Responsabilitatea penala si agentul media

RESPONSABILITATEA PENALA SI AGENTUL MEDIA

1. Consideratii generale

Am dedicat acest capitol responsabilitatii penale a agentului media, deoarece orice abuz in acest domeniu, fie prin reglementare si aplicare excesiva, fie prin nereglementare sau neaplicare a legii, are consecinte deosebite in domeniul comunicarii sociale. Nu poate exista libertatea comunicarii sociale, fara responsabilitatea juridica, a tuturor celor care sub o forma sau alta o incalca.

In cadrul comunicarii sociale pot aparea conflicte complexe dificil de inteles si solutionat, existand riscul unor greseli cu implicatii grave. Astfel pot aparea conflicte intre interese generale mai mult sau mai putin importante sau intre interesul general si interesul local, ori interesul privat, cu implicatii deosebite asupra aparitiei si infaptuirii responsabilitatii. Or, intelegerea responsabilitatii penale a agentului media in complexitatea sa dat fiind specificul, imprejurarile si importanta actului comunicarii este de natura a eficientiza comunicarea si de a pune la adapost subiectii acesteia de orice abuzuri si incalcari ale drepturilor si libertatilor omului. Cunoasterea institutiilor responsabilitatii juridice si in mod deosebit a celei penale, a ceea ce este legal si ilegal, a ce este legitim si nelegitim, a cauzelor si conditiilor care inlatura raspunderea penala, a rolului agentului media, a interesului ce trebuie aparat ii da acestuia increderea, curajul, competenta si siguranta necesara valorizarii actului comunicarii. Principalele institutii juridice ale responsabilitatii penale, ce prezinta importanta si in buna desfasurare a comunicarii sociale, sunt infractiunea, precum si cauzele care inlatura raspunderea penala ori caracterul penal al faptei. Raspunderea penala intervine numai in cazul savarsirii unei infractiuni, sau altfel zis, infractiunea este singurul temei al raspunderii penale. Potrivit legii, este infractiune numai fapta prevazuta de legea penala, care prezinta pericol social si este savarsita cu vinovatie. Ca urmare, pentru ca o fapta sa constituie infractiune trebuie sa intruneasca, cumulativ trei trasaturi:

a) sa fie prevazuta de legea penala ca infractiune; adica in legea penala sa se prevada cele 4 elemente constitutive ale unei infractiuni, respectiv: subiect, latura subiectiva, obiect si latura obiectiva;

b) fapta sa prezinte un pericol social ridicat recunoscut de legea penala ca necesar pentru calificarea acesteia ca infractiune; fapta care in intelesul legii penale prezinta pericolul social al unei infractiuni, este orice actiune sau inactiune prin care se aduce atingere uneia dintre urmatoarele valori: Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept; atingerea acestor valori trebuie sa fie de asa natura, incat sa fie necesara aplicarea unei pedepse penale (inchisoare penala si/sau amenda penala). Potrivit legii, la stabilirea in concret a gradului de pericol social al faptei, trebuie sa se tina seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului.

c) fapta sa fie savarsita cu vinovatie.

Vinovatia exista cand fapta care prezinta pericol social este savarsita cu intentie sau din culpa. Fapta este savarsita cu intentie cand infractorul:

. prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale, urmarind producerea lui prin savarsirea acelei fapte (intentie directa);

. prevede rezultatul faptei sale si desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui (intentie indirecta).

Fapta este savarsita din culpa cand infractorul:

. prevede rezultatul socialmente periculos al faptei sale dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce (culpa cu previziune);

. nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada (culpa din neglijenta).

Fapta constand intr-o actiune savarsita din culpa constituie infractiune numai atunci cand in lege se prevede in mod expres aceasta. Fapta constand intr-o inactiune constituie infractiune fie ca este savarsita cu intentie, fie din culpa, afara de cazul cand legea sanctioneaza numai    savarsirea ei cu intentie. In cazul existentei vinovatiei este evident ca gradul de vinovatie depinde de forma acesteia definita de legiuitor: intentia directa, intentia indirecta; culpa cu previziune si culpa din neglijenta.

2. Elementele constitutive ale infractiunii

Pentru ca o fapta prevazuta de legea penala sa constituie infractiune trebuie sa intruneasca cele patru elemente constitutive, prevazute de legea penala pentru fiecare infractiune. Nu toate faptele prevazute de legea penala si savarsite de una sau mai multe persoane indeplinesc elementele constitutive ale unei infractiuni. Astfel un minor sub 14 ani poate savarsi un omor, dar fapta lui dupa legea romana, nu constituie infractiune deoarece ii lipseste discernamantul si respectiv, latura subiectiva; de asemenea, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in conditiile de: legitima aparare, stare de necesitate, caz fortuit, eroare de fapt ori este savarsita din buna credinta, cand fapta este sanctionata numai daca este comisa cu intentie etc., deoarece acestea inlatura vinovatia si respectiv raspunderea penala. De exemplu, un agent media nu raspunde penal atunci cand in scopul apararii unui interes legitim, dezvaluie fapte adevarate ce puteau fi considerate initial drept calomnii.

2.1 Subiectul infractiunii

Un prim element constitutiv al infractiunii este subiectul respectiv persoana care trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

. sa aiba responsabilitate penala la data savarsirii faptei si data tragerii la raspundere penala; nu au responsabilitatea penala: minori sub 14 ani, minori intre 14 si 18 ani cand nu au discernamantul faptelor lor, orice alta persoana fizica declarata in mod legal iresponsabila care din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze nu este stapan pe faptele sale;

. sa aiba anumite calificari cand legea o cere, spre exemplu la infractiunea de delapidare, subiectul trebuie sa aiba calitatea de gestionar, la alte infractiuni calitatea de functionar public sau functionar public cu atributii de control; ori in cazul infractiunii de ultraj, subiectul pasiv trebuie sa aiba calitatea de functionar public, care exercita o functie de autoritate;

. sa fie persoana fizica; in actualul sistem de drept penal romanesc, persoanele juridice nu raspund penal, desi exista preocupari si proiecte de legi in care s-a prevazut raspunderea penala si pentru persoana juridica, insa pana la legiferare nu putem vorbi de raspunderea penala a persoanei juridice.

2.2 Latura subiectiva a infractiunii

Un al doilea element constitutiv al infractiunii este latura subiectiva. Latura subiectiva a infractiunii, este o anumita atitudine psihica a subiectului fata de fapta si urmarile sale, care precede si insoteste savarsirea faptei antisociale sub forma vinovatiei penale. Vinovatia penala reprezinta acea atitudine mentala cu caracter antisocial a persoanei ce savarseste o fapta periculoasa prevazuta si pedepsita de lege, care fie ca a avut in momentul conceperii si executarii ei atat capacitatea si posibilitatea de a se exprima liber, cat si intelegerea semnificatiei antisociale a faptei comise si a urmarilor acesteia, fie ca desi nu a avut nici reprezentarea faptei si nici a urmarilor acesteia, putea si trebuia sa si le reprezinte in conditiile unei atitudini normal diligente. Intr-o alta definitie, prin vinovatie penala se intelege acea atitudine psihica a persoanei care, savarsind cu vointa neconstransa o fapta ce prezinta pericol social, a avut, in momentul executarii reprezentarea faptei si a urmarilor socialmente periculoase ale acesteia sau, desi nu a avut reprezentarea faptei si a urmarilor, a avut posibilitatea reala, subiectiva a acestei reprezentari. Vinovatia penala presupune existenta cumulativa a doi factori: intelectiv si volitiv. Factorul intelectiv presupune alegerea libera a uneia dintre doua sau mai multe optiuni posibile cat si adoptarea unei atitudini de urmarire activa sau de asteptare a unei finalitati precis determinate in conditiile intregii desfasurari a faptei savarsite cu reprezentarea continutului ei antisocial si prevederea urmarilor acesteia. Prin urmare, factorul intelectiv sau constientul, fiind acela care gireaza intregul proces optional, decizional si actional al infractorului implica nu numai intelegerea, prin reprezentare si prevedere a faptei comise sub raport fizic, uman si social, ci si asumarea constienta a tuturor consecintelor ce decurg din aceasta in planul raspunderii penale. Spre exemplu, persoana care, afirma si pretinde ca detine probe despre un functionar public ca a luat mita, intelege ca lezeaza prestigiul si demnitatea functionarului si ca daca fapta imputata ar fi adevarata ar atrage raspunderea penala a functionarului; totodata, prin publicare, acesta isi asuma raspunderea pentru consecintele faptei sale fata de functionar, cat si fata de ea intr-un eventual proces penal pentru calomnie daca ceea ce a afirmat nu se si probeaza in instanta.In cazul vinovatiei sub forma culpei cu previziune, cand faptuitorul desi lucreaza cu reprezentarea si prevederea rezultatului, spera in mod usuratic ca datorita unor imprejurari obiective sau subiective va preintampina rezultatul negativ, factorul volitiv este marcat de nesabuinta evaluarii faptei in perspectiva desfasurarii si consecintelor sale. Pe de alta parte, in cazul culpei propriu-zise, cand faptuitorul nu intrevede consecintele faptelor sale, datorita atitudinii sale nesocotite, neglijente, factorul intelectiv este compromis de o atitudine mentala specifica nesocotintei si neglijentei.

Factorul volitiv reprezinta facultatea psihica prin care individul isi mobilizeaza si orienteaza constient energiile fizice, mentale si disponibilitatile afective in vederea trecerii la actiune si sustinerea acesteia conform scopului urmarit. Pentru a functiona in mod deplin, factorul volitiv trebuie sa actioneze in mod liber si nu sub determinarea unor constrangeri exterioare, de natura a imprima individului o conduita straina si nedorita de acesta. Cu alte cuvinte pentru a exista vinovatie la factorul volitiv este necesara, autodeterminarea, adica posibilitatea de a-si stapani si dirija in mod liber actele de conduita. Constrangerea fizica ori psihica, exercitata de patron, editor, director sau alta persoana asupra agentului media, pentru a-l determina sa scrie calomnios, denigrator, ori sa manipuleze, afecteaza factorul volitiv, necesar pentru a fi tras la raspundere penala ziaristul sub aspectul calomniei sau insultei; in astfel de situatie poate raspunde penal cel care l-a constrans fizic sau psihic, pe agentul media, sa savarseasca fapta prevazuta de legea penala. Desi vinovatia ca latura subiectiva a infractiunii este suficient relevata prin intermediul examinarii continutului si legaturii factorilor intelectivi si volitivi, cunoasterea deplina a personalitatii faptuitorului - in vederea unei juste dozari a represiunii penale - necesita cunoasterea si a altor elemente de personalitate, cum ar fi antecedentele, mentalitatile, deprinderile, convingerile antisociale etc., care implica considerari mai complexe ale persoanei si personalitatii faptuitorului, analizandu-se atat aspectele psihice suplimentare celor doi factori amintiti, cat si intreaga viata psihica a acestuia.In contextul laturii subiective a infractiunii, un rol extrem de important revine identificarii motivatiilor si scopurilor urmarite de infractor, care pot afirma sau infirma existenta vinovatiei penale, iar in alte cazuri a agrava pedeapsa pentru aceasta. Vinovatia penala va trebui sa fie, prin urmare, intotdeauna determinata cat mai exact, si in adevarata sa dimensiune antimorala si antisociala; numai in acest mod judecatorul va avea la dispozitie toate elementele de ordin subiectiv necesare pentru a realiza o individualizare corecta a raspunderii penale si apoi a pedepsei.

Asa cum am aratat formele vinovatiei penale sunt:

a) - intentia si b) - culpa.

In sens etimologic, intentia (intendere) este vointa indreptata catre un anumit scop, adica o vointa dirijata. Dupa unii autori intentia penala, este vointa de a indeplini un act interzis, ori de a se abtine de la savarsirea unui act care este ordonat de legea penala. Important este de a cunoaste mobilul sau motivele care au servit la determinarea vointei infractorului, adica ce urmareste si ce l-a determinat sa savarseasca fapta. Asa cum am vazut, intentia are doua modalitati de existenta, astfel: intentie directa si intentie indirecta.

Intentia directa este cea mai grava forma de constientizare a conduitei infractionale si deci, a dolului penal (vinovatia penala) care presupune potrivit art. 19 pct. 1 lit. 'a' din Codul penal, doua componente:

. prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale;

. urmarirea producerii rezultatului socialmente periculos, pagubitor.

Desigur, prevederea rezultatului nu este posibila fara o reprezentare anterioara trecerii la actiune, a intregii conduite antisociale si a prevederii consecintelor sale (prejudiciul moral, material, starea de pericol etc.). Ea presupune, de asemenea, o implicare constienta in procesul deliberarii si alegerii, a optiunii infractionale in baza unei motivatii anterioare, constienta la savarsirea unei fapte penale, infractorul reprezentandu-si intreaga desfasurare a actiunii sau inactiunii sale si a urmarilor acesteia, atat sub raport fizic material si moral, cat si sub raport social, penal. Reprezentarea si prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intentie semnificatia esentiala de intelegere si asumare morala si juridica a faptei penale si in mod deosebit a consecintelor acesteia. Urmarirea rezultatului pune in evidenta, in mod separat, atitudinea subiectiva de angajare activa si persistenta a infractorului in vederea obtinerii consecintelor faptei sale, a urmarilor nocive care decurg din aceasta. Ca atare, urmarirea rezultatului reflecta, de regula nu numai intelegerea faptei, dar si vointa obtinerii rezultatului socialmente periculos, angajand plenar personalitatea infractorului in exprimarea conduitei sale sociale. De aceea, atunci cand rezultatul faptei sale este prevazut si producerea sa apare ca inevitabila va exista intotdeauna si vinovatie sub forma intentiei directe, chiar daca nu toate urmarile antrenate prin comiterea faptelor au fost si dorite.

Intentia indirecta, potrivit art. 19 pct. 1 lit. 'b' din Codul penal, presupune:

. prevederea rezultatului socialmente periculos al faptei sale;

. acceptarea posibilitatii producerii lui, desi in principal faptuitorul nu l-a urmarit.

Aceasta inseamna intelegerea desfasurarii intregii conduite precum si a rezultatelor acesteia, infractorul actionand in astfel de conditii incat, fiind posibile mai multe urmari, pe unele din acestea - de regula cele mai grave - nu le urmareste in mod special, dar intrevazand si producerea lor le accepta in mod constient, tocmai pentru atingerea celorlalte, urmarite in special de acesta. De exemplu: jefuirea unei persoane de imbracaminte (ceea ce a urmarit) si abandonarea ei in conditii periculoase pentru viata (decesul - ceea ce a fost acceptat)etc., ori publicarea unor informatii de interes public in acelasi articol cu alte informatii calomniatoare referitoare la viata privata, urmarind primele dar acceptand si consecintele publicarii celorlalte. Ceea ce caracterizeaza intentia indirecta este deci, savarsirea actiunii sau inactiunii in astfel de conditii, incat autorul urmarind un anume rezultat de cele mai multe ori ilicit accepta si producerea altuia, primul ca inevitabil, celalalt ca posibil, eventual. Deci rezultatul posibil sau eventual nu este urmarit anume de infractor, si nici dorit de acesta. Dar actiunea sau inactiunea infractionala, fiind astfel conceputa si realizata, incat poate atrage si producerea lui (rezultatul posibil), urmarea nedorita fiind acceptata in mod constient, atitudinea mentala constienta a autorului trebuie raportata la toate rezultatele faptei si nu numai la cele urmarite. Deosebirea intre intentie directa si intentie indirecta consta in aceea ca:

. la intentia indirecta lipseste dorinta producerii urmarilor socialmente periculoase;

. la intentia directa, autorul, se angajeaza intr-un comportament activ de atingere a rezultatului socialmente periculos;

. in cazul intentiei indirecte autorul are o atitudine impasibila, indiferenta de rezultatul socialmente periculos;

. fiind nedorit si reflectandu-se in constiinta faptuitorului ca o simpla posibilitate, rezultatul infractional trebuie sa apara in cadrul intentiei indirecte ca o pura eventualitate si nicidecum ca o certitudine; in cazul intentiei directe rezultatul apare ca cert si dorit;

. intentia indirecta este o forma de vinovatie mai putin grava decat intentia directa, aceasta deosebire fiind necesara pentru, o dozare corecta a pedepsei in raport de forma intentiei.

In dreptul penal pentru cunoasterea corecta si precisa a vinovatiei (in functie de care se stabileste pedeapsa) se mai fac urmatoarele deosebiri intre diferite forme ale intentiei:

. intentia simpla si intentia calificata, prima reprezentand forma de intentie, obisnuita care nu presupune dol special (adica urmarirea unui scop anume prevazut si sanctionat de legea penala), cea de a doua forma de intentie calificata implica si un anume scop (jaful, cruzimile, insusirea);

. intentia spontana sau repetiva si intentia premeditata: prima forma este imediat inainte de savarsirea faptei (aproape concomitent), cealalta presupunand luarea de mai inainte a hotararii infractionale si chiar efectuarea unor acte de pregatire a savarsirii faptei penale;

. intentia initiala se deosebeste de intentia supravenita (survenita), prima presupunand reprezentarea "ab initio" a tuturor elementelor actului infractional si a consecintelor sale, cealalta modificarea sau completarea hotararii initiale cu elemente noi, privind atat desfasurarea faptei, cat si urmarile acesteia;

. intentia unica se deosebeste de intentia complexa, in functie de reprezentarea unei singure fapte penale sau a unei multitudini de fapte si urmari socialmente periculoase.

Culpa si modalitatile ei, potrivit art. 19 al. 1 pct. 2 din Codul penal exista atunci cand faptuitorul:

a) - prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce;

b) - nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

Ceea ce particularizeaza si deosebeste, culpa cu previziune de intentie, nu este prevederea, - comuna in ambele situatii - ci atitudinea fata de rezultat, pe care subiectul in culpa nu-l accepta socotind fara temei ca el nu se va produce. In cazul acestei culpe cu previziune, faptuitorul are o atitudine de preintampinare activa a producerii rezultatului, usurinta sa constand tocmai in evaluarea gresita a aptitudinii unor factori obiectivi si subiectivi, pe care mizeaza in activitatea de preintampinare. Aprecierea «fara temei» se produce insa intotdeauna in raport cu unii factori externi care se refera la circumstantele reale ale faptei sau la unii factori interni, personali (ca experienta, abilitatea, indemanarea, forta, precizia etc.). Cum prezenta nesocotintei in evaluarea posibilitatii preintampinarii rezultatului periculos este prevalenta pentru conturarea vinovatiei in aceasta varianta, ea a fost inclusa printre modalitatile culpei si este denumita usurinta infractionala. In plan subiectiv, usurinta infractionala se caracterizeaza prin convingerea gresita a faptuitorului infractor ca nu se va produce rezultatul periculos.

Cea de-a doua ipoteza, vizata de art. 19 al. 1 pct. 2 din Codul penal, se refera la culpa propriu-zisa, culpa simpla sau greseala (la faute), forma de vinovatie care exista atunci cand autorul faptei nu prevede rezultatul socialmente periculos, desi putea si trebuia sa-l prevada. La stabilirea culpei simple se va tine seama de cumularea celor doua criterii prevazute de lege, si anume a criteriului obiectiv, potrivit caruia agentul trebuia sa prevada verificandu-se sub acest aspect daca sub raportul imprejurarilor in care s-a produs fapta, o persoana cu nivel de pregatire si experienta de viata obisnuita putea sa prevada rezultatul, si al unui criteriu subiectiv, potrivit caruia autorul faptei insusi, in conditiile in care a actionat si in raport cu posibilitatile sale de prevedere concrete, avea posibilitatea sa prevada rezultatul. In mod concret, daca fapta a fost comisa in conditii pe care nici o persoana obisnuita, cu experienta comuna de viata si pregatire, nu le putea prevedea, iar pe de alta parte, nici faptuitorul insusi cu pregatirea si experienta sa de viata (care s-ar putea situa peste sau sub nivelul mediu de exprimare) nu le-a prevazut, se va considera ca fapta a fost savarsita fara vinovatie.

2.3 Obiectul infractiunii

Infractiunea este o fapta, si orice fapta are un obiect care poate sa fie material sau imaterial (numai obiect juridic). Obiectul infractiunii este reprezentat de o anumita valoare si relatiile sociale din jurul acesteia. Definindu-se ca valoarea sociala care este lezata sau pusa in pericol de fapta penala, obiectul infractiunii apare, in mod necesar, in cadrul organizarii apararii sociale, si ca obiect al ocrotirii juridico-penale. Pe cale de consecinta, ansamblul valorilor si relatiilor sociale de protectie a acestora impotriva carora actioneaza criminalitatea, devine tocmai prin acest fapt echivalent, ca sfera si continut, cu valorile si relatiile sociale de protectie, care in ansamblul lor, constituie obiect general al ocrotirii juridico-penale. In sensul acestei notiuni art. 1 din Codul penal, determina valorile ce constituie obiectul general al infractiunii, indicand enumerativ pe unele din cele mai importante ce il compun si definind ansamblul acestora prin expresia «ordine juridica». Astfel potrivit art. 1 din Codul penal «Legea penala apara, impotriva infractiunilor: Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile omului, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept». Ca urmare, obiectul infractiuni poate fi de doua feluri: obiectul juridic si obiectul material.Prin obiectul juridic al infractiunii se intelege, valorile si relatiile sociale de protectie, vatamate sau amenintate prin savarsirea infractiunii. Spre exemplu, in cazul proprietatii, obiectul infractiunii il constituie drepturile si obligatiile care apar in relatiile sociale legate de bunul, obiect material al proprietatii.Prin obiectul material al infractiunii se intelege entitatea materiala (obiect, lucru, energie etc.) asupra careia se indreapta, in materialitatea sa, conduita interzisa si prin intermediul careia este lezata sau pusa in pericol insasi valoarea sau relatia sociala ocrotita de legea penala. O alta impartire a obiectului infractiunii este in: obiect juridic generic si obiect specific (special).Prin obiect juridic generic sau comun se intelege fascicolul de valori si relatii sociale de protectie a acestora, aparate printr-un grup de infractiuni, cum ar fi, proprietatea si prerogativele sale protejate prin instituirea infractiunilor contra patrimoniului, iar persoana cu atributele sale aparate prin infractiuni contra persoanei. De regula, obiectul juridic generic este al mai multor infractiuni cu trasaturi comune, prin care se apara un fascicol de valori, sau o valoare complexa. Spre exemplu, proprietatea si prerogativele dreptului de proprietate sunt aparate, in principal, prin 14 infractiuni cu caracteristici comune prevazute in principal in titlul III din Codul penal denumit infractiuni contra patrimoniului, iar in secundar si prin alte infractiuni reglementate in acelasi cod sau in alte legi penale.

In antiteza, obiectul juridic propriu fiecarei infractiuni in parte, poarta denumirea de obiect juridic specific sau special. Obiectul juridic special face parte din obiectul juridic generic, aparand valoarea periclitata sub aspectul uneia sau mai multor relatii sociale. Spre exemplu, prin infractiunea de «delapidare», se apara proprietatea fata de gestionarul sau administratorul care are calitatea de functionar in sensul codului penal si in mod special, numai fata de actele acestora de insusire, traficare si folosire; in cazul infractiunii de «insusire a bunului gasit», se apara proprietatea fata de cel care gaseste un bun mobil si nu-l restituie proprietarului sau autoritatii competente, iar in cazul «abuzului de incredere» se apara proprietatea pentru cel care primind un bun numai spre folosinta temporara, refuza sa-l restituie sau il insuseste pe nedrept. In dreptul penal se mai face distinctie intre obiectul juridic principal si obiectul juridic secundar. Distingerea obiectului principal de cel secundar - uneori anevoioasa sub raportul aprecierii valorii mai importante - este realizata de insasi legiuitorul penal prin incadrarea infractiunii intre infractiuni care apara un anumit fascicol de relatii sau valori sociale. Pe cale de consecinta, se impune si ierarhizarea valorica a actiunilor ce compun infractiunea complexa, fiind considerata principala - actiunea care vizeaza obiectul juridic principal si secundara, actiunea care vizeaza obiectul juridic secundar sau adiacent. Distingerea intre actiunea principala si actiunea secundara este necesara pentru a se efectua o incadrare corecta a faptei penale in asa fel incat pedeapsa prevazuta de lege sa fie in raport de pericolul faptei si al faptuitorului, fata de valoarea sociala proteguita in principal, de legiuitor.

2.4 Latura obiectiva a infractiunii

Latura obiectiva a infractiunii presupune trei elemente cumulativ:

a) - un act de conduita interzis (actiune sau si inactiune);

b) - o urmare imediata, periculoasa sau vatamatoare prin atingerea adusa ordinii de drept penal, respectiv a unei valori ocrotite de lege;

c) - o legatura cauzala intre fapta (activitatea interzisa) si urmarea respectiva (periculoasa sau vatamatoare).

In lipsa elementului material, si a laturii obiective, infractiunea nu poate exista. Simpla intentie nematerializata, nu poate fi sanctionata penal, iar latura obiectiva a infractiunii este materializarea laturii subiective a acesteia. Dupa cum actul de conduita (activitatea interzisa) este format din actiune comisiva sau omisiva, infractiunile se impart in infractiuni comisive si infractiuni omisive. Infractiunile comisive se savarsesc, de regula prin incalcarea unei dispozitii prohibitive a legii penale, deci a unei norme care interzice savarsirea actului de conduita, pe cand infractiunile omisive, dimpotriva, prin incalcarea in sensul neexecutarii unei dispozitii imperative a legii penale, care obliga la facerea unei anumite activitati.

Urmarea vatamatoare imediata a faptei infractionale sau atingerea adusa ordinii de drept penal, se realizeaza prin:

. lezarea directa (prejudicierea) a unei valori ocrotite de legea penala (viata privata, demnitatea, prestigiul persoanei etc.);

. punerea in pericol a unor relatii sociale destinate asigurarii unor valori protejate de lege; aceasta inseamna ca prejudiciul moral sau material, inca nu s-au produs dar sunt iminente. Din punct de vedere al urmarilor vatamatoare, infractiunile se impart in infractiuni de prejudiciu si infractiuni de pericol. Asa cum am aratat prejudiciul poate fi material sau moral.

Raportul de cauzalitate dintre conduita ilicita si urmarea socialmente periculoasa, este al treilea element al laturii obiective. Acest raport presupune o legatura de determinare de la cauza (actul de conduita) la efect (urmarea imediata). Raportul de cauzalitate poate fi cu cauza unica sau cu cauze multiple. Cauza totdeauna determina efectul, insa conditia intarzie sau grabeste producerea efectului. Cauza se identifica potrivit principiului "sublata cauza tolitur efectum", adica, folosind relatia in care, disparand cauza dispare si efectul. Prin urmare, o conduita umana capata caracter cauzal numai daca conduce in mod normal si firesc la un anumit rezultat, respectiv urmarea socialmente periculoasa, specifica infractiunii. Spre deosebire de cauza, in dreptul penal, conditiile pot aparea ca imprejurari numite circumstante, fie in acuzare fie in aparare, acestea conditionand calitativ si cantitativ producerea efectului, fapt pentru care trebuie avute in vedere la dozarea pedepsei. Aceste conditii nu se confunda cu asa zisele conditii sine qua non.

2.5 Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei in domeniul comunicarii sociale

2.5.1 Consideratii generale

Cunoasterea de catre agentul media si in general de catre orice participant la actul comunicarii, a cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei, asigura o comunicare libera, curajoasa, eficienta si utila.Am vazut ca o fapta, pentru a fi caracterizata ca infractiune trebuie sa indeplineasca cumulativ trei trasaturi, denumite si conditii pozitive astfel:

a) sa fie definita de legea penala ca infractiune;

b) sa prezinte un pericol social ridicat, recunoscut de legea penala ca necesar pentru calificarea acestuia ca infractiune;

c) sa fie savarsita cu vinovatie.

Asadar, caracterul penal este insusirea sintetica prin care se exprima specificul faptelor incriminate de legea penala, deosebindu-le de alte fapte juridice ilicite, cum ar fi fata de contraventii, de abateri disciplinare, de fapte delictuale civile etc. Aceasta insusire sintetica include cumulativ cele trei trasaturi mai sus aratate ale infractiunii, fiind prevazute in art. 17 alin. 1 din Codul penal denumite si conditii pozitive,conditii sine qua non pentru existenta infractiunii. Aceste trasaturi sunt esentiale, pentru ca lipsa oricareia dintre acestea, face ca fapta sa nu mai aibe caracter penal, adica sa nu mai fie infractiune, ceea ce evident exclude raspunderea penala pentru fapta savarsita. Caracterul penal al faptei este normativ, adica este dat de dispozitiile legii penale care stabileste continutul trasaturilor esentiale necesare pentru existenta unei infractiuni si conditiile in care o fapta care prezinta aceste trasaturi constituie o infractiune. Cercetarea si constatarea caracterului penal al faptei sunt operatii care implica o dubla examinare si anume: mai intai daca trasaturile esentiale necesare pentru existenta oricarei infractiuni sunt realizate in fapta care face obiectul unei invinuiri penale si apoi daca nu exista cumva vreo cauza care, potrivit legii penale, duce la excluderea vreuneia din trasaturile esentiale si atrage implicit lipsa caracterului penal al faptei respective.Aceste cauze sunt numite si conditii negative. Prin cauze care inlatura caracterul penal al faptei se inteleg anumite stari, situatii, cazuri, imprejurari prevazute explicit sau implicit de legea penala a caror existenta in timpul savarsirii faptei, fac ca realizarea eficienta a vreuneia din trasaturile esentiale ale infractiunii sa devina imposibila. Aceste cauze neaga existenta calificarii faptei ca infractiune. Fapta exista dar nu ca infractiune, atunci cand este in prezenta unei asa zise conditii negative.Cu alte cuvinte, fapta nu poate fi calificata ca infractiune si deci sa atraga raspunderea penala, atunci cand ii lipseste o conditie pozitiva - trasatura esentiala -, sau cand intervine o conditie negativa.Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei pot fi denumite si cauze care exclud existenta infractiunii. Acestea nu se confunda cu cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii. Primele sunt reglementate in art. 44 - art.51 din Codul penal iar celelalte in art. 119 - 135 din Codul penal. In cazul cauzelor care inlatura raspunderea penala, fapta exista, intruneste elementele constitutive ale infractiunii, lipsesc conditiile negative, dar legiuitorul a prevazut alte cauze pentru care infractorul nu mai raspunde penal. Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sunt: eroarea de fapt; minoritatea faptuitorului; betia; iresponsabilitatea; cazul fortuit; constrangerea fizica si constrangerea morala; starea de necesitate; legitima aparare si lipsa pericolului social. Pe cand cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii sunt: amnistia si gratierea; prescriptia; lipsa plangerii prealabile si impacarea partilor; reabilitarea.

2.5.2 Eroarea de fapt

Eroarea provocata sau exploatarea erorii preexistente sunt de regula la baza manipularii in comunicare. Cunoasterea efectelor juridice ale erorii sub diferitele ei aspecte este necesara si utila in dreptul comunicarii sociale.In art. 51 din Codul penal cu denumirea marginala "eroarea de fapt" se arata: Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul, in momentul savartirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau imprejurarii de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie circumstanta agravanta imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savartirii infractiunii. Dispozitiile alin. 1 si 2 se aplica si faptelor savarsite din culpa pe care legea penala le pedepseste numai daca necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarii respective nu este ea insasi rezultatul culpei.Eroarea in sens restrans sau ignoranta relativa este o cunoastere gresita, trunchiata, deformata, falsa a realitatii. Aceasta se deosebeste de ignoranta absoluta care inseamna a nu conoaste deloc ceva, a nu sti, adica o lipsa a cunoasterii.

In legea penala se foloseste un sens larg pentru eroarea care cuprinde, atat ignoranta absoluta cat si eroarea in sens restrans (ignoranta relativa). Deci eroarea in sens larg apare ca o reprezentare necorespunzatoare a realitatii din cauza necunoasterii totale sau cunoasterii partiale deformate a acesteia. Uneori legiuitorul foloseste distinct termenii de ignoranta si eroare. De pilda, in Codul penal italian art. 5 se refera la ignoranta, iar art. 47 se refera la eroare.In ipotezele de ignoranta sunt cuprinse si cazurile de uitare, deoarece, in conceptia legii penale este acelasi lucru a nu avea nici o cunostinta ori de a fi uitat o cunostinta care initial a existat. Uitarea apare ca o incapacitate temporara sau definitiva de a-ti aminti sau reda cunostintele pe care le-ai avut, exact, partial exact sau deloc. Cu privire la procesul de uitare credem ca nu intotdeauna poate fi inclus in ignoranta, deoarece, uneori uitarea este imputabila si face parte din culpa.Pentru ca eroarea de fapt sa constituie o cauza care inlatura caracterul penal al faptei sanctionate ca infractiune daca este savarsita cu intentie, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) Fapta savarsita sa fie prevazuta de legea penala. Daca fapta nu intruneste elementele constitutive ale unei fapte prevazute de legea penala, problema vinovatiei penale nu se pune si deci implicit existenta erorii este lipsita de interes din punct de vedere penal. De pilda, fapta de ofensa adusa autoritatii nu mai este prevazuta de legea penala ca infractiune si ca urmare, nu se mai pune problema savarsirii unei astfel de fapte din eroare.

b) Faptuitorul sa nu fi cunoscut, in momentul savarsirii faptei, existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei. Se cere, deci, ca faptuitorul sa se fi aflat in momentul savarsirii faptei in imposibilitatea de a-si da seama de caracterul penal al acesteia. Eroarea trebuie sa dainuiasca in tot timpul efectuarii actelor de savarsire a faptei. In cazul faptelor continue, continuate sau de repetire, eroarea trebuie sa existe de la inceput si pana la incetarea savarsirii. Necunoasterea "existentei" unei stari, situatii sau imprejurari inseamna in esenta absenta oricaror date referitoare la acestea, de care sa fi luat la cunostinta subiectul. Prin stare se intelege modalitatea de existenta sau felul in care se prezinta sub diferite aspecte o entitate oarecare (o persoana, un lucru, o institutie, o activitate, un raport juridic etc.). De exemplu: starea sanatatii, starea intelectuala, starea civila, starea de arest, starea de condamnat, cand este vorba de o persoana; starea unui bun sub aspect material, valoare de intrebuintare, uzura, cand este vorba de lucruri; starea unei institutii sub raportul utilitarii tehnice, a sarcinilor sale, a reputatiei sale, etc. Prin situatie se intelege pozitia pe care o persoana, un lucru, o institutie sau alta entitate o are in cadrul relatiilor sociale sau a realitatii obiective.

Exemplu: situatia de cetatean sau de strain, de jurnalist, de persoana casatorita, de ruda apropiata, de functionar public, de demnitar public, de persoana publica etc., sau situatia de bun din avutul public, bun produs al infractiunii, bun privat, bun al altuia, bun supus regimului autorizarii; ori situatia de: societate comerciala cu raspundere limitata, societate pe actiuni, societate in faliment, societate comerciala in reorganizare, societate comerciala cu capital privat de stat etc.

Prin imprejurare se intelege o realitate externa care pusa in corelatie cu fapta comisa, o particularizeaza in concret, majorandu-i sau micsorandu-I consecintele sau pur si simplu influentand-o (de exemplu: in timpul noptii, intr-n loc public, in exercitiul functiunii, fara autorizare, avand asupra sa arme, extrema urgenta, cutremur, inundatii, incendii, catastrofe, etc.).

c) Starea, situatia sau imprejurarea a carei existenta nu a fost cunoscuta faptuitorului sa fie dintre acelea care sunt necesare pentru ca fapta savarsita sa constituie infractiune sau circumstanta agravanta ori atenuanta a acesteia. O stare, o situatie, o imprejurare este necesara pentru calificarea faptei ca infractiune atunci cand aceasta stare, situatie sau imprejurare intra ca element constitutiv in continutul infractiunii respective; cu alte cuvinte, textul care prevede fapta savarsita conditioneaza caracterizarea acelei fapte ca infractiune de existenta respectivei stari, situatii sau imprejurari (de exemplu: faptuitorul nu a cunoscut ca inscrisul de care se serveste este fals sau ca obiectul pe care il cumpara provenea din furt sau din violarea secretului corespondentei, din interceptare ilegala, ori ca scrisoarea pe care o gasise in cutia sa de scrisori si pe care a deschis-o era destinata unui omonim). Eroarea de fapt apare a fi, prin urmare, o lipsa de concordanta intre ceea ce si-a inchipuit agentul si realitate, ori un dezacord intre reprezentarile agentului si realitate sau o reprezentare falsa a realitatii analizate prin prisma cerintelor continutului unei incriminari determinate. Dezacordul mentionat intre reprezentarile agentului despre realitate si insasi realitatea trebuie sa existe in momentul savarsirii faptei si sa dainuiasca tot timpul efectuarii actelor de punere in executare a hotararii luate. Neconcordanta pe care o presupune eroarea de fapt poate sa aibe si alte explicatii. Dupa cum se stie, procesul cunoasterii nu se desfasoara in conditii de sera, ci in ansamblul unor factori ce tin de individ (factori interni) sau din mediul in care actioneaza acesta (factori externi) care pot sa-l deformeze, sa-l denatureze, determinand aparitia unor false reprezentari asupra realitatii in mintea subiectului. Asa de exemplu, datorita unor factori externi (manipulare, lumina, distanta, mod de prezentare a obiectului etc.) este posibil ca organele de reflexie si de reflectie ale subiectului sa-i prezinte informatii eronate asupra diferitelor insusiri, interactiuni ale obiectelor, fiintelor si fenomenelor care actioneaza asupra simturilor acestuia. Ca urmare, subiectul poate sa perceapa (perceptia fiind un proces specific de sinteza rationala a informatiilor primite prin organele de simt) eronat obiectele si fenomenele lumii inconjuratoare. Aceasta perceptie eronata se poate datora si unor cauze sau conditii interne (de exemplu: idei preconcepute, prejudecati,confuzii intre dorinta si realitate, deficiente ale sistemului receptor: miopie, daltonism, etc.; trasaturi de caracter: optimism, defetist etc.). Alteori, eroarea poate sa se datoreze unor cauze sau conditii externe respectiv cunoasterii gresite a proceselor lumii inconjuratoare, evaluarii imperfecte a conduitei proprii ca si a conduitei persoanelor din jurul sau. Asemenea devieri se explica si prin aceea ca procesul cunoasterii rationale se desfasoara nu numai pe baza datelor transmise si receptionate nemijlocit de organele de simt ale agentului, a perceptiilor, reprezentarilor acestuia asupra lumii inconjuratoare dar si pe baza unor elemente care apartin experientei anterioare a subiectului, precum si pe baza informatiilor privind experienta altor persoane, a cunostintelor dobandite prin comunicare scrisa, audiovizuala, reflectii etc. De aceea, procesul cunoasterii si rezultatul acestuia este puternic influentat de gradul de cultura, de experienta, de maturitatea de judecata a subiectului, de nivelul de pregatire profesionala; este marcat de asemenea de particularitatile temperamentale, deprinderile, obisnuintele si caracterul subiectului. In aceste conditii, este posibil ca alaturi de constructii ale gandirii care reflecta corect realitatea sa existe si reflectari eronate, evaluari, judecati, rationamente gresite, incorecte.

Nu exista eroare de fapt scuzabil in caz de:

a) uitare imputabila;

b) cunoastere indoielnica, incerta, dubitativa (stare de indoiala);

c) nepricepere imputabila;

d) necunoastere imputabila din neglijenta sau din culpa.

Eroarea de fapt sau ignoranta trebuie deosebite de cunoasterea incerta, dubitativa, cand subiectul are indoieli asupra realitatii reprezentarilor sale, a cunoasterilor sale. In asemenea cazuri, agentul - subiectul - are obligatia sa-si clarifice dubiile, starea de incertitudine, inainte de a actiona. Aici apare riscul, care poate fi riscul normal al serviciului sau sa fie un risc imputabil; daca totusi, actioneaza in conditii de risc imputabil si produce un rezultat ilicit, va raspunde pentru o infractiune cu intentie indirecta, ori pentru o fapta din culpa cu previziune, arata unii autori.Pentru riscul normal al serviciului, functionarul sau salariatul nu raspunde de regula, ci autoritatea publica, institutia publica sau agentul economic din care acesta face parte dupa caz.Dubiul nu inseamna eroare ci constituie o cunoastere nesigura, ce presupune, alegere, solutii alternative; de aceea uneori nu exclude existenta raspunderii subiectului activ, care nu a depus toate diligentele pentru inlaturarea incertitudinii si a actiona corect.De asemenea, eroarea de fapt scuzabila trebuie deosebita de eroarea cauzata de nepriceperea imputabila care inseamna lipsa de pregatire, de experienta, de abilitate, de cunostinte profesionale, necesare subiectului pentru a desfasura o activitate determinata. Daca, in asemenea conditii subiectul savarseste o fapta prevazuta de legea penala, el nu va putea invoca eroarea de fapt - chiar daca aceasta a existat efectiv - ci va raspunde pentru o infractiune din culpa (daca legea prevede asa ceva), deoarece trebuia si putea sa prevada consecintele faptei atunci cand desfasoara o activitate - care ar putea sa lezeze valorile sociale ocrotite de lege -, fara a avea priceperea si cunostintele cerute de activitatea respectiva.228 Vinovatia lui consta in aceea ca a acceptat sa desfasoare o activitate pentru care nu are pregatirea necesara si nici nu s-a straduit sa o aibe. Nu este eroare nici atunci cand, necunoasterea starii, situatiei sau imprejurarilor respective este rezultatul culpei subiectului, adica atunci cand:

a) desi subiectul prevede rezultatul faptei sale, nu-l accepta, dar socotind fara temei ca el nu se va produce, savarseste fapta;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada inainte de a o savarsi.

Deci va raspunde pentru culpa atunci cand subiectul putea si trebuia sa evite erorea.

Potrivit art. 51 alin. 3 din Codul penal, dispozitiile privind eroarea de fapt, prevazute in alin. 1 si 2 al aceluiasi articol, (pentru infractiunile savarsite cu intentie) se aplica si faptelor savarsite din culpa pe care legea le pedepseste, numai daca necunoastrea starii, situatiei sau imprejurarii respective nu este ea insasi rezultatul culpei. Deci la infractiunile savarsite din culpa, cand eroarea de fapt este rezultatul culpei, atunci, infractiunea intruneste toate trasaturile pentru a atrage raspunderea penala a faptuitorului.

La infractiunile sanctionate pentru culpa, eroarea de fapt inlatura caracterelul penal al faptei cand eroarea nu este cauzata de culpa, de vinovatia faptuitorului (de exemplu o infirmiera a dat unui bolnav medicamentul prescris corect, fara a cunoaste ca la producerea acelui medicament s-a facut o greseala in dozarea unei substante, imprejurare datorita careia bolnavul a suferit vatamari grave).

2.5.3 Eroarea de fapt provocata. Eroarea neimputabila.

Eroarea de fapt a subiectului poate fi provocata cu intentie, din culpa sau fara vinovatie de un tert. Aceasta prezinta interes pentru consecintele juridice diferite ale acesteia. Astfel cand eroarea subiectului a fost cauzata fara vinovatie de un tert care la randul sau era in eroare de fapt fara vinovatie, atat subiectul cat si tertul nu raspund, deoarece faptele lor nu intrunesc trasaturile unei infractiuni, lipsind vinovatia. In cazul cand eroarea de fapt a subiectului consta dintr-o eroare a tertului bazata pe culpa ultimului, subiectul nu raspunde penal, dar nici tertul, fapta acestuia nefiind sanctionabila potrivit art. 31 din Codul penal. Sub acest ultim aspect credem ca solutia aleasa de legiuitor nu este la adapost de critica.In cazul erorii de fapt a subiectului, provocata cu intentie de un tert, in art. 31 alin. 2 din Codul penal se dispune: Determinarea, inlesnirea sau ajutarea in orice mod, cu intentie, la savartirea unei fapte prevazute de lege penala, de catre o persoana care comite acea fapta fara vinovatie, se sanctioneaza cu pedeapsa prevazuta de lege pentru acea infractiune. Deci, se sanctioneaza penal numai cel ce a provocat eroarea de fapt, nu si persoana care a savarsit fapta, in conditiile unei erori neimputabile. De pilda, jurnalistul care publica date prin care a fost insultata o persoana nu va raspunde penal, fiind in eroare provocata daca probeaza ca datele false i-au fost predate de cel care cu intentie l-a determinat sa publice, datele fiind credibile. Cel care cu intentie s-a folosit de jurnalist, provocandu-i eroarea de fapt in scopul insultarii sau calomnierii unui tert savarseste infractiunea prevazuta de art. 31 alin. 2 din Codul penal raportat la art. 205 sau art.206 din Codul penal dupa caz. Inducerea in eroare poate fi nemijlocita, atunci cand provocatorul actioneaza direct asupra celui provocat sau poate fi indirecta, mijlocita, cand provocatorul se foloseste de anumite mijloace pentru a provoca eroarea. De pilda, provocatorul trimite jurnalistului fotografii trucate si documente compromitatoare falsificate, pe care jurnalistul crezandu-le reale le publica, fiind in eroare de fapt provocata. Cand documentele si fotografiile sunt falsificate si respectiv trucate in mod grosolan, evident, atunci credem ca invocarea erorii de fapt nu ar mai fi temeinica, cu atat mai mult ca jurnalistul este obligat ca inainte de publicare sa verifice informatia din cel putin doua surse credibile.

2.5.4 Eroarea provocata evitabila

In doctrina se vorbeste de eroarea provocata evitabila, adica atunci cand cel provocat avea obligatia sa verifice faptul inducator in eroare. Or el, chiar daca faptul era credibil si nu l-a verificat este culpabil de neverificare inainte de a actiona. In astfel de situatii credem ca obligatia verificarii trebuie sa rezulte dintr-o dispozitie legala, norme, instructiuni, atributii de serviciu sau din obicei bazat pe un bun simt (obligatie evidenta). De exemplu, subiectul care primind o arma, despre care i s-a spus ca nu este incarcata, fara sa verifice afirmatia, o indreapta spre o persoana, apasa pe tragaci si o ucide, va raspunde pentru infractiunea de ucidere din culpa. Eroarea provocata evitabila nu este o cauza care inlatura caracterul penal al faptei, vinovatia constand in neverificare si neevitarea erorii provocate.Eroarea provocata exclude intentia celui provocat numai pentru infractiunea in raport cu care a actionat provocatorul nu si pentru o alta infractiune care ar putea fi incidenta. In raport de obiectul, consecintele erorii, eroarea poate fi de mai multe feluri.Eroarea de fapt este esentiala daca se refera la un element constitutiv al infractiunii, deci tine de esenta infractiunii afectand existenta acesteia. Eroarea de fapt este neesentiala daca se refera la aspecte, conditii accidentale ale infractiunii, care nu afecteaza existenta infractiunii ci numai forma acesteia, pericolul sau consecintele mai mari sau mai mici. Eroarea de fapt neesentiala este prevazuta in art. 51 alin. 2 din Codul penal in care se dispune: Nu constituie o circumstanta agravanta imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savartirii infractiunii. Avand in vedere ca in art. 75 din Codul penal sunt reglementate atat circumstantele agravante legale (cele prevazute expres de lege) cat si circumstantele agravante judiciare (cele stabilite si acordate de instanta), credem ca eroarea de fapt poate sa inlature ambele feluri de circumstante agravante, atat cele legale cat si cele judiciare. De altfel legiuitorul in art. 78 - 80 din Codul penal, cand trateaza efectele circumstantelor agravante, nu face deosebire intre cele legale sau judiciare.

In ceea ce priveste eroarea asupra circumstantelor care modifica limitele legale ale raspunderii subiectului in favoarea acestuia, doctrina admite in general ca acesta va raspunde potrivit cu circumstantele de atenuare230 aflate in reprezentarea sa, chiar daca, in realitate, imprejurarea atenuanta nu a existat. S-a argumentat ca daca s-ar proceda cu eroarea asupra unei circumstante atenuante intocmai ca in cazul erorii asupra agravantei (mentinerea agravantei, chiar daca in realitate a existat, daca subiectul nu a avut-o in reprezentare), s-ar ajunge la transformarea atenuantei intr-o agravanta; de aceea s-a acceptat, in aceasta s0ituatie, ca sa se retina atenuanta chiar daca in realitate nu a existat suficient sa se fi aflat in reprezentarea agentului.Potrivit art. 60 din Codul penal italian, circumstanta atenuanta presupusa, eronat, ca existenta, produce consecinte numai in cazul cand eroarea poarta asupra calitatii subiectului pasiv ori asupra raporturilor dintre acesta si subiectul activ. Eroarea , nu are efect daca se refera la alte trasaturi ale subiectului pasiv. Efectele erorii asupra circumstantelor sunt identice cu cele asupra unui element esential de fapt; agentul nu va raspunde pentru fapta incriminata, varianta agravanta, daca eroarea de fapt era inevitabila, ci pentru varianta simpla a infractiunii. Daca eroarea era evitabila, aceasta va fi avuta in vedere numai in cazul unei infractiuni din culpa.Eroarea de fapt esentiala poate fi invicibila sau inevitabila atunci cand necunoasterea sau cunoasterea gresita a unor stari, situatii, imprejurari de fapt apare ca de neinlaturat, oricata atentie si diligenta ar fi depus subiectul; subiectul este atat de sigur ca nu greseste incat exclude orice necesitate de verificare a realitatii. Eroarea de fapt este vincibila (inlaturabila) atunci cand subiectul, cu mai multa atentie si diligenta, ar fi putut sa verifice realitatea si sa-si dea seama de greseala facuta. In timp ce eroarea invicibila inlatura vinovatia agentului, sub orice forma s-ar prezenta (intentie, culpa, praeter intentie), eroarea vincibila inlatura raspunderea acestuia numai pentru faptele care sunt incriminate si atunci cand sunt savarsite din culpa, daca nu exista obligatia legala de "mai multa atentie sau diligenta".

2.5.5 Eroarea de drept penal

Spre deosebire de eroarea de fapt, eroarea de drept nu constituie o cauza care inlatura caracterul penal al faptei. Potrivit art. 51 alin. ultim. Din Codul penal "Necunoasterea sau cunoasterea gretita a legii penale nu inlatura caracterul penal al faptei". Eroarea asupra unei legi nepenale (extrapenale) inlatura caracterul penal al faptei, avand aceleasi efecte ca eroarea de fapt. Legea penala trebuie sa fie cunoscuta, operand principiul "Nemo lege ignorare censetur". Eroarea de drept penal se refera numai la existenta normei de incriminare insasi. In aceasta situatie se afla subiectul care, savarsind o fapta oarecare, nu a cunoscut ca aceasta este interzisa de legea penala, si a considerat ca, in conditiile in care a comis-o, fapta este permisa de legea penala.

2.6 Lipsa pericolului social

2.6.1 Pericolul social al faptei. Definitie.

Potrivit art. 18 din Codul penal prin "pericolul social al faptei" in spiritul legii penale se intelege o atingere adusa uneia din valorile prevazute in art. 1 din Codul penal, pentru sanctionarea careia este necesara aplicarea unei pedepse penale. In art. 1 din Codul penal sunt aratate valorile aparate de legea penala fata de atingerile ce constituie infractiuni astfel: "Romania, suveranitatea, independenta, unitatea si indivizibilitatea statului, persoana, drepturile si libertatile acesteia, proprietatea, precum si intreaga ordine de drept". G. Bettiol defineste pericolul social al infractiunii ca aptitudinea oricarei infractiuni de a compromite conditiile de existenta, de conservare si de dezvoltare ale societatii. G. Stefani si G. Levasseur arata ca potrivit conceptiei realiste, periculozitatea sociala are semnificatia de fapta contrara ordinii sociale, prin aptitudinea sa de a tulbura aceasta ordine (tulbura sau risca sa tulbure ordinea sociala). Starea de pericol social rezulta atat din lezarea efectiva a valorilor protejate prin prejudiciere, cat si din atingerea relatiilor de securitate a valorilor protejate prin crearea unui pericol potential, de neinlaturat. In stiinta dreptulul penal se opereaza cu pericolul social generic (abstract) si pericolul social specific (concret) al infractiunii.Pericolul social abstract al faptei se stabileste antefactum de legiuitor, in raport de care acesta prevede caracterul si limitele maxime si minime ale pedepsei. In acest scop legiuitorul ia in considerare o multitudine de factori privind importanta valorii ocrotite, gravitatea lezarii posibile sau primejduirii acesteia, starea si dinamica manifestarilor infractionale vizate, trasaturile de antisociabilitate ale infractorului posibil, derivand de pilda, din calitatea sa, relatiile cu victima, modul de operare, conditiile de loc si de timp sau mijloacele ce ar putea fi folosite etc.Pericolul social concret se stabileste postfactum de organele judiciare competente, in raport de pericolul infractiunii savarsite precum si pericolul social al celui care a savarsit fapta (antecedente penale, comportament sincer etc.). Pericolul social al faptei prevazute de legea penala este prezumat de

legiuitor, fiind o prezumtie relativa, putand fi inlaturat in conditiile legii atat de legiuitor cat si de organul judiciar. In acest sens legiuitorul a prevazut cauzele justificative, in cadrul cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei, respectiv: legitima aparare si starea de necesitate, situatii care inlatura pericolul social al faptei. Tot legiuitorul a prevazut si o situatie in care organele judiciare pot sa constate lipsa pericolului social necesar existentei unei infractiuni. Astfel in art. 18 din Codul penal legiuitorul a dispus: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca prin atingerea minima adusa uneia din valorile aparate de lege si prin continutul ei concret fiind lipsita in mod vadit de importanta, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni". La stabilirea in concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului. In cazul faptelor prevazute in prezentul articol, procurorul sau instanta aplica una din sanctiunile cu caracter administrativ prevazute in art. 91 din Codul penal.

2.6.2 Conditiile lipsei de pericol social concret

Pentru a se retine lipsa pericolului social al unei infractiuni trebuie ca fapta prevazuta de legea penala sa indeplineasca urmatoarele conditii:

- fapta concreta sa fie lipsita in mod vadit de importanta sociala astfel incat sa nu constituie un temei pentru tragerea la raspundere penala a faptuitorului; aceasta poate rezulta din valoarea redusa a bunurilor, obiect al infractiunii, interesul minim lezat in raport cu interesul legitim urmarit etc.

- gradul redus de pericol social sa fie sub pericolul necesar pentru existenta infractiunii; aceasta rezulta din starea de pericol redusa, cuantumul redus al prejudiciului cauzat, consecintele materiale si morale ale faptei etc.

- evaluarea si constatarea lipsei de pericol social concret, necesar pentru existenta infractiunii se face de catre procuror in faza urmaririi penale si de catre instanta in faza judecatii.

2.6.3 Criteriile de determinarea pericolului social concret

Determinarea pericolului social concret, ca insuficient pentru retinerea faptei ca infractiune, datorita "lipsei vadite de importanta" se realizeaza dupa urmatoarele criterii prevazute de lege:

a) modul de savarsire a faptei - exprima gradul de individualizare a actiunii - omisiunii savarsite, posibilitatea folosirii unor imprejurari usuratoare in realizarea faptei, astfel incat aceasta sa aduca o atingere minima uneia din valorile aparate de lege, fiind lipsita de importanta sociala. Modul de savarsire a faptei presupune o evaluare calitativa si cantitativa a procedeului folosit in actiunea - inactiunea infractionala a capacitatii de a cauza un pericol mai mare sau mai mic, sau chiar evitabilitatea prejudicierii, daca procedeul folosit este empiric, calificat, sofisticat, mai mult sau mai putin greu de prevenit, de descoperit, de cercetat si probat etc.. Se stie ca savarsirea faptei intr-un anumit mod poate presupune premeditare, studiu prealabil, planuire, organizare, selectarea actiunilor, mijloacelor, formei, intereselor, metode de inlaturarea urmelor, zadarnicirea descoperirii si urmaririi, anticiparea urmarilor socialmente periculoase etc. situatii incompatibile cu lipsa vadita de pericol social. Adoptarea unui mod de savarsire a faptei, simplist, intamplator, necalificat, prin care s-a cauzat o stare de pericol minim sau un prejudiciu modic, usor de descoperit, cercetat si probat, poate constitui un criteriu de apreciere a lipsei de pericol social.

b) mijloacele de savarsire ale faptei - sunt reprezentate de caracteristicile lucrurilor, obiectelor, uneltelor, utilajelor cu ajutorul carora infractorul actioneaza in momentul savarsirii faptei si care indica modul de intelegere si evaluare cantitativa si calitativa a consecintelor produse si posibil de produs ale actiunii - inactiunii savarsite. Folosirea unui obiect rudimentar, a unui mijloc prin care in mod obiectiv nu se creeaza o stare de pericol, sau nu se poate distruge, degrada bunuri sau nu se pot leza valori, dovedesc un pericol redus al actiunii - inactiunii. Determinarile calitative ale folosirii mijloacelor de realizarea actiunii - inactiunii indica interesul, calificarea, persistenta, hotararea, scopul urmarit de faptuitor, ceea ce contribuie si la cuantificarea periculozitatii acestuia. Gradul de ineficienta a mijloacelor folosite la savarsirea faptei, sa rezulte din natura lor constant inofensiva sau de adoptarea unor procedee cat se poate de simple cu o doza de risc redusa. De asemenea, cand mijloacele de savarsire a faptei sunt prin destinatie creatoare de pericol social, daca in cazul concret au fost utilizate intr-un mod singular, neasteptat, necunoscut de    experienta sociala, insa urmarea produsa este lipsita de importanta sociala se poate aprecia lipsa pericolului social necesar unei infractiuni. Aceeasi situatie trebuie admisa si pentru cazul individual cand, din nestiinta, faptuitorul utilizeaza mijloace care pot produce un pericol social, insa acest pericol a fost redus datorita masurilor de prevedere adoptate de acesta.

c) scopul urmarit - circumstantiaza interesele urmarite de faptuitor in raport de interesele lezate, precum si fata de interesul general. Poate sa fie si situatia cand faptuitorul urmareste sa serveasca interesul general, dar in activitatea sa lezeaza si un alt interes, de pilda privat. Scopul actiunilor - inactiunilor are un caracter relativ, stabil si rezulta din conduita faptuitorului, metodele si mijloacele folosite, valorile vizate, inclusiv din urmarile socialmente periculoase produse. Scopul urmarit presupune analiza conflictului dintre interesul urmarit si interesul lezat, precum si dintre interesul lezat si interesul social, pe cine serveau aceste interese. Dovada unui scop infractional inutil, din punct de vedere socio-moral pentru infractor poate constitui un motiv de lipsa vadita de importanta sociala si trebuie sa determine inlaturarea caracterului penal al faptei. Aprecierea periculozitatii se face si prin analiza reflectarii scopului in latura subiectiva a infractiunii, cand este vorba de intentie directa, intentie indirecta sau urmarea socialmente periculoasa nu a constituit scopul actiunii - inactiunii cum este in cazul culpei.

d) imprejurarile obiective si subiective - ale faptei contribuie la stabilirea gradului de pericol social concret al faptei. Imprejurarile obiective si subiective ale faptei favorizeaza, incetinesc sau reduc efectele faptei fiind orientate dupa nivelul atingerii minime (superficiale) a valorilor sociale. Raportand fapta si faptuitorul la relatiile sociale care definesc sau insotesc imprejurarile obiective sau subiective ale faptei, obtinem informatii despre reflectarea acestora in constiinta faptuitorului si influenta acestuia asupra conduitei, ceea ce poate constitui un element de apreciere a gradului de pericol social concret. In acelasi sens, o importanta are si stabilirea corelatiei dintre urmarile faptei si ansamblul imprejurarilor obiective si subiective, de starea psihica a faptuitorului, modul de subordonare si de reactie a unora asupra altora, care permite a aprecia pericolul social al faptei.

e) urmarea produsa sau care s-ar putea produce - consta in starea de pericol creata si prejudiciile cauzate valorilor aparate de lege; masura acestora este data de intinderea calitativa si cantitativa a urmarii produse (efectul imediat al faptei) sau care s-ar fi putut produce ori urmeaza a se produce. Daca urmarea produsa este consecinta directa a ratiunii infractorului (inlaturandu-se interventia unor cauze si conditii intamplatoare), manifestare a vointei acestuia, natura neprejudiciabila a faptei, precum si lipsa de importanta sociala a acesteia va putea constitui un motiv justificat de inlaturare a caracterului penal al faptului. Intamplarea care nu priveste natura actiunii insesi poate transforma calitativ si cantitativ urmarea produsa, fapt care va trebui sa fie interpretat in favoarea infractorului astfel: 1. daca actiunea - inactiunea are urmari mai putin prejudiciabile aceasta va fi in favoarea infractorului; 2. daca urmarile s-ar fi putut produce, datorita intamplarii, fapta va fi considerata ca nu putea avea urmarea (datorita intamparii) intrucat nu s-a produs; 3. cand urmarile sunt rezultat al unei intamplari, daca aceasta era neprevizibila, atunci nu influenteaza pericolul social al faptei.

f) persoana si conduita infractorului - individualitatea acestuia este un alt criteriu in raport de care se apreciaza lipsa pericolului social concret. Se stie ca raspunderea penala este direct proportionala cu pericolul social al faptei, precum si cu periculozitatea sociala a infractorului. La stabilirea gradului de pericol social concret, din punct de vedere al persoanei si conduitei infractorului se tine cont de: nivelul de cultura, de pregatire profesionala, de experienta, varsta, mediul in care s-a format, balanta motivationala, temperamentul, caracterul acestuia, atitudinea psihica inainte, in timpul si dupa savarsirea faptei, daca are antecendente, influenta pedepselor si sanctiunilor anterioare asupra sa, daca regreta fapta, staruinta in inlaturarea consecintelor faptei, recuperarea    prejudiciului, comportarea sincera in timpul procesului, inlesnirea descoperirii ori arestarii participantilor, daca a fost provocat etc. Practica judiciara a statuat ca prezenta antecedentelor penale nu pot constitui singure un impediment la aprecierea ca lipsita de pericol social, intrucat persoana si conduita infractorului reprezinta doar un criteriu de apreciere, in contextul celorlalte criterii si conditii impuse de lege.

2.6.4 Consecintele lipsei de pericol social concret necesar pentru existentainfractiunii.

Fapta care nu prezinta pericol social al unei infractiuni continua sa ramana fapta prevazuta de legea penala, dar care, neintrunind trasaturile infractiunii nu poate fi pedepsita penal. In schimb faptuitorului i se aplica o sanctiune administrativa prevazuta de art.91 din Codul penal respectiv: a) mustrarea, b) mustrarea cu avertisment, c) amenda de la 100.000 la 10.000.000 lei.

2.7 Alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei

Intrucat in cazul infractiunilor ce se pot savarsi in comunicarea sociala apar mai rar, ne vom opri numai pe scurt asupra celorlalte cauze care inlatura caracterul penal al faptei.

2.7.1 Legitima aparare

In cadrul relatiilor social-umane se pot ivi anumite situatii de conflict, prin ciocnire de interese care imbraca deseori forme destul de grave. Persoana si drepturile sale sunt aparate preventiv prin incriminarea tuturor faptelor ce le-ar putea leza, iar in cazul atingerii acestora, se poate recurge la sprijinul autoritatii de stat, pentru inlaturarea pericolului si tragerea la raspundere. Intr-un stat de drept, nimanui nu-i este permis sa-si faca dreptate singur. Astfel, trebuie sa guverneze forta dreptului, nu dreptul fortei sau dreptul celui mai puternic. Sunt totusi, situatii exceptionale cand o persoana sau un interes legitim este victima unei agresiuni neprevazute si cand, in fata unui pericol iminent, lipsind posibilitatea de a face apel imediat la interventia autoritatilor, nu exista alt mijloc legal pentru evitarea vatamarii decat savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Asadar, in anumite situatii de conflict, recurgerea la autoaparare si deci la cai de fapt se produce firesc si inevitabil, fiind in atare situatii, sub stapanirea constrangerii, omul nu mai este in masura de a-si determina si dirigui liber vointa. O astfel de aparare, care este omeneste incoercibila nu poate fi socotita de lege ca manifestare reprobabila, iar faptele savarsite in realizarea acestei aparari nu pot fi privite ca antisociale si considerate ca ilicite. Exista deci anumite cazuri si conditii cand apararea impotriva unui atac este socotita de lege ca legitima.235 Fapta savarsita in astfel de cazuri si conditii, impusa de nevoia de a inlatura un atac si de a apara un interes legitim, este socotita de lege ca fiind savarsita in stare de "legitima aparare", asa incat chiar daca aceasta fapta este prevazuta de legea penala, ea nu are caracter penal si nu constituie infractiune. S-a sustinut de catre unii ca legitima aparare ar fi:

- exercitiul unui drept de aparare subsidiar, ce intra in actiune atunci cand persoana se vede atacata, iar societatea prin organele sale, nu-i vine imediat in ajutor;

- o activitate socialmente utila, deoarece in cazul concret, in lipsa interventiei societatii, urmarile posibil periculoase ale agresiunii incepute au fost evitate prin actiunea de legitima aparare, realizandu-se scopul legii;

- unul din mijloacele de prevenire a infractiunilor si de aparare a ordinii de drept, deoarece agresorul potential, stiind ca cel atacat este indreptatit sa se apere si ca o aparare legitima poate fi lui insusi fatala se va abtine de la declansarea agresiunii.

Dupa alti autori fundamentul real al inlaturarii caracterul penal al faptei, in caz de legitima aparare este constrangerea psihica - sa se apere - si deci absenta vinovatiei.

Codul penal reglementeaza in art. 44, legitima aparare, astfel:

"1) Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita in stare de legitima aparare.

2) Este in stare de legitima aparare acela care savarseste fapta pentru a inlatura un atac material, direct, imediat si injust, indreptat impotriva sa, a altuia sau impotriva unui interes obstesc si care pune in pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obstesc.

2') Se prezuma ca este in legitima aparare si acela care savarseste fapta pentru a respinge patrunderea fara drept a unei persoane prin violenta, viclenie, efractie sau prin alte asemenea mijloace, intr-o locuinta, incapere, dependinta sau loc imprejmuit tinand de acesta.

3) Este de asemenea in legitima aparare si acela care din cauza tulburarii sau temerii a depasit limitele unei aparari proportionale cu gravitatea pericolului si cu imprejurarile in care s-a produs atacul."

Legitima aparare se invoca fara a fi necesar sa fie probata din partea acestuia, existenta acestuia fiind prezumata. In situatia in care agresorul pretinde si probeaza ca nu sunt indeplinite conditiile legitimei aparari atunci celui in favoarea caruia opereaza va trebui sa inlature probele aduse de acesta care sustin ca nu a fost in legitima aparare. In literatura juridica se sustine ca legitima aparare nu poate fi invocata atunci cand atacul este sub forma unor injurii, cuvinte insultatoare, calomnioase etc. deoarece nu ar fi material. Ca urmare in cazul infractiunilor de insulta si calomnie, infractiuni specifice comunicarii, nu poate opera legitima aparare.

In acest sens Traian Pop arata ca era permisa legitima aparare in cazul insultei si calomniei numai atunci cand in loc de sintagma "atac material" ar fi fost folosit cuvantul "atac" asa cum era in Codul penal tranzitoriu in art. 79. De asemenea, Vintila Dongoroz referindu-se la art. 44 din Codul penal 1968, arata: "Nu este material atacul care se realizeaza pe cale orala sau scris (agitatii, zvonuri false, defaimari, amenintari etc., efectuate oral sau in scris). Atacurile imateriale (care nu implica pericol fizic) nu trebuie sa fie inlaturate prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala; cei care savarsesc astfel de atacuri pot sa fie trasi la raspundere pe cale judiciara. Astfel de atacuri vor putea constitui insa o circumstanta atenuanta atunci cand cel atacat a replicat prin savarsirea unei fapte prevazute de legea penala (art. 73 lit. b din Codul penal). Credem ca de lege ferenda, ar fi indicat sa se inlocuiasca sintagma "atac material" cu cuvantul "atac", pentru ca si in cazul infractiunilor specifice comunicarii sa poata fi aparate demnitatea, onoarea, reputatia, dreptul la propria imagine, prin apararea legitima. Aceasta ar da o solutie corecta insultei si calomniei reciproce savarsite imediat, in replica verbala, fapta penala in cauza putand constitui o aparare legitima contra insultei si calomniei, a demnitatii, a onoarei si a reputatiei, precum si dreptului la propria imagine, replica imediata fiind data in aceleasi conditii, imprejurari, spontan, ca o riposta de natura a intrerupe continuarea actelor de insulta si calomnie, provocatoare.Credem ca in cazul insultei si calomniei scrise, nu se poate invoca legitima aparare, nefiind indeplinite celelalte conditii ale atacului, cum ar fi conditia "imediat".

2.7.2 Starea de necesitate

In art. 45 din Codul penal se dispune: "Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala savarsita in stare de necesitate. Este in stare de necesitate acela care savarseste fapta pentru a salva de la un pericol iminent si care nu putea fi inlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea sa, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes obstesc. Nu este in stare de necesitate persoana care in momentul cand a savarsit fapta si-a dat seama ca pricinuieste urmari vadit mai grave decat cele care s-ar fi putut produce daca pericolul nu s-a inlaturat."

2.7.3 Constrangerea fizica si constrangerea morala

Potrivit art. 46 alin. 2 din Codul penal nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri morale exercitata prin amenintare cu un pericol grav pentru persoana faptuitorului ori a altuia si care nu putea fi inlaturat in alt mod. In aceasta situatie, subiectul nu mai poate sa-si determine, sa-si dirijeze in mod liber vointa, chiar daca actul ii apartine astfel ca fapta comisa apare, in mare masura, a fi rezultatul vointei celui care a exercitat constrangerea prin presiune psihica si nu a autorului material al faptei.Presiunea psihica poate consta: intr-o amenintare verbala sau scrisa cu un pericol grav; violente fizice care insotesc amenintarea; in acest din urma caz constrangerea actioneaza asupra psihicului persoanei si nu asupra energiei sale fizice.Pentru existenta cauzei de inlaturare a caracterului penal al faptei in cazul denumit "constrangere morala" trebuie sa fie indeplinite urmatoarele conditii:

- sa existe o actiune de constrangere exercitata asupra psihicului unei persoane, de catre o alta persoana prin amenintare;

- persoana amenintata sau o alta persoana sa fie expusa unui pericol grav;

- pericolul sa nu poata fi inlaturat in alt mod decat prin savarsirea faptei prevazute de legea penala.

Potrivit art. 46 alin. 1 din Codul penal, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita din cauza unei constrangeri fizice careia faptuitorul nu i-a putut rezista.

Pentru existenta cauzei de inlaturare a caracterului penal al faptei in cazul denumit "constrangere fizica" sau "forta majora" se cer urmatoarele conditii:

- sa existe o actiune de constrangere asupra fizicului unei persoane;

- cel constrans sa nu aiba posibilitatea de a opune rezistenta actiunii de constrangere;

- fapta savarsita sub presiunea constrangerii sa fie prevazuta de legea penala;

2.7.4 Cazul fortuit

Conform art. 47 din Codul penal, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, al carei rezultat este consecinta unei imprejurari care nu putea fi prevazuta.Cazul fortuit este reprezentat de actiunea - inactiunea unei persoane care interferandu-se cu o forta naturala a carei prezenta nu a putut fi prevazuta, a cauzat un rezultat neconceput, neurmarit si nedorit de faptuitor. Limita de comparatie a imposibilitatii de prevedere a faptei este generata de aprecierea ca, in situatii identice, nici o persoana nu ar fi putut sa prevada rezultatul produs. Practica si doctrina juridica au stabilit ca nu exista similitudine intre cazul fortuit, determinat de o imprevizibilitate obiectiva si "imprevizibilitate subiectiva' determinata de lipsa de prevedere din partea autorului actiunii - inactiunii. Astfel, pentru cazul fortuit , opereaza imposibilitatea obiectiva de a prevedea o anumita imprejurare care a produs un rezultat neasteptat, iar in cazul imprevizibilitatii subiective se stabilesc conditiile in care a actionat faptuitorul, apreciindu-se daca rezultatul actiunii sale putea sau nu sa fie prevazut de orice alta persoana. Cazul fortuit determina inlaturarea caracterului penal al faptei, excluzand vinovatia, iar imprevizibilitatea subiectiva nu inlatura vinovatia decat pentru faptele savarsite cu intentie, pentru faptele produse din culpa autorului vinovatia subzistand. De altfel, cazul fortuit poate fi invocat de orice persoana, pe cand imposibilitatea subiectiva doar de autorul actiunii - inactiunii generatoare de rezultat infractional.

Conditiile cazului fortuit

Cazul fortuit exista, doar daca sunt indeplinite urmatoarele conditii:

- actiunea - inactiunea care a produs rezultatul imprevizibil (datorita interventiei imprejurarii fortuite) trebuie sa constituie elementele unei infractiuni;

- rezultatul actiunii - inactiunii umane sa produca un rezultat socialmente periculos care nu a putut fi prevazut de autor, fiind pur si simplu imprevizibil, deoarece a intervenit o imprejurare care a determinat rezultatul actiunii;

- imprejurarea determinata care a produs rezultatul efectiv trebuia sa nu fi fost prevazuta de catre autorul faptei. Daca in cazul fortuit "imprejurarea" care va determina rezultatul actiunii - inactiunii nu trebuia sa fie cunoscuta de autor,

Pentru retinerea cazului fortuit si inlaturarea caracterului penal al faptei, legea impune ca intre imprejurarea imprevizibila si rezultatul neasteptat al actiunii - inactiunii sa existe un raport de cauzalitate.

2.7.5 Iresponsabilitatea

Nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei, fie din cauza alienatiei mintale, fie din alte cauze, nu putea sa-si dea seama de actiunile sau de inactiunile sale, ori nu putea fi stapan pe ele. Aceasta cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei este prevazuta de art. 48 din Codul penal.Cauzele care determina iresponsabilitatea sunt de natura diferita: intarzieri sau subdezvoltari intelective (infantilism, debilitate mintala, idiotenie), existenta unor boli psihice (psihoze, schizofrenie), procese fiziologice (lesin, somn), tulburari psihice determinate de substante chimico-farmaceutice, cum ar fi de pilda, stupefiantele.

Starea de incapacitate psihica poate fi permanenta (incurabila) sau pasagera (trecatoare, intermitenta), alternand cu perioade de luciditate cand exista o responsabilitate atenuata, redusa, a autorului faptei care va beneficia doar de o circumstanta atenuanta, fara a fi absolvit de raspundere.

2.7.6 Betia

Potrivit art. 49 din Codul penal, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, daca faptuitorul, in momentul savarsirii faptei se gasea, datorita unor imprejurari independente de vointa sa, in stare de betie completa produsa de alcool sau de alte substante. Starea de betie voluntara completa produsa de alcool sau de alte substante nu inlatura caracterul penal al faptei. Ea poate constitui dupa caz, o circumstanta atenuanta sau agravanta.

Betia este de doua feluri:

- betia accidentala (fortuita) - care a fost provocata independent de vointa persoanei, datorita unui accident sau unei intamplari;

- betia voluntara - care a fost acceptata de o persoana pentru efectele sale asupra propriului comportament.

Betia voluntara poate fi de doua feluri: betia simpla, cand persoana nu a urmarit sa se foloseasca de starea de betie provocata; si betia premeditata, cand persoana s-a imbatat pentru a savarsi fapta.

Numai betia fortuita inlatura caracterul penal al faptei, iar celelalte forme pot constitui circumstante agravante sau atenuante.

2.7.7 Minoritatea faptuitorului

Conform art. 50 din Codul penal, nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, savarsita de un minor care la data comiterii acesteia nu indeplinea conditiile legale pentru a raspunde penal. Potrivit art. 99 din Codul penal, minorul care nu a implinit varsta de 14 ani nu raspunde penal; minorul care are varste intre 14 - 16 ani va raspunde penal , numai daca se dovedeste ca a savarsit fapta cu discernamant; minorul care a implinit varsta de 16 ani raspunde penal. In legislatia unor state nord-americane raspunderea penala incepe de la 7 ani, intre 7 - 14 ani minorul este prezumat iresponsabil; de la 14 ani minorul raspunde ca si persoana adulta.

2.8 Inlocuirea raspunderii penale

Inlocuirea raspunderii penale pe cale judiciara, nu trebuie confundata cu cauzele care inlatura raspunderea penala si nici cu cauzele care exclud caracterul penal al faptei (eroarea de fapt, constrangerea morala, constrangerea fizica etc.); fapta isi pastreaza caracterul care justifica raspunderea penala, insa aceasta raspundere este inlocuita cu altfel de raspundere, care nu are aceleasi consecinte cu cea penala. De pilda, daca procurorul sau instanta constata ca insulta sau calomnia au fost savarsite de agentul media si sunt indeplinite conditiile prevazute de art. 90 din Codul penal, atunci pot dispune inlocuirea raspunderii penale si aplicarea unei sanctiuni administrative respectiv: mustrare, mustrare cu avertisment sau amenda pana la 10 000 000 lei. Institutia inlocuirii raspunderii penale contribuie la o justa individualizare a pedepsei in raport de pericolul social al faptei si faptuitorului, permitand judecatorului inlocuirea raspunderii penale cu o raspundere administrativa, cu toate consecintele ce decurg de aici.

Aceasta institutie este prevazuta in art. 90-98 din Codul penal in care sunt reglementate conditiile aplicarii sale in raport de:

a) organele judiciare care o dispun;

b) infractiunile si urmarile acestora pentru care se poate aplica;

c) personalitatea si persoana faptuitorului.

2.8.1 Conditiile inlocuirii raspunderii penale

a) Organele judiciare care pot dispune inlocuirea raspunderii penale sunt: procurorul in cursul urmaririi penale si instanta in faza judecatii.

Prin art. 90 din Codul penal instanta este imputernicita de legiuitor in mod expres sa dispuna inlocuirea raspunderii penale in conditiile legii. Potrivit art. 10 lit. i din Codul de procedura penala, actiunea penala nu poate fi pusa in miscare iar cand a fost pusa in miscare nu mai poate fi exercitata daca s-a dispus inlocuirea raspunderii penale. Din acest articol rezulta ca atat procurorul cat si instanta pot dispune inlocuirea raspunderii penale si incetarea procesului penal. Astfel, procurorul poate dispune incetarea urmaririi penale in baza art. 11 pct. 1 lit. c raportat la art. 10 lit. i din Codul de procedura penala si aplicarea unei sanctiuni administrative conform art 90-98 din Codul penal. De asemenea instanta de judecata poate dispune incetarea procesului penal in baza art. 11 pct. 2 lit. b raportat la art 10 lit. 1 din Codul de procedura penala, inlocuirea raspunderii penale cu raspunderea administrativa si aplicarea unei sanctiuni administrative in conditiile art. 90-98 din Codul penal. Inlocuirea raspunderii penale dispusa de procuror sau instanta se face potrivit art. 487 din Codul de procedura penala aplicat in mod corespunzator, iar executarea amenzii se face potrivit art. 442 si art. 443 din Codul de procedura penala. Institutia inlocuirii raspunderii penale fiind o cauza care impiedica punerea in miscare a actiunii penale, procurorul are obligatia de a verifica incidenta dispozitiilor art. 90 chiar mai inainte de a se proceda la punerea in miscare a actiunii penale, reducandu-se pe cale de consecinta cazurile de sicana a agentilor media, dar si volumul cauzelor aflate pe rolul organelor de urmarire penala sau al instantelor judecatoresti. Retinem prin urmare, ca in sistemul actual incidenta institutiei inlocuirii raspunderii penale s-a largit nu numai prin extinderea infractiunilor la care se aplica, dar si a conditiilor de fond.

b) Inlocuirea raspunderii penale se poate aplica infractiunilor savarsite pentru care pedeapsa este amenda penala sau inchisoare de cel mult un an. De pilda, potrivit actualului Cod penal, inlocuirea raspunderii penale se poate aplica fata de autorii infractiunilor pedepsite numai cu amendapenala cum este insulta. De asemenea, potrivit aceluiasi Cod penal inlocuirea raspunderii penale se poate aplica infractiunilor pentru care limita maxima a pedepsei cu inchisoarea este de un an de zile, cum sunt infractiunile de: lovire sau alte violente (art. 180 pct. 1 si 2 din Codul penal); ruperea de sigilii (art. 243 alin. 1 din Codul penal); omisiunea de a incunostiinta organele judiciare (art. 256 din Codul penal); exercitarea fara drept a unei profesii (art. 281 din Codul penal); adulterul (art. 304 din codul penal); lasarea fara ajutor (art. 315 din Codul penal); impiedicarea libertatii cultelor (art. 318 din Codul penal) si altele. Credem ca sunt intrunite conditiile prevazute de lege pentru inlocuirea raspunderii penale si in cazul infractiunilor pentru care limita maximului special al pedepsei se reduce prin dispozitia legiuitorului in cazul infractiunilor pedepsite cu maxim 2 ani de inchisoare si pentru care aceasta limita se reduce la 1 an in cazul tentativei, minoratului (art. 21 si art. 109 din Codul penal). In practica sunt si solutii contrare acestei opinii.

c) Legiuitorul, luand in consideratie si cazurile cand, desi limita maxima a pedepsei cu inchisoare depaseste 1 an, s-au cauzat prejudicii materiale mici, a prevazut posibilitatea inlocuirii raspunderii penale pentru infractiunile prevazute de: art. 208 (furtul simplu); art. 213 (abuzul de incredere); art. 215 alin. 1 (inselaciunea necalificata); art. 217 alin. 1 (distrugerea simpla); art. 219 alin. 1 (distrugerea din culpa necalificata), daca valoarea pagubei nu depaseste 100 000 lei, iar in cazul infractiunii prevazute de art. 249 (neglijenta in serviciu), daca valoarea pagubei nu depaseste 500 000. Aceasta este o exceptie de la regula limitei maxime a pedepsei de un an.

d) O alta conditie pentru inlocuirea raspunderii penale este cea prevazuta de art. 90 lit. b din Codul penal adica atunci cand "fapta, in continutul ei concret si in imprejurarile in care a fost savarsita, prezinta un grad de pericol social redus si nu a produs urmari grave." Desigur, gradul de pericol social redus reprezinta o conditie suplimentara celor privind limita maxima de pedeapsa sau quantumul pagubei si trebuie dedus din imprejurari concrete privind atat fapta savarsita si urmarile acesteia (modul de savarsire, mijloacele folosite, conditiile de timp sau loc in care a avut loc, participarea si a altor persoane etc.) cat si persoana faptuitorului ( mobil, scop, forma de vinovatie, conduita generala inainte de savarsirea faptei, varsta, gradul de educatie, starea materiala, ocuparea profesionala etc.) si atitudinea sa fata de persoana vatamata ori urmarile negative produse. Conditia prevazuta de art. 90 alin. 1 lit. b desi apropiata prin modul redactarii si regim de sanctionare cu cea vizata de art. 181 din Codul penal, nu este identica cu aceasta; in cazul vizat de inlocuire a raspunderii penale fapta pastreaza gradul de pericol social necesar pentru existenta infractiunii, aceasta urmand a fi retinuta ca atare, pe cand in cazul vizat de art. 181 din Codul penal sanctiunea se aplica pentru savarsirea ca infractiune din lipsa gradului de pericol social necesar pentru existenta acesteia.

e) O alta conditie prevazuta de art. 90 alin. 1 lit. c din Codul penal consta in aceea ca "paguba pricinuita prin infractiune sa fi fost integral reparata pana la pronuntarea hotararii".

Credem ca aceasta conditie vizeaza repararea atat a prejudiciilor materiale cat si a celor morale, aceasta putandu-se realiza prin: despagubire prin echivalent, restituire, restabilirea situatiei anterioare, publicarea replicii in cazul dreptului la replica etc. Simpla promisiune sau asigurare a unei reparatii viitoare nu echivaleaza cu repararea pagubei.

f) Cu privire la persoana invinuitului sau inculpatului in art. 90 lit. d din Codul penal este prevazuta conditia: "din atitudinea faptuitorului dupa savarsirea infractiunii rezulta ca acesta regreta fapta". Atitudinea faptuitorului trebuie sa se exprime printr-o cainta activa pentru fapta savarsita - si nu o simpla declaratie formala de regret - atunci cand se manifesta efectiv fata de persoana vatamata si ceilalti participanti la proces sau prin atitudini de autodezaprobare in public, prin pozitia constructiva adoptata in fata autoritatii judiciare sau prin inlaturarea imediata a urmarilor faptei etc.

g) O a doua conditie care priveste persoana faptuitorului este prevazuta in art. 90 alin. 1 lit. e, in sensul ca "sunt suficiente date ca faptuitorul poate fi indreptat fara a i se aplica o pedeapsa." Aceasta nu presupune, dupa unii autori un drept la inlocuirea raspunderii penale ci doar vocatia la acest mijloc de individualizare cu caracter cu totul deosebit. Pe cale de consecinta, chiar in prezenta intrunirii tuturor celorlalte conditii, procurorul sau judecatorul trebuie sa faca o apreciere complexa, temeinica si judicioasa a fiecarui caz in parte, recurgand la masura inlocuirii raspunderii penale numai in acele situatii cand s-a format convingerea deplina ca faptuitorul se poate indrepta si prin aplicarea unei sanctiuni cu caracter administrativ. In acest scop, el trebuie sa examineze si sa evalueze toate datele precum si intreaga conduita generala a faptuitorului, dispunand inlocuirea raspunderii penale numai atunci cand considera ca are date si temeiuri suficiente pentru aceasta. Aceasta nu inseamna ca procurorul sau instanta au un drept discretionar de a dispune inlocuirea raspunderii penale, ci un drept conditionat, care atunci cand sunt indeplinite conditiile raspunderii penale prevazute de lege, devine obligatie de exercitat corelative unui drept la inlocuire a raspunderii penale ce il are faptuitorul. Pe acest rationament se bazeaza dreptul de a face plangere al faptuitorului in conditiile art. 275 si urmatoarele din Codul de procedura penala, impotriva actelor de urmarire penala ale procurorului, sau a apelului, recursului contra unei hotarari a instantei care a incalcat dispozitiile art. 90-98 din Codul de procedura penala.

h) O ultima conditie este aceea ca faptuitorul sa nu mai fi fost anterior condamnat, iar daca a fost condamnat sa fi intervenit starile care au inlaturat efectele condamnarii: infractiunile savarsite in timpul minoritatii, infractiunile savarsite din culpa, infractiunile amnistiate, faptele care nu mai sunt prevazute ca infractiuni de legea penala, intervenirea reabilitarii sau implinirea termenului de reabilitare. Tot in art. 90 alin. 2 din Codul penal mai este prevazuta conditia ca faptuitorului sa nu i se fi aplicat anterior doua sanctiuni cu caracter administrativ.

2.8.2 Sanctiunile cu caracter administrativ aplicabile in caz de inlocuire a raspunderii penale.

Procurorul sau instanta de judecata, dupa caz, constatand ca sunt indeplinite conditiile pentru inlocuirea raspunderii penale, dispun printr-o ordonanta (procurorul) sau hotarare judecatoreasca (instanta de judecata) incetarea procesului penal si aplicarea uneia din sanctiunile cu caracter administrativ prevazute limitativ si enumerate de art. 91 din Codul penal:

a) mustrare;

b) mustrarea cu avertisment;

c) amenda de la 100 000 lei la 10 000 000 lei.

Aceste sanctiuni au un caracter administrativ, sunt esalonate pe o scara de severitate prestabilita de lege si au un caracter exclusiv. Aceste sanctiuni nu constituie antecedente penale, iar in caz de neexecutare a amenzii, aceasta nu va putea fi transformata in inchisoare ca in cazul amenzii penale. Avand caracter administrativ sanctiunile mentionate nu sunt supuse prescriptiei pedepsei penale ci prescriptiei din dreptul administrativ. Alegerea sanctiunii dintre cele trei, presupune un proces de individualizare de competenta procurorului sau a instantei (art. 91 din Codul penal). Credem ca nu se poate aplica sanctiunea amenzii de mai multe ori, in cazul concursului de infractiuni, nefiind reglementata de lege.

3. Infractiunile specifice comunicarii sociale

In capitolul IV din Codul penal al Romaniei intitulat 'Infractiuni contra demnitatii' sunt instituite doua infractiuni respectiv, insulta si calomnia, infractiuni care pot fi savarsite de orice persoana fizica inclusiv de agentul media.

3.1 Insulta.

3.1.1 Consideratii generale. Definitie.

Astfel potrivit art. 205 din Codul penal, prin insulta se intelege «Atingerea adusa onoarei ori reputatiei unei persoane prin cuvinte, prin gesturi sau prin orice alte mijloace, ori prin expunerea la batjocura, se pedepseste cu amenda. Aceeasi pedeapsa se aplica si in cazul cand se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de-ar fi, nu ar trebui relevate. Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.».Demarcatia dintre libertate si abuzul de libertate este greu de facut mai ales intr-o societate ca a noastra, aflata intr-o continua schimbare, in care coruptia si delicventa sunt in crestere, in care norma morala ca garantie a libertatii, nu s-a instaurat cu fermitate, iar o etica a convietuirii sociale nu se poate inca intemeia pe propria sa autonomie. Intr-o asemenea societate, norma juridica - cu toate imperfectiunile sale - tinde nu sa se substituie normei morale, ci sa o promoveze si sa asigure o anumita armonie sociala, cerinta indispensabila exercitarii libertatii. «In legatura cu cele de mai sus, nu putem omite, totusi constatarea ca dupa aproape 10 ani de presa necontestat libera, profesionisti din mass-media - desigur, exista si exceptii - nu-si pot exercita profesia manifestand agresivitate, aroganta, lipsa de scrupule, de insensibilitate la preceptele moralei, ca, indiscutabil, complexitatea fenomenelor ce caracterizeaza societatea moderna (nu neaparat de tranzitie) presupune un profil jurnalistic bazat pe respectul pentru fapte, oameni si informatia exacta, pe capacitatea de a intelege realitatile economice, sociale, politice, psihologice complicate si pe abilitatea de a reda clar, concis si la timp - cu stricta respectare a adevarului si a demnitatii persoanelor implicate in relatarile lor - toate aceste realitati».Relatarile si comentariile presei - mai ales acum, cand ea se considera libera - pot fi uneori stanjenitoare. Cei stanjeniti pot simti nevoia unei reprimari categorice a unor asemenea relatari si comentarii care incadrate in infractiunea de insulta sau calomnie si sanctionate sever, pot frana elanul spre adevar al celor ce activeaza in presa. Pe de alta parte, libertatea presei propulseaza unele manifestari excesive si reprobabile prin care asa-zisii gazetari improasca cu noroi persoane si personalitati onorabile. Dar apararea demnitatii persoanelor nu trebuie sa afecteze dezvaluirea actelor antisociale savarsite de acestea, precum si orice act sau fapta din viata privata, cu implicatii deosebite asupra eficientei functiei sau demnitatii publice. Trebuie sa dispara riscul ca cel care dezvaluie faptele antisociale, ar putea fi acuzat si condamnat pe nedrept pentru infractiunile de insulta sau calomnie. De aceea organele competente ale statului trebuie sa se sesizeze din oficiu (in cazurile prevazute de lege) si in mod operativ sa stabileasca adevarul, prin mijloacele legale de care dispune, in asa fel incat agentul media care a dezvaluit actul antisocial, sa nu suporte riscurile nerealizarii probei veritatii. Astfel, in cazul infractiunilor care se cerceteaza 'din oficiu', sarcina probarii existentei faptei infractionale semnalate de agentul media o au in primul rand organele competente ale statului. Ca urmare pentru agentul media dezvaluitor al unui fapt ce pare calomniator, riscul nerealizarii probei veritatii intr-o astfel de situatie este redus. Pe de alta parte, trebuie combatute actele de insulta si calomnie nu numai in scopul apararii demnitatii persoanei, dar si a vietii politice, sociale si economice, de eventuale manipulari ale opiniei publice, cu toate implicatiile negative. Or se stie ca scopul instituirii infractiunii de insulta in Codul penal este apararea demnitatii persoanei in cadrul comunicarii sociale, fata de orice persoana, nu numai fata de agentii media. Existenta normei juridice prin care se incrimineaza insulta este in primul rand o garantie a dreptului la propria imagine, drept fundamental prevazut de Constitutie, cat si a evolutiei normale, civilizate a relatiilor sociale, sub toate aspectele. Onoarea si reputatia ca elemente ale propriei imagini, nu sunt definite de leguitor, insa legiuitorul, a precizat care fapte ating onoarea si reputatia in asa masura incit acestea constituie infractiunea de insulta si se sanctioneza penal, la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Onoarea, reputatia, demnitatea si in mod deosebit dreptul la propria imagine sunt atribute ale fiintei omenesti, conditii indispensabile ale unei corecte convietuiri sociale, ce necesita protectie juridica. Acestea valorizeaza si eficientizeaza relatiile sociale, asigurand o buna convietuire sociala. Fiecare om isi creaza singur sentimentul de onoare dand celorlalti masura stimei ce i se cuvine, ce face parte din imaginea ce si-a format-o in reflexia publica. Oriceactiune din partea altuia care ar avea ca efect afectarea, jignirea sentimentului de onoare sau sa schimbe in rau masura stimei deformand imaginea publica, constituie o atingere adusa dreptului la propria imagine, a personalitatii subiectului. Daca asemenea atacuri ar fi ingaduite ele ar conduce nu numai la o fireasca actiune din partea celor ofensati si deci la conflicte continui, dar ar face imposibila convietuirea sociala care presupune respect fata de fiecare membru al colectivitatii si pretuirea fiecaruia in justa masura a reputatiei pe care si-a creat-o singur. Pentru a reactiona in contra acestui rau care ar rezulta din atingerile aduse reputatiei, onoarei, demnitatii si in general dreptului la propria imagine, legiuitorul a incriminat in cadrul infractiunii de insulta toate acele acte prin care s-ar leza aceste valori, acte sanctionabile in conditiile in care partea vatamata formuleza plangere penala. In situatia in care partea vatamata a formulat plangere penala, se ocroteste atat interesul acesteia cat si interesul societatii. Independent de pozitia partii vatamate, care poate sa formuleze sau nu plingerea penala impotriva autorului insultei, sau sa se impece cu acesta, legiuitorul a considerat ca trebuie sa intervina pentru promovarea unor relatii civilizate in viata cotidiana, obligind cetatenii si orice persoana sa aibe un comportament civic, moral si responsabil, in spiritul legilor si al normelor de convietuire sociala, adoptind Legea nr.61 din 21 septembrie 1991 republicata in anul 1997. Astfel, potrivit art.2 pct.1 din Legea nr. 61/1991, constituie contraventie savirsirea oricaror din urmatoarele fapte, daca nu sunt comise in astfel de conditii incit, potrivit legii penale sa fie considerate infractiune, savirsirea in public de fapte, acte sau gesturi obscene, proferarea de injurii, expresii jignitoare sau vulgare, amenintari cu acte de violenta impotriva persoanelor sau bunurilor acestora, de natura sa tulbure ordinea si linistea publica, sau sa provoace indignarea cetatenilor ori sa lezeze demnitatea si onoarea acestora sau a institutiilor publice. In raport de fapta insultatoare, socotim ca aceasta "contraventie" intervine atunci cand actele, faptele, gesturile s-au savarsit in public, iar persoana vatamata nu formuleaza plangere penala, precum si in situatia cand s-au produs urmari socialmente periculoase si fata de alte persoane (indignarea cetatenilor, lezarea demnitatii unui grup, colectivitati, institutii publice). Contraventia prevazuta de art.2 pct.1 din Legea nr.61/1991 republicata se sanctioneza cu inchisoare de la 15 zile la 3 luni sau cu amenda de la 80.000 lei la 140.000 lei. "Chiar daca multe state sunt de acord ca insulta "violeaza sufletul" si submineza toleranta in comunitate, sustinerea sanctiunilor legale impotriva acesteia nu este universala".246 Curtea Suprema a Statelor Unite ale Americii defineste insulta ca fiind cuvinte "a caror rostire raneste sau instaureaza o stare de tensiune".Limitarea libertatii de expresie in raport cu necesitatile protectiei reputatiei sau a drepturilor altora rezuta din art.10 paragraful 2 al Conventiei Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, art.17 pct.1 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, interzice orice "atingeri aduse onoarei si reputatiei", iar in pct.2 se dispune: "orice persoana are drept la protectia legii impotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri". In acelasi mod in art.12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului se dispun masuri legislative pentru protectia onoarei si reputatiei sale impotriva oricaror imixtiuni sau atingeri. In art.30 alin.6 din Constitutia Romaniei se dispune: "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viata particulara a persoaneisi nici dreptul la propria imagine".

Toate aceste dispozitii fundamentale justifica actualitatea incriminarii ca insulta a unor atingeri aduse onoarei, reputatiei, demnitatii si dreptului la propria imagine a persoanei.

3.1.2. Obiectul infractiunii de insulta

Obiectul juridic special il constituie relatiile sociale care se refera la onoarea, reputatia si demnitatea fiintei umane, valori sociale importante pentru aceasta248. Onoarea este un bun imaterial de ordin etico-social. Obiectiv, «onoarea» este aprecierea (parerea) pe care fiecare om o provoaca in rindurile semenilor sai si in masura careia stima si increderea acestora se va manifesta fata de el. Aceasta presupune un grad de integritate morala, probitate, corectitudine si cinste recunoscut de societate, prin reflectii ale comportamentului subiectului. Or demnitatea persoanei este data de gradul de respect al subiectului fata de onoarea si reputatia sa, atribute esentiale pentru propria imagine. Are o comportare demna acela care in spiritul onoarei si reputatiei sale, recunoaste greseala, accepta consecintele normale ale acesteia, isi respecta cuvantul chiar daca el este prejudiciat etc. Demnitatea persoanei este data de gradul de autoritate morala recunoscut de societate, iar demnitatea publica este data de gradul de autoritate al unei inalte functii publice prevazute in lege. Demnitatea publica este o institutie a dreptului constitutional, asa cum sunt: functiile de presedinte al Romaniei, presedintii Camerelor Parlamentului, primul ministru,ministri si alte functii prevazute de Constitutie.Prin onoare in sens subiectiv, se intelege sentimentul de pretuire morala pe care persoana il are despre sine insasi, determinat de pretuirea propriei persoane, de suma calitatilor si insusirilor pe care fiecare persoana si le atribuie. Vintila Dongoroz arata ca subiectiv, «onoarea» este acel sentiment de pretuire morala pe care fiecare om si-l sadeste in suflet in masura caruia respectul de el insusi se va vadi in actele sale.Potrivit Constitutiei Romaniei, persoana are printre drepturile fundamentale si dreptul la propria imagine. Prin imaginea proprie, intelegem acea imagine creata prin relatiile sociale, ca o reflectare a ceea ce persoana vrea si lasa sa se vada, perceapa, reflecte despre ea (insusiri, calitati, defecte, trasaturi de caracter, obiceiuri etc.). Dreptul la viata intima, familiala si privata ii permite persoanei sa cenzureze ceea ce poate sa-i afecteze propria imagine, care si-a format-o, si-a construit-o si si-a mentinut-o, si alaturi de dreptul la propria imagine, poate fi invocat atunci cand i se afecteaza propria imagine. Fiecare individ isi are o imagine proprie, care este o reflexie a sa despre el insusi, o imagine familiala care este imaginea familiei sale despre el si o imagine publica, respectiv reflexia individualitatii sale in oglinda publica.Reputatia tine tot de propria imagine, notiune prin care intelegem stima, consideratia si respectul de care se bucura persoana din partea semenilor sai, deci parerea - atitudinea psihica - pe care o are colectivitatea despre un individ cu calitatile si defectele sale, adica onoarea sub raport obiectiv.Ca urmare prin insulta se atinge onoarea sub cele doua aspecte: obiectiv si subiectiv, reputatia persoanei, demnitatea acesteia si respectiv dreptul la propria imagine iar relatiile sociale care le asigura constituie obiectul juridic al infractiunii de insulta. Spre exemplu, afirmatia ca X este femeie de moravuri usoare si ca a avut relatii sexuale cu toti barbatii dintr-o localitate, constituie atingere adusa reputatiei inclusiv a imaginii publice a partii vatamate si poate fi sanctionata ca infractiune de insulta.

3.1.3. Subiectul infractiunii de insulta

Subiectul activ al infractiunii de insulta poate fi orice persoana fizica responsabila, in calitate de autor, instigator si complice.Subiectul pasiv, al infractiunii de insulta poate fi orice persoana fizica. Daca subiectul pasiv ar avea calitatea de functionar public care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, atunci insultarea acestuia constituie o infractiune mai periculoasa, sanctionata cu o pedeapsa mai mare, respectiv, inchisoarea de la 3 luni la patru ani (ultrajul). Prin infractiunea de ultraj se apara in principal autoritatea functiei publice, si in secundar demnitatea, onoarea si prestigiul persoanei care ocupa functia publica. Fapta constituie infractiune si atunci cand colectivitatea avea asupra subiectului pasiv o apreciere tot atat de defavorabila ca si cea pe care o provoaca actiunea ofensatoare, deoarece orice persoana, chiar cele care au proasta reputatie, inclusiv infractorii se bucura de ocrotirea legii penale. Prin aceasta se apara demnitatea persoanei, asigurandu-se posibilitatea refacerii imaginii sale si chiar al educarii acesteia. In literatura de specialitate se vorbeste de «insulta rasista» care consta in «cuvinte scrise sau rostite care denigreaza grupuri identificate prin rasa, sex, etnie, religie si orientare sexuala. In aceasta categorie intra svasticile cu care demonstrantii neonazisti marsaluiesc intr-un cartier evreiesc, gluma cu tinta etnica facuta la un post de radio local si crucea arzand in fata casei unei familii de culoare». In literatura de specialitate s-a pus problema daca subiect pasiv al infractiunii de insulta poate fi o colectivitate. In acest sens se face distinctia intre doua categorii de colectivitati : colectivitatile de drept, adica acelea care au o fiinta juridica de colectivitate de fapt carora le lipseste personalitatea juridica.

La randul lor, colectivitatile de drept au fost impartite in corpuri asa-zise constituite si in persoane juridice obisnuite; iar colectivitatile de fapt in asociatiuni de fapt, organizate in categorii sau grupuri si colectivitati amorfe sau ocazionale fara a avea o forma juridica. Intr-o opinie se sustine ca nici o colectivitate, oricare ar fi genul si natura sa, nu poate fi subiect pasiv in infractiunile contra onoarei. Autorii acestei opinii se sprijina pe considerentul ca onoarea este un atribut inerent persoanelor fizice si deci o colectivitate, chiar atunci cand imbraca forma unei persoane juridice, nu poate avea o onoare proprie distincta de aceea a persoanelor care o compun, dupa cum nu poate avea o vointa, o constiinta, o inteligenta proprie. In acest sens se sustine ca insultele adresate unei colectivitati nu pot constitui o infractiune contra acesteia si nu pot fi urmarite de aceasta in fata justitiei penale. Atunci cand colectivitatea este constituita intr-o persoana juridica, deci cu un patrimoniu propriu si a suferit vreun prejudiciu, va putea inainta o actiune civila in daune. In situatia in care insultele adresate colectivitatii sunt de asa natura incat sa atinga onoarea membrilor acesteia, se sustine ca fiecare din membrii colectivitatii care se considera ofensat in onoarea proprie il poate urmari penal pe insultator. Ca urmare se sustine ca insulta colectiva nu este urmarita ca atare, ci ca insulta adusa fiecarui membru al colectivitatii, cu alte cuvinte, desi faptul este unic si deci o singura insulta, avem in schimb mai mute victime care se vor putea plange fiecare in parte. Totusi faptul fiind unic nu se va aplica decat o singura pedeapsa. «Sustinatorii acestei teze, negand pedepsirea insultei colective, atunci cind ea nu poate fi considerata ca vizand persoanele celor ce compun colectivitatea si deci convertita in insulta individuala, considera dispozitiile din legea penala privitoare la insultele adresate corpurilor constituite nu ca o exceptie de la regula ca insulta adresata unei colectivitati nu se pedepseste, ci ca o imputernicire data acestor corpuri de a se plange pentru ofensa facuta membrilor lor. Cu alte cuvinte, subiect pasiv al infractiunii nu este corpul constituit, ci membrii sai, insa legea permite corpului ca prin organele sale sa ceara pedepsirea insultei adusa membrilor, aceasta pentru a facilita urmarirea. In teza opusa se sustine din contra ca insultele aduse unei colectivitati se pedepsesc ca si insultele adresate unei persoane fizice ; ca deci orice colectivitate poate fi subiect pasiv al infractiunii contra onoarei si poate urmari in numele sau propriu pe insultator.» Nu este nevoie, spun autorii care impartasesc aceasta parere, sa existe o onoare proprie colectivitatii, fiind suficienta existenta unei comunitati de interese in cadrul acesteia, pentru a a avea dreptul de a se plinge contra oricarei atingeri aduse interesului comun pe care il reprezinta. Daca legea penala se ocupa de anumite corpuri constituite, spun aceiasi autori, aceasta nu inseamna ca sunt excluse toate celelalte colectivitati de la dreptul de a se plinge contra insultelor aduse lor, ci legea nu face decit sa ocroteasca cu sanctiuni mai severe anumite colectivitati, de unde nevoia de a le enunta in mod special. Deci insulta colectiva este acea insulta care adresata unui grup se rasfringe asupra intregii colectivitati fara a se putea fixa in special asupra persoanei vreuneia din membrii acesteia. Atunci cind insulta desi adresata unei colectivitati, vizeaza pe anumiti membri ai acesteia, insulta degenereaza din colectiva in insulta individuala indirecta. In ceea ce ne priveste ne raliem opiniei potrivit careia orice colectivitate poate fi subiect pasiv al infractiunii de insulta. In acest sens, M.I.Papadopolu arata : «Aceasta solutie este impusa in primul rind de insasi conceptul infractiunilor contra onoarei. Acest concept ne indica fara posibilitate de indoiala, ca legea penala nu ocroteste onoarea privata ca o calitate subiectiva, ca o virtute, fiindca in aceasta acceptiune onoarea este atat de intim si de exclusiv legata de constiinta proprie a fiecarui individ, incat ea este la adapost contra oricarei atingeri din afara.» Ceea ce legea ocroteste nu este onoarea in sine ci acea reflexie externa a sentimentului de onoare, opinia lumii ce ne inconjoara. Ori sub acest raport fiecare individ ca si fiecare colectivitate nazuieste de a-si asigura reputatia si consideratia la care poate aspira pe baza conduitei, meritelor si aptitudilor sale. De aceea legea penala pentru a asigura fiecaruia posibilitatea de a se bucura de reputatia pe care o merita, a sanctionat anumite actiuni prin care s-ar atinge aceasta reputatie. Realitatea lucrurilor ne indica faptul ca orice colectivitate prin simplul fapt al existentei sale isi castiga dreptul la o reputatie proprie, distincta de reputatia persoanelor ce o compun si are deci tot interesul de a fi ocrotita de lege cu aceleasi masuri cu care este ocrotita reputatia persoanei fizice ». In legislatia penala se vorbeste de protectia onoarei, reputatiei si demnitatii unor colective. In art.33 din Legea nr.51/1995 privind organizarea si exercitarea profesiei de avocat, se vorbeste de obligatia avocatului sa nu foloseasca expresii jignitoare fata de completul de judecata ceea ce coroborat cu art.239 din C.p. inseamna ca si o colectivitate poate fi subiect pasiv al infractiunilor contra demnitatii. Daca referitor la art.205 din C.p. legiuitorul nu distinge intre subiecti pasivi folosind sintagma "unei persoane", in cazul calomniei prevazute de art.206 s-ar putea obiecta, ca persoana juridica, si orice alta colectivitate organizata nu pot fi subiecte pasive ale calomniei, deoarece nu pot fi sanctionate penal si disciplinar. Din punct de vedere a demnitatii, persoanele juridice sunt susceptibile de a fi sanctionate contraventional atunci cind legea dispune. In proiectul noului Cod penal a fost introdusa raspunderea penala si pentru persoanele juridice si ca urmare acestea ar putea deveni subiecte pasive ale infractiunii de calomnie. Logica si interesul ordinii sociale pledeaza pentru o egala ocrotire a colectivitatilor in aceasta materie, altfel ar insemna ca orice individ prin faptul ca primeste sa faca parte dintr-o colectivitate, sa fie expus a suferi consecintele atacurilor indreptate contra acestei colectivitati, fara a fi ocrotit de lege desi tot personalitatea omului este in joc. Ocrotind colectivitatea se ocroteste in realitate si persoana fizica membru al acesteia. De aceea credem ca de lege ferenda ar fi indicat sa se dea o astfel de formulare articolelor 205 si 206 din Codul penal in asa fel incit sa rezulte fara dubiu ca sunt ocrotite si persoanele juridice de drept public sau de drept privat. In ceea ce priveste colectivitatile ocazionale sau alte colectivitati neconstituite legal, credem ca din moment ce prin art.47 pct.2 din Constitutie, nu li se recunoaste dreptul la petitie, nu pot constitui subiecte pasive ale infractiunilor contra demnitatii. In astfel de cazuri, daca un autor insulta membrii unei colectivitati informale exista mai multi subiecti pasivi cati membri fac parte din colectivitatea insultata si au formulat plangere.

3.1.4. Latura obiectiva, a infractiunii de insulta.

Latura obiectiva presupune trei componente: elementul material, urmarea socialmente periculoasa si raportul cauzal dintre acestea. Insulta se realizeaza sub aspectul elementului material, fie printr-o actiune sau inactiune de atingere a onoarei sau reputatiei unei persoane, fie printr-o actiune de atribuire unei persoane a unui defect, boala sau infirmitate, care chiar reale de ar fi nu ar trebui relevate. Atingerea onoarei unei persoane se realizeaza prin savarsirea de acte care lovesc in sentimentul de pretuire pe care fiecare om il are despre sine insusi; atingerea reputatiei persoanei se infaptuieste prin acte care lovesc in bunul renume al persoanei, in consideratia de care aceasta se bucura din partea semenilor sai, in imaginea proprie.

Potrivit art. 205 al. 1 din Codul penal elementul material al laturii obiective are trei forme:

a) atingerea onoarei;

b) atingerea reputatiei sau

c) expunerea la batjocura, prin toate realizandu-se activitatea ofensatoare, insultatoare.

a) Prin atingerea onoarei se intelege o actiune de natura sa jigneasca (sa lezeze) pe altul in sentimentul sau de onoare (sentiment pe care legea il considera existent in fiecare om) fie sa provoace fata de altul o apreciere defavorabila a semenilor sai (legea intelegand ca aprecierea semenilor fata de fiecare om sa fie sustrasa actiunilor de ponegrire). Asadar, nu importa in ce masura o persoana are sau nu sentimentul stimei, fiindca legea considera "de plano" ca acest sentiment exista la orice om, sub forma demnitati inerente persoanei umane, o insulta adresata chiar unei persoane care nu ar avea realmente sentimentul onoarei sau l-ar avea in proportii foarte reduse, ramane totusi insulta. Se intampla, cu acest sentiment, ceea ce se intampla cu toate celelalte atributii inerente sau legate de fiinta omeneasca deoarece orice om poate face ce vrea cu viata, sanatatea si libertatea sa, insa nu este ingaduit altora sa aduca o atingere acestor atribute. Acelasi lucru cu onoarea, fiecare om poate dispune de onoarea sa, insa nu este permis altora sa aduca o atingere acestui atribut, de aceea legea il ocroteste, considerandu-l ca existand intact in orice om. De asemenea, nu importa care este adevarata apreciere a semenilor, caci chiar daca aceasta apreciere ar concorda cu actiunea de ponegrire a altuia, insulta tot va exista, fiindca legea nu voieste sa ingaduie astfel de actiuni ponegritoare, legea dimpotriva vrea sa sustraga de la influenta unor atari actiuni aprecierea semenilor oricare ar fi aceasta apreciere. Va exista deci, insulta chiar atunci cand se profera la adresa cuiva cuvinte ofensatoare care corespund cu ceea ce toata lumea crede despre cel ofensat (de ex.: daca se spune cuiva ca este o canalie, calificativ pe care toata lumea l-ar crede nimerit, se considera totusi insulta). Deci, omul are dreptul la propria imagine, numai el hotaraste sa si-o schimbe, si nimeni din societate nu trebuie sa-l impiedice prin insulta sa iasa din anumite stari negative. Dar aceasta nu trebuie confundata cu proba veritatii, prin care se vizeaza alte interese, respectiv interesul legitim.

b) A aduce atingere reputatiei inseamna a face ceva care sa surpe, sau sa micsoreze ori sa intunece bunul renume pe care efectiv si l-a castigat cineva in randul semenilor sai (faima, celebritate, onestitate, om bun, specialist, profesionist, cel mai bun etc.). De data aceasta nu mai este vorba de proteguirea onoarei ca bun abstract (aprioric considerat de lege ca existent), ci de un patrimoniu moral realmente agonisit, de o persoana, adica stima, consideratia, respectul si pretuirea pe care el s-a straduit sa le dobandeasca si de care efectiv se bucura in ochii semenilor sai. Orice apreciere, chiar atunci cand prin natura sa nu ar fi insultatoare, dar care a fost astfel facuta incat sa zdruncine reputatia cuiva, va constitui o insulta (de ex.: atunci cand se afirma despre un artist reputat ca, i se refuza orice angajament; sau despre un medic reputat ca, i s-a redus considerabil clientela sau cand se utilizeaza publicitatea comparata, etc.). O ofensa poate uneori sa atinga deopotriva onoarea si reputatia. Legea are in vedere insa numai reputatii bune si demne de proteguit, iar nu si acelea castigate in domeniile ilicite sau imorale (infractor, recidivist, pungas vestit, escroc-persoana condamnata definitiv pentru inselaciune etc.). Astfel nimeni nu poate pretinde ca a fost insultat atunci cand s-a afirmat despre el ca este un infractor prost, pungas - tampit, escroc - las etc., in sensul ca accepta calificativele de infractor, pungas, escroc dar nu asociat cu adjectivele "prost", "pungas", "tampit", "las" etc. Se pot considera insultatoare, ambele cuvinte.

c) Prin a expune la batjocura, inseamna a face ceva de natura sa infatiseze pe o persoana intr-un chip ridicol sau sa o puna intr-o situatie caraghioasa, susceptibila de a provoca rasul umilitor al altora. Expunerea la batjocura, poate rezulta din ridiculizarea facultatilor sentimentelor, aspectului fizic, portului, felului de viata, ocupatiilor, relatiilor etc., unei persoane. Tot ceea ce priveste viata intima, familiala si privata, lucrurile si faptele in raport cu care se desfasoara aceasta viata pot forma deci, obiectul actiunii de batjocorire. De pilda constituie insulta expresiile : «esti o mama care si-a neglijat copilul» sau «esti o spargatoare de familii».Activitatea ofensatoare se poate produce prin orice mijloace deci, se poate savarsi insulta in mod, oral, scris sau prin imagini ori fapte. Astfel, insultele orale pot fi: vorbite, cantate sau vocalizate; pot fi transmise sau reproduse prin telefon, radio, televizor, film, banda magnetica, e-mail, copil anume instruit care sa reproduca insulta etc. Insultele scrise se pot gasi inserate in scrisori, acte, afise, ziare, carti etc., sau scrise pe ziduri, garduri, mese etc., pot fi scrise cu mana, cu masina, cu calculatorul sau imprimate etc.

Insultele pot fi materializate si prin folosirea unui desen, caricatura, sculptura, fotografie trucata, film, ilustratie, tablouri, albume, carti, ziare, afise, CD-uri, dischete etc., ori desene pe ziduri, garduri etc.. Insulta mai poate fi prin fapte, gesturi si acte care exprima dispret, desconsiderare, batjocura fata de alta persoana. In acest sens pot fi: faptele de a imita in bataie de joc, a scuipa, a saruta in batjocura, a agata un obiect de haina unei persoane, a lua palaria de pe capul    cuiva si a arunca-o in scop de dispret, etc.Modalitati de savarsire a insultei pot fi: insulta directa adica, atunci cand se refera chiar la cel caruia i se comunica nemijlocit (ex. esti betiv, falit, hot etc.); insulta indirecta, adica atunci cand fapta, afirmatia se refera la alta persoana, dar in asa fel incat jigneste si pe cel caruia i se transmite (ex. Sotia ta este o femeie de moravuri usoare, sau o cocota etc.).Insulta poate fi realizata printr-o fapta explicita atunci cand se folosesc cuvinte sau imagini care exprima in chip vadit ceea ce insultatorul vrea sa spuna despre insultat (ex. esti un om de nimic, lipsit de onoare si demnitate), sau implicita, atunci cand din cele spuse sau exprimate de insultator, se deduce ceea ce acesta afirma despre cel insultat (ex.: se da cuiva o porecla sau un nume insultator: Catavencu, Messalina etc.).Insulta poate fi si oblica, respectiv atunci cand ofensatorul vorbind despre el insusi cu titlul de repros, exprima implicit ceea ce vrea sa spuna despre ofensat (de exemplu: «eu nu sunt hot, avar, corupt» etc. sau parintii mei au stiut sa ma creasca etc.). Este necesar ca aceasta fapta sa fie intr-un anumit context, cum ar fi schimbul de replici dintre insultat si insultator.Insulta poate fi agresiva, adica atunci cand este evidenta tendinta de a ofensa, sau mascata atunci cand insultatorul imbraca actiunea sa insultatoare sub aspectul simulat al unei atitudini glumete sau compatimitoare, coborand in chip insidios de la gluma usoara la ironie si de la aceasta la zeflemea sau de la parerea de rau in care abia se schita obiectul compatimirii la afirmatii din cele mai insultatoare.Elementul material al infractiunii de insulta se realizeaza si prin atribuirea unui defect, a unei boli, sau a unei infirmitati care, chiar reale fiind, nu trebuie relevate. A atribui unei persoane un defect, o boala sau o infirmitate, inseamna a-i imputa sau reprosa o stare fizica sau psihica anormala care de cele mai multe ori nu poate fi inlaturata de aceasta. In acest fel, demnitatea victimei poate fi grav afectata de umilinta la care este supusa sau de ridicolul creat in jurul persoanei sale. Nu intereseaza daca defectul, boala sau infirmitatea atribuite sunt reale sau nu. Daca sunt reale ele trebuie sa fie din acelea care nu trebuie relevate260, adica acelea care creeaza o stare de inferioritate, handicap, umilinta, compatimire (orb, surd, mut, schilod etc.).Pentru ca activitatea ofensatoare sa constituie elementul material al insultei, trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) - Sa fie de natura ofensatoare, injurioasa, adica sa fie susceptibila de a atinge onoarea sau reputatia persoanei ori de a o expune la batjocura.

Aceasta insusire, aptitudine poate fi intrinseca cuvintelor, imaginilor, semnelor, gesturilor, etc., intrebuintate, sau poate proveni din modul si imprejurarile in care anumite cuvinte, imagini, semne etc. chiar inofensive au fost exprimate. Un cuvant, o exprimare se considera intrinsec apte de a ofensa (de a atinge onoarea, reputatia sau de a batjocorii) ori de cate ori prin ele se exprima un viciu, un defect, o conduita urata, o situatie umilitoare sau orice alta stare, fata de care, constiinta medie a grupului social manifesta dezgust, respingere sau orice alt sentiment de dezaprobare. Un cuvant, o expresie pot avea aceasta aptitudine intrinseca de a ofensa nu numai atunci cand semnificatia lor proprie exprima un viciu, defect, narav etc. ci, si atunci cand ele au capatat in vorbirea curenta o semnificatie figurata susceptibila de a ofensa (de ex.: cuvintele maimuta, bou, gasca, broasca, hipopotam, ciuma, paparuda etc.). De asemenea, insulta poate rezulta si din acele imbinari de cuvinte, care exprima o apreciere jignitoare, de exemplu: mana lunga (adica hot); butoi spart (betiv); coate goale (calic) etc. Acelasi lucru pentru cuvintele care sunt folosite uneori si intr-un sens peiorativ, pentru a batjocori sau pentru a exprima o parere proasta despre cineva, de ex.: speculant, samsar, cameleon etc. Se considera ca intrinsec susceptibile de a atinge onoarea, toate acele expresii, care fara a arata un viciu, defect etc., ofenseaza prin insasi faptul proferarii lor cum sunt injuriile, sudalmele in anumite situatii. Ceea ce am spus despre cuvinte si expresii se aplica si imaginilor, semnelor sau gesturilor, fie ca ele au o semnificatie proprie ofensatoare, fie ca ele au capatat o astfel de semnificatie simbolica.

b) - Uneori, desi cuvantul, expresia, imaginea, semnul ori gestul nu au o aptitudine intrinseca de a ofensa, totusi modul, cauza, scopul si imprejurarile in care ele au fost exprimate sau efectuate le imprima o atare aptitudine. Un cuvant inofensiv poate cadea ca o grea injurie, atunci cand, el raspunde unei intrebari sau intervine ca o replica (de ex.: cineva intreaba pe altul: ma crezi capabil de fapta cutare (furt, omor, mita etc.) si cel intrebat raspunde: 'da', cuvantul devine desigur insultator. Alteori, modul sarcastic cum este formulata o expresie inofensiva devine o insulta implicita, mai ales daca e insotita si de vreun gest sau daca s-a exagerat in sens invers, tocmai pentru a se subintelege contrariu, de ex.: fiind de fata mai multe persoane, X spune lui Y «daca va face placere, va rog sa veniti in cutare zi la mine», iar Y strambandu-se raspunde «nu obisnuiesc sa frecventez lumea prea bine crescuta». In practica se va tine totdeauna seama de circumstantele in care cuvintele au fost rostite, cum ar fi locul comunicarii, cauza pentru care au fost rostite, de schimbul de cuvinte care le-a precedat, de raporturile care existau intre cel ofensat si ofensator, mobilul comunicarii, in fine tot ceea ce ar putea evidentia sensul adevarat pe care insultatorul a voit sa-l dea cuvintelor sale. (tonul comunicarii, expresia fetei, conjunctura, reactia publicului, etc.). Ceea ce am spus despre cuvinte, "secundum subjectam materiam" si imaginilor, semnelor si gesturilor.

c) - Activitatea insultatoare poate sa priveasca o persoana determinata sau pe un grup determinat de persoane. O insulta care nu se adreseaza nimanui, care vizeaza in general o categorie de indivizi (pe betivi, prosti, escroci etc.) nu poate constitui infractiunea de insulta. Tocmai aceasta deosebeste insulta de satira si pamflet. Potrivit dictionarului Larousse, prin pamflet se intelege o scriere satirica si violenta, cat mai adesea contra religiei, politicii etc. In acelasi dictionar prin satira se intelege o mica poezie in care autorul ataca viciile si ridiculizeaza timpurile sale. In dictionarul de neologisme prin pamflet se intelege o scriere satirica in proza sau in versuri in care sunt infierate atitudini, fapte, conceptii negative; iar prin satira la greci si la romani se intelegea poema dramatica si didactica in care se biciuiau moravurile si ale carei personaje reprezentau satiri; in acelasi dictionar de neologisme se arata ca, prin satira se intelege poezie lirica in care sunt ridiculizate si biciuite anumite defecte, moravuri rele etc. din societate sau scriere, cuvantare etc., cu caracter biciuitor, muscator. Deci, in cazul satirei si pamfletului nu este nominalizata persoana ci moravul, raul social, faptul deviant, viciul etc., avand un caracter educativ, nu insultator la adresa unei persoane. De aceea avem rezerve referitor la definitia data in DEX, conceptului de pamflet, sub aspectul adaugarii fata de celelalte dictionare, ca obiect al pamfletului si «trasaturi de caracter ale unei persoane», deoarece aceasta poate fi o insulta si in special atunci cand persoana nu detine o functie publica. In situatia in care persoana vizata detine o functie sau demnitate publica, iar trasatura de caracter criticata nu este de natura a afecta functia sau demnitatea publica, eficienta lor, atunci fapta poate sa constituie insulta.Cu privire la diferenta dintre pamflet si fapta sau actul insultator, instanta suprema s-a pronuntat astfel : «in speta, articolul in discutie nu este un pamflet cu caracter satiric, ci un articol prin care paritul si-a exprimat in mod public opinia despre infatisarea reclamantei ca femeie, despre calitatea sa de publicist si om de cultura, negandu-i aceste doua din urma calitati, folosind expresii jignitoare, calomnioase si vexatorii, fara ca ele sa fie argumentate prin idei, informatii ori comentarii critice. In aceeasi categorie se incadreaza si expresia «fa» careia paratul i-a atribuit o nota ridicata de jignire sociala si culturala prin opozitia creata intre «doamna» si «fa» inca din titlu. Iata de ce articolul incriminat nu cuprinde o «parere», «o critica literara» exprimata in stil pamfletar, ci cuprinde afirmatii calomnioase si jignitoare cu implicatii grave asupra imaginii publice, reputatiei si demnitatii reclamatei. Folosirea unor artificii literare nu schimba cu nimic caracterul denigrator al afirmatiilor facute prin intermediul presei, intrucat defaimarea unei persoane se poate realiza chiar daca informatia respectiva este prezentata la adapostul convenabil al pamfletului. Fata de violenta evidenta a limbajului folosit de parit, atat in titlu cat si in continutul articolului incriminat, nu se poate retine ca acest articol exprima o critica literara sau un stil literar. Ceea ce prezinta interes general, poate fi criticat daca nu serveste interesul general, fie in mod satiric prin pamflet, fie intr-un mod sobru, exigent prin editorial, comentariu etc. Daca un functionar sau demnitar public se expun ridicolului prin actele sau faptele sale atunci este posibila si justificata criticarea acestora, fie prin pamflet, fie in mod sobru prin editorial , comentariu etc. Ceea ce este criticat trebuie sa fie adevarat, iar modul de efectuare a criticii sa fiecivilizat admis intr-o societate democratica. Determinarea este explicita atunci cand se indica numele sau porecla cunoscuta sau calitatea exclusiva sau bine determinata a unei persoane (primministru, ministrul de la cutare departament etc.) sau a unor persoane (membrii guvernului, completul instantei, membrii unui consiliu de administratie etc.). Determinarea poate fi si implicita. Exista determinarea implicita cand imputarea este adresata direct si personal celui insultat asa ca devine inutila indicarea numelui sau atunci cand afirmarea, se produce in continuarea unor discutii in care fusese vorba de o anume persoana sau atunci cand din toate imprejurarile descrierii faptului se intelege fara echivoc despre cine era vorba. Prezenta persoanei ofensate nu este o conditie pentru existenta infractiunii de insulta, decat atunci cand fapta nu este savarsita in public.

d) - Activitatea ofensatoare sa aiba ca obiect aprecieri, afirmari sau imputari pentru care legea nu permite probarea veritatii lor sau, in cazul cand legea permite aceasta proba, aprecierile, afirmatiile sau imputarile sa fie neadevarate, (in cazul cand s-a facut in scopul apararii unui interes legitim). In cazul in care nu s-a urmarit un interes legitim, aprecierile, afirmatiile sau imputarile chiar daca sunt adevarate constituie insulta daca au atins onoarea, reputatia sau demnitatea persoanei. In proiectul noului cod penal s-a inlaturat conditia interesului legitim pentru a fi admisa proba veritatii. De asemenea, este necesar sa se faca o deosebire intre insulta savarsita cand sunt singuri cel care insulta si cel insultat precum si atunci cand insulta este savarsita intr-un loc public, dar fara prezenta publicului sau in prezenta publicului, ori prin media. Atunci cand insulta este savarsita in public, fapta este mai grava. Aprecierea acestei circumstante agravante este lasata de legiuitorul roman la intelepciunea judecatorului. In alte tari, insulta savarsita in public este pedepsita ca forma agravata a insultei cu pedepse mai severe decat forma simpla.

Al doilea element al laturii obiective a infractiunii de insulta, il constituie urmarea socialmente periculoasa, cauzata de activitatea ilicita - elementul material. Urmarea socialmente periculoasa este consecinta respectiv urmarea cauzata prin «atingerea adusa onoarei ori reputatiei», aspect la care m-am referit, in cele de mai sus. Periculozitatea rezulta din afectarea onoarei persoanei - subiectul pasiv - prin alterarea propriei imagini, care este un drept fundamental al persoanei. Afectarea reputatiei unei persoane lezeaza de asemenea dreptul la propria imagine, imagine «vazuta» si retinuta de public.Urmarea socialmente periculoasa trebuie probata si deci, constatata in materialitatea faptelor prin efectele cuvintelor proferate in imprejurarile concrete. Aprecierea acesteia precum si a faptului daca se impune sau nu sa ceara punerea in miscare a actiunii penale este lasata de legiuitor la dispozitia subiectului pasiv respectiv a celui insultat. Intre activitatea ilicita si urmarea socialmente periculoasa trebuie sa existe un raport de cauzalitate pentru ca in lipsa acestuia nu se poate retine infractiunea de insulta, pentru autorul activitatii ilicite.

e) Insulta este si atunci cand se atribuie unei persoane un defect, o boala sau infirmitate, care chiar reale de-ar fi nu ar trebui relevate. Prin defect se intelege o anormalitate psihica sau fizica (inteligenta redusa, slutenie, deformari de ordin fiziologic, etc.) iar nu vicii cum ar fi alcoolismul, consumul de droguri etc. cu implicatii atat asupra persoanei cat si a societatii.

Folosirea expresiei «nu ar trebui relevate» impune doua considerente :

- se refera numai la unele defecte, boala sau infirmitate care daca ar fi relevate ar crea o stare de inferioritate, compatimire, mila aparand ca o discriminare cu efecte negative asupra confortului psihic al insultatului;

- sunt si anumite boli, defecte sau infirmitati care nu creaza compatimire, inferioritate, ca urmare a conjuncturii in care au fost relevate ; de pilda se afirma despre X ca desi nu vede, are o voce si o ureche muzicala iesite din comun, care l-au consacrat printre marii artisti ai lumii; socotim ca in astfel de situatii nu sunt intrunite elementele constitutive ale infractiunii de insulta. In Codul penal din 1936 prin art.512 alin.2 aceasta forma de insulta era denumita injurie si avea urmatoarea definitie : «este injurie si in cazul cind se imputa sau se reproseaza un defect, boala sau infirmitate, care chiar reale de ar fi, impun compatimire din consideratiuni de umanitate».

3.1.5 Latura subiectiva.

Latura subiectiva a infractiunii de insulta este intentia, sub cele doua forme: intentia directa si intentia indirecta.

Intentia directa in cazul insultei presupune :

a) si-a ales astfel de acte pe care savirsidu-le stie ca-i va produce subiectului pasiv atingere onoarei, reputatiei sau demnitatii, ori il expune la batjocura;

b) intre actele savirsite (cuvinte, imprejurari, cauza, scop, relatii intre insultat si insultator, etc.) si afectarea onoarei, reputatiei si demnitatii unei persoane exista raport de cauzalitate, cunoscut de insultator;

c) insultatorul a dorit si urmarit ca prin faptele sale sa lezeze onoarea, reputatia demnitatea persoanei sau expunerea acesteia la batjocura.

Cunoasterea si folosirea raportului de cauzalitate dintre actele savarsite si urmarile socialmente periculoase, respectiv lezarea onoarei, reputatiei si expunerea la batjocura sa rezulte din faptul notoriu, cunoscut ca astfel de cuvinte, gesturi, imagini, etc., sunt de regula intotdeauna insultatoare prin natura lor aducind atingere onoarei, reputatiei persoanei sau expunerea la batjocura a acesteia.

d) Atunci cand s-au folosit cuvinte, imagini, gesturi, etc., care prin natura lor nu au nimic ofensant, dar care pot deveni ofensatoare prin modul sau din cauza circumstantelor in care folosirea lor s-a produs, va trebui sa se stabileasca si probeze intentia de a atinge onoarea sau reputatia ori de a batjocori, din complexul imprejurarilor in care faptul a fost savarsit

In cazul intentiei directe, este necesar ca subiectul activ sa fi dorit si urmarit ca prin faptele savarsite sa aduca atingere onoarei si reputatiei subiectului pasiv. Vinovatie poate exista si atunci cand fapta este savarsita cu intentie indirecta, adica, insultatorul prevede ca va atinge onoarea si reputatia subiectului pasiv si desi nu urmareste aceasta, accepta posibilitatea producerii urmarii socialmente periculoase. In cazul intentiei indirecte, scopul si mobilul faptei este altul decat insulta. In literatura de specialitate s-a sustinut ca in cazul intentiei indirecte, mijlocul sau mobilul nu intereseaza si deci, insulta ar exista, cu exceptia a doua situatii la care ne vom referi in cele ce urmeaza.

3.1.6 Situatii speciale in care nu se raspunde penal pentru insulta, altele decit cauzele care inlatura caracterul penal al faptei sau raspunderea penala

In afara cauzelor care inlatura caracterul penal al faptei sau raspunderea penala, prevazuta expres de Codul penal, mai sunt si alte situatii in care nu se raspunde penal pentru insulta.

Cunoasterea cazurilor in care nu se raspunde penal pentru insulta, ii da agentului media, curajul, competenta si eficienta necesara, in realizarea nobilei sale misiuni, cat si a dreptului oricarui cetatean la informatie ori a dreptului la apararea sau a altor drepturi. In cazul intentiei indirecte, deci atunci cand mobilul si scopul este altul decat insulta pot fi unele situatii in care faptuitorul nu raspunde pentru insulta, astfel:

a) Socotim ca nu constituie insulta, imputarea sau afirmatia ce se face oral sau in scris de catre parti sau reprezentantii lor, cu ocazia dezbaterilor care au loc inaintea unei autoritati ori inaintea unei instante judecatoresti, daca acea imputare sau afirmare era in legatura cu obiectul dezbaterii si necesara cauzei. In aceasta situatie, imunitatea se justifica pe consideratii de ordin politicosocial, respectiv ca partile trebuie sa aiba deplina libertate pentru a-si apara interesele lor si pentru a convinge pe cei chemati sa solutioneze o cauza in mod drept si in spiritul adevarului. Este posibilitatea persoanei de a-si realizadrepturile prevazute si garantate de Constitutie, respectiv dreptul la aparare si dreptul de acces liber la justitie. S-a spus, pe drept cuvant, ca o aparare viguroasa este inerenta cauzelor drepte, cine se apara timid face impresia ca nu are dreptate. Potrivit art. 33 al. ultim din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea si exercitarea profesiei de avocat, "Avocatul nu raspunde penal pentru sustinerile facute oral sau in scris, in fata instantei de judecata sau a altor organe, daca aceste sustineri sunt in legatura cu apararea si necesare cauzei ce i-a fost incredintata". Daca avocatului ii este permisa o astfel de aparare, este normal ca si partilor in proces sa le fie permisa, in vederea realizarii dreptului la aparare consacrat in Constitutie. Dar, credem noi ca atat avocatul cat si partea, atunci cand sunt intr-o emisiune radio-tv si fac afirmatii in conditiile art. 205 din Codul penal, nu sunt exonerati de raspundere penala pentru insulta, deoarece sunt in afara cadrului judiciar, prevazut de lege.

Pentru a exista o astfel de imunitate sunt necesare a fi indeplinite urmatoarele conditii:

. Imputarea sau afirmarea sa se fi facut in cadrul unei dezbateri inaintea autoritatii sau instantei judecatoresti ori disciplinare competente; dezbaterile trebuie sa fie numai acelea care se desfasoara potrivit legii, in cadrul unei proceduri legale.

. Prin autoritate intelegem un organ al statului investit cu competenta desfasurarii unor proceduri de solutionare a unor cauze (autoritati administrative sau alte autoritati jurisdictionale).

. Prin instanta se intelege orice instanta judecatoreasca, penala, civila, administrativa, comerciala etc.)

. Imputarea sau afirmarea sa fie facuta numai de parti sau reprezentantii lor; prin parti se inteleg persoanele ale caror interese formeaza obiectul dezbaterilor, reclamant, parat, chemat in garantie, intervenient, inculpat, parte civila, parte responsabila civilmente, cercetat disciplinar etc.; prin reprezentanti se inteleg: avocati, consilieri juridici delegati, alti reprezentanti imputerniciti in acest sens, inclusiv procurorul.

. Aceasta imunitate priveste numai acele imputari sau afirmari care au legatura cu obiectul dezbaterii si sunt necesare cauzei; pentru orice alte imputari sau afirmari, fapta poate constitui infractiunea de insulta; se considera ca afirmarea sau imputarea are legatura cu cauza dedusa judecatii atunci cand acestea vizeaza cauzalitatea faptelor deduse judecatii sau imprejurarile savarsirii acestora. Imputarea sau afirmarea este necesara ori de cate ori conduce la clarificarea cauzei (faptelor deduse judecatii) sau la inlaturarea unui element care contribuie la crearea unei situatii false de natura a stanjeni descoperirea adevarului. Desigur, nu sunt socotite ca interesand solutionarea cauzei: imputarile si afirmarile ofensatoare aduse judecatorilor care judeca, functionarilor autoritatii care rezolva cauza, membrilor comisiilor disciplinare, sub pretext ca au fost inspirate de nevoia apararii, si astfel nu vor beneficia de imunitate, acestea putand aparea sub aspectul infractiunii de ultraj, fapta ce se sanctioneaza mai grav decat insulta simpla.

b) De asemenea, nu se considera insulta, dojana pe care o persoana o face alteia in exercitiul dreptului de corectie si de disciplina

Imunitatea se justifica pe considerentul ca, in opera de educare si instruire, in mod firesc cei care se straduiesc sa realizeze aceasta opera sunt deseori nevoiti sa faca imputari si aprecieri prin care se releva defectele, faptele urate, apucaturile reprobabile, a acelora pusi sub autoritatea lor, fiindca numai in chipul acesta, criticand, dojenind si dezaproband acele defecte ii aduc pe calea cea buna.

Conditiile acestei cauze de neraspundere credem ca ar fi:

. existenta unui raport actual si legal de supunere, intre cel care a facut imputarea sau afirmarea dojenitoare si cel caruia i-a fost adresata, adica sa izvorasca dintr-un drept de corectie sau disciplinar pe care il au parintii, tutorii, persoanele carora acestia le-au incredintat ingrijirea sau supravegherea unui minor, profesori fata de elevi, patronul sau maistrul fata de ucenic, in fine orice persoana care in mod legal are sub ingrijire un minor;

. persoanele care au "drept de disciplina" sunt de asemenea cele enumerate mai sus, la care se mai adauga orice alta persoana care in mod legal este investita sa ia sau sa avizeze masuri de ordin disciplinar fata de o alta persoana (de ex.: superiorul ierarhic fata de inferiorii sai, presedintele instantei fata de persoanele din sala de sedinta etc.);

. dojana sa constea in afirmari ori imputari care ar putea consta cel mult intr-o insulta, nu si calomnie, fapta care este mult mai grava;

. dojana sa fie facuta numai in exercitiul dreptului de corectie sau disciplina, aceasta sa fie rezonabila si in scopul excusiv al educarii, instruirii;

. cand dojana este facuta in public, poate fi apreciata ca insulta, daca nu este necesara si oportuna.

c) De asemenea, nu va exista infractiune in cazul autoinsultei nici chiar daca terte persoane contribuie sau colaboreaza cu autorul. Onoarea este ocrotita ca o valoare sociala (relatio ad alteros) si nu in raport cu valoarea pe care io atribuie individul izolat, adica fata de propria sa persoana. Chiar daca autoofensarea ar avea indirect repercusiuni asupra familiei autorului sau unor terti, nu va exista nici o infractiune. Daca autodenigratorul implica direct si alte persoane in aceste dezvaluiri dezonorante va exista infractiunea de injurie sau calomnie in raport cu persoanele vizate. Nu exista infractiune nici in cazul recomandarilor de serviciu, sau «caracterizarilor» cerute de cei interesati de la organe oficiale sau chiar de la persoane particulare. Solicitantul nu se poate considera ofensat daca in aceste documente se arata o situatie reala oricit ar fi de critica la adresa sa fara sa se foloseasca expresii neconvenabile si daca nimeni in afara de cel interesat nu a cunoscut continutul referintei ori caracterizarii. Daca scrisorile de recomandare contin fapte neadevarate, de natura sa produca consecinte juridice, cum ar fi refuzul angajarii, cel lezat se poate plange pentru savarsirea infractiunii de fals in inscrisuri sub semnatura privata, prevazut de art. 290 din Codul penal.

d) De asemenea, daca insulta se produce in urma atitudinii sau conduitei provocatoare a celui insultat instanta poate lua in considerare aceasta ca o circumstanta atenuanta legala (art. 73 lit. 'b' din Codul penal). O astfel de dispozitie era prevazuta in art. 521 din Codul Penal Carol al II-lea prin care era reglementata scuza provocarii, dar nu ca o circumstanta atenuanta, ci ca o cauza care inlatura caracterul penal al faptei. In temeiul art. 76 lit. 'f' teza a II-a din Codul penal actual, in cazul scuzei provocarii, pedeapsa pentru insulta se poate reduce pana la o amenda care nu poate fi mai mica de 1.500.000 lei. Conditiile aplicarii acestei circumstante atenuante respectiv a reducerii pedepsei ce se poate diminua pana la minimum de 1.500.000 lei275, sunt:

. imputarea sau afirmatia sa fie calificata insulta;

. insulta sa se fi produs in urma atitudinii sau conduitei provocatoare a celui insultat;

. insulta sa fie ca urmare numai a atitudinii sau conduitei provocatoare a insultatului.

Ratiunea pentru care legea da posibilitatea ca insultatorul sa beneficieze de clementa este starea sufleteasca sub imperiul careia el a proferat insulta, stare sufleteasca provocata de atitudinea sau conduita celui insultat. Curtea Europeana, aplicand Conventia Europeana a Drepturilor Omului, a mers pana la exonerarea de raspundere penala a insultatorului in cazul in care acesta a savarsit fapta ca urmare a provocarii si nu a depasit limitele acesteia. Astfel in cazul Oberschlick versus Austria din 1 iulie 1997 (Rapoarte 1997 - IV, 8.33), Curtea a decis ca autoritatile austrice au incalcat art. 10 din Conventie cand l-au condamnat pe un ziarist pentru motivul ca-l numise pe un politician austriac idiot ca urmare a provocarii acestuia. Pentru Curte, omul politic in cauza «intentionase in mod clar sa fie provocator si in consecinta sa starneasca reactii puternice». In consecinta, in timp ce «cuvintele reclamantului ( . ) pot fi desigur considerate ostile, acestea nu au constituit, din acea cauza, un atac gratuit la persoana, deoarece autorul a furnizat o explicatie inteligibila si obiectiva pentru declaratia sa, derivata din insusi discursul omului politic respectiv ( . )». Curtea a considerat ca expresia «idiot» (Trottel) «nu pare disproportionata fata de indignarea provocata in mod constient», de catre omul politic prin discursul sau. Avand in vedere faptul ca prin Legea nr. 30/1994 Romania a aderat la Conventia Europeana a Drepturilor Omului si ca, potrivit art. 20 din Constitutie, aceasta Conventie are prioritate fata de legile interne in domeniul drepturilor omului, socotim ca scuza provocarii apare nu ca o circumstanta atenuanta ci ca o cauza care inlatura raspunderea penala. Prin proiectul noului Cod penal ar putea fi rezolvat acest conflict de lege in favoarea Conventia Europeana a DrepturilorOmului.

In cazul insultarii reciproce, primul poate fi raspunzator iar al doilea poate invoca scuza provocarii, daca sunt indeplinite anumite conditii de proportionalitate, inevitabilitate, atitudine sau conduita nedrepte, provocatoare ; insulta sa se fi produs imediat ca urmare a atitudinii sau conduitei provocatoare, sa fie reflexa, spontana. In acest sens, in literatura de specialitate Vintila Dongoroz arata : « este un fenomen atat de firesc, atat de omenesc, ca unui cuvant agresiv si ofensator sa i se raspunda cu aceeasi moneda, incat replica se produce in cele mai multe cazuri intr-un chip aproape reflex, iar substanta ei se adapteaza spontan actului provocator » . Ofensa prin replica imediata, spontana, reflexa, proportionala, determinanta (provocata) are un caracter complex, constituind atat o aparare legitima cat si o reprimare de regula admisa. «Cand doua persoane isi adreseaza reciproc imputari sau afirmatii de natura a atinge onoarea, se realizeaza deci sub forma extrajudiciara, primitiva dar reala, un act de justitie», arata V. Dongoroz. Chiar faptul ca leguitorul a lasat cercetarea si judecarea la aprecierea partii vatamate, care poate sau nu sa formuleze plangerea prealabila, inseamna ca a admis unele forme extrajudiciare de rezolvare a conflictului intre parti in cazul insultei : «primul ofensator (provocatorul) isi primeste de indata pedeapsa prin replica celui ofensat, ofensa cuprinsa in aceasta replica a provocat-o el insusi si deci nu are de ce a se plinge. Al doilea ofensator (replicantul) isi face singur dreptate prin replica sa ofensatoare insa ofensa pe care el o aduce celuilalt, constituind o satisfactie imediata pentru el, devine implicit un act de reprimare pentru celalalt». - arata V. Dongoroz. Este de observat ca daca replica insultatoare nu este data imediat ci ulterior, credem ca nu mai sunt motive care sa justifice scuza provocarii.

e) Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta.

3.1.7 Proba veritatii in cazul infractiunii de insulta

Prin proba veritatii sau proba adevarului, in sensul art. 207 din Codul penal se intelege stabilirea pe baza de probe indubitabile in fata instantei, ca cele afirmate sau imputate sunt reale, adevarate. Spre exemplu: cel acuzat de insulta probeaza in fata instantei ca afirmatia sa cum ca, primarul X si-a angajat rudele la primarie practicand «nepotismul», este reala deoarece, cei trei sefi ai serviciilor importante angajati de primar sunt rude de gradul 2 si 3 ale acestuia si au fost numiti fara concurs. Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, numai daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim (art. 207 din Codul penal actual). Potrivit art. 517 din Codul penal Carol al II-lea «acela care a facut proba nu este culpabil de calomnie sau injurie» fara a fi conditionata de existenta unui «interes legitim». Observam ca, potrivit art. 207 din Codul penal actual proba veritatii este admisa numai daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim, deci nu in toate cazurile cum prevedea Codul penal «Carol al II-lea». In proiectul noului cod penal, s-a inlaturat conditionarea admisibilitatii probei veritatii de existenta unui interes legitim atunci urmarit prin savirsirea faptei. In astfel de situatie ar trebui sa se reincrimineze infractiunea de defaimare, pentru a apara viata privata intima, familiala si dreptul la propria imagine, pentru faptele care nu constituie nici insulta si nici calomnie dar nu trebuie aduse la cunostinta publicului. Potrivit Codului penal actual adevarul faptelor afirmate sau imputate nu constituie intotdeauna un temei pentru inlaturarea caracterului infractional al afirmatiei sau imputarii deci, a infractiunii de insulta. Intr-o societate civilizata, functioneaza o interdictie generala de a atribui unor persoane un defect, o boala sau o infirmitate, care reale de ar fi, nu ar trebui relevate. De asemenea, ca regula generala nu este admisa atingerea onoarei ori reputatiei unei persoane, prin cuvinte, gesturi sau orice alte mijloace, decat numai daca sunt indeplinite cumulativ doua conditii: sunt reale si fapta a fost determinata de apararea unui interes legitim. S-ar parea ca, in aceasta materie, valoarea sociala a adevarului este depasita - in aprecierea legiuitorului - de valoarea sociala a bunei convietuiri (a intelegerii dintre oameni, a respectului reciproc). Aceasta valoare sociala a bunei convietuiri ar aparea in aceeasi masura agresata prin orice afirmatie denigratoare, fie adevarata sau mincinoasa. Admiterea probei veritatii este o legitima aparare speciala a celui care ataca, pe drept, ceva in apararea unui interes legitim.

Conditiile admiterii probei veritatii potrivit Codului penal actual sunt

. sa existe un interes legitim urmarit prin savirsirea faptei de insulta;

. afirmatia denigratoare sa fi fost facuta pentru a apara acest interes legitim;

. afirmarea sau imputarea sa nu se refere la fapte pentru care a fost achitat, sau pentru care a intervenit reabilitarea prin hotariri judecatoresti definitive sau prin puterea legii in cazul reabilitarii.

. proba veritatii sa nu se refere la un "defect, boala, sau infirmitate care chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate".

Prin "interes legitim" se intelege "interesul proteguit de lege, interes temeinic si serios, a carui aparare, justifica darea in vileag a realitatii afirmatiei sau imputarii facute". 'Constitutia si legile nu apara si nu garanteaza orice interese, ci numai acele interese care se intemeiaza pe drept, pe cutuma, in general pe izvoarele de drept'.Calificarea interesului legitim ca un interes "aparat de lege" poate aparea ca fiind mai restransa decat ar implica semnificatia reala a notiunii de "legitim", caci legitim nu este numai ceea ce e aparat de lege. Notiunea de "legitim" se subsumeaza si altor valori decat cea a legalitatii. Dezideratele morale, aspiratia catre buna convietuire in societate, anumite obiective de politica interna sau externa de natura a promova interesele sau prestigiul tarii sau bunastarea cetatenilor, onestitatea in treburile publice, inlaturarea minciunii sau fatarniciei, fiecare dintre aceste sfere de valori si altele asemanatoare pot sta la baza unui interes considerat legitim. In acest sens, in literatura juridica s-a aratat: «Legea nu explica ce se intelege prin interes legitim. Va exista un asemenea interes ori de cate ori este vorba de ocrotirea unor valori importante materiale sau morale ale societatii noastre». De pilda, credem ca s-a urmarit un interes legitim atunci cind s-a vizat : a) asigurarea unei cit mai bune alegeri sau numiri pe functii si demnitati publice dintre cei care candideaza sau concureaza ; b) asigurarea suprematiei Constiutiei, a ierarhiei actelor juridice si a respectarii acestora ; c) prevenirea abuzurilor in functionarea puterilor, a structurilor acestora precum si a functionarilor si demnitarilor publici ; d) viata publica a functionarilor si demnitarilor publici, ori aspecte din viata privata a acestora care daca ar fi adevarate ar afecta modul de indeplinire a unui serviciu public ; e) satisfacerea cererii exprese a celui insultat sa se faca proba veritatii de catre insultator, si altele. Nu vom mai insista pe conceptul de interes legitim, deoarece in proiectul noului cod penal s-a scos conditia admisibilitatii probei veritatii de apararea unui interes legitim. Interesul legitim invocat pentru a face admisibila proba veritatii poate fi al aceluia care a facut afirmatia considerata insultatoare, dar poate fi si al altcuiva, oricine ar fi acesta si poate fi al intregii societati sau al unei colectivitati din aceasta societate. Gasim si aici analogie cu legitima aparare folosita in fata unui atac material (art. 44 din Codul penal) care poate fi exercitata pentru a se apara pe sine, pe oricine altcineva sau un interes general. Interesul legitim credem ca presupune: un interes public, dar si un interes privat, daca sunt legitime.O problema mai delicata, pe care o ridica aplicarea art. 205 din Codul penal, se refera la posibilitatea ca prin dezvaluirea facuta sa fie intradevar aparat interesul, considerat legitim, care a fost primejduit sau vatamat. In general, intre interesul unei persoane, de pe o parte, si comportarile negative, condamnabile, infamante ale altei persoane, pe de alta parte, se desemneaza o anumita eterogenitate de structura, componenta si semnificatie. Cum se poate oare apara un interes al unei persoane, prin dezvaluirea comportarii altei persoane? S-ar parea ca elementul activ al acestei forme de aparare il constituie insusi faptul ca un numar de persoane iau cunostinta de comportarea dezvaluita. Se contureaza in primul rand o forma de sanctiune morala rezultata din faptul ca, anumite comportari incorecte ajung la cunostinta membrilor societatii si ca acestia isi formeaza o anumita parere despre persoana in sarcina careia sunt puse asemenea comportari. Dar, mai mult decat atat, parerea astfel formata va putea influenta negativ prestigiul persoanei respective si consideratia ce i se acorda in societate, determinand uneori anumite reactii concrete, dezavantajoase pentru aceasta persoana. De aici pot decurge consecinte de natura a sprijini interesul legitim a carui aparare a determinat dezvaluiri denigratoare. Astfel, atunci cand o femeie casatorita afirma in public, despre o alta femeie ca aceasta are comportari imorale si ca intretine relatii intime cu sotul sau - al aceleia care face dezvaluirile - prin aceasta ea intelege sa-si apere propria familie de la destramare si sa determine incetarea relatiilor adulterine intre sotul sau si acea femeie. Desi, de cele mai multe ori acest obiectiv nu este realizat, totusi apararea unui interes legitim se invedereaza si proba veritatii isi gaseste temeiuri pentru a fi admisa. Legea nu cere ca interesul legitim sa fi fost, in mod efectiv, aparat de vatamarea cu care era amenintat sau pe care au suferit-o, ci numai ca la baza dezvaluirilor denigratoare sa fi existat aceasta justificare morala a necesitatii ca interesul sa fie aparat si sa mai fi existat o anumita vocatie a dezvaluirilor defaimatoare de a folosi acestei aparari. Existenta unei asemenea vocatii ramane o problema de fapt, pe care instantele urmeaza sa o solutioneze de la caz la caz. Conexiunile mai accentuate sau chiar mai putin accentuate intre interesul legitim, pe de o parte si faptele dezvaluite, pe de alta parte, vor furniza criteriile pentru a stabili aceasta vocatie si implicit pentru a considera admisibila proba veritatii.Administrarea probei veritatii se face intr-un cadru strict limitat de lege. Astfel se admite sa se probeze, numai realitatea faptelor afirmate sau imputate, insultatoare. Intrucat textul art. 207 din C. pen. serefera la proba veritatii, adica a adevarului faptelor imputate, afirmate, aceasta proba nu poate fi extinsa la aspecte conexe, adiacente sau derivate. Astfel, nu se poate solicita ca sub aspectul probei veritatii sa se admita probarea starii de eroare a insultatorului cauzata de dezinformare, de credinta ca ceea ce afirma sau reprosa este adevarat, adevar rezultat din «probele» si indiciile pe care le avea. Probarea starii de eroare poate fi solicitata atunci cand se invoca lipsa de vinovatie, pe motivele inexistentei laturii subiective adica a intentiei. Cu privire la efectele administrarii probei veritatii se mai poate adauga urmatoarele: fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie ceea ce implica inlaturarea caracterului penal al acesteia. S-ar parea ca legiuitorul asimileaza, si din acest punct de vedere, ceea ce am considerat mai sus ca o legitima aparare morala cu legitima aparare fizica, considerand riposta in fata agresiunii morale la fel de indreptatita ca si riposta in fata agresiunii fizice. Iar efectul juridic este in ambele cazuri acelasi, inlaturarea caracterului penal al faptei. In situatia in care nu s-a probat adevarul celor imputate, procesul penal va continua pana la infaptuirea raspunderii penale, a insultatorului. Probarea adevarului faptelor imputate trebuie sa fie neindoielnica sa nu existe vreun dubiu ca cele imputate nu ar fi adevarate. Se stie ca exista o regula admisa in practica judiciara respectiv, «orice dubiu se interpreteaza in favoarea inculpatului». Sa presupunem ca in procesul de materializare a probei veritatii, apare un dubiu cu privire la adevarul faptelor a caror afirmare ar putea constitui insulta. Intr-o asemenea situatie, in care exista dubiu cu privire la adevarul faptelor pe care inculpatul le-a afirmat despre persoana vatamata, se aplica oare procedeul de apreciere a probelor potrivit caruia dubiul se interpreteaza in favoarea inculpatului?.Interpretarea dubiului in favoarea inculpatului isi gaseste fundamentarea in regula conform careia o persoana nu poate fi condamnata pentru o fapta penala daca aceasta fapta nu este dovedita in mod clar si complet prin probele administrate in cauza. Din aceste probe trebuie sa rezulte cu certitudine ca fapta a fost savarsita. Daca dovezile produc doar indoiala si nu certitudine, fapta nu se poate considera dovedita. Actul judiciar al condamnarii se bazeaza pe stabilirea certa a adevarului, iar ceea ce este invaluit in nesiguranta nu poate constitui adevar. Asadar interpretarea dubiului in favoarea inculpatului nu constituie o buna-vointa acordata acestuia, un avantaj de care se bucura doar pentru ca are calitatea de inculpat, ci este consecinta logica a imprejurarii ca faptele ce i se pun in sarcina, nu au fost dovedite. Caci, repetam, nu pot fi considerate dovedite fapte asupra carora exista indoiala. Acest principiu se aplica atunci cand o imprejurare de fapt este invocata de inculpat in apararea sa. Indoiala asupra existentei acestei imprejurari releva ca ea nu a fost dovedita si ca, deci, ea nu poate opera cu efectul juridic ce-ar fi venit, in favoarea inculpatului daca fapta ar fi fost dovedita. In acest sens s-a decis ca, indoiala cu privire la starea, situatia sau imprejurarea invocata de inculpat in sprijinul sustinerii sale, ca se afla intr-o eroare de fapt nu echivaleaza cu dovada erorii de fapt si nu produce efectele acesteia. Aceleasi norme de interpretare se vor aplica si in materie de proba veritatii. Indoiala cu privire la adevarul faptelor afirmate sau imputate nu va putea fi interpretata in favoarea inculpatului. De altfel, textul articolului 207 C. pen. are o redactare categorica «Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie» (s.n.). Dar, daca exista indoiala cu privire la adevarul faptei afirmate inseamna ca proba veritatii nu s-a facut, astfel incat conditia categorica ceruta de text nu a fost indeplinita.

3.1.8 Cazurile cand nu poate fi admisa proba veritatii

Credem ca in actuala reglementare a Codului penal proba veritatii nu poate fi admisa in urmatoarele situatii:

a. cand fapta nu a fost savirsita in scopul apararii unui inters legitim;

b. cand s-a atribuit unei persoane un defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate;

c. cand faptele imputate sau afirmate au fost stabilite prin hotarire judecatoreasca definitiva sau cind a intervenit reabilitarea judecatoraesca sau de drept.

Cu privire la primul caz am prezentat considerentele mai sus, fapt pentru care nu vom mai insista. In ceea ce priveste insulta prin imputarea unui defect, boala sau infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate, vom mai face numai unele observatii in completarea celor mai sus aratate. Legiutorul in mod expres a interzis proba veritatii, pentru defectele, bolile sau infirmitatile reale, dar care nu ar trebui relevate, deoarece prin aratarea acestora se afecteaza psihic persoana lasind impresia unei discriminari, impunind compatimire din consideratii de umanitate. Cu alte cuvinte, cand un defect, boala sau infirmitate sunt de asa natura incat din punct de vedere umanitar (al consideratiunii ce se cuvine omului nenorocit) impun compatimire, nu este permis a se aduce jugnire celui atins de aceste stari reamintindu-i-se sau denuntand altora defectul, boala sau infirmitatea cu intentia de a umili sau batjocori. Defectul, boala sau infirmitatea sunt intim legate de dreptul la viata privata al persoanei, iar comunicarea publica a acestora nu se poate face decit cu consimtamintul persoanei in cauza. Comunicarea in public sau la alta persoana a defectului, bolii sau infirmitatii, poate sa-i altereze imaginea la care are dreptul persoana si pe care si-a format-o si doreste sa o pastreze. In cazul cand faptele imputate sau afirmate au fost stabilite prin hotarire judecatoreasca definitiva, sau a intervenit reabilitarea nu este admisa proba veritatii contra acestora pentru ca s-ar incalca alte principii de drept, cum ar fi principiul autoritatii lucrului judecat, s. a. De asemenea, proba veritatii ar fi un non sens, in cazul achitarii    definitive ca nevinovat a insultatului, fiindca ar insemna sa se permita incercarea pe alta cale de a dovedi ca existent un fapt in pofida hotaririi de achitare care a constatat ca faptul nu exista. Principiul autoritatii lucrului judecat respectiv al hotararii prin care s-a stabilit ca faptele imputate sau afirmate nu exista, face ca proba veritatii sa fie inadmisibila. Aceasta este regula inadmisibilitatii probei veritatii in caz de achitare, regula de la care sunt si unele exceptii de admitere, cand achitarea a fost hotarata pentru ca :

a. fapta nu este prevazuta de legea penala, dar ea exista si are caracter insultator;

b. faptei ii lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii; de pilda intentia atunci cand se sanctioneza penal numai fapta savarsita cu intentie ; cand fapta a fost dezincriminata ca infractiune; lipsa prejudiciului in cazul infractiunilor de prejudiciu, etc .;

c. lipseste plangerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea in miscare a actiunii penale;

d. a intervenit amnistia sau prescriptia; in cazul amnistiei sau prescriptiei raspunderii penale, infractiunea a existat dar autorul, complicele sau instigatorul nu mai raspund penal ; depinde in ce faza a intervenit amnistia pentru a sti daca ceea ce i se imputa a fost stabilit ca existent sau inexistent ; de pilda daca amnistia a intervenit inainte de condamnarea definitiva, atunci fapta de a i se spune hot, puscarias, condamnat, este insulta si trebuie admisa proba veritatii prin care se probeza ca nu a fost condamnat si ca nu a executat vreo pedeapsa cu inchisoare (chiar daca a fost achitat pe motiv de intervenire a amnistiei).

In aceste situatii proba veritatii nu mai este juridic inadmisibila fiindca ea nu contrazice autoritatea de lucru judecat, ci dimpotriva rezulta din chiar hotarirea judecatoreasca, care a recunoscut faptul.

In anumite situatii chiar hotararea judecatoreasca de achitare, constituie dovada savarsirii unei fapte imputate, alta decat o infractiune, prin insulta, atunci cand:

a. a fost achitat pentru motivul ca fapta desi exista, nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni fiind sanctionat administrativ de instanta pentru o alta fapta, ce poate constitui tot insulta;

b. a fost achitat pentru ca fapta nu intruneste unul din elementele constitutive ale infractiunii, constituind contraventie ce poate fi obiect al insultei ( de pilda i se reproseaza cuiva ca obisnuieste ca pe stadioane sa faca acte, gesturi, indecente ce provoaca indignarea cetatenilor fiind cercetat de politie ; insultatul aduce in apararea sa hotararea instantei prin care a fost achitat pentru savarsirea infractiunii de ultraj contra bunelor moravuri si tulburarea linistii publice prevazuta de art.321 din Codul penal) ; in replica insultatorul arata ca insultatul a savarsit contraventia prevazuta de art.2 pct.1 din Legea nr.61/1991 republicata, sesizand organele de politie pentru a-i aplica amenda.

In ceea ce priveste ordonanta de scoatere de sub urmarire penala sau rezolutia de neincepere a urmaririi penale dispuse de procuror, legiuitorul nu distinge, dar credem ca nu pot fi asimilate autoritatii lucrului judecat si proba veritatii poate fi admisa cand solutiile date de procuror prin «Ordonanta» sau «Rezolutie» au fost confirmate de instanta in urma atacarii acestora, atunci problema se rezolva plecind de la principiul autoritatii lucrului judecat. Consideram ca de regula atunci cand se imputa o fapta penala pentru care a interveni reabilitarea, regula trebuie sa fie inadmisibilitatea probei veritatii, deoarece fapta imputata a existat, dar prin efectul legii, autorul a fost reabilitat si nimeni nu-i mai poate reprosa existenta infractiunii imputate. Potrivit art.133 din Codul penal reabilitarea, fie legala sau judecatoreasca, face sa inceteze decaderile si interdictiile, precum si incapacitatile care rezulta din condamnare. Reabilitarea are loc de drept in cazul condamnarii la amenda sau la pedeapsa inchisorii care nu depaseste un an daca in decurs de 3 ani condamnatul nu a savarsit nici o alta infractiune. Ratiunea pentru care nu trebuie admisa in acest caz proba veritatii este ca pentru o persoana reabilitata se considera ca societatea i-a sters trecutul sau infractional si nimanui nu-i este ingaduit sa-l mai reinvie. Reabilitarea este o posibilitate de reintegrare morala in societate. Desigur in cazul reabilitarii veracitatea faptului imputat e netagaduita, ea rezultind din insasi condamnarea pe care a suferit-o reabilitatul incit propriuzis nu probarea adevarului este interzisa, fiindca acest adevar este deja probat, ci este interzis a se mai vorbi de fapta celui reabilitat, asa ca in realitate proba exista, dar ea este inoperanta. Proba veritatii este inadmisibila si atunci cand insultatorul pretinde ca achitarea sau reabilitarea a intervenit ulterior savarsirii faptei, iar el stia ca insultatul a savarsit infractiunea imputata. Aceasta tine de latura subiectiva, in sensul de a sti daca insultatorul a fost sau nu in eroare de fapt cu privire la daca si cand a intervenit achitarea sau reabilitarea insultatului. Credem ca chiar in situatia cand hotararea judecatoreasca definitiva de achitare sau de reabilitare sunt susceptibile de atac prin caile extraordinare prevazute de procedura (contestatia in anulare, revizuirea si recursul in anulare) nu poate fi admisa proba veritatii ci instanta ar putea suspenda cauza pina la judecarea caii extraordinare de atac. In astfel de situatii proba adevarului apare ca o cale indirecta deoarece credem ca o hotarire judecatoreasca definitiva nu poate fi desfiintata pe alta cale decit caile extraordinare de atac.

3.1.9 Particularitatile probei veritatii in materia insultei prin presa

Revenim la distinctia pe care am mai semnalat-o, intre ipoteza in care afirmatia denigratoare, aparuta in presa, apartine unei persoane ce nu activeaza in mass-media si ipoteza in care o asemenea afirmatie are ca autor un agent media, incluzand in sfera agentilor media pe toti aceia care activeaza in cadrul mijloacelor de informare in masa. In prima ipoteza, cel ce a folosit presa ca mijloc de a raspandi afirmatiile sau imputarile denigratoare - fie in cadrul unui interviu, fie printr-o scrisoare adresata unui organ de presa, fie folosind dreptul la replica etc. - se situeaza in legatura cu proba veritatii, in cadrul general expus mai sus, aplicabil oricarei persoane invinuite de insulta. In aceasta ipoteza imprejurarea ca actele insultatoare au aparut in presa nu modifica nici conditiile si nici efectul probei veritatii, asa cum acestea au fost prezentate mai sus.Cand este vorba de ziarist si in general de orice persoana care activeaza in mass-media - situatia apare mai nuantata astfel:

a) Reamintim ca art. 31 alin. 1 din Constitutie prevede, in mod expres, dreptul persoanei de a avea acces la orice informatie de interes public, iar aliniatul 4 al aceluiasi articol stabileste obligatia mijloacelor de informare in masa, publice sau private, de a asigura informarea corecta a opiniei publice. Se poate sustine ca, intre informatiile de interes public se inscriu si cele privitoare la comportamentul unor persoane cu o prezenta sociala semnificativa, mai ales cand este vorba de persoane cu inalte demnitati si functii in structurile statului sau care au o activitate ancorata in domenii de interes general. Comportarea certata cu morala, cu cinstea, cu loialitatea a demnitarilor si functionarilor publici poate influenta in mod negativ derularea vietii social-politice si poate compromite interese majore ale intregii societati. De aceea, aspectele de acest fel ale comportarii unor persoane au vocatia de a se inscrie intre informatiile pe care cetatenii tarii se cuvine sa le cunoasca respectiv asa-zisele informatii de interes public. Pentru ca, pe de o parte, sub influenta opiniei publice, sa se ia masuri de inlaturare a unor asemenea persoane din pozitiile pe care le ocupa, iar pe de alta parte, sa se stavileasca - prin insasi temerea de dezvaluire publica - tendinta unor astfel de persoane catre profituri incorecte, coruptie, minciuna, fatarnicie, promovarea incompetentei, abuzuri, etc. In asemenea conditii, interesul legitim aparat prin astfel de dezvaluiri apare ca decurgand din insusi rolul si scopul activitatii de presa, asa cum este conturat in textele constitutionale mentionate mai sus. Este vorba de un interes legitim al intregii societati pe care presa il are in vedere si il apara prin informatiile de acest fel pe care le obtine si furnizeaza opiniei publice. Ca atare, una dintre conditiile pentru a se admite proba veritatii - apararea unui interes legitim - ar fi indeplinita atunci cand s-ar solicita proba veritatii pentru o asemenea afirmatie facuta in presa de un agent media. Aceasta ar fi regula. Dar, ca orice regula si aceasta ar avea unele exceptii. Asemenea exceptii ar apare atunci cand informatia denigratoare, s-ar referi la fapte, situatii sau persoane fara nici o contingenta cu interesele generale ale societatii sau cand desi vizeaza demnitati sau functii publice, se urmaresc alte interese care de multe ori sunt contrare intereselor generale.

b) Existand conditia apararii unui interes legitim, proba veritatii apare, in marea majoritate a cazurilor admisibila. Dar pentru agentii media, in general, aceasta proba este dificila. Conditiile de exercitare a profesiunii, ritmul precipitat al activitatii reportericesti si redactionale, regularitatea aparitiei ziarului, dorinta de a prezenta stirile cele mai recente si teama de a nu fi devansat de alte gazete, imprima pentru fiecare ziarist, o graba febrila in "confectionarea" materialelor destinate publicitatii. La aceasta graba se adauga preocuparea de a achizitiona noi informatii, noi subiecte de publicat, materie prima pentru noi si noi articole, a caror confectionare este la fel de grabita. In aceste conditii, de presiune permanenta, mai are ziaristul, agentul media in general, suficient timp si suficiente mijloace pentru a-si furniza toate probele referitoare la informatiile pe care le insereaza in ziar, de a verifica aceste probe si de a-si face convingerea ca ele infatiseaza fara urma de dubiu, adevarul? Raspunsul la aceste intrebari ni se pare mai curand negativ. Astfel se sustine ca ziaristul si in general agentul media nu se poate transforma intr-un organ de ancheta care sa investigheze toate amanuntele informatiilor care se vehiculeaza in viata sociala, si respectiv toate mijloacele de proba cu care acestea ar putea fi dovedite. Se sustine ca, ritmul precipitat al exercitarii profesiunii este o servitute de la care nu se poate sustrage. De aceea, cu toata prudenta, vigilenta, atentia si corectitudinea pe care le-ar manifesta in legatura cu informatiile asupra persoanelor, va ramane, daca nu intotdeauna, dar in multe cazuri, lipsit de posibilitatea de a prezenta in instanta proba deplina si irefutabila a celor afirmate. Daca in cazul insultei, imputarile sau afirmarile nu se refera la fapte grave de natura penala ca in cazul infractiunii de calomnie, compararea dintre interesul legitim vizat spre aparare de ziarist si modul «insultator» de prezentare, ( in cazul ziaristului), poate evidentia un pericol social redus pentru existenta acestei infractiunii, in conditiile art. 181 din Codul penal. La stabilirea in concret a gradului de pericol social se tine seama de modul si mijloacele de savarsire a faptei, de scopul urmarit, de imprejurarile in care fapta a fost comisa, de urmarea produsa sau care s-ar fi putut produce, precum si de persoana si conduita faptuitorului se arata in art. 181 al. 2 din Codul penal.Existenta interesului legitim ce trebuie aparat nu va putea fi controlata intotdeauna, dar realizarea probei veritatii admisibile datorita existentei acestui interes legitim, va constitui o problema pe care realitatea imprejurarilor aratate mai sus, legate de conditiile exercitarii profesiunii de agent media, o va face adesea greu de rezolvat. Aceasta insa nu poate duce la crearea unei exceptii de la regula ca dubiul in ceea ce priveste adevarul faptelor afirmate, nu poate fi interpretat in favoarea inculpatului. Fie ca este ziarist, fie ca este in afara acestei profesii, cel ce nu a reusit sa faca proba veritatii - clara si neindoielnica - nu poate beneficia de cauza de inlaturare a caracterului penal al faptei, pe care aceasta proba o promoveaza.

c) Dar, chiar atunci cand probele administrate nu au reusit sa stabileasca, in mod persistent adevarul afirmatiilor pretinse calomnioase, instanta, tinand seama de conditiile specifice activitatii de ziarist, va putea sa aprecieze daca, din complexul de imprejurari dovedite se contureaza buna credinta a agentului media. Aceasta buna credinta nu este acelasi lucru cu proba veritatii. Ea poate rezulta din imprejurarile care insotesc si caracterizeaza circumstantele in care ziaristul (agentul media) a receptionat si inserat in gazeta informatia considerata calomnioasa. El a putut fi indus in eroare de surse informative pe care le-a socotit credibile, a putut fi lipsit de suficiente mijloace de verificare a afirmatiei respective, a putut, animat de dorinta de a informa opinia publica, sa fie prea grabit in publicarea acestei informatii. Asemenea imprejurari si altele, asemanatoare, unite cu lipsa oricarui interes personal sau al redactiei, editurii etc., a oricarei legaturi cu persoana vatamata, a oricarui conflict de interese cu acesta, poate conduce instanta la constatari concludente privind pozitia subiectiva a ziaristului (agentului media). Astfel se poate stabili situatia in care aceasta pozitie subiectiva se invedereaza nu ca o intentie de a insulta, ci ca o incercare facuta cu buna credinta de a aduce opiniei publice o informatie edificatoare privind comportarea unei persoane cu prezenta in viata publica; in aceasta situatie se ridica problema daca o asemenea buna credinta este compatibila cu o condamnare pentru insulta. Se poate considera ca experienta si intelepciunea judecatorilor va avea o contributie importanta in solutionarea acestei probleme, in procese in care coordonatele ce se infrunta sunt: sarcinile mijloacelor de informare in masa, grija pentru prestigiul si demnitatea persoanelor, conditiile dificile si ritmul precipitat al indeletnicirii de ziarist, conflictul dintre interesul public si privat etc.. Potrivit proiectului noului cod penal, s-a prevazut ca : «fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii, sau cu privire la care faptuitorul dovedeste ca a avut motive temeinice de a crede ca este adevarata nu constituie infractiunea de calomnie». Mai este de observat ca subordonarea probei veritatii unei conditii, oricare ar fi aceasta, implica ideea ca numai in mod exceptional si atunci cand conditia este indeplinita, adevarul afirmat, dezvaluit, scapa de sub incidenta textului sanctionator. Altminteri, ca regula generala, afirmarea unor fapte, chiar adevarate, dar cu semnificatii negative privind comportarea unei persoane, nu este ingaduita, avand caracter infractional, pentru cel care dezvaluie. Ajungem in acest fel la situatia oarecum discutabila in care, cel ce a savarsit anumite fapte certate cu morala si legea, nu este sanctionat pentru comiterea acestor fapte, dar cel care n-a facut decat sa le divulge este sanctionat pentru aceasta divulgare daca nu a reusit sa realizeze proba veritatii, sau nu i s-a admis. Spre exemplu, un ziarist publica, faptele de adulter ale unei persoane, fapte care intr-adevar sunt imorale si chiar infractiuni prevazute de art. 304 din Codul penal. Persoana care a savarsit adulterul nu poate sa fie cercetata si pedepsita penal, daca nu reclama sotul nevinovat, desi fapta sa exista; or faptuitorul vinovat poate sa-l actioneze in instanta pe ziarist pentru infractiunea de calomnie, atunci cand dezvaluie adulterul, dar nu-l poate proba, ceea ce in cazul in care unul dintre sotii adulterini este persoana publica, nu este de dorit.Astfel, exista riscul ca ziaristul sa fie condamnat, fara sa i se dea posibilitatea sa uzeze de proba veritatii, adica de probarea adulterului, pentru ca nu poate justifica existenta unui interes legitim care l-a determinat sa publice articolul in cauza. Interesul legitim s-ar putea invoca numai in situatia cand fapta dezvaluita in presa, adulterul, este savarsita de un functionar sau demnitar public sau cand dezvaluirea o face sotul nevinovat. Aceasta vis-a-vis de situatia in care autoritatile statului nu se sesizeaza din oficiu de fapta divulgata, sau nu depun suficiente diligente pentru a stabili adevarul si a apara valorile sociale, apare ca ceva de nedorit, o disfunctionalitate care nu reprezinta decat o rasturnare a criteriilor de apreciere a ceea ce este sau nu antisocial, inclusiv a activitatii organelor abilitate si obligate sa serveasca publicul, in apararea valorilor. Desigur ca repulsia pentru "colportarea" unor comportari negative constituie o pozitie morala a carei adoptare promoveaza un climat de intelegere, armonie si respect reciproc intre membrii colectivitatii sociale. Dar acest climat reprezinta intotdeauna un castig pentru societatea in care este cultivat si poate exprima un nivel pozitiv de moralitate publica ? Dar poate fi el preferat intotdeauna adevarului? Proba veritatii constituie o concesie acordata adevarului in viata sociala? Dar este corect ca atunci cand adevarul este cunoscut sa fie folosit in scopuri imorale sau ilegale? Este oare just sa supunem valoarea normala si juridica a adevarului unor conditii legate de interese, fie ele chiar legitime? Nu atenuam prin aceasta preponderenta sociala a adevarului si rolul sau moral in raporturile dintre oameni? Este oare mai important sa menajam susceptibilitatea unui membru al societatii si sa nu dezvaluim faptele negative ale acestuia, decat sa lasam sa se faca cunoscut adevarul asupra acelor fapte? Dar oare prezinta interes social, orice dezvaluire? Nu sunt si cazuri cand prin dezvaluire se creeaza prejudicii mai mari decat prin fapta antisociala? Dar ziaristul in numele societatii poate dezvalui orice fara a servi un interes legitim, cu atat mai mult cand cel lezat nu dezvaluie ? Se incalca dreptul celui singur lezat la nedezvaluire ? La aceste intrebari s-ar putea raspunde in sensul ca, cei ce vor sa nu se faca afirmatii defavorabile despre faptele lor, trebuie sa aiba taria de a se abtine de la fapte ce pot da nastere unor asemenea afirmatii, dezvaluiri. Pe de alta parte, dezvaluirile sa fie cu adevarat dezvaluiri si nu insulte si sa urmaresca un interes public. Cum de altfel trebuie ca dezvaluirea sa serveasca interese nobile, sociale, nu meschine, manipulari. Ca atare, nici unii, nici altii sa nu pretinda ca dovada adevarului acestor fapte este inadmisibila.

Astfel s-ar putea sustine ca proba veritatii, trebuie sa fie admisibila intotdeauna si fara conditii (apararea interesului legitim) s.a. cum de altfel a fost in legislatia noastra inainte de 1968. Un asemenea punct de vedere nu si-ar putea gasi sprijin legal in actuala configuratie a textelor din Codul penal, decat numai dupa o eventuala modificare, a acestora, asa cum sa propus prin proiectul noului cod penal. Totusi socotim asa cum am aratat ca, in cazul art. 205 al. 2 din Codul penal se sanctioneaza in mod just atribuirea unei persoane a unui defect, o boala sau o infirmitate care, chiar reale de ar fi, nu ar trebui relevate. Si aici credem ca daca, defectul, boala sau infirmitatea ar afecta prestarea unei functii publice (in sensul Codului penal), atunci, in vederea interesului public, proba veritatii trebuie admisa (sofer, pilot, controlor tehnic de calitate etc., care sunt surzi, chiori, etc.), interesul legitim fiind evident. De asemeni, credem ca in perioadele electorale precum si atunci cind se recruteaza persoane pentru concurs in vederea numirii pe functii sau demnitati publice, este justificata, nefiind insulta informarea opiniri publice cu infractiunile savirsite de candidat, pedepsele aplicate, chiar daca a intervenit amnistia, prescriptia sau reabilitarea ori achitarea pe motive de amnistie, prescriptie, lipsa plingerii prealabile, inlocuirea raspunderii penale, etc.Intr-un articol publicat in ziarul National din 15.04.2002 intitulat "Dezvaluirile din presa - un hop prea amar uneori pentru vedete", in subtitlul "Cum se regizeaza o dezvaluire de presa" se arata: "pentru un abonat al presei mileniului trei ar fi extrem de greu de crezut ca nume sacre ale artei universale din secolul XIX, mari compozitori de opere, simfonii sau piese de teatru plateau pe sest ziaristii pentru a scrie de bine despre ei sau a indulci tonul dupa cite o premiera. Se cunosc cazuri de jurnalisti care au beneficiat de adevarate salarii platite regulat de catre geniile vremii, precum Meyerbeer, pentru a nu scrie alfel decat de bine. Desigur, in zilele noastre lucrurile nu stau altfel, adesea vedetele platind bani grei pentru a aparea in presa anumite lucruri despre ele. Se poate spune fara teama de a gresi ca exista chiar staruri, si la noi si aiurea, care sunt cunoscute mai putin pentru performantele lor profesionale - uneori cvasiinexistente - si mai mult pentru faptul ca apar la gazeta cu te miri -ce nimicuri. Si reversul medaliei: marii creatori care se zbat in anonimat pentru ca nu se preteaza colaborarii incorecte cu fenomenul mass-media La un moment dat, Pamela Anderson si sotul ei, Tommy Lee, au sustinut ca cineva le-a furat o caseta video continand scene de sex intre cei doi si a difuzat-o pe Internet. Asta da, violare a intimitatii de vedeta. Ulterior insa, au aparut indicii tot mai clare ca respectiva caseta a fost "plasata" chiar de catre cuplu, pentru bani si mediatizare Vedetele occidentale au invatat de mult lectia si stiu ca de bine, de rau, nu conteaza, esential este sa se scrie despre ele".In astfel de situatii, se presupune ca persoana care candideaza a acceptat ca aceste fapte sa treaca din domeniul vietii sale private in cel al vietii publice, devenind informatii de interes public. Ca atare socotim ca in astfel de situatii, fapta agentului media nu constituie infractiunea de insulta atunci cand informeza publicul cu privire la astfel de fapte. In art.6 litera g din Legea nr.188/1999 privind statutul functionarilor publici se dispune : «poate avea o functie publica persoana care indeplineste urmatoarele conditii : a) . b) . c) . d) . e) are o stare de sanatate corespunzatoare functiei pentru care candideaza, atestata pe baza de examen de specialitate ; f) . g) nu a fost condamnata pentru savarsirea unei infractiuni care ar face-o incompatibila cu exercitarea functiei publice.» Observam ca legiuitorul nu excepteaza cazurile cand a intervenit reabilitarea.

3.2 Calomnia

3.2.1. Consideratii generale. Definitie.

In legislatia si in doctrina interbelica se facea distinctie de reglementare din punct de vedere al pedepsei si al admiterii probei veritatii intre calomnia referitoare la viata sau activitatea publica si calomnia referitoare la viata privata. Astfel, in cazul calomniei referitoare la viata sau activitatea publica pedeapsa era mai mica si se admitea proba veritatii, aspecte ce nu se intalneau in cazul calomniei la viata privata. In Codul penal Carol al II-lea, calomnia contra vietii publice, avea o forma agravata, atunci cand era savarsita prin presa, alte mijloace de difuzare, ori adunari publice, precum si din motive josnice -art. 509 - (contra unui functionar public sau autoritate publica). Iar in cazul calomniei contra vietii particulare, forma agravata era numai atunci cand era savarsita prin mijloace de difuzare in masa, precum si din motive josnice. Ca orice infractiune, calomnia presupune un dublu pericol: un pericol social prin tulburarea pe care o produce societatii si un pericol privat individual prin care se loveste in subiectul pasiv al infractiunii.Un prim aspect al pericolului social il constituie tulburarea pe care o produce in viata sociala infractiunea de calomnie situata in sfera raporturilor de convietuire pasnica si armonioasa intre membrii societatii. Convietuirea pasnica si armonioasa constituie o valoare sociala care cultiva printre altele comportarea demna si corecta a fiecarei persoane, respectul si consideratia pe care aceasta comportare le atrage din partea celorlalti membrii ai societatii. Atunci cand sunt raspandite, despre o persoana, afirmatii privitoare la faptele sale, comportarea sa, la aspectul vietii sale personale sau familiale de natura sa o discrediteze, sa-i zdruncine nivelul de prestigiu social, impresia produsa de asemenea afirmatii este de natura sa modifice echilibrul de respectabilitate sociala existent in cadrul unei colectivitati si, prin aceasta, aduce o tulburare raporturilor de convietuire pasnica si armonioasa in cadrul societatii. Aceasta caracterizeaza nocivitatea sociala a calomniei. Dar, asemenea afirmatii, prin jignirea prin care o aduc persoanei si prin modificarea peiorativa a aprecierii si respectului de care aceasta se bucura din partea celorlalti membrii ai societatii cauzeaza si o vatamare a persoanei respective. Lovita in demnitatea sa, victima infractiunii suporta cu indurare scaderea prestigiului sau social si petele nedrepte pe care calomnia le arunca pe adevarul vietii sale. Aceasta caracterizeaza nocivitatea particulara a calomniei. Ca si insulta, calomnia este un abuz de libertate, savirsit in comunicare, prin care se vatama drepturi, libertati sau interese legitime. Potrivit art. 206 din Codul penal, «afirmarea ori imputarea in public, prin orice mijloace, a unei fapte determinate privitoare la o persoana care, daca ar fi adevarata, ar expune acea persoana la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public se pedepseste cu inchisoare de la 2 luni la 2 ani sau amenda. Actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala.»

Comparativ cu infractiunea de insulta, calomnia presupune in plus:

. elementul laturii obiective la calomnie este limitat numai la afirmare ori imputare pe cand insulta se savarseste prin orice atingere adusa onoarei ori reputatiei;

. la infractiunea de calomnie fapta imputata ori afirmata trebuie sa fie clar determinata, deci situata in timp, spatiu si persoana vatamata, pe cand la infractiunea de insulta, fapta poate fi orice fapta chiar cu un anumit grad de generalitate;

. la infractiunea de calomnie fapta imputata sau afirmata trebuie sa fie mai periculoasa decat in cazul insultei, adica de asa natura incat daca ar fi adevarata sa atraga o sanctiune penala, administrativa, disciplinara ori a dispretului public; in cazul infractiunii de insulta prin fapta respectiva este suficient sa se aduca o atingere onoarei sau reputatiei persoanei, ori expunerea la batjocura;

. pedeapsa la infractiunea de calomnie are limitele legale mai mari decat la infractiunea de insulta. In cazul calomniei infractiunea exista daca cele imputate sau afirmate nu sunt adevarate pe cind in cazul insultei, infractiunea exista si atunci cind se atribuie unei persoane un defect, boala sau infirmitate, care reale fiind, nu ar trebui relevate. Ca si la infractiunea de insulta, scopul instituirii infractiunii de calomnie in Codul penal este apararea demnitatii persoanei a autoritatii informale a acesteia in cadrul comunicarii sociale, fata de orice persoana dar pentru alt gen de fapte mai grave. Asa cum am aratat, alaturi de infractiunea de insulta, infractiunea de calomnie este o garantie a dreptului la propria imagine, al persoanei, drept fundamental prevazut de Constitutie.

3.2.2. Obiectul infractiunii de calomnie

Obiectul infractiunii de calomnie il constituie relatiile sociale care asigura onoarea, reputatia si demnitatea persoanei fata de anumite fapte grave. Demnitatea persoanei este data de gradul de autoritate morala recunoscuta de societate, iar demnitatea publica este data de gradul de autoritate al unei inalte functii publice prevazut in lege. In literatura juridica s-a aratat ca demnitatea poate fi privita sub doua aspecte: sub aspect subiectiv (al sentimentului onoarei propriu fiecarei persoane), cat si sub aspect obiectiv (al stimei acordata persoanei de cei din jur). «Fiecare membru al societatii, in procesul muncii si al vietii sociale, dobandeste un anumit sentiment despre valoarea proprie, sentiment care se formeaza pe baza aprecierii de care se bucura in fata celorlalti cetateni, a parerilor pe care le aude despre activitatea si comportarea sa.» Pe linia acestui mod de gandire, se arata in continuare ca, obiectul juridic al infractiunii de calomnie «il constituie relatiile sociale care se refera la demnitatea persoanei, sub aspectul stimei, a pretuirii de care acesta se bucura din partea celorlalte persoane. Prin urmare, in cazul infractiunii de calomnie, valoarea sociala aparata este, in primul rand, reputatia persoanei, adica demnitatea privita din punct de vedere obiectiv. Indirect fapta aduce atingere si sentimentului de demnitate pe care il are orice persoana.» Intr-o alta lucrare, in legatura cu obiectul juridic al calomniei, se arata ca, legea penala «ocroteste demnitatea omului sub ambele sale aspecte: ca bun moral individual si ca valoare sociala». Obiectul juridic generic al infractiunii de calomnie este acelasi cu al infractiunii de insulta, insa in cazul calomniei, gravitatea faptelor este mai mare decat in cazul infractiunii de insulta, presupunind o lezare mai grava a valorilor aparate, onoarea, reputatia si demnitatea.Calomnia, pe langa afectarea demnitatii persoanei, o expune pe aceasta si la unele atingeri ale libertatii din partea autoritatilor publice, care in cazul cand, fapta imputata sau afirmata are aspectul unei infractiuni ce se cerceteaza din oficiu, sunt obligate sa verifice, sa efectueze acte premergatoare asupra sa, chemari la politie, justificarea nevinovatiei, prin propunerea de martori sau administrarea altor probe etc. Aceste activitati ce afecteaza alte drepturi ale persoanei, dau o nota ridicata de pericol social, atunci cand victimei i se imputa savarsirea unei infractiuni ce se cerceteaza «din oficiu».

3.2.3. Latura obiectiva a infractiunii de calomnie

Ca la orice infractiune, latura obiectiva a infractiunii de calomnie are trei elemente:

a) - activitatea antisociala, respectiv afirmarea sau imputarea in public;

b) - urmarea socialmente periculoasa, respectiv afectarea grava a onoarei, reputatiei ori demnitatii persoanei prin imputarea sau afirmarea unei fapte determinate care, daca ar fi adevarata, ar expune-o la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public;

c) - raportul de cauzalitate intre activitatea antisociala si urmarea socialmente periculoasa.

Referitor la elementul material al infractiunii, respectiv folosirea termenilor de afirmare ori imputare, in literatura juridica se sustine ca este un «exces de rigoare» caci in fapt, orice afirmare a unei fapte incorecte cuprinde implicit si imputarea, adica invinovatirea celui vizat pentru savarsirea faptei respective, dupa cum orice imputare, la randul ei, nu este decat o forma circumstantiala de afirmare, in care prezentarii obiective a faptei i se adauga, exprimata intr-o maniera oarecare, reprobarea acestei fapte. «Mai ales in materie de presa, aceasta osmoza - se sustine - a celor doi termeni - afirmare si imputare - capata o semnificatie deosebita. Ca orice informatie - care este o afirmare - aparuta in presa, cu privire la fapta condamnabila a unei persoane cuprinde implicit si imputarea faptei respective, in numele societatii pe care presa o reprezinta si o apara. Dupa cum, orice imputare, in termeni acuzatori, la adresa unei persoane cuprinde implicit afirmarea faptei la care se refera aceasta imputare». In ceea ce ne priveste credem ca, in mod corect legiuitorul a folosit ambii termeni imputarea sau afirmarea, acestia avand relevanta juridica diferita.

Prin a afirma se intelege a expune, a descrie, a povesti, a impartasi altora. Afirmarea are prin excelenta un caracter narativ. Aceasta presupune o nota de impartialitate, de expunere care ar trebui sa fie corecta si obiectiva, ca o realizare a unei sarcini de serviciu, oarecum fara o participare afectiva.Prin a imputa se intelege a formula o invinuire, a aduce o acuzare, a adresa un repros, a cere socoteala. Imputarea are in genere un caracter denunciativ. Aceasta presupune o atitudine activa, implica psihicul, este mai mult decat o afirmare care credem noi, este o atitudine impartiala pasiva. A imputa are semnificatia precisa de a pune in seama cuiva un fapt (act, atitudine), considerindu-l drept cauza fizica si morala a acelui fapt. Imputarea dublata de rea intentie, trebuie tratata din punct de vedere juridic diferit de imputarea de buna credinta, precum si de simpla afirmare, ca obligatie de serviciu, de informare. Se poate ca aceeasi afirmare sau imputare sa priveasca pe mai multe persoane determinate. Determinarea este explicita atunci cand se indica numele sau porecla cunoscuta, sau calitatea exclusiva sau bine determinata a unei persoane (prim-ministru, ministrul de la cutare departament, patriarh etc.) sau a unor persoane (membrii guvernului, completul unui tribunal, membrii unui consiliu de administratie etc.).Determinarea poate insa sa fie implicita. Exista determinare implicita cand imputarea este adresata direct si personal celui invinuit asa ca devine inutila indicarea numelui sau atunci cand afirmarea se produce in continuarea unor discutii in care fusese vorba de o anume persoana sau atunci cand din toate imprejurarile descrierii faptului se intelege fara echivoc despre cine este vorba. Nu este nevoie ca cel pe care il priveste afirmarea sau imputarea sa fie prezent in momentul cand acestea se produc. Afirmarea sau imputarea trebuie sa aibe ca obiect fapte determinate.Prin fapta in sens general se intelege orice manifestare concreta: acte, atitudini, stari care s-au produs efectiv. Manifestarea poate fi pozitiva (comisiune) sau negativa (omisiune). Simplele dorinte, intentii, proiecte, opinii, exprimate de cineva, in alte conditii decat cele prevazute de lege, nu constituie fapte juridice. Este suficient ca afirmarea sau imputarea sa aiba ca obiect un singur fapt. Un fapt se considera determinat atunci cand el este individualizat prin aratarea circumstantelor sale: locul, timpul, modul, lucrurile, persoanele si orice alte date de natura a infatisa faptul in individulitatea lui. Un fapt nu este dimpotriva determinat atunci cand este aratat in genul sau specia sa (de ex. avem un fapt nedeterminat atunci cand se afirma ca X ar fi comis o infractiune, sau ca Y a comis o infractiune, sau ca Y a comis un furt, fara sa se arate cum, cand, contra cui etc.). Determinarea trebuie sa fie constatata obiectiv, adica in raport cu aptitudinea pe care afirmarea sau imputarea o aveau fata de cei ce o ascultau ca sa poata ei insisi singulariza faptul. Daca afirmarea sau imputarea nu are aceasta aptitudine, asa incat cei care au auzit-o n-ar putea sa spuna despre ce anume fapt este vorba, va trebui sa consideram acea afirmare sau imputare ca nu a avut ca obiect un fapt determinat. Chiar daca cel care a auzit afirmarea sau imputarea si-a imaginat un anume fapt, daca acest fapt nu a rezultat obiectiv din continutul afirmarii sau imputarii, nu se va putea spune ca acestea au avut ca obiect un fapt determinat. Desigur, nu este nevoie ca descrierea faptului sa fie facuta cu lux de amanunte, dar va fi totdeauna suficient sa se fi dat un minim de precizari care sa permita altora identificarea faptului. De exemplu: cand se afirma ca X s-a servit de o diploma de licenta falsa, aceasta afirmare este suficienta, deoarece este un fapt determinat, daca dimpotriva s-ar spune pur si simplu X obisnuieste sa se serveasca de acte false, vom avea un fapt nedeterminat, deci o insulta; la fel cand se spune ca sotia lui Y a avut raporturi sexuale cu Z avem un fapt determinat, din contra daca s-ar spune ca sotia lui Y isi inseala barbatul sau are amanti, vom avea un fapt nedeterminat. Din moment ce afirmarea sau imputarea ingaduie sa se inteleaga despre care anume fapta este vorba, putin intereseaza forma in care s-au dat precizarile cu care s-a ajuns la aceasta determinare: prin descriere explicita sau folosind diferite artificii de limbaj, prin expunere spontana sau raspunzand la intrebari, in chip categoric sau cu rezerve, garantand veridicitatea celor spuse sau exprimand indoiala etc. Ratiunea pentru care legiuitorul a incriminat separat afirmarile si imputarile de fapte determinate si le-a pedepsit mai sever este ca acestea, prin precizia lor, aduc o atingere mai grava si mai sigura demnitatii, onoarei sau reputatiei; cei care aud atribuindu-se unei persoane un fapt determinat pot ramane cu impresia bine inchegata a unei vinovatii foarte probabila, ceea ce nu se intampla atunci cand se spune despre cineva lucruri vagi, nedeterminate, care exprima pentru cei ce le aud doar o parere subiectiva a celui care face afirmarea sau imputarea.Faptul determinat, daca ar fi adevarat, trebuie sa fie de natura a expune pe cel caruia i-a fost atribuit la o sanctiune penala, administrativa sau disciplinara ori dispretului public. Aceasta cerinta se poate realiza in mai multe variante de exemplu, ori de cate ori faptul determinat ar constitui o infractiune prevazuta de Codul penal sau de orice alta lege penala ce se sanctioneaza cu amenda sau inchisoare penala. Nu importa daca cel care a afirmat sau imputat faptul l-a calificat exact, ceea ce intereseaza este daca acel fapt constituie sau nu o infractiune. De asemenea, cerinta va fi satisfacuta atunci cand cel caruia i s-a atribuit faptul apartine unui corp sau administratii si deci este raspunzator administrativ de faptele sale, iar faptul care i-a fost atribuit ar constitui, daca ar fi adevarat, o abatere administrativa ce se sanctioneaza disciplinar sau contraventional. De mentionat ca, in cadrul sintagmei sanctiune administrativa se include si sanctiunea disciplinara, aplicabila functionarului public. Cerinta va fi satisfacuta si in cazul cand fapta determinata daca ar fi adevarata ar expune persoana la o sanctiune disciplinara, alta decat cea care este prevazuta pentru functionarii publici. In aceasta situatie socotim ca este vorba de o abatere disciplinara definita de Codul muncii si deci care se savarseste de orice salariat, altul decat functionarul public. Dar chiar atunci cand faptul atribuit nu constituie o infractiune, abatere administrativa sau abatere disciplinara dar expune persoana la dispretul public, este indeplinita conditia prevazuta de lege. Cand faptul constituie o infractiune, dar acea infractiune chiar daca faptul ar fi adevarat, nu ar putea fi pedepsita din cauza prescriptiei, amnistiei etc., se va considera imputarea ca privind un fapt susceptibil de a expune la dispret public. Cand faptul nu este de natura sa expuna la dispretul public, simpla credinta, a celui ofensat ca ar putea sa existe o atare expunere nu este suficienta. Atunci cand un anumit mediu social ar fi defavorabil unor fapte, imputarea acestor fapte chiar daca ar atrage un oarecare dispret nu va putea conduce la existenta delictului de calomnie daca legea nu considera aceste fapte ca ilicite (de ex.: cineva a imputat alteia ca in cutare imprejurare fiind insultat nu a palmuit pe ofensator).Faptul determinat ca sa fie de natura a expune pe cineva la dispretul public trebuia sa fie un fapt posibil si deci pe care au putut sa-l creada cei care au auzit afirmarea sau imputarea. Asadar, atribuirea unui fapt absolut imposibil nu poate constitui o calomnie, fiindca necrezandu-l nimeni, implicit nu poate fi vorba de o expunere la dispretul public. Imposibil nu inseamna insa neverosimil. Constatarea daca faptul putea expune la dispret public este o chestiune de fapt. Este suficienta posibilitatea de a expune, nu se cere un rezultat efectiv.Cu privire la aceasta cerinta este necesar sa se efectueze o deosebire intre «expunerea la batjocura» si «expunerea la dispretul public» prima sintagma fiind folosita in definirea infractiunii de insulta, iar a doua la definirea infractiunii de calomnie. Potrivit DEX, a batjocori inseamna «a face pe cineva de ras, de rusine, de ocara, de insulta; a umili, a injosi». In acelasi dictionar prin dispret se intelege «sentiment de desconsiderare a cuiva, a ceva», lipsa de consideratie sau de stima fata de cineva sau de ceva.Socotim ca sintagma «dispretul public» exprima ceva mult mai mult decat «batjocura», deoarece: batjocura presupune ceva ce face pe cineva de ras, de rusine fata de ceilalti, ceea ce inseamna ca atitudinea celorlalti este de a lua act de faptul neonorabil, care ar afecta oarecum reputatia, imaginea partii vatamate in constiinta celor prezenti, dar aceasta inseamna numai o reflectare pasiva a faptului reprosabil si, respectiv o alterare a reputatiei; dispretul presupune o reflectare activa a faptului reprobabil, care este mai mult decat reflectarea pasiva, in sensul unei reactii negative din partea celor care au luat la cunostinta de faptul denigrator; dispretul trebuie sa fie public, adica reactia negativa sa fie din partea unui public, deci un numar mai mare de persoane; dispretul public, presupune o desconsiderare, ceea ce motiveaza determinand un refuz al anumitor relatii sociale intre partea vatamata si oricare din cei care compun publicul. O alta cerinta a elementului material al laturii obiective a infractiunii de calomnie, o constituie si cerinta publicitatii, impusa de legiuitor prin sintagma «in public». In lipsa publicitatii fapta nu constituie calomnie ci insulta prevazuta de art.205 alin.1 din C.p., daca sunt indeplinite celelalte conditii prevazute de aceasta dispozitie.

Potrivit art. 152 din Codul penal fapta se considera savarsita in public atunci cand a fost comisa:

a) - intr-un loc care prin natura sau destinatia lui este totdeauna accesibil publicului, chiar daca nu este prezenta nici o persoana;

b) - in orice alt loc accesibil publicului, daca sunt de fata doua sau mai multe persoane;

c) - in loc neaccesibil publicului, cu intentia insa ca fapta sa fie auzita sau vazuta si daca acest rezultat s-a produs fata de doua sau mai multe persoane;

d) - intr-o adunare s-au reuniune de mai multe persoane, cu exceptia reuniunilor care pot fi considerate ca au caracter de familie, datorita naturii relatiilor dintre persoanele participante;

e) - prin orice mijloace cu privire la care faptuitorul si-a dat seama ca fapta ar putea ajunge la cunostinta publicului.

Exista publicitate chiar atunci cand afirmarea sau imputarea nu s-a facut deodata, fata de mai multe persoane, ci succesiv si aparte, suficient sa se faca dovada ca aceeasi afirmatie sau imputare a fost repetata la diferite persoane. Asadar va exista publicitate si atunci cand printr-o scrisoare se atribuie cuiva un fapt determinat, sau prin telefon se comunica rand pe rand la diferite persoane afirmarea sau imputarea care se face la adresa altuia. Persoanele fata de care s-a facut simultan sau succesiv afirmarea sau imputarea trebuie sa fie capabile de a intelege; astfel nu vor fi socotiti ca atare copiii prea mici, nebunii, persoanele in stare de completa betie, surzi in caz de imputari orale etc.; este suficient ca cel putin doi din ascultatori normali sa fi inteles imputarea. Cand imputarea sau afirmarea s-a facut discret in intimitate, in cadru privat, numai fata de o persoana nu exista publicitate; daca insa cel care face o imputare stia ca altii asculta, si intr-adins a vorbit mai tare ca sa auda si acestia, va exista publicitate; de asemenea, va raspunde ca instigator la calomnie acela care facand o imputare numai de fata cu o persoana, a autorizat pe aceasta sa comunice si altora imputarea. Nu exista insa publicitate atunci cand imputarea s-a facut numai fata de o persoana, dar fara stirea autorului, au mai auzit si alte persoane, cu totul intamplator, locul nefiind loc public. De asemenea, nu exista publicitate atunci cand imputarea s-a facut printr-o scrisoare adresata personal celui invinuit. Exista insa publicitate atunci cand scrisoarea deschisa, desi adresata celui invinuit, a fost trimisa acestuia in conditiile ca si altii sa poata lua cunostinta de continut, de ex.: s-a scris unui asociat la sediul asociatiei sau unui functionar pe adresa serviciului, fara mentiunea pe plic a numelui si prenumelui destinatarului urmata de cuvantul « personal », ci al societatii, al serviciului, in asa fel incat scrisoarea sa fie deschisa si de altii, decat destinatarul. Pentru telegrame se considera totdeauna ca exista publicitate, fiindca cel putin doua persoane vor fi prin forta lucrurilor puse in situatia de a cunoaste continutul telegramei (primitorul, transmitatorul si predatorul). In ceea ce priveste afirmarile sau imputarile cuprinse in actele autoritatilor publice sau in actele depuse la aceste autoritati, se face o deosebire intre actele destinate a fi publice si acte categorisite ca secrete. Pentru prima categorie socotim ca este indeplinita conditia publicitatii, iar in a doua categorie nu. Daca a doua categorie de acte se refera la o persoana care apartine serviciului si daca actul nu a fost clasificat strict confidential, si au luat cunostinta de el, diferite persoane din acelasi serviciu, va exista indeplinita conditia publicitatii.

3.2.4. Latura subiectiva

Atunci cand am tratat insulta ne-am referit la latura subiectiva care in principal este identica si in cazul infractiunii de calomnie adica intentia directa si intentia indirecta. Este necesar a stabili daca infractiunea de calomnie a fost savarsita cu intentie directa sau intentie indirecta pentru dozarea corecta a pedepsei. Desi in continutul infractiunii legiuitorul nu a inclus mobilul sau scopul, totusi atunci cand acestea sunt stabilite pot fi folosite la dozarea pedepsei de catre instanta. Deci, fapta de calomniere savarsita din culpa nu se considera infractiunea de calomnie, neintrunind elementul constitutiv al laturii subiective, cerut de lege (intentie directa sau indirecta).

Nu sunt indeplinite conditiile laturii subiective ale infractiunii de calomnie atunci cand:

a) autorul nu a avut vointa de a face afirmarea sau imputarea in public, nu a acceptat publicitatea si contra vointei lui afirmatiile ori imputarile au ajuns la cunostinta publicului. De ex. X a voit sa faca o comunicare intima lui Y, dar altii, fara stirea lui X, au ascultat la usa sau au fost ascunsi la Y pentru ca sa auda si ei; sau V a scris o scrisoare inchisa lui Z cu mentiunea «personal» sau «confidential» si desi a adresat-o la biroul sau intreprinderea unde functioneaza Z, din greseala sau intentionat altii au deschis scrisoarea si au luat cunostinta de continut ; in ultima situatie exista publicitate dar fara voia lui V iar fapta a fost realizata prin savarsirea unei infractiuni de cei care au deschis fara drept scrisoarea (art. 195 din Codul penal violarea secretului corespondentei);

b) s-a admis si realizat «proba veritatii»306 conform art. 207 din Codul penal, fapta nu constituie calomnie: «Proba veritatii celor afirmate sau imputate este admisibila, daca afirmarea sau imputarea a fost savarsita pentru apararea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a facut proba veritatii nu constituie infractiunea de insulta sau calomnie»

c) lipseste latura subiectiva a infractiunii de calomnie si atunci cand autorul a savarsit fapta cu buna credinta. Este buna credinta atunci cand s-a urmarit un interes legitim, iar autorul a fost in eroare de fapt cauzata de altcineva care i-a prezentat acte false, martori mincinosi, etc. din care rezulta

«realitatea» faptelor afirmate sau imputate. De exemplu: X a facut afirmati publice despre o persoana Y care a fost condamnat de prima instanta in baza unor acte, acte care ulterior in recurs, s-au dovedit false, iar Y a fost achitat ca nevinovat. Nu poate invoca buna credinta cel care incalcand prezumtia de nevinovatie, afirma sau imputa o fapta lui Y, care este numai in faza de cercetare, si ulterior, se constata de autoritatile competente, nevinovatia lui Y. Pentru a face afirmatii publice nu sunt suficiente acte procesual penale «provizorii», nedefinitive, atata timp cat, cel care publica nu are si alte probe, care sa-i permita oricand realizarea probei veritatii. Totusi, in astfel de situatii se poate aduce la cunostinta publicului faptele, in scopul satisfacerii unui interes legitim, dar respectand unele reguli care privesc adevarul cum ar fi folosirea sintagmelor invinuit, inculpat, prezumtiv asasin etc. In literatura juridica se arata ca in nici un caz inculpatul nu se poate apara sustinand ca faptul e notoriu sau ca il cunoaste din alte scrieri sau din zvon public. Asa cum am aratat in noul proiect al codului penal, se arata ca fapta cu privire la care fapuitorul dovedeste ca a avut motive temeinice de a crede ca este adevarata nu constituie infractiunea de calomnie. Acesata cauza de nepedepsire exista si in legislatiile statelor europene si se refera de fapt si la buna credinta a agentului media, in momentul in care a redactat si publicat un material. In art.51 din Codul penal este definita «erorea de fapt» in care se arata : «nu constituie infractiune fapta prevazuta de legea penala, cand faptuitorul, in momentul savarsirii acesteia, nu cunostea existenta unei stari, situatii sau imprejurari de care depinde caracterul penal al faptei. Nu constituie o circumstanta agravanta imprejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o in momentul savirsirii infractiunii». Referidu-se la eroarea de fapt, achitare si proba veritatii, V. Dongoroz arata : «chitarea si reabilitarea sunt fapte care se produc public, aceasta publicitate virtuala nu echivaleaza insa cu o publicitate reala de natura sa puna in masura pe toata lumea sa cunoasca cum a fost achitat sau reabilitat . Stiinta despre existenta achitarii sau reabilitarii este insa presupusa, asa ca ramine celui care invoca in apararea sa nestiinta sa arate din ce imprejurari el nu a putut afla de achitare sau rebilitare sau de ce a fost in eroare. Cand se va dovedi ca imputatorul a fost de buna credinta el va fi aparat de pedeapsa.

De ex. : imputatorul a stiut ca X a fost condamnat la prima instanta, stia ca se afla in apel si ca are termen peste 3 luni, nu a stiut insa ca X a preschimbat intre timp temenul, ca s-a judecat si ca a fost achitat. De sigur cel care face o imputare este dator sa se informeze si sa cunoasca exact realitatea, de aceea instantele nu vor admite buna credinta decit atunci cind imprejurari serioase vadesc ca imputatorul a crezut sincer ca se gaseste in fapt in vreuna din situatiile in care legea ii permite sa dezvaluiasca adevarul».

Subiectul activ al infractiunii de calomnie, poate fi orice persoana cu responsabilitate penala (adica peste 14 ani, cu discernamant si fara a fi declarat iresponsabil). Subiect pasiv al infractiunii poate fi orice persoana.307 In cazul cand subiectul pasiv este un functionar care indeplineste o functie ce implica exercitiul autoritatii de stat, aflat in exercitiul functiunii ori pentru fapte indeplinite in exercitiul functiunii, fapta va primi o alta calificare, respectiv infractiunea de ultraj prevazuta la art. 239 al. 1 din Codul penal.

3.2.5. Cauze care inlatura caracterul penal al faptei de calomnie

Ca si pentru celelalte infractiuni, in cazul insultei si calomniei, caracterul penal al faptei poate fi inlaturat potrivit art. 44-51 din Codul penal de urmatoarele situatii in care este savarsita fapta: legitima aparare, starea de necesitate, constrangerea fizica si constrangerea morala, cazul fortuit, iresponsabilitatea, betia completa accidentala, minoritatea faptuitorului, adica varsta sub 14 ani, eroarea de fapt, ordinul legii si comanda autoritatii legitime. Asa cum am aratat pe larg atunci cand am tratat insulta308, sunt si alte cauze care si in cazul infractiunii de calomnie, inlatura raspunderea penala sau o diminueaza, astfel:

a) Nu constituie calomnie, imputarea s-au afirmatia ce se face oral sau in scris de catre parti sau reprezentantii lor, cu ocazia dezbaterilor care au loc inaintea unei autoritati ori inaintea unei instante judecatoresti, daca acea imputare sau afirmare era in legatura cu obiectul dezbaterii precum si necesare si oportune cauzei.

b) Nu constituie calomnie, invinuirea facuta de organele in drept, cu respectarea dispozitiilor Codului de procedura penala (art. 228 si urmatoarele din Codul de procedura penala).

c) Nu constituie infractiunea de calomnie, ci infractiunea de denuntare calomnioasa, invinuirea mincinoasa facuta prin denunt sau plangere cu privire la savarsirea unei infractiuni de catre o anume persoana;

d) Nu constituie infractiunea de calomnie, (si nici denuntare calomnioasa) denuntarea unei fapte prevazute de lege, atunci cand aceasta se face din ordinul legii, astfel:

- mituitorul nu se pedepseste daca denunta autoritatii fapta mai inainte ca organul de urmarire penala sa fi fost sesizat pentru acea infractiune (art. 255 alin. 3 din Codul penal);

- "marturia mincinoasa" prevazuta de art. 260 alin. 1 din Codul penal nu se pedepseste daca, in cauzele penale mai inainte de a se produce arestarea inculpatului, ori in toate cauzele mai inainte de a se fi pronuntat o hotarare sau de a se fi dat o alta solutie ca urmare a marturiei mincinoase, martorul isi retrage marturia (art. 260 alin. 2 din Codul penal);

- in cazul denuntarii infractiunilor de: omor, omor calificat, omor deosebit de grav, talharie, piraterie, delapidarea, distrugerea, si altele prevazute de art. 262 din Codul penal;

- comunicarea facuta de orice persoana fizica sau juridica de date prevazute de Legea pentru prevenirea si sanctionarea spalarii banilor, Oficiului National de Prevenire si Combatere a Spalarii Banilor (Legea nr. 656/2002);

- comunicarea de date ce constituie secret bancar sau profesional la cererea organelor de urmarire penala, instantelor de judecata si Curtii de Conturi, in temeiul art. 26 din Legea nr. 78/2000, referitoare la: infractiunile de coruptie; infractiunile in legatura directa cu infractiunile de coruptie si infractiunile asimilate infractiunilor de coruptie;

- alte cazuri prevazute de Codul penal, Codul de procedura penala sau alte legi.

e) Nu constituie infractiunea de calomnie, fapta pentru care s-a facut proba veritatii;

f) De asemenea, nu va exista infractiune in cazul autocalomniei nici chiar daca terte persoane contribuie sau colaboreaza cu autorul. Onoarea este ocrotita ca o valoare sociala (relatio ad alteras) si nu in raport cu valoarea pe care i-o atribuie individul izolat, adica fata de propria sa persoana. Chiar daca autoofensa ar avea indirect repercursiuni asupra familiei autorului sau asupra unor terti, nu va exista nici o infractiune. Daca autodenigratorul implica direct si alte persoane in aceste dezvaluiri dezonorante va exista infractiunea de insulta sau calomnie in raport cu persoanele vizate.

g)Nu exista infractiune nici in cazul recomandarilor de serviciu, sau caracterizarilor cerute de cei interesati de la organe oficiale sau chiar de la persoane particulare. Solicitantul nu se poate considera ofensat daca in aceste documente se arata o situatie reala oricit ar fi de critica la adresa sa fara sa se foloseasca expresii neconvenabile si daca nimeni in afara de cel interesat nu cunoaste continutul referintei ori caracterizarii.

h) Asa cum am aratat, eroarea de fapt si in mod deosebit buna credinta, pot constitui cauze care inlatura caracterul penal al faptei pentru infractiunea de calomnie, in mod deosebit in cazul calomniei prin presa.

i) circumstantele atenuante prevazute de art. 73-74 din Codul penal, diminueaza consecintele juridice ale faptei, conform art. 76 din Codul penal

3.2.6. Cauzele care inlatura raspunderea penala sau consecintele condamnarii pentru calomnie si insulta

Ca si in cazul oricaror infractori, in codul penal sunt prevazute cauze care inlatura raspunderea penala sau consecinsele condamnarii pentru calomnie, inclusiv pentru insulta.

Amnistia este actul de clementa al legiuitorului care inlatura raspunderea penala pentru fapta savarsita. Daca intervine dupa condamnare, ea inlatura si executarea pedepsei pronuntata, precum si celelalte consecinte ale condamnari. Amnistia nu are efect asupra masurilor de siguranta, masurilor educative si asupra drepturilor persoanei vatamate (art. 119 din Codul penal).

Gratierea este actul de clementa al legiuitorului care inlatura, in total sau in parte, executarea pedepsei ori comutarea acesteia in alta mai usoara. (art. 120 din Codul penal).

Prescriptia este acea institutie a dreptului penal prin care dupa trecerea unor perioade de timp precizate de lege, persoana nu mai poate fi trasa la raspundere penala, iar daca a fost condamnata, nu mai executa pedeapsa.(art. 121-129 din Codul penal).

3.2.7. Aspecte procesual penale privitoare la infractiunile de calomnie si insulta

Potrivit art. 205 si 206 din Codul penal, actiunea penala se pune in miscare la plangerea prealabila a persoanei vatamate. Impacarea partilor inlatura raspunderea penala. Plangerea trebuie sa cuprinda descrierea faptei, indicarea autorului aratarea mijloacelor de proba, indicarea adresei partilor si a martorilor, precizarea daca persoana vatamata se constituie parte civila si atunci cand este cazul indicarea persoanei responsabile civilmente. In cazul insultei si calomniei, plangerea prealabila trebuie introdusa in termen de 2 luni din ziua in care persoana vatamata a stiut cine este faptuitorul. Cand persoana vatamata este un minor sau incapabil, termenul de 2 luni curge de la data cand persoana indreptatita a reclama a stiut cine este faptuitorul. Dupa depasirea acestui termen plangerea nu mai poate fi depusa. In cazul infractiunilor de insulta si calomnie, lipsa nejustificata a partii vatamate la doua termene consecutive in fata primei instante este considerata drept retragere a plangerii prealabile.In cazul infractiunilor de insulta, calomnie si amenintare, savarsite prin presa sau orice mijloace de comunicare in masa, plangerea se adreseaza direct judecatoriei, iar in celelalte cazuri, organelor de urmarire penala (politie si parchet).

TEME pentru referat:

- Latura subiectiva a infractiunii. Cazurile care inlatura vinovatia.

- Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei in cazul insultei.

- Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei in cazul calomniei.

- Proba veritatii in materia insultei prin presa.

- Proba veritatii in materia calomniei prin presa.

- Deosebirea dintre insulta si calomnie.

BIBLIOGRAFIE

Dr.Valerica Dabu - Responsabilitatea juridica a functionarului public. Ed.Global Lex, Bucuresti,2000.

C.G.Ratescu - Codul penal Carol al II-lea comentat si adnotat, Bucuresti, 1937.

C. Turianu - Infractiuni contra demnitatii persoanei, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1974.

C. Turianu - Calomnia prin presa Ed. All Beck, Bucuresti 2000.

Narcis Giurgiu - Legea penala si infractiunea. Ed. Gama, Iasi, 1996.

V.Dongoroz s.a. - Explicatii teoretice si practice ale Codului penal roman. Ed. Academiei Romaniei,

Bucuresti, 1971.

V.Dabu - Despre dreptul si arta apararii, Editura «Monitorul Oficial» Bucuresti 1994.