REGULILE CONSTITUTIVE ALE COMUNICARII

REGULILE CONSTITUTIVE ALE COMUNICARII

Dupa ce am urmarit, in linii generale, felul in care actiunile umane sunt guvernate de diverse categorii de reguli, vom cauta, in cele ce urmeaza, sa determinam regulile constitutive sau necesare ale jocului de comunicare, altfel spus, regulile care fac cu putinta comunicarea.

1. comunicare-noncomunicare-anticomunicare. Identificarea si caracterizarea regulilor necesare ale comunicarii pare a fi o sarcina foarte dificila, cu atat mai mult cu cat s-a incetatenit, intr-o oarecare masura, convingerea ca este la indemana tuturor sa comunice, ba chiar sunt "condamnati" sa comunice[1].

Procesul de comunicare (umana) nu este un fapt natural, ci unul institutional. El nu subzista ca entitate independenta, ce poate fi descrisa si explicata "din exterior", ci ca produs al unui acord social realizat de membrii unei comunitati umane. Acest acord social, care face cu putinta comunicarea se concretizeaza in regulile constitutive ale comunicarii.

Atunci cand am cautat sa determinam - sub un anumit raport - toti factorii constitutivi ai comunicarii, ne-am oprit la prestatia lui Roman Jakobson, subscriind la teza ca orice proces de comunicare presupune un emitent, un receptor, un cod, un mesaj, o situatie si un canal de transmitere.

Alegerea facuta ni s-a parut a fi suficient de indreptatita, in masura in care, asa cum am consemnat in sectiunea introductiva a lucrarii, cei sase factori constitutivi enumerati mai sus par sa fie in concordanta cu clauzele de independenta si completitudine: (a) nici unul dintre cei sase parametri nu poate fi redus la ceilalti, fara o pierdere semnificativa in plan teoretic; (b) luati impreuna, cei sase parametri permit articularea unei reprezentari complete a procesului de comunicare.

In mod evident, completitudinea de care vorbim nu implica recuperarea tuturor aspectelor de detaliu ale comunicarii. De altfel, insasi definitia teoriei - constructie abstracta - justifica, pe deplin ignorarea lor. In aceste conditii, completitudinea teoretica invocata poate fi sustinuta prin simplul fapt ca modelul propus permite o buna intelegere a comunicarii.

Prin raportare la toti factorii relevanti ai comunicarii, am determinat, apoi, un sistem complet (in intelesul dat mai sus acestui termen) al interactiunilor comunicative:

autodezvaluire (e) - discernere (e'

influentare (r) - raspuns (r'

emitere (m) - receptare (m'

informare sintactica (c) - intelegere sintactica (c'

referire (s) - coreferire (s' si

relationare (t) - corelationare (t

Or, daca procesul de comunicare poate fi redus la acest sistem de interactiuni semiotice, ni se pare just sa sustinem ca regulile constitutive ale comunicarii revin, in ultima instanta, la regulile care genereaza fiecare interactiune in parte.

Cele douasprezece actiuni semiotice pe care le realizeaza - in maniere diferite - emitentul si receptorul pot primi, prin conventie, diferite valori din intervalul de numere reale [-1, 1], cu urmatoarele precizari:

a.      valoarea "1" corespunde actiunilor semiotice pe deplin reusite, care conduc la atingerea obiectivului vizat;

b.     valoarea "0" corespunde actiunilor semiotice nule sau indiferente, care nici nu favorizeaza, nici nu impiedica atingerea obiectivului vizat;

c.      valoarea "-1" corespunde actiunilor semiotice "perverse", care, nu numai ca nu favorizeaza realizarea obiectivului vizat, ci conduc la obtinerea unui efect contrar celui scontat.

Alocand diferite valori (pozitive, respectiv negative) actelor semiotice pe care doua sau mai multe persoane le savarsesc in aceeasi situatie actionala, putem distinge urmatoarele cinci tipuri de interactiune:

comunicarea deplin reusita,

comunicarea partial reusita,

noncomunicarea,

anticomunicarea relativa si

anticomunicarea absoluta.

(1) Dupa cum se poate lesne banui, comunicarea deplin reusita este un ideal imposibil de atins in practica. Cunostintele limitate pe care le avem despre noi insine, despre ceilalti si despre realitate, constrangerile impuse de mediu, dar si de propriile interese, experientele de comunicare limitate si diferite si, nu in ultimul rand, imprecizia scopurilor asumate nu ingaduie realizarea in cea mai mare masura posibila a tuturor celor sase interactiuni subsumate comunicarii.

De altfel, acordarea de valori actiunilor semiotice realizate de emitent si receptor nu are un fundament intru totul obiectiv, desi nu este cu totul arbitrara. Spre exemplu, unul si acelasi act de autodezvaluire poate primi o valoare relativ mare daca emitentul si receptorul se centreaza pe dimensiunea referentiala a comunicarii - cautand, in primul rand, sa-si formeze cunostinte comune cu privire la realitate -, si o valoare sensibil mai mica daca obiectivul urmarit de comunicatori este consolidarea relatiei sociale dintre ei.

Alaturi de caracterul relativ al obiectivelor vizate, cele sase interactiuni comunicative par a fi marcate si de o antinomie funciara: reusita mai mare a unor interactiuni antreneaza, intr-o oarecare masura, esecul relativ al altor interactiuni. Astfel, daca doi comunicatori coopereaza foarte eficient in realizarea interactiunii "conative" (influentare-raspuns), este foarte probabil ca ei sa esueze partial la nivelul interactiunii referire-coreferire.

Marketingul politic ne ofera o excelenta ilustrare a acestei situatii: succesul spectaculos al unei campanii electorale se asociaza, de regula, cu o foarte slaba informare semantica. Politicianul-candidat si electoratul au foarte putine cunostinte comune cu privire la realitatea social-politica.

(2) Nazuind mereu spre realizarea unei comunicari deplin reusite, emitentul si receptorul nu pot spera sa ajunga decat la o forma cat mai dezirabila de comunicare partial reusita. Acest lucru se intampla atunci cand toate actiunile semiotice realizate de comunicatori pot primi o valoare mai mare decat "0" si cat mai apropiata de "1". O asemenea situatie ar fi ilustrata de conversatia deschisa si suportiva intre doi prieteni, care au o vasta experienta de comunicare comuna si care urmaresc aceleasi obiective conversationale.

(3) Respinsa de unii teoreticieni ai comunicarii, precum Paul Watzlawick si Dean Barnlud, noncomunicarea nu pare a surveni atat de rar pe cat se crede in viata sociala. La prima vedere, s-ar parea ca doua persoane aflate in aceeasi situatie actionala sunt constranse sa actioneze, fie prin actiuni productive (sau transformatoare), fie prin abtineri. Daca, in plus, situatia actionala respectiva ar fi de ordin semiotic, aceleasi persoane ar realiza, in mod fatal, actiuni semice si, de ce nu, un proces de comunicare.

Insa, dupa cum am precizat in prima parte a lucrarii, comunicarea nu subsumeaza doar actiuni, respectiv reactii (semiotice), ci actiuni reciproce sau, poate mai exact, actiuni complementare. Daca actele persoanelor aflate in aceeasi situatie (semiotica) nu se coreleaza si nu converg spre aceleasi obiective, toate interactiunile comunicative dobandesc valoarea "0".

In cazul in care, spre exemplu, un individ nu incearca nici macar sa discearna aspectele personale care ii sunt dezvaluite de o alta persoana, suntem indreptatiti sa spunem ca, cel putin sub raportul dimensiunii expresive, avem de-a face cu o "comunicare-zero", id est cu o noncomunicare. Or, asemenea impasuri pot surveni concomitent si la celelalte cinci niveluri ale comunicarii (conativ, retoric, metasemiotic, referential si fatic), situatii in care nu mai este vorba de o noncomunicare relativa, ci de una absoluta.

Noncomunicarea poate fi pusa in analogie cu situatia in care un baiat si o fata merg la dans, insa, din varii motive - nu au fost invitati sa danseze, au o indispozitie, sunt foarte timizi etc. -, nu danseaza. Simplul fapt ca se afla in circumstante adecvate dansului, nu ii determina sa danseze efectiv. In acelasi fel, doua persoane care se afla in circumstante favorabile inceperii si desfasurarii unui proces de comunicare, pot sa se ignore, caz in care, evident, nu comunica.

(3) La prima vedere, termenul de anticomunicare pare chiar mai straniu decat cel de noncomunicare, insa, din nefericire, el isi gaseste nenumarate instante in viata sociala. Intr-un anumit sens, anticomunicarea este o forma de comunicare, o comunicare inversa sau perversa.

Particularitatile anticomunicarii pot fi sugerate prin doua analogii simple.

Sa ne imaginam, mai intai, o discoteca si doi tineri - un baiat si o fata - care au venit sa danseze. Facand abstractie de toate celelalte persoane din discoteca, putem determina trei situatii posibile: (a) tinerii se ignora reciproc si nu danseaza deloc; (b) tinerii incearca sa danseze impreuna, insa unul cauta sa danseze vals, iar celalalt foxtrot; (c) ambii tineri danseaza vals, miscarile lor potrivindu-se in suficienta masura pentru a conchide ca asa stau lucrurile.

Sa ne inchipuim, apoi, un teren de fotbal pe care se afla 23 de persoane, de asemenea, in trei situatii posibile: (a) persoanele stau intinse pe gazon; (b) persoanele alearga pe teren, unii lovind mingea cu picioarele si cu capul (ca la fotbal), altii fugind cu mingea in mana pana in spatele portii adverse (ca la rugbi); (c) persoanele urmeaza regulile de fotbal, desi, uneori, le incalca mai mult sau mai putin intentionat (comitand henturi, faulturi etc.).

Tinerii care nu danseaza si persoanele de pe teren care nu joaca nici un joc sunt asemenea persoanelor care se afla intr-o situatie semiotica actionala, dar nu comunica, "realizand" o noncomunicare.

Tinerii care danseaza vals (fata aratandu-se, eventual, mai priceputa ca baiatul) si persoanele care joaca fotbal (unii dintre ei, mai bine decat ceilalti) sunt asemenea persoanelor care realizeaza o comunicare partial reusita. In masura in care comportamentele lor se potrivesc, sugerand urmarea unor reguli, persoanele in cauza joaca, mai bine sau mai putin bine, acelasi joc.

In sfarsit, tinerii care vor sa danseze dansuri diferite si persoanele care vor sa joace jocuri diferite stau in analogie cu agentii semiotici care practica - in masuri diferite - anticomunicarea. Problema grava care apare in acest context nu rezida in nepotrivirea intamplatoare a actiunilor realizate, ci in imposibilitatea potrivirii lor, cata vreme actiunile respective sunt generate de urmarea unor reguli incompatibile.

Prin raportare la cele sase interactiuni comunicative, anticomunicarea survine, in grade diferite, in urmatoarele sase situatii:

a.      emitentul se disimuleaza (transmitand, cu buna stiinta, informatii false despre el insusi) sau receptorul ignora (voit) aspectele personale dezvaluite de emitent;

b.     emitentul exercita o influenta (afectiva, cognitiva sau comportamentala) distructiva asupra receptorului sau acesta din urma raspunde (constient) in rasparul influentei resimtite;

c.      emitentul transmite prost mesajul sau receptorul percepe gresit mesajul care ii este destinat;

d.     emitentul transmite un mesaj dezarticulat, sporind gradul de impredictibilitate cu privire la codul folosit sau receptorul refuza sa coreleze mesajul primit cu vocabularul si regulile acestui cod;

e.      emitentul il induce in eroare pe receptor cu privire la obiectele si starile de lucruri din realitate sau receptorul ignora voluntar cunostintele aferente mesajului;

f.      emitentul sau receptorul cauta sa distruga relatia sociala care ii leaga.

Celor douasprezece actiuni corelate mai sus urmeaza sa li se acorde valori negative - din intervalul [-1, 0) -, in parte, si pentru a evidentia faptul ca anticomunicarea implica incalcarea vinovata a regulilor morale. Persoanele care o practica nu-si ating obiectivele specifice situatiei de anticomunicare decat prin ignorarea, inselarea sau desconsiderarea semenilor lor.

(5) Din fericire, aidoma comunicarii deplin reusite, anticomunicarea absoluta este un construct ideal, imposibil de intalnit in viata sociala reala. Intr-adevar, este de neconceput ca doua persoane sa realizeze concomitent exact actiunile inverse acelora care conduc la o comunicare deplin reusita. Spre exemplu, anticomunicarea absoluta sub aspect referential presupune interactiunea unui emitent "desavarsit" de mincinos cu un receptor "inzestrat" cu o ignoranta invincibila. Or, o asemenea situatie este, practic, imposibila.

Imposibilitatea anticomunicarii absolute este garantata si de caracterul aparte al fenomenului social de comunicare, care poate fi pus in corespondenta mai curand cu modelul acrobatului decat cu modelul orchestrei .

Pentru a asigura reusita unui concert, fiecare membru al orchestrei trebuie sa-si interpreteze partitura ireprosabil, cea mai mica abatere ducand la catastrofa. (Ce dezastru s-ar intampla, de pilda, daca in locul flautistului ar interveni, in mod inoportun, trompetistul?)

Prin contrast, succesul comunicarii nu se bizuie pe respectarea rigida a unor reguli preexistente, ci pe "recrearea" lor in dinamismul vietii sociale. Orice societate "sanatoasa" presupune un melanj adecvat de ordine si dezordine. Ordinea absoluta si dezordinea totala conduc, in egala masura, la disparitia societatii in care se instaleaza.

In mod analog, fenomenul social de comunicare reclama din partea agentilor suficienta obedienta fata de regulile in vigoare, pentru a-si mentine predictibilitatea, dar si suficiente abateri de la aceleasi reguli, pentru a-si mentine dinamismul vital. Conditia esentiala care trebuie respectata aici este aceea ca abaterea unui comunicator sa fie contrabalansata de celalalt comunicator printr-o actiune complementara.

Spre exemplu, faptul ca un emitent ii transmite receptorului o secventa verbala marcata de greseli gramaticale (de genul, "Am facut indigestie din cauza la salata de castraveti") nu conduce automat la esecul conversatiei dintre ei. Pe baza redundantei limbii romane, receptorul poate reconstrui mesajul primit, in speta, el poate reface propozitia data in varianta corecta "Am facut indigestie din cauza salatei de castraveti".

Dincolo de depasirea obstacolului in comunicare - cu un efort suplimentar, de contrabalansare, al receptorului -, este de remarcat faptul ca abaterea comisa de emitent este oarecum "regularizata" de receptor, fiind asociata ca abatere posibila de la regula folosirii prepozitiei cauzale date. Mai apoi, daca greseala sintactica se "socializeaza", aparand si in alte situatii de comunicare, aceasta abatere va intra in uz, ca urmare, iar nu ca incalcare a unei reguli. Respectarea regulilor de comunicare potrivit asa-numitului model al acrobatului explica prezervarea reusitei comunicarii in ciuda schimbarii continue a regulilor.

2. reguli constitutive ale interactiunii autodezvaluire-discernere Un proces de comunicare este reusit sub raportul dimensiunii sale expresive, daca si numai daca atat autorevelarea emitentului cat si discernerea receptorului sunt realizate in acord cu un ansamblu de reguli necesare.

Inainte de a trece la prezentarea acestor reguli, ni se pare potrivit sa facem o scurta precizare cu privire la modul in care intentia de comunicare propusa de emitent este deslusita si acceptata de receptor.

Actul colectiv de comunicare are drept obiectiv ultim exercitarea - doar prin intermediul semnelor - a unei influente de ordin comportamental, cognitiv sau afectiv. Reusita comunicarii cere ca raspunsul receptorului sa corespunda intentiei de influentare (si, in general, de comunicare) a emitentului, insa nu neaparat in sensul dorit de emitent.

Spre exemplu, o conversatie poate fi considerata izbutita, chiar daca la intrebarea "Care a fost cotatia de ieri a actiunilor firmei Siemens?" este acordat raspunsul - nedorit de emitent, insa concordant cu intrebarea - "Nu stiu". Succesul conversatiei nu depinde de cunoasterea si dezvaluirea informatiei cerute, ci (a) de recunoasterea faptului ca a fost pusa o intrebare, (b) de intelegerea intrebarii, (c) de acceptarea ideii ca trebuie acordat un raspuns, precum si (d) de onestitatea raspunsului. Conversatia ar esua, mai exact, s-ar transforma intr-o "anticonversatie", daca, de pilda, la aceeasi intrebare ar fi data replica "Aranjeaza-ti gulerul de la haina".

Actiunea semiotica de autodezvaluire - intr-o secventa comunicativa data - decurge din respectarea urmatoarelor trei reguli constitutive:

(e₁ Emitentul este obligat sa-i dezvaluie cu claritate receptorului toate datele personale pe care acesta trebuie sa le cunoasca pentru a distinge si accepta intentia de comunicare;

(e₂ Emitentul este obligat sa tina ascunse acele date personale care, o data cunoscute de receptor, ar impiedica deslusirea si acceptarea intentiei de comunicare

(e₃ Emitentul este obligat sa nu-l insele cu buna stiinta pe receptor cu privire la componentele personalitatii sale, chiar daca transmiterea informatiilor false despre sine pare sa favorizeze recunoasterea si acceptarea intentiei de comunicare

(e₁ In ideea unei mai bune intelegeri a procesului de comunicare (dintr-o perspectiva praxiologica), am recurs, printre altele, la analogia cu dansul de perechi. In cursul comunicarii - la fel ca in dans -, protagonistii nu sunt adversari, ci parteneri, care incearca sa-si potriveasca cat mai bine miscarile, potrivit regulilor jocului pe care il practica. Atat in cazul comunicarii, cat si in cel al dansului, partenerii nu se pot multumi cu simpla cunoastere a regulilor jocului, ci trebuie, in plus, sa se cunoasca reciproc indeajuns de bine pentru a-si putea anticipa unul altuia miscarile. Or, nimeni nu poate spera sa distinga cu claritate intentiile partenerului sau si sa anticipeze actiunile lui viitoare, daca acesta nu si-a dezvaluit aspectele personale care il fac sa se comporte intr-un anumit fel si nu in altul.

Spre exemplu, pentru a putea spera in reusita unei conferinte, oratorul trebuie sa dezvaluie publicului toate informatiile personale legate de competenta si de caracter care ii confera acel minimum de credibilitate cerut de imprejurari: (a) experienta sau instruirea speciala care il autorizeaza sa vorbeasca pe marginea temei abordate, (b) cunoasterea temeinica a surselor (de cea mai buna calitate) pe care le invoca, (c) stapanirea limbajului de specialitate, dar si a situatiei publice de comunicare in care se afla, (d) deplina obiectivitate de care este animat in tratarea temei, (e) asumarea ferma a valorilor morale, (f) similaritatile cu auditoriul sub raportul convingerilor, atitudinilor, valorilor si obiectivelor, (g) respectul, curtoazia si altruismul de care incearca sa faca dovada in raporturile sale cu auditoriul .

In cazul in care oratorul s-ar abtine de la aceasta autodezvaluire necesara, publicul, foarte probabil, va refuza sa coopereze la stabilirea unei reale interactiuni comunicative.

(e₂ Pe cat de necesara este dezvaluirea aspectelor personale care catalizeaza comunicarea, pe atat de contraindicata este evidentierea trasaturilor de personalitate care il abat pe receptor de la recunoasterea si asumarea intentiei de comunicare puse in joc.

Revenind la exemplul de mai sus, nici un orator nu trebuie sa atraga atentia asupra starii de anxietate pe care o resimte, asupra golurilor din pregatirea proprie sau asupra inadvertentelor pe care le-a comis, chiar daca toate aceste aspecte sunt reale. Daca procedeaza altminteri, oratorul isi submineaza iremediabil credibilitatea si nu mai poate conta pe cooperarea publicului la reusita conferintei.

Dorim sa atragem in mod special atentia asupra faptului ca nedezvaluirea aspectelor personale (negative) care obstaculeaza comunicarea nu este deloc imorala, deoarece receptorul nu este inselat si nu pierde nimic, ci, mai degraba, castiga o experienta de comunicare utila.

Caracterul pernicios al autodezvaluirilor inoportune este foarte bine ilustrat de persoanele publice care - asumandu-si in mod nepotrivit imperativul sinceritatii - isi exhiba anumite aspecte personale controversate.

Astfel, la o conferinta de presa, primarul unei capitale europene a tinut sa aduca la cunostinta opiniei publice faptul ca este homosexual si este foarte mandru de acest lucru. Declaratia a fost facuta din proprie initiativa (nu ca reactie la un zvon), iar aplauzele celor prezenti pareau sa sugereze pertinenta si, implicit, utilitatea ei. Or, "autodezvaluirea" respectiva trebuie tratata ca impediment in calea unei comunicari reusite, intrucat interactiunea semiotica dintre primar si cetateni a fost deturnata de pe fagasul ei normal; atentia publicului nu mai era focalizata pe politicile publice promovate de primar ca om politic, ci pe o chestiune strict privata: comportamentul sexual al primarului.

(e₃ Sinceritatea este o proprietate intrinseca si nu doar una dezirabila a autodezvaluirii. Daca vrea sa contribuie la reusita, fie si partiala, a comunicarii, emitentul trebuie sa dezvaluie ceea ce este si crede ca este, astfel incat receptorul sa-i poata anticipa comportamentele (de ordin semiotic) viitoare. Daca aceste comportamente sunt total impredictibile pentru receptor, sansele ca actiunile comunicatorilor sa se potriveasca si sa conduca, astfel, la un proces de comunicare sunt nule.

In cazul in care emitentul ii furnizeaza receptorului informatii false despre sine, desi stie prea bine cum stau lucrurile in aceasta privinta, avem de-a face cu o actiune de disimulare, parte componenta a unui proces de anticomunicare.

Pentru multi oameni, faptul ca disimularea transforma comunicarea in anticomunicare nu este atat de evident, numeroase situatii parand sa sugereze contrariul: unii tirani (precum Adolf Hitler si Iosif V. Stalin) au castigat asentimentul si cooperarea maselor, prezentand, cu buna stiinta, imagini de sine false (ascetism, integritate, altruism, grija fata de semeni, sinceritate etc.), unii soti si-au mentinut relatia cu partenerii lor ascunzandu-si tradarile sub masca iubirii si fidelitatii, unii pseudo-savanti si-au consolidat prestigiul in sanul comunitatii academice, drapandu-si ignoranta in culorile competentei, unii colegi par a fi ramas intr-o excelenta relatie de cooperare, tinand ascunsa invidia care ii roade si etaland o falsa serviabilitate fata de ceilalti, unele corporatii au castigat fidelitatea consumatorilor fata de marcile proprii, punandu-si rapacitatea in "ambalajul" satisfacerii unor nevoi reale ale pietei etc., etc.

Din fericire, toate aceste cazuri ajung sa evidentieze, pana la urma, slabiciunea funciara a nesinceritatii: inconsistenta. Minciuna nu poate sustine, pe termen lung, coerenta comportamentelor unor persoane si, implicit, nu poate constitui un fundament suficient al relatiei de cooperare (fie ea chiar heterodoxa). Disimulantul nu poate minti in mod consecvent - in cele din urma, ajunge sa se contrazica - si, de aceea, comportamentele lui devin impredictibile. Or, cu oamenii imprevizibili nu se poate stabili nici o relatie sociala bazata pe cooperare, cu atat mai putin, o interactiune comunicativa.

In sfarsit, disimularea isi dovedeste caracterul pernicios si prin faptul ca ii anuleaza receptorului dreptul natural la demnitate, care este la fel de important ca dreptul la viata. Persoana indusa in eroare este tratata ca obiect, nesocotindu-i-se propriile nevoi si aspiratii.

Replica receptorului la autodezvaluirea emitentului, actul de discernere, este guvernat de alte trei reguli, complementare celor de mai sus:

(e'₁ Receptorul este obligat sa ia in considerare toate aspectele personale pe care i le dezvaluie emitentul in vederea distingerii si acceptarii intentei de comunicare

(e'₂ Receptorul este obligat sa nu-l iscodeasca pe emitent mai mult decat este necesar pentru recunoasterea si acceptarea intentiei de comunicare

(e'₃ Receptorul este obligat sa verifice acuratetea informatiilor personale care ii sunt dezvaluite de emitent, mai ales atunci cand acestea par sa favorizeze recunoasterea si acceptarea intentiei de comunicare

(e'₁ Pentru ca un proces de comunicare sa reuseasca sub raportul dimensiunii expresive, este nevoie ca receptorul sa tina seama de toate informatiile personale asupra carora ii atrage atentia emitentul, intrucat aceste informatii sunt puse in slujba dezvaluirii si motivarii intentiei de comunicare.

Cand am prezentat natura actelor perlocutionare la John Austin si John Searle, am formulat ipoteza ca reusita acestor acte depinde, oarecum paradoxal, atat de evidentierea cat si de estomparea intentiei de comunicare urmarite. Cu alte cuvinte, intentia sub care este exercitata o influenta comunicativa trebuie sa fie mai curand sugerata decat limpede formulata.

Spre exemplu, un orator trebuie sa dea de inteles auditoriului ca vrea sa obtina, prin intermediul conferintei sustinute, recunoasterea publica a meritelor proprii, insa ar fi catastrofal sa spuna clar, chiar de la inceput, acest lucru. Auditoriul trebuie sa dibuiasca intentia oratorului, bazandu-se, in primul rand, pe autodezvaluirea acestuia.

Tot aspectele personale dezvaluite de emitent sunt chemate sa-l motiveze pe receptor in acceptarea intentiei de comunicare. Receptorul trebuie sa stie cum se priveste pe sine emitentul, ce nevoi vrea sa-si satisfaca in raport cu el si ce urmari dezirabile sunt intrevazute la capatul procesului de comunicare. Din punct de vedere psihologic, fiecare persoana vrea sa fie intr-un fel recompensata pentru efortul de a participa la derularea procesului de comunicare.

(e'₂ La prima vedere, regula de prohibire a iscodirii excesive pare a fi doar o instanta a principiului parcimoniei, care impune reducerea la minimum a consumului de resurse in vederea atingerii scopului propus.

Or, daca lucrurile ar sta astfel, atunci am avea de-a face cu o norma de eficienta si nu cu o regula constitutiva. In fapt, aceasta regula conditioneaza necesar reusita comunicarii, intrucat (a) previne transformarea discernerii in act de percepere si interpretare a comportamentelor expresive manifestate de emitent , (b) contrabalanseaza (conform modelului acrobatului, de care vorbeste Paul Watzlawick) eventualul exces in autodezvaluirea emitentului si (c) il fereste pe emitent de tentatia disimularii .

(e'₃ Fiecare persoana are dreptul si obligatia de a-si apara onoarea. Ca atare, ea trebuie sa evite situatiile in care altcineva incearca sa-i insele buna-credinta. In speta, receptorul trebuie sa se asigure ca aspectele personale care ii sunt aduse la cunostinta de emitent sunt rezultate ale unei autodezvaluiri, iar nu ale unei disimulari. Receptorul care accepta cu buna stiinta sa fie trisat si manipulat de catre un emitent disimulant, doar pentru a putea interactiona cu el, se face partas la procesul de anticomunicare instituit si, implicit, la culpa morala a emitentului.

O ilustrare sugestiva a acestei situatii este versul "Minte-ma, dar minte-ma frumos!", dintr-un cunoscut cantec de muzica usoara, care sugereaza posibilitatea continuarii unei relatii de dragoste, in ciuda faptului ca ambii parteneri stiu ca unul dintre ei il insala pe celalalt. Din pacate (sau, poate, din fericire), in viata reala, orice relatie de comunicare marcata de disimulare intra, mai devreme sau mai tarziu, in disolutie.

Sinceritatea emitentului in furnizarea informatiilor personale despre sine poate fi testata cu usurinta, verificand pur si simplu consistenta respectivelor date. Spre exemplu, o persoana imorala care simuleaza integritatea nu poate juca in mod consecvent rolul omului virtuos; la un moment dat, viciile sale vor sta alaturi de pseudo-virtutile afisate. Tot astfel, un semidoct nu poate practica prea mult impostura, mimand competente si priceperi inexistente. El va sfarsi, in mod fatal, prin a-si contrazice calitatile asumate ilicit, manifestandu-si starea proprie de ignoranta.

3. reguli constitutive ale interactiunii influentare-raspuns Reusita procesului de comunicare sub raportul dimensiunii conative presupune concordanta influentei exercitate de emitent, respectiv a reactiei manifestate de receptor cu cate un ansamblu de reguli complementare.

Prestatia emitentului la nivel conativ are sanse de reusita, daca si numai daca sunt respectate urmatoarele patru reguli constitutive:

(r₁ Emitentul trebuie sa exercite o influenta asupra receptorului doar atunci cand situatia actionala impune acest lucru

(r₂ Emitentul trebuie sa exercite o influenta asupra receptorului numai atunci cand statutul sau social il indreptateste sa procedeze astfel

(r₃ Influenta exercitata de emitent trebuie sa atat de clara si de specifica incat receptorul sa aiba sanse reale de a o recunoaste si de a raspunde in mod adecvat la ea

(r₄ Emitentul nu trebuie sa exercite asupra receptorului o influenta paradoxala

(r₁ Pentru foarte multe persoane, capacitatea de a comunica este confundata cu dreptul si obligatia de a comunica, indiferent de circumstantele particulare in care se afla. Or, la baza procesului de comunicare sta, alaturi de principiul cooperarii, principiul pertinentei[6], conform caruia comunicarea trebuie sa conduca la ameliorarea unei stari de lucruri existente.

Mai exact, o comunicare este reusita, numai daca informatiile transmise au efecte contextuale pozitive (id est, sufera un proces benefic de multiplicare) si este cu atat mai reusita cu cat efectele lor contextuale sunt mai importante, iar efortul necesar pentru a le trata sunt mai mici. Spre exemplu, randurile scrise de mine in aceasta lucrare fac parte dintr-o comunicare reusita, numai daca, sub impactul lor, cititorii lor dobandesc o perspectiva mai buna (mai cuprinzatoare si, in acelasi timp, mai simpla) asupra comunicarii.

Dupa cum se poate lesne constata, situatiile actionale in care se impune instituirea unui proces de comunicare si, implicit, exercitarea unei influente asupra semenilor nu sunt foarte multe. De aceea, fiecare dintre noi este obligat sa-si adapteze sfera influentelor afective, cognitive sau comportamentale la capacitatea proprie de a determina ameliorarea starii de lucruri vizate. Cel care se indoieste de pertinenta influentei comunicative pe care urmeaza sa o exercite asupra altor persoane trebuie sa se abtina de la ea.

(r₂ Redata in mod explicit, clauza referitoare la statutul social al emitentului impune caracterul actual al relatiei ternare de autoritate: emitent-receptor-domeniu. Indiferent de forma sub care se manifesta (epistemica sau deontica), autoritatea ii permite emitentului sa exercite o anumita influenta (afectiva, cognitiva sau comportamentala) asupra receptorului, dar numai in limitele domeniului stabilit.

Spre exemplu, un barbat isi poate marturisi dragostea sotiei sale, insa nu si sotiei altuia. Comandantul unui regiment este indreptatit sa ii ordone unui soldat amenajarea spatiului verde din jurul unitatii, dar nu ii poate cere acelasi lucru unui simplu cetatean care trece intamplator prin zona. Un cadru didactic poate supune elevii unui test de evaluare a cunostintelor, dar nu poate aplica acest regim tinerilor care danseaza intr-o discoteca. In plus, profesorul nu are caderea de a da ordine pompierilor ocupati cu stingerea unui incendiu, in masura in care nu are nici o competenta in domeniul respectiv.

Reusita actului de influentare este conditionata implicit de recunoasterea autoritatii emitentului de catre receptor. Nu este suficient ca emitentul sa aiba formal autoritate asupra receptorului, ci este necesar ca aceasta autoritate sa devina efectiva prin recunoastere.

(r₃ Prima conditie pe care trebuie s-o respecte emitentul in raport cu exigentele claritatii si specificitatii consta in evidentierea nivelurilor la care se exercita influenta comunicativa: afectiv, cognitiv sau comportamental.

Cand am adus in atentie clasificarea enunturilor propusa de John Searle, am cautat sa stabilim o corelatie intre enunturi si influentele comunicative predominante in cazul lor, atragand atentia, totusi, asupra relativitatii acesteia. Spre exemplu, enunturile designative sunt asociate, de regula, cu exercitarea unei influente cognitive, insa ele pot servi si ca instrumente de influentare afectiva sau comportamentala a receptorului.

In speta, cel caruia i se adreseaza enuntul "Traiesti intr-o cocina" poate intelege ca interlocutorul sau (i) a constatat mizeria din camera lui, (ii) isi manifesta dezaprobarea si dispretul fata de el sau (iii) il indeamna sa-si puna in randuiala camera de locuit. Daca nu-si da seama de nivelul la care este influentat, persoana care recepteaza enuntul designativ respectiv nu poate da un raspuns adecvat, ca parte a unei comunicari reusite.

Tinand seama de aceasta dificultate, emitentul trebuie sa fie cu atat mai explicit in indicarea nivelului la care isi exercita influenta comunicativa, cu cat experienta de comunicare pe care o are cu receptorul este mai redusa. Astfel, o persoana care are un simt "englezesc" al umorului nu trebuie sa le spuna prietenilor apropiati cand vorbeste serios si cand glumeste, insa este nevoit sa faca acest lucru atunci cand sta de vorba cu niste straini.

Cea de-a doua conditie subsumata regulii constitutive in atentie ii impune emitentului "concretizarea" influentei pe care vrea sa o exercite asupra receptorului, mai ales daca aceasta influenta este preponderent comportamentala. Astfel, o femeie care vrea sa se bucure de mai multa atentie din partea sotului sau nu trebuie sa-i adreseze acestuia indemnul imprecis "Nu mai fi atat de rece!", ci solicitari explicite de felul "Scoate-ma in oras la acest sfarsit de saptamana", "Saruta-ma cand te intorci de la munca", "Gaseste cat mai multe ocazii pentru a-mi face mici cadouri", "Nu te izola seara in camera de lucru" etc. Cu cat influenta este mai specifica (altfel spus, mai legata de manifestarea unor comportamente observabile), cu atat sansele de acordare a unui raspuns potrivit sunt mai mari.

(r₄ O influenta comunicativa este paradoxala daca si numai daca este logic imposibila acordarea unui raspuns adecvat. Impasul creat de exercitarea influentelor autocontradictorii este insurmontabil, receptorul neavand nici o sansa de a contrabalansa prestatia emitentului.

Un asemenea impas apare, de pilda, atunci cand emitentul ii adreseaza receptorului indemnul "Fii spontan!", deoarece emitentul ii anuleaza receptorului sansa de a fi spontan din chiar momentul rostirii enuntului respectiv. (Daca nu ar fi auzit enuntul "Fii spontan!", receptorul ar fi avut posibilitatea de a se manifesta spontan.)

Pe aceeasi linie, ar fi cu totul deplasat sa-l intrebam pe sotul onest si pasnic daca isi mai bate nevasta, intrucat orice raspuns simplu (sau direct) - prin "Da", sau "Nu" - este nepotrivit. Daca raspunde afirmativ, da de inteles ca si-a batut nevasta si o bate in continuare, iar daca raspunde negativ afirma ca a incetat sa-si bata sotia, subintelegandu-se, totusi, ca a batut-o in trecut.

Tot aici putem mentiona un exemplu "didactic" derivat din sofismul "cornutul", atribuit lui Eubulide: "Ceea ce nu ai pierdut inca ai. Or, tu nu ti-ai pierdut coarnele. Prin urmare, le ai." Astfel, receptorul intrebat de emitent daca si-a pierdut coarnele nu poate oferi nici un raspuns direct convenabil, intrucat in ambele variante apare supozitia neintemeiata ca a avut cel putin odata coarne.

Mult mai cunoscute sunt intrebarile ale caror supozitii creeaza o situatie paradoxala, fiecare raspuns posibil ducand la o contradictie logica. Ilustrativa in acest sens poate fi o varianta a "paradoxului barbierului", construit de Bertrand Russell. Se presupune ca intr-un sat oarecare traia un barbier care a hotarat sa-i barbiereasca pe toti satenii care nu se barbieresc singuri. Intrebat, apoi, de un consatean daca se barbiereste pe sine, barbierul intra in impas, deoarece ambele raspunsuri sunt deopotriva de absurde. Daca spune "Da", este contrazisa supozitia ca ii barbiereste pe toti aceia care nu se barbieresc singuri, iar daca spune "Nu", isi anuleaza propria-i hotarare, care il constrange sa-i barbiereasca pe toti aceia care nu se barbieresc singuri.

Reactia receptorului la influenta exercitata de catre emitent este supusa, de asemenea, unui ansamblu de patru reguli constitutive:

(r'₁ Receptorul trebuie sa identifice cu precizie influenta comunicativa exercitata de emitent si sa o accepte ca fundament al reactiei sale, in masura in care statutul social al emitentului si imprejurarile impun acest lucru

(r'₂ Raspunsul receptorului trebuie sa fie socialmente adecvat influentei exercitate de catre emitent

r'₃ Raspunsul receptorului trebuie sa fie onest

(r'₄ Raspunsul receptorului trebuie sa fie prompt

(r'₁ Foarte multe blocaje ale "jocurilor de comunicare" sunt cauzate de faptul ca receptorul fie nu vrea, fie nu poate sa determine intentia sub care emitentul vrea sa-l influenteze.

Prima situatie este specifica asa-numitilor "comunicatori concurenti", care tin cu tot dinadinsul sa-i influenteze pe ceilalti, fara a fi dispusi sa reactioneze la influentele acestora. Foarte sugestive sunt in acest sens controversele purtate in mod patimas de adversarii politici sau colocviile terne si plictisitoare organizate de unele "secte de invatati". In ambele cazuri, fiecare protagonist este interesat sa joace doar rolul de emitent, ignorand cu desavasire influentele exercitate de catre ceilalti asupra lor.

Cea de-a doua situatie este conturata de prestatiile comunicatorilor neexperimentati, care nu pot deslusi cu suficienta acuratete influentele comunicative legitime exercitate asupra lor pentru a da raspunsuri adecvate. Am tinut sa evidentiem caracterul legitim al influentelor comnicative exercitate de emitent, intrucat raspunsul dat unei influente neindreptatite - chiar daca este concordant cu aceasta - duce la blocarea comunicarii. Spre exemplu, un demnitar nu poate canta intr-o emisiune de divertisment (mai ales daca nu are voce), chiar daca astfel nu ar face decat sa raspunda cererii care i-a fost adresata de moderatorul emisiunii. Functia oficiala pe care o ocupa nu ii ingaduie sa reactioneze favorabil la asemenea cereri.

(r'₂ Comunicarea este un fenomen social si presupune urmarea unor reguli socialmente acceptate. Dupa cum nu putem vorbi de urmarea in forma privata a regulilor sociale (in speta, a celor de comunicare), tot astfel nu putem accepta, ca raspunsuri la influentele resimtite, comportamente "neomologate" social.

Fara indoiala, constrangerile sociale reglementeaza, in ponderi diferite, raspunsurile receptorului la influenta emitentului, ele fiind, de pilda, mai stricte in cazul saluturilor, insa mult mai laxe in cazul afirmatiilor facute in cursul unei conversatii amicale. Astfel, la salutul formal "Buna ziua" nu se poate raspunde cu exclamatia "Salutare, neamule!" sau, mult mai grav, cu o lovitura de picior in spate. Insa, afirmatia "Am avut mult de lucru saptamana trecuta" poate primi, in cadrul unei conversatii, diferite "replici", in functie de relatia specifica dintre emitent si receptor: "Si eu am fost la fel de ocupat, insa nu m-am plans nimanui", "Ai grija de tine si iati un scurt concediu", "Sunt gata sa te ajut daca ai nevoie de mine", "Da' harnic mai esti!" etc.

(r'₃ Onestitatea raspunsului conditioneaza necesar continuitatea procesului de comunicare. Daca receptorul nu reactioneaza cinstit la influenta emitentului si nu manifesta acel comportament (socialmente adecvat) pe care il considera a fi cel mai potrivit in functie de propriile atitudini, valori, aspiratii sau nevoi, relatia de comunicare intra in disolutie.

Spre exemplu, daca o persoana se simte ranita de ironiile muscatoare ale unui coleg, este indicat sa spuna clar acest lucru, iar nu sa zambeasca. Altminteri, colegul respectiv va crede ca glumele sale proaste chiar sunt gustate si, foarte probabil, va repeta acest comportament, pe care il crede dezirabil.

Din pacate, multe persoane interpreteaza gresit regulile de politete, folosindu-le ca pretext al unui comportament social nesincer. In loc sa reactioneze la influenta emitentului potrivit conceptului sau de sine - evident, in limitele constrangerilor sociale -, receptorul incearca sa dea raspunsul care i se pare a fi cel mai acceptabil pentru emitent. Or, nici o relatie sociala nu poate supravietui daca este marcata de nesinceritate. De aceea, un psiholog contemporan a adresat la un moment dat, cu multa indreptatire, indemnul "Nu fiti politicosi [id est artificiali]; fiti naturali".

(r'₄ Ultima regula care constituie interactiunea influentare-raspuns ii cere receptorului sa reactioneze fara intarziere la influenta resimtita. Ratiunea acestei reguli este simpla: reactia la un stimul este adecvata doar in rastimpul in care se conserva stimulul si numai in circumstantele care il determina.

Sa ne imaginam, de exemplu, o controversa aprinsa intre doi colegi, iar, mai apoi, faptul ca unul dintre ei isi rezerva o saptamana intreaga pentru a raspunde la una dintre intrebarile puse. Acest comportament este cu totul gresit si creeaza doua probleme, la fel de grave: (a) pe de o parte, controversa a suferit o sincopa, "miscarea-intrebare" a emitentului neprimind cuvenita "miscarea-raspuns" complementara a receptorului; (b) pe de alta parte, raspunsul amanat al receptorului apare in circumstante improprii (emitentul are o alta stare si, foarte probabil, nu mai este interesat de raspunsul receptorului).

4. reguli constitutive ale interactiunii emitere-receptare. Actiunile complementare de emitere si de receptare alcatuiesc nucleul direct observabil al procesului de comunicare si se asociaza cu cele mai incontestabile reguli constitutive.

Astfel, reusita actului de emitere a mesajului este conditionata necesar de urmatoarele patru imperative:

(M₁ Persoana care isi asuma rolul de emitent trebuie sa aiba capacitatea de a formula si transmite mesaje

(M₂ Redundanta mesajelor trebuie sa fie suficient de mare pentru a compensa distorsiunile provocate de bruiajele din canalul de transmitere

(M₃ Mesajele trebuie sa fie suficient de originale pentru a capta atentia receptorului

(M₄ Mesajele trebuie sa motiveze prin ele insele efortul receptorului de a le percepe si interpreta

(M₁ In limitele comunicarii orale, aceasta regula cere ca vorbitorul sa nu fie nici afazic, nici mut, nici peste masura de balbait sau peltic. El nu trebuie sa sufere de laringita grava si, in general, de nici o afectiune care ar fi in masura sa-i afecteze rostirea clara si distincta a cuvintelor. Calitatea superioara a pronuntiei si a tuturor celorlalte componente paraverbale (volum, intensitate, ritm, tonalitate etc.) mareste sansele unei comunicari efective.

Dupa cum se stie, toti oratorii de seama au acordat o binemeritata atentie perfectionarii actului fonetic (de articulare a sunetelor) si, de regula, au excelat la acest capitol. Dimpotriva, cu cat componenta fonetica a enuntarii este mai deficitara, cu atat este mai periclitata comunicarea insasi. Spre exemplu, cu greu i-ar acorda cineva atentia cuvenita unui vorbitor balbait sau monoton in vorbire, chiar daca spusele lui ar fi realmente interesante. Ascultatorul nu-si poate refocaliza atentia asupra mesajului, daca nu sint suficiente elemente de paralimbaj capabile sa-l stimuleze in acest sens.

In cazul comunicarii scrise, emitentul trebuie sa faca dovada ca stapaneste in suficienta masura arta scrisului, mesajele sale avand sansa de a putea fi citite de receptor. Inainte de a se generaliza utilizarea masinilor de scris si a calculatoarelor, emitentilor li se cerea un scris caligrafic. In prezent, aceasta constrangere nu este resimtita atat de acut, astfel incat din ce in ce mai multe mesaje scrise de mana sunt practic ilizibile.

In masura in care nici o persoana nu poate comunica pur verbal (fie in forma orala, fie in forma scrisa), ar trebui sa interpretam aceasta prima regula constitutiva a emiterii ca cerinta imperativa de a forma si transmite un complex eterogen de semne (cuvinte, indici, iconi sau simboluri), susceptibil de a fi perceput, ca atare, de o alta persoana.

Spre exemplu, o persoana care vrea sa converseze cu prietenul sau trebuie sa aiba capacitatea de a combina cuvintele cu indicii in varianta care ii serveste cel mai bine intentiei de comunicare asumate.

(M₂ Toate canalele de transmitere - naturale sau artificiale - contin zgomote sau bruiaje. Prin urmare, este practic imposibil ca mesajul transmis de emitent sa ajunga exact in aceeasi forma la receptor. Spre exemplu, mesajele orale pe care un profesor le adreseaza elevilor sai sunt distorsionate de zgomotele de pe hol, de scartaitul parchetului, de fosnetul hartiilor, de chicotelile unor elevi din spatele clasei, de zgomotele masinilor care circula pe strada etc., unele parti ale acestora neputand fi percepute.

Daca mesajele sunt in mod inevitabil alterate in cursul transmiterii, este nevoie ca receptorul sa aiba capacitatea de a le readuce la forma lor originara, pentru ca, mai apoi, sa le poata acorda semnificatii in functie de codul folosit. Aceasta capacitate de reconstruire a mesajelor distorsionate este asigurata de redundanta codului si, implicit, a mesajelor.

Cand am tratat mesajul si codul - ca factori constitutivi ai comunicarii - am indicat si mecanismele de crestere a redundantei mesajelor: folosirea unor reguli de concatenare mai rigide, repetarea, parafrazare etc. Cu cat bruiajele din canal sunt mai puternice, cu atat mecanismele de crestere a redundantei trebuie folosite in mai mare masura. Astfel, calitatea slaba a canalului acustic natural determina o oarecare ineficienta a comunicarii orale, situatie ilustrata de faptul ca profesorii repeta de mai multe ori ideile noi in cadrul lectiilor de predare, pentru a fi siguri ca mesajele au fost percepute corect.

(M₃ In dorinta de a mari acuratetea mesajelor transmise, emitentul poate cadea in capcana redundantei excesive, reducand mesajul la o combinatie mult prea accesibila de platitudini, de felul "Cosorul lui Moceanu se numeste asa fiindca a fost inventat de Moceanu. El are o parte lemnoasa si o parte fieroasa".

Or, ca orice stimul din mediu, mesajul trebuie sa fie suficient de original, adica trebuie sa se evidentieze suficient de mult in raport cu ceilalti stimuli, pentru a putea capta si mentine atentia receptorului. In alti termeni, mesajul trebuie sa-l surprinda intr-o oarecare masura pe receptor, iar acest lucru nu se intampla decat daca mesajul este informativ.

Impasul provocat de redundanta excesiva a mesajelor apare frecvent, de exemplu, in comunicarea politica. Platitudinile de felul "integrarea Romaniei in structurile europene si euro-atlantice", "protectie sociala", "reforma structurala", "echilibru macro-economic", "fructificarea avantajelor competitive" etc. afecteaza negativ mesajele in care apar, astfel incat electoratul, plictisit de neincetata lor reluare, nu le mai acorda nici o atentie.

(M₄ La acest inceput de mileniu, transmiterea de informatii a atins stadiul risipei. Producatorul de informatie nu intampina dificultati foarte mari nici in realizarea informatiei, nici in difuzarea ei si nici chiar in vinderea ei. Problema acuta cu care acesta se confrunta este aceea de a-l determina pe un "receptor-consumator" capricios si versatil sa aleaga si sa accepte informatia oferita. Milioane de carti, ziare si reviste, mii de emisiuni audio-vizuale, zeci si sute de prieteni, colegi sau simple cunostinte ne intampina, pe fiecare dintre noi, ca surse de mesaje. Aflati in imposibilitatea practica de a recepta toate aceste mesaje, suntem nevoiti sa facem o selectie drastica, iar unul dintre cele mai importante criterii de selectie este motivatia generata.

Daca un mesaj nu furnizeaza prin el insusi - independent de semnificatiile care ii pot fi acordate - o recompensa pentru receptarea lui, nimeni nu va face efortul de a-l percepe si interpreta, iar aceasta recompensa sui generis este data de forma retorica a mesajului. Rolul formei retorice in receptarea mesajelor este ilustrat cu prisosinta in spatiul publicitar, acolo unde reclamele sacrifica informatia semanica de dragul captarii atentiei si interesului consumatorului.

Aidoma emitentului, receptorul este dator sa urmeze tot o tetrada de reguli constitutive:

(M'₁ Persoana care doreste sa joace rolul receptorului trebuie sa aiba capacitatea de a percepe si interpreta mesaje

(M'₂ Receptorul trebuie sa completeze si sa corijeze tacit mesajele distorsionate pe care le percepe

(M'₃ Receptorul trebuie sa aiba capacitatea de a-si concentra suficient de mult atentia pentru a putea percepe mesajul care ii este destinat

(M'₄ Receptorul trebuie sa-si testeze acuratetea perceperii mesajului

(M'₁ In cadrul comunicarii orale, dincolo de cazurile extreme - afazie sau surditate -, care anuleaza orice sansa de receptare, sunt de luat in seama impedimentele curente care obstaculeaza comunicarea. Unii oameni, spre exemplu, proceseaza sunetele mai lent decat media obisnuita si, astfel, nu pot urmari decat partial spusele unui comunicator care vorbeste in ritm alert. In contextul comunicarii scrise, receptorul trebuie sa fie o persoana alfabetizata, capabila sa citeasca si sa atribuie semnificatii textelor. Absenta unei constrangeri temporale semnificative face ca citirea sa fie mult mai simplu de realizat decat ascultarea.

Asa cum am mentionat in cazul prezentarii regulilor emiterii, mesajele transmise in cursul comunicarii sunt eterogene, fapt care reclama din partea receptorului capacitatea de a trata un ansamblu variat de cuvinte, indici, iconi sau simboluri ca un intreg unitar. Aceasta capacitate nu este innascuta, ci este dobandita anevoios prin practicarea asidua a comunicarii. Doar prin imbogatirea experientei de comunicare este in stare un receptor sa discearna stimulii produsi de emitent sub o anumita intentie de comunicare.

(M'₂ Reusita unui proces de comunicare este de neconceput fara capacitatea receptorului de a aduce la o forma "standard" mesajele - fatalmente distorsionate - pe care le percepe. Ar fi vorba aici, in primul rand, de abilitatea de a reface acele portiuni din mesaj care au fost alterate de zgomotele aflate in canalulul de transmitere: sunete, silabe sau chiar cuvinte intregi. Aceasta abilitate depinde de ucenicia practicata in insusirea codului, mai exact, de numarul si varietatea mesajelor la care s-a expus. Cu cat experienta de comunicare este mai vasta, cu atat capacitatea de a anticipa secventele de semne care alcatuiesc mesajele emitentului este mai mare, iar reconstruirea portiunilor de mesaj distorsionate este mai facila.

(M'₃ Perceperea mesaj este o activitate dificila, care presupune un efort considerabil de focalizare si refocalizare a atentiei. Studentii care asculta doua-trei prelegeri consecutive, enoriasii care participa la o liturghie de 3-4 ore sau parlamentarii care participa la dezbateri interminabile sunt doar cateva exemple de comunicatori care dovedesc necesitatea de a poseda suficiente resurse fizice si mentale in actul receptarii.

Dificultatea de a mentine mult timp concentrata atentia pe un mesaj (plictisitor) este foarte bine ilustrata de urmatoarele insemnari ale contelui Galeazzo Ciano, fostul ministru de externe fascist al Italiei :

"A doua zi, dupa pranz, cand totul fusese spus, Hitler a vorbit fara intrerupere o ora si patruzeci de minute. N-a omis nici un subiect, razboiul si pacea, religia si filosofia, arta si istoria. Mussolini isi privea in mod mecanic ceasul de la mana, eu ma gandeam la treburile mele, numai Cavallero, care este un miracol de slugarnicie, se prefacea ca asculta in extaz si aproba continuu dand din cap. () Generalul Jodl, dupa o lupta eroica impotriva somnului, a adormit pe divan. Keitel sovaia, dar a reusit sa-si tina capul drept. Era asazat prea aproape de Hitler pentru a se lasa prada somnului, asa cum ar fi vrut."

(M'₄ Experienta de comunicare si resursele codului ii asigura receptorului capacitatea de a reconstrui mesajele distorsionate pe care le percepe, insa nu ii dau intotdeauna si certitudinea ca mesajul refacut coincide cu mesajul emis de emitent. In aceste conditii, receptorul este dator sa verifice corectitudinea operatiei efectuate, iar cea mai simpla modalitate de a face acest lucru consta in chestionarea emitentului asupra secventelor de mesaj care ridica probleme: "Ce-ati spus adineaori?", "V-as ruga sa repetati ultima propozitie", "Ati spus original, sau originar?" etc.

5. reguli constitutive ale interactiunii informare sintactica-intelegere sintactica. Actiunile corelative realizate de catre emitent si receptor la nivel metasemiotic - informarea privitoare la cod si asimilarea progresiva a codului (prin receptarea mesajelor construite cu mijloacele lui) - sunt guvernate, fiecare in parte, de trei reguli constitutive.

Regulile care guverneaza in mod necesar actul de informare sintactica formeaza urmatorul sistem prescriptiv tetradic:

(c₁ Emitentul trebuie sa-si alcatuiasca mesajele din semnele care formeaza codul folosit de receptor

(c₂ In construirea mesajului, emitentul trebuie sa respecte in suficienta masura regulile logico-gramaticale ale codului

(c₃ Prin intermediul mesajului, emitentul trebuie sa-l informeze (indirect) pe receptor cu privire la cod

(c₄ Emitentul trebuie sa-si construiasca mesajele in functie de idiolectul receptorului

(c₁ La prima vedere, regula care ii impune emitentului utilizarea resurselor semiotice ale receptorului pare banala; nici un emitent rezonabil nu-i adreseaza receptorului mesaje formulate intr-un cod strain. Nu trebuie uitat insa faptul ca orice cod contine - alaturi de cuvinte - si semne nonverbale, care nu sunt inventariate in mod foarte sistematic.

Spre exemplu, un roman care a invatat intrucatva limba japoneza nu trebuie sa creada ca se poate adresa, fara probleme majore, unui japonez nativ, intrucat comunicarea cu el nu se sprijina doar pe cuvintele rostite, ci si pe categoriile de semne nonverbale, precum si pe context. Or, utilizarea semnelor verbale si interpretarea circumstantelor enuntarii se invata prin deprinderea lor in chiar formele de viata in care se manifesta, iar nu din manuale, dictionare si gramatici.

(c₂ Daca emitentul nu-si elaboreaza mesajul in acord cu structura logico-gramaticala a codului, sansele de reusita a interactiunii comunicative la care se angajeaza sunt nule. Persoanele care declara ca n-au habar de gramatica sau de logica si comunica foarte bine ar trebui sa retina doua lucruri: (a) in mare parte, ei abuzeaza de "principiul milosteniei", conchizand in mod pripit ca au fost intelesi atunci cand nu pot remarca sau nu vor sa remarce la partenerii de dialog indicii nedumeririi sau ai intreruperii comunicarii; (b) lipsa de rigoare logico-gramaticala mareste riscurile de confuzie si cere un efort suplimentar de eliminare a impreciziei care marcheaza termenii si propozitiile.

In contextul comunicarii verbale, ar trebui sa se tina cont, inainte de toate, de interpretarea operatorilor care conduc la formarea propozitiilor categorice:

(i) Toti S sunt P = Nu exista in clasa S nici un obiect care sa nu faca parte din clasa P;

(ii) Numai S sunt P = Nu exista in P nici un obiect care sa nu faca parte din clasa S;

(iii) Toti S si numai S sunt P = Clasele S si P contin aceleasi obiecte;

(iv) Nici un S nu este P = Clasele S si P nu contin nici un obiect comun;

(v) Numai S nu sunt P = Clasele S si P epuizeaza universul de discurs;

(vi) S si numai S nu sunt P = Clasele S si P nu contin nici un obiect comun si, impreuna, epuizeaza universul de discurs;

(vii) Unii S sunt P = Clasele S si P contin cel putin un obiect comun;

(viii) Unii S nu sunt P = Exista cel putin un obiect in S care nu face parte din clasa P;

(ix) Numai unii S (nu) sunt P = Exista in clasa S cel putin un obiect care face parte din clasa P si cel putin un obiect care nu face parte din clasa P.

Daca structurarea logico-gramaticala a enunturilor simple a fost bine insusita, se poate trece la compunerea propozitiilor, prin utilizarea conectorilor. Conditiile de buna formare de la nivelul propozitiilor simple se cer completate cu clauzele analoage din orizontul propozitiilor compuse.

Dintre aceste clauze, cele privind interpretarile date conectorilor par a fi decisive pentru reusita comunicarii. Din pacate, interlocutorii le atribuie arareori in mod constient aceleasi semnificatii logice.

Doar ca medie statistica se accepta indeobste, in cazul limbii romane, urmatoarele interpretari ale conectorilor uzuali:

(i) Daca p, atunci q = Nu se intampla concomitent ca p sa fie o propozitie adevarata, iar q, o propozitie falsa;

(ii) Numai daca p, atunci q = Nu se intampla concomitent ca p sa fie o propozitie falsa, iar q, o propozitie adevarata;

(iii) p, daca si numai daca q = Propozitiile p si q au aceeasi valoare de adevar;

(iv) Nu se intampla p si q = Propozitiile p si q nu sunt concomitent adevarate, insa pot fi deopotriva false;

(v) p sau / ori q = Propozitiile p si q nu sunt in acelasi timp false, dar pot fi impreuna adevarate;

(vi) Sau p, sau q = Propozitiile p si q nu au aceeasi valore de adevar;

(vii) p si q = Propozitiile p si q sunt impreuna adevarate;

(viii) Nici p, nici q = Propozitiile p si q sunt deopotriva false.

Daca nu se poate cadea de acord nici macar cu privire la aceste minime interpretari ale cuvintelor de legatura la nivel macropropozitional, atunci ar fi absurd sa ne asteptam la o comunicare eficienta sau la o minima concordanta a actiunilor comunicative realizate de protagonistii comunicarii.

(c₃ Sub raportul regulii care impune un minimum de informatie (sintactica) a mesajului, subscriem la teza lui François Richaudeau cum ca atunci cand entropia mesajului (originalitatea in raport cu receptorul) este nula, informatia [privitoare la cod] este nula. In asemenea conditii se poate spune ca a avut loc o transmitere de stimuli, insa nu si o comunicare[8].

Apeland la o analogie (imperfecta), putem spune ca mesajele insolite (dar corecte sub raportul compozitiei) pe care le transmite emitentul sunt pentru receptor asemenea pieselor de puzzle, care contribuie la imaginea intregului. Cu cat aceste mesaje sunt mai numeroase si mai diverse, cu atat imaginea de ansamblu a codului este mai bine determinata si permite o mai buna anticipare a celorlalte mesaje posibile.

(c₄ Codul comun folosit nu este un monolit, ci o realitate polimorfa alcatuita din subcoduri si idiolecte. Folosirea aceluiasi cod nu garanteaza succesul comunicarii, intrucat emitentul si receptorul pot folosi idiolecte relativ eterogene. Spre exemplu, un academician si un copil al strazii pot folosi deopotriva limba romana, insa nu in aceeasi masura. Daca academicianul ignora aceasta diferenta in asimilarea codului comun atunci cand formuleaza mesajul, comunicarea cu acel copil al strazii devine aproape imposibila.

Contributia receptorului la interactiunea emitere-receptare se concretizeaza in asimilarea progresiva a codului pe care il foloseste impreuna cu emitentul si este guvernata, la randul ei, de patru reguli constitutive:

(c'₁ Receptorul trebuie sa puna in corespondenta mesajul care ii este destinat cu un cod impartasit si de emitent

(c'₂ Receptorul trebuie sa cunoasca in suficienta masura atat semnele din cod cat si regulile de utilizare ale acestora

(c'₃ Receptorul trebuie sa foloseasca mesajul perceput ca mijloc de crestere a predictibilitatii codului

(c'₄ Pe baza mesajului primit, receptorul trebuie sa faca o estimare acurata a idiolectului folosit de emitent

c'₁ Exigenta codului comun ii interzice receptorului sa trateze intr-un mod mult prea personal mesajul transmis de catre emitent. Mai exact, pentru a putea spune ca este angajat intr-un proces de comunicare, receptorul trebuie sa coreleze mesajul primit cu un sistem de semne care i-a prilejuit o forma de socializare asemanatoare cu cea a emitentului. Codul nu este o entitate in sine, ci una instituita de o anumita comunitate si el nu poate fi asimilat prin exercitiu individual, ci doar printr-o practica de ordin colectiv. Daca receptorul nu ancoreaza mesajele intr-un ansamblu de jocuri semiotice practicate si de emitent, comunicarea la care vrea sa participe se blocheaza.

Sa ne imaginam, spre ilustrare, ca un roman a "invatat" in mod solitar limba germana, marginindu-se sa memoreze cuvintele (necontextualizate) din lexic, precum si regulile gramaticale aferente. Este el oare in stare sa comunice cu un neamt? Cu siguranta, nu, intrucat - ca orice alta limba naturala - limba germana presupune plasarea vocabularului si a gramaticii in contextul vietii sociale. Semnificatiile cuvintelor din limba germana deriva din actiunile sociale care pot fi savarsite prin intermediul lor.

c'₂ Imperativul cunoasterii semnelor si a regulilor aferente codului nu poate fi deloc pus sub semnul intrebarii, insa este ceva mai greu de stabilit "masura suficienta" a respectivei cunoasteri. In masura in care nici un comunicator nu poate stapani pe deplin un cod (din pricina ca semnificatiile pe care trebuie sa le asimileze sunt intr-o continua prefacere), reusita comunicarii nu poate fi corelata decat cu o cunoastere partiala a codului.

Este de retinut insa ca lacunele in cunoasterea codului nu trebuie sa depaseasca redundanta acestuia. Spre exemplu, daca nu trateaza sincategoremele "deci", "prin urmare", "asadar" ca marci inferentiale, iar sincategoremele "daca, atunci" si "sau", ca semne ale implicatiei, respectiv adjunctiei, receptorul nu poate spera sa realizeze o comunicare izbutita cu emitentul. Redundanta limbii romane nu contrabalanseaza asemenea lipsuri de cunoastere.

c'₃ Pentru fiecare comunicator, codul folosit a inceput prin a fi o situatie total impredictibila, fapt semnalat de imposibilitatea anticiparii comportamentelor semiotice ale semenilor lui. Insa, aceasta impredictibilitate este treptat diminuata, pe masura "expunerii" la mesaje corecte, cat mai numeroase si cat mai diverse. In aceste conditii, toti cei care vor sa devina buni comunicatori trebuie sa practice o receptare productiva, tratand nenumaratele si variatele mesaje percepute ca instrumente de conturare a codului.

Fiecare dintre noi a dovedit in copilarie un randament maxim in asimilarea codului, foarte probabil datorita faptului ca n-am dovedit o prea mare selectivitate in expunerea la mesajele celorlalti.

Din pacate, o data cu consolidarea propriei personalitati, devenim excesivi de selectivi in receptarea mesajelor, acordand atentie doar acelora care intra in consonanta cu idealurile, valorile, atitudinile, cunostintele si prejudecatile noastre. Or, aceasta reducere a diversitatii mesajelor receptate conduce, printre altele, la un grad tot mai scazut de cunoastere a codului (aflat, cum am mai spus, intr-o continua prefacere). Daca nu se depune un efort permanent de receptare a unor mesaje insolite, continuand ucenicia in asimilarea codului, comunicarea devine practic imposibila.

(c'₄ Reusita comunicarii depinde nu doar de cunoasterea si folosirea unui cod comun, ci si de aproximarea cat mai buna a idiolectelor puse in joc. Astfel, receptorul trebuie sa foloseasca mesajul perceput ca mijloc de identificare a locului ocupat - sub raport semiotic - de emitent in cadrul retelelor sociale ale comunitatii din care fac amandoi parte. Spre exemplu, un asistent social nu poate reusi sa comunice cu o persoana fara adapost care se drogheaza, decat daca stapaneste "subcodul strazii" si estimeaza destul de corect competenta comunicativa a respectivei persoane (in functie de experienta lui de viata).

6. reguli constitutive ale actului colectiv de (co) referire Succesul procesului de comunicare sub raportul dimensiunii sale semantice (sau referentiale) depinde de felul in care emitentul si receptorul se raporteaza la cate un ansamblu de patru reguli esentiale.

Prestatia emitentului la acest nivel este supusa urmatoarelor constrangeri necesare:

(S₁ Emitentul trebuie sa-i indice receptorului universul de discurs asumat

(S₂ Emitentul trebuie sa se refere in mod exact la obiecte si stari de lucruri existente

(S₃ Emitentul trebuie sa se mentina in limitele adevarului

S₄ Emitentul trebuie sa-l informeze pe receptor cu privire la realitate

(S₁ Prima conditie pe care trebuie s-o respecte locutorul consta in stabilirea "starii de lucruri maximale" in care urmeaza a fi ancorate semnele din alcatuirea mesajelor. In acest sens, emitentul trebuie sa spuna care sunt presupozitiile existentiale pe care si le asuma. Mai exact, el trebuie sa precizeze daca se refera la lumea reala sau la una din celelalte lumi posibile, respectiv daca are in vedere nivelul concret sau nivelul abstract al realitatii.

Spre exemplu, nu poate avea loc o discutie referitoare la influenta malefica a demonilor decat daca emitentul ajunge la un "acord" cu receptorul in privinta "gradului de existenta" a demonilor.

S₂ Obiectele si starile de lucruri la care face referire emitentul nu formeaza o lume in sine, ci o lume data intr-o interpretare lingvistica specifica. De aceea, exactitatea invocata in relatie cu aceasta regula este "exactitatea suficienta pentru un anumit context"[9], iar nu o exactitate absoluta.

Cu alte cuvinte, exactitatea semnelor din alcatuirea mesajului este strict dependenta de rigiditatea regulilor de utilizare ale acestora. Spre exemplu, un cuvant este cu atat mai exact cu cat utilizarea lui in diferite contexte este mai bine reglementata si este cu atat mai imprecis cu cat sunt ingaduite mai multe si diferite utilizari. In acest sens, cuvantul "mamifer", folosit pentru a desemna animalele care se inmultesc prin pui vii, se dovedeste a fi mai precis decat cuvantul "democratie", care a ajuns sa acopere regimuri politice contradictorii (de la "democratia" Atenei antice la "democratia populara" sovietica).

(S₃ Regula sinceritatii este subiacenta regulii precedente, ceea ce apare in plus fiind conditia bunei-credinte, pe care, de altfel, o mare parte din comunicatorii profesionisti o incalca foarte frecvent.

Multi dascali predau cunostinte contestabile, in care nu cred, numai pentru ca sunt constransi prin programa scolara. Mult mai multi politicieni, fac declaratii optimiste privind starea natiunii pe care o pastoresc, fara a crede o iota din ceea ce spun. Nu sunt foarte rari nici propovaduitorii evangheliei care prin atitudinile si faptele lor dovedesc cu prisosinta ca se indoiesc de veridicitatea invataturii pe care o impartasesc.

Oricare ar fi motivul nesinceritatii, aceasta submineaza actul de comunicare intreprins, cu atat mai mult cu cat receptorul vigilent poate sesiza cu usurinta indicii duplicitatii. O data edificat in privinta nesinceritatii emitentului, receptorul nu va intarzia sa intrerupa perceperea si interpretarea mesajelor.

(S₄ Suficient de original in raport cu codul folosit, mesajul transmis de emitent trebuie sa-i imbunatateasca receptorului capacitatea de a prevedea starea si evolutia obiectelor din realitate. In acord cu aceasta regula, daca sunt utilizate la nivelul limbajului-obiect, tautologiile de felul "Ploua sau nu ploua" - care nu aduc nici o determinare cu privire la realitate - blocheaza comunicarea.

Regulile necesare care guverneaza replica receptorului la actul de referire al emitentului ni se par a fi la nivelul simtului comun, fapt pentru care le vom asocia doar cate o succinta precizare:

(S'₁ Receptorul trebuie sa stie care este universul de discurs in care se plaseaza emitentul

(S'₂ Receptorul trebuie sa raporteze mesajul primit la aceleasi obiecte si stari de lucruri la care se refera emitentul

(S'₃ Receptorul trebuie sa cunoasca temeiul in virtutea caruia propozitiile emitentului sunt adevarate

(S'₄ Receptorul trebuie sa foloseasca mesajul transmis de emitent ca mijloc de crestere a predictibilitatii situatiei (semantice)

(S'₁ In mod normal, emitentul ii indica in mod explicit receptorului universul de discurs asumat, insa nu este exclus ca precizarea cadrului referential sa fie realizata progresiv, prin tatonarile succesive ale receptorului. Mi s-a intamplat, de pilda, sa-mi dau seama ca discut cu un membru al unei secte "postmoderne", doar dupa ce am aflat treptat - obtinand raspunsuri la cateva intrebari relevante - ca interlocutorul meu crede in metempsihoza, in reintruparea lui Isus Christos (intr-un tanar student roman), in "vindecari miraculoase" deloc probate etc.

(S'₂ Semnele care apar in alcatuirea mesajului trebuie sa denote pentru ambii interlocutori aceleasi obiecte. Avem de-a face aici cu clauza elementara a referentialitatii comune, de la sine inteleasa la modul teoretic, frecvent incalcata in comunicarea cotidiana.

Problema cea mai dificila este data de faptul ca identitatea sensului nu garanteaza identitatea denotatului. Un crestin practicant si un ateu instruit pot sa inteleaga acelasi lucru prin cuvintele "Dumnezeu", "diavol", "inger" etc. si sa se refere, in acelasi timp, la lucruri diferite. Pentru primul, Dumnezeu, demonii, ingerii si celelalte fapturi celeste exista in mod real, asa cum exista oamenii, animalele sau plantele; pentru cel de-al doilea insa, denotatele termenilor pomeniti se plaseaza intr-o lume imaginara. Or, este greu sa aduci la un numitor comun interpretarile mesajelor care duc la fragmente ale unor lumi diferite.

(S'₃ Respectarea scrupuloasa a regulii de intemeiere a asertiunilor facute il constringe pe receptor sa accepte doar teze verificate prin observatie, teze derivate prin consecutie logica necesara din adevaruri certe sau teze confirmate prin coroborarea unor marturii credibile.

Receptorii lenesi sau creduli, care accepta fara rezerve informatia semantica produsa de emitent (chiar daca acesta este un mitoman sau un manipulator de profesie) blocheaza, mai devreme sau mai tarziu, jocul comunicarii, intrucat determina, prin atitudinea lor, aparitia contradictiilor.

(S'₄ Atunci cand se angajeaza intr-un proces de comunicare, receptorul trebuie sa culeaga toate informatiile disponibile care l-ar putea ajuta sa prevada, intr-o mai mare masura, evolutia obiectelor si starilor de lucruri, in vederea unei adaptari cat mai bune la realitate.

7. reguli constitutive ale actului colectiv de (co) relationare. Ultimele reguli constitutive pe care le aducem in atentie ii privesc in egala masura pe emitent si receptor, fiecare dintre ei avand aceeasi responsabilitate in respectarea lor:

(T₁-T'₁ Intre emitent si receptor trebuie sa subziste o relatie de cooperare

(T₂-T'₂ In cadrul relatiei de cooperare, emitentul si receptorul trebuie sa-si asume doar rolurile pe care le pot indeplini

(T₃-T'₃ Emitentul si receptorul trebuie sa priveasca in acelasi fel interactiunea lor semiotica

(T₁-T'₁ Valorificand o lucrare remarcabila datorata lui Erik Blumenthal[10], vom descompune aceasta regula generala in sase reguli specifice de cooperare:

Emitentul si receptorul trebuie sa-si fixeze un scop comun;

Scopul ales trebuie sa intereseze toate partile implicate si trebuie sa corespunda efortului cerut pentru a-l atinge;

Eforturile trebuie sa fie clar repartizate, astfel incat fiecare sa stie ce are de facut;

Chiar daca amandoi sunt de acord ca unul dintre ei are un ascendent asupra celuilalt, responsabilitatea trebuie asumata de toata lumea;

Acordul trebuie sa fie clar exprimat si mutual;

Fiecare comunicator trebuie sa se implice 100 % in atingerea scopului.

(T₂-T'₂ Nici un comunicator nu trebuie sa se angajeze in realizarea unor actiuni inainte de a fi sigur ca dispune de cunostintele si priceperile necesare. Spre exemplu, asa cum nici un om rezonabil nu incearca sa se prezinte la un concurs de dans profesionist daca nu a dansat in viata lui, in acelasi fel un slab comunicator nu va incerca sa tina o conferinta de specialitate.

Evident, aceasta regula nu este menita sa-i cantoneze pe comunicatori in sfera scopurilor de rutina. Dimpotriva, fiecare dintre ei isi poate asuma scopuri mobilizatoare, in speta, obiective comunicationale pe care nu le-a realizat niciodata inainte, sub rezerva ca respectivele obiective sa nu exceada cunostintele si deprinderile posedate.

(T₃-T'₃ Interlocutorii trebuie sa trateze in acelasi fel interactiunea comunicativa la care se angajeaza, indiferent daca acesta este o discutie serioasa, ori un simplu joc de cuvinte.

Deseori se intampla ca procesul de comunicare sa esueze fiindca emitentul si receptorul nu adopta in raport cu el aceeasi atitudine. De exemplu, un vorbitor dotat cu un fin simt al umorului poate rosti jocuri de cuvinte amuzante fara a socoti potrivit sa se schimonoseasca pentru a-i atrage atentia interlocutorului ca, de fapt, glumeste. Daca acesta din urma nu sesizeaza decat forma grosolana de umor sau daca nu-l cunoaste deloc pe vorbitor, risca sa ia glumele acestuia in serios si, ca atare, comunicarea se blocheaza.