SEMNELE - MIJLOACE DE REALIZARE A COMUNICARII

SEMNELE - MIJLOACE DE REALIZARE A COMUNICARII

Inainte de a trece la identificarea variabilelor interne ale comunicarii si a interactiunilor aferente, ar fi potrivit sa asumam un anumit inteles al termenului polisemantic de semn. Procedand astfel, am fi in masura sa operationalizam definitia pe care am dat-o comunicarii (utilizarea semnelor a fost diferenta specifica prin care am distins comunicarea de celelalte tipuri de interactiuni) si am putea determina cu mai multa precizie principalele categorii de semne.

Dintre multele si variatele explicitari ale conceptului de semn care sunt consemnate in istoria disciplinelor semiotice, cel putin cateva se impun a fi luate ca puncte de reper.

Pentru filosoful anglo-saxon John Locke, semnele sunt obiecte sensibile si perceptibile prin care pot fi facute cunoscute "acele idei invizibile din care sunt formate gandurile omului" .

Tot ca obiecte materiale sunt tratate semnele de catre Gottlob Frege, cu precizarea - foarte importanta - ca acestea sunt corelate atat cu obiectele pe care le desemneaza, cat si cu modurile in care aceste obiecte desemnate ne sunt date. Mai precis, ar trebui sa intelegem de aici ca orice semn sta pentru un denotat intr-un anumit mod sau sens .

Pe aceeasi linie, Charles Kay Ogden si Ivory Armstrong Richards au considerat ca fiecare obiect fizic care joaca rolul de semn sta pentru obiectul denotat in masura in care el simbolizeaza (corect) gandul care se refera (in mod adecvat) la acesta .

La Charles Sanders Peirce, semnul (numit si representamen) este un obiect (perceptibil, imaginabil sau chiar neimaginabil) care "tine locul a ceva pentru cineva, in anumite privinte sau in virtutea anumitor insusiri" . Acel ceva pentru care sta semnul este obiectul semnului, privinta sau ideea in raport cu care semnul tine locul obiectului sau se prezinta ca fundament al semnului, iar semnul care se reproduce aidoma sau intr-o varianta mai dezvoltata in mintea celui caruia i se adreseaza semnul se constituie ca interpretant al semnului.

Ferdinand de Saussure a definit semnul (in speta, semnul lingvistic) drept entitatea psihica ce rezulta din combinarea unui concept cu o imagine acustica .

Heinrich Plett a preferat sa infatiseze semnul ca obiect mixt (cu o parte materiala si cu una mentala), alcatuit dintr-un semnal si o indicatie .

Nu in ultimul rand, pe linia considerarii semnului ca functie sau "loc de intalnire" a unor parametri, Umberto Eco a legat instituirea functiei-semn de stabilirea unei corelatii reciproce intre doua obiecte cu rol de argument: expresia si continutul .

La o analiza, fie si superficiala, a definitiilor de mai sus putem constata ca semnul poate fi privit ca obiect (simplu ori compus), dar si ca functie. Natura lui poate fi considerata in egala masura materiala, psihica sau mixta. Or, antrenarea tuturor acestor accceptiuni in contextul aceluiasi univers de discurs nu poate decat sa provoace confuzie. De aceea, ne permitem sa asumam un inteles al conceptului de semn care este in acord cu cat mai multe definitii deja formulate si care pare sa asigure un grad convenabil de precizie cercetarii noastre.

Inainte de toate, impartasim convingerea ca semnele sunt stimuli din realitate, adica obiecte fizice care pot fi percepute fie direct, prin simturile noastre, fie indirect, prin interventia unor instrumente diverse (ecrane catodice, amplificatoare etc.) . Caracterul material si perceptibil al semnului este conditia necesara a confirmarii faptului ca mai multi indivizi se raporteaza in mod similar la semnul respectiv. Semnele care ar salaslui, oarecum, in mintea cuiva ne-ar fi, ca atare, inaccesibile.

Diferenta specifica prin care putem disocia semnele de celelalte obiecte senzoriale este asigurata de capacitatea acestora de a "sta pentru altceva" sau de a "trimite la altceva", cu alte cuvinte, de disponibilitatea lor de a provoca mai mult decat o simpla perceptie. Conform unei terminologii cvasi-unanim acceptate, semnul se individualizeaza in raport cu celelalte obiecte prin faptul ca poate fi pus in corespondenta cu o semnificatie.

Afirmand ca semnul este un stimul care trimite si la altceva decat la el insusi, adica un stimul care poate fi pus in corespondenta cu o semnificatie, nu am adus o clarificare deplina problemei puse. Ramane sa aratam in ce consta semnificatia unui semn si ce fel de corespondenta subzista intre semn si semnificatia lui .

Potrivit unei ipoteze ce pare a fi in acord cu simtul comun si care este acceptata de foarte multi semioticieni, semnificatia unui semn este obiectul sau faptul din realitate pentru care sta semnul, respectiv ideea care ne apare in minte atunci cand ne raportam la el. In ce ne priveste, consideram ca semnificatia unui semn nu coincide nici cu un anumit fragment din realitate, nici cu o anumita entitate mentala, nici cu obiectul sui generis rezultat din combinarea acestora.

Cel putin trei obiectii pot fi aduse la identificarea semnificatiei unui semn cu purtatorul (sau denotatul) din realitate al acestuia, purtator care ar putea fi indicat printr-o definitie ostensiva.

Prima dintre ele priveste cazurile in care un semn isi pastreaza semnificatia, in ciuda faptului ca denotatul lui a incetat sa existe . Astfel, in contextul diverselor enunturi (de felul, "Platon a fost un filosof grec", "Care sunt cele mai importante scrieri filosofice ale lui Platon?", "Citeste pana luna viitoare dialogul «Republica» al lui Platon!" etc.), semnul verbal "Platon" primeste o semnificatie, desi Platon a murit acum mai bine de doua mii de ani.

O a doua intampinare vizeaza posibilitatea de a intelege si invata semne care nu pot fi puse in corespondenta cu perceperea unor obiecte din realitate: nume inconsistente, nume fictionale, nume abstracte, adverbe, prepozitii, conjunctii etc. Este drept ca unele nume fictionale sau abstracte pot fi asociate cu anumite simulacre. Spre exemplu, desenul unui centaur (care nu exista in mod real) poate fi folosit pentru a contura partial semnificatia cuvantului "centaur", dupa cum o linie trasata cu creionul pe o coala de hartie poate fi o contributie la intelegerea cuvantului "linie" (chit ca, neavand latime, orice reprezentare a liniei este cvasi-ilicita). Este tot atat de adevarat insa ca numele inconsistente ("triunghi cu patru laturi", "lucru clar si obscur", "om irational", "celibatar casatorit" etc.) si cuvintele sincategorematice ("poate", "desigur", "de", "la", "prin urmare", "si", "sau" etc.) nu trimit la nimic in realitate si se sustrag oricarei incercari de reprezentare a "obiectului" corespunzator.

In sfarsit, cea de-a treia obiectie se refera la faptul ca lamurirea semnificatiei unui semn o data cu indicarea purtatorului acesteia - prin asa-numita definitie ostensiva - nu poate fi nici primul, nici singurul "pas" in intelegerea acelui semn. Definitia ostensiva nu poate interveni in invatarea cuvintelor de catre copii in primii ani de viata, deoarece presupune stapanirea prealabila a relatiei de desemnare. Cu alte cuvinte, asimilarea jocului de limbaj aferent relatiei de desemnare precede orice aplicare a definitiei ostensive. Invatarea ostensiva se poate regasi ca "fragment" al fenomenului global de invatare a semnelor, dar numai in stadiul in care cel care invata a deprins partial un anumit limbaj.

O posibila replica la cele trei obiectii ridicate ar fi aceea ca purtatorul unui semn nu este un obiect din realitate, ci o entitate sui generis care apare de indata ce semnul este acceptat ca atare in alcatuirea unui limbaj. Atunci cand o comunitate de utilizatori consimte sa-i atribuie unui stimul calitatea de semn, ea ii asociaza implicit o "semnificatie extensionala" , care nu presupune automat existenta reala sau posibilitatea reprezentarii.

Spre exemplu, expresiile "daca , atunci ", "de" si "in mod necesar" ar avea drept purtatori o functie de adevar, o prepozitie, repectiv o modalitate, doar in virtutea apartenentei la vocabularul limbii romane. Faptul ca functia de adevar implicatie, prepozitia de si modalitatea aletica necesar nu exista in mod actual si nici nu pot fi reprezentate nu ar afecta deloc statutul lor de semnificatii extensionale, ergo de purtatori ai unor semne.

Asa s-ar explica, de pilda, posibilitatea ca o persoana religioasa si un ateu sa dezbata problema interventiei lui Dumnezeu in lume. Daca nu s-ar raporta la semnificatia extensionala a cuvantului "Dumnezeu", ci la purtatorul din realitate al acestuia, ateul - care nu crede in existenta lui Dumnezeu - ar putea considera, pe buna dreptate, lipsita de sens orice incercare de comunicare pe aceasta tema.

Totusi, chiar daca am accepta noul statut al purtatorilor semnelor, nu putem spune ca ei epuizeaza semnificatiile acestor mijloace de comunicare. Pentru putea a fi intelese si invatate, semnele trebuie asociate si cu altceva in afara semnificatiilor extensionale.

Identificarea semnificatiei unui semn cu ideea care ne apare in minte o data cu emiterea acestuia prezinta suficiente aspecte contestabile pentru a considera pe deplin indreptatita respingerea ei de catre Ludwig Wittgenstein .

Intr-o prima instanta, aceasta abordare psihologista pare destul de plauzibila. In multe imprejurari se aud formulari de genul "Ce-ti trece prin minte?", "Nu-mi vine in minte nimic referitor la aceasta problema" sau "Imi vine greu sa-mi exprim ideile", care par sa sugereze faptul ca semnificatiile semnelor ar fi obiecte "pneumatice" sau "eterice" localizate la nivelul creierului si care s-ar comporta in felul in care se manifesta sufletul fata de trup. Daca as pronunta sau auzi un cuvant cunoscut atunci, la nivelul mintii, ar aparea ideea aferenta. In cazul pronuntarii papagalicesti a unui cuvant necunoscut sau in cazul auzirii acestuia, respectiva idee nu ar mai aparea. Prin urmare, intelegerea si invatarea semnelor din alcatuirea unui limbaj ar reveni la inocularea ideilor corespunzatoare din mintea celui care invata in mintea celui care este invatat. Invatarea ar putea fi declarata un succes numai daca invatatorul si discipolul asociaza cuvintele cu aceleasi "imagini mentale".

Cel putin doua sunt slabiciunile acestui punct de vedere. Pe de o parte, sunt greu de delimitat cu precizie in noianul de ganduri din minte ideile care pot fi puse in corespondenta cu anumite cuvinte sau cu anumite propozitii. Apoi, chiar daca am putea identifica un "nucleu ideatic" aferent semnului transmis, ar fi dificil de stabilit relatia acestuia cu ideile diverse care il insotesc intr-o imprejurare sau alta. Pe de alta parte, este imposibil de confirmat in orizont pur mental identitatea ideii din mintea celui care emite semnul cu aceea din mintea celui care il recepteaza. Daca admitem ca semnificatia unui semn este o anumita idee din minte, atunci nu putem avea certitudinea ca, in cadrul procesului de comunicare, emitentul si receptorul opereaza cu semnificatii identice (sau aproape identice).

Intelegerea semnelor nu poate fi restransa la viata mentala a unui individ (altfel spus, ea nu consta in stari sau procese mentale private), ci presupune o deschidere in afara, in domeniul public. Ea poate fi recunoscuta si masurata prin criterii exterioare intersubiective, prin activitatile in care se angajeaza oamenii si prin felul in care ei se comporta .

Unde ar fi de cautat atunci semnificatia unui semn (in speta, a unui cuvant) daca ea nu este de gasit nici in realitatea despre care se vorbeste, nici in mintile interlocutorilor? Raspunsul lui Ludwig Wittgenstein, la care nu putem sa nu subscriem, este simplu: in chiar jocurile de limbaj in care intervine. Mai precis, semnificatia unui cuvant este rolul pe care acesta il joaca in "calculul limbii" [19: 10; 63; 64]; altfel spus, ea trebuie asociata cu intrebuintarea pe care o putem da cuvantului intr-unul sau altul dintre variatele jocuri de limbaj realizate in diversele procese de comunicare.

Lamurirea semnificatiei unui semn pentru cel care se angajeaza in invatarea acesteia poate fi considerata satisfacatoare daca si numai daca el poate initia cu acest semn alte jocuri de limbaj. Spre exemplu, el ar putea folosi semnul inteles in contexte extrem de variate, pentru a mustra, a lauda, a seduce, a distra, a plictisi, a blestema, a felicita etc. Daca cineva nu poate folosi un semn pentru a incepe un joc de limbaj, altfel spus, daca nu este in situatia de a sti sa continue actiunea semiotica in cauza (asemenea aceluia care, ascultand o poveste, este in masura sa spuna "de-aici pot continua eu"), atunci se poate conchide ca el nu a dobandit semnificatia acelui semn [19: 80].

In concluzie, semnele sunt stimuli care dobandesc o semnificatie in virtutea faptului ca sunt intrebuintati in diversele jocuri de limbaj practicate in cadrul unei comunitati. Am spus ca stimulii dobandesc o semnificatie si nu ca au o semnificatie pentru a sublinia faptul ca nu exista "semne absolute", id est stimuli care sa aiba in orice imprejurare o semnificatie, datorita proprietatilor lor intrinseci . Comunitatea utilizatorilor si nu respectivele proprietati asigura semnificatii anumitor stimuli, carora le confera, astfel, statutul de semn. Mai mult, aceste semnificatii nu sunt entitati, care sa aiba un locus. Ele mai curand apar (intr-o situatie semiotica sau alta) decat exista. De aceea, comunicarea poate fi tratata si ca "tranzactie in care omul inventeaza si atribuie semnificatii pentru a-si atinge scopurile" .