteaza sau chiar contrazic semnele verbale).

A doua categorie de reguli normative - regulile morale - au relevanta in cadrul unei societati, daca si numai daca cei mai multi membri ai acesteia (a) sunt motivati sa faca versus sa nu faca unele lucruri, uneori in dauna propriului interes, (b) tind sa se simta vinovati (sau, cel putin, nelinistiti) daca nu reusesc sa se conformeze anumitor asteptari sociale si (c) tind sa fie indignati si sa-i critice pe cei care se comporta sub standardele sociale acceptate.

Valorile morale ale actiunii (comunicative) pot fi determinate in acord cu cele trei faze principale ale acesteia : (i) decizia, (ii) realizarea si (iii) detasarea.

(i) O decizie veritabila recreeaza elementele unei situatii intr-o sinteza noua, dovedindu-se, astfel, un act creator, nu un compromis. Decizia este prima faza a actiunii la care putem atasa o valoare morala, intrucat ea angajeaza substanta personalitatii agentului in alegerea facuta. De regula, o persoana opteaza sa actioneze intr-un anumit fel pe baza informatiilor incomplete (!) aflate la dispozitie. Ea trebuie, astfel, sa isi asume un risc, pentru a face cel mai mare bine posibil in conditiile date.

Moralistii amintesc aici doua maladii ale deciziei, la fel de pernicioase: nehotararea si impulsivitatea. In timp ce agentul indecis ramane inchis in lumea reflexiilor sale, ezitand sa se angajeze in atingerea unui scop (fiindca ii este teama sa infrunte riscurile deciziei), impulsivul raspunde spasmodic si fara o autonomie veritabila la solicitarile ambientului. Lasitatea indecisului si temeritatea impulsivului se abat deopotriva de la norma prudentei si trebuie sa primeasca aceeasi sanctiune morala.

(ii) realizarea actiunii presupune o manifestare a vointei, fara de care, intentiile bune raman neputincioase. Un agent respecta principalele conditii de realizare a unei actiuni, daca si numai daca:

1. mobilizeaza cu rabdare toate mijloacele necesare pentru savarsirea actiunii (ex. nimeni nu poate trece la redactarea unei lucrari stiintifice inainte de a-si constitui baza bibliografica suficienta);

2. cauta activ mijloace de depasire a obstacolelor care stau in calea realizarii actiunii propuse (ex. nici un bun orator nu renunta sa-si tina discursul pe motiv ca are de-a face cu un public ostil sau indiferent, intrucat este capabil sa foloseasca tehnici de castigare a bunavointei auditoriului);

3. alege un camp de actiune limitat si gaseste cel mai bun moment de luare a initiativei (sansele de realizare eficienta a unei actiuni sunt cu atat mai mari cu cat domeniul ei este mai bine determinat; astfel, o persoana rezonabila isi va propune sa tina o foarte buna conferinta de istorie - obiectiv pentru care isi poate mobiliza, in timp scurt, toate resursele -, dar nu si sa tina in general conferinte de istorie);

4. isi adapteaza actiunea la solicitarile si limitele realului (constient de faptul ca realitatea ne educa, un bun comunicator nu-si va propune sa realizeze decat actiuni realiste; spre exemplu, un taran roman nu-si poate propune sa tina un discurs in Congresul Statelor Unite);

5. dovedeste perseverenta, economisindu-si resursele disponibile pentru o durata mai mare (una dintre cele mai mari greseli pe care o poate face un agent este aceea de a-si planifica actiunile pe termen scurt, cheltuindu-si toate energiile pentru realizarea obiectivelor imediate; atingerea obiectivelor strategice - care ne structureaza intreaga viata - reclama gestionarea cu parcimoniei a resurselor, fatalmente limitate, de care dispunem).

Realizarea oricarei actiuni - indiferent de gradul ei de complexitate - implica infruntarea mai multor obstacole. In fata acestora, unii agenti manifesta trei atitudini gresite, care pot fi sanctionate si din punct de vedere moral [19: 202-203]: (a) febrilitatea, (b) eschivarea si (c) incapatanarea.

Prima atitudine se vadeste in permanenta agitatie a unor agenti care vor sa produca schimbari cat mai spectaculoase intr-un rastimp cat mai scurt. Nemultumiti de ritmul in care se schimba realitatea, acestia isi pierd rabdarea si se angajeaza intr-o sumedenie de "pseudo-actiuni", pe care nu le duc pana la capat si care le epuizeaza resursele. Un agent impacientat este vesnic grabit, transpirat, nervos si "aflat in treaba", intrucat, inainte de a incheia o actiune se angajeaza in alte actiuni si simuleaza realizarea altor actiuni. Spre exemplu, o persoana care vrea sa invete limba germana cat mai repede si cat mai bine poate cadea cu usurinta in capcana febrilitatii, astfel incat, in loc sa depaseasca, inarmat cu multa rabdare, o problema de genul verbelor cu particula separabila, incepe sa invete, in paralel, limba japoneza si inotul.

Cea de-a doua atitudine este proprie persoanelor care se descurajeaza in fata unui obstacol serios si care abandoneaza actiunea intrucat se tem de un eventual esec. Atitudinea de eschivare este la fel de criticabila sub raport moral ca febrilitatea, intrucat este asociata, intotdeauna, cu lasitatea. Orice actiune presupune asumarea unui risc si, implicit, manifestarea unei doze suficiente de curaj, deoarece, de regula, nu sunt cunoscuti toti parametrii situatiei actionale. De pilda, un actor debutant poate fi cuprins de teama inainte de a urca pe scena (ar fi oarecum anormal ca lucrurile sa stea altfel), insa tracul nu i-ar justifica deloc renuntarea la rol.

Ultima atitudine paguboasa care poate fi adoptata in faza realizarii actiunii, incapatanarea, ii caracterizeaza pe oamenii mult prea voluntari pentru a accepta "lectiile" realitatii. Atunci cand se pune problema realizarii unei actiuni dificile, orice agent rational se informeaza, delibereaza si adopta un plan de actiune. Insa tot acesta se arata dispus sa-si ajusteze planul adoptat, daca realitatea (complexa si schimbatoare) ii impune acest lucru. Din pacate, multi agenti nu se lasa "educati" in suficienta masura de realitate, preferand sa-si urmeze cu incapatanare proiectul initial, chiar daca devine evident ca el nu mai este rezonabil. Astfel, un profesor incapatanat poate continua sa-si citeasca prelegerea pregatita pentru o foarte veche generatie de studenti, ignorand apatia sau chiar ostilitatea noilor generatii de studenti din amfiteatru. Consecinta acestei atitudini nu poate fi alta decat esecul comunicarii didactice.

(iii) detasarea este faza demobilizarii fortelor concentrate in vederea atingerii obiectivelor propuse, id est faza bucuriei de a vedea cum fructul copt desprins de copac traieste propria viata.

In raport cu aceasta faza, mai putin luata in seama de teoreticienii actiunii, agentii risca sa adopte doua atitudini gresite (din punct de vedere moral): (a) perfectionismul si (b) activismul.

Perfectionistii pacatuiesc prin aceea ca reiau constant opera realizata pentru a o finisa. Procedand in acest fel, ei se priveaza de multumirea fireasca pe care o procura ducerea la bun sfarsit a unei actiuni si, in plus, dau dovada de infumurare, intrucat cred ca o opera umana poate fi adusa la perfectiune. Lipsurile, neajunsurile si erorile sunt inerente oricarei opere umane. Unui agent rezonabil, activ si eficient nu i se cere decat sa le reduca la un minimum acceptabil, nicidecum sa le elimine complet. Autorul care si-ar propune sa scrie o carte perfecta, fara nici un cusur, nu ar reusi sa publice nici una.

Activistii sunt cel putin la fel de criticabili ca perfectionistii. Fiind centrati pe actiune si nu pe opera, ei simt doar satisfactia de a actiona si regreta sfarsitul sarcinii propuse. In contextul comunicarii, activismul este semnalat de logoreea unor vorbitori, care nu-si propun atingerea unor scopuri comunicative, ci procurarea placerii goale de a se auzi vorbind.

La incheierea acestor consideratii, aducem in atentie trei tipuri de oameni pe care Olivier Du Roy le-a asociat cu trei caractere si cu trei atitudini spirituale in fata vietii [19: 205-206]: (a) estetul, (b) agentul voluntar si (c) creatorul.

Estetul este o persoana schimbatoare, relaxata, amabila, slab ancorata in realitate si cantonata in lumea afectelor si gandurilor sale. Manifestand o atitudine contemplativa, estetul este un agent ineficace.

Agentii voluntari sunt animati de dorinta de a se afirma in raport cu semenii lor si, ca atare, vor sa-si dovedeasca forta si capacitatea de a invinge obstacolele. Activi si energici, ei pot sa-si atinga obiectivele propuse, insa, agresivitatea de care se fac deseori vinovati afecteaza negativ climatul social.

In sfarsit, creatorul are capacitatea de a-si mobiliza cu rabdare fortele, se adapteaza permanent la realitate si persevereaza in urmarirea scopurilor propuse. El este cel mai dezirabil model de agent social si, implicit, de comunicator.