Spatiile Relatiilor Publice

Lumea este in schimbare. Precum lumea., in schimbare se afla si societatea romaneasca. Schimbarea in istorie nu este nici accidentala, nici simpla, de suprafata. Dimpotriva, procesele de structurare si restructurare a societatii sunt complexe si de profunzime. Ipoteza noastra are in vedere rolul comunicarii sociale si al informarii publice de sustinere a schimbarii sociale.

In acest sens, demersul propus in continuare utilizeaza instrumente ale investigatiei teoretice aplicate spatiului social. In interiorul spatiului social sunt identificate si supuse analizei spatiile cu un grad ridicat de relevanta comunicationala. In esenta, acestea sunt: spatiul public, spatiul organizational si spatiul mediatic. Grila de analiza a fiecarui spatiu in parte cuprinde referiri distincte la norme, interese, actori si procese specifice.

1. Spatiul public (comunicarea publica)

Istoria moderna se desfasoara in spatiul public. Este istoria "publicurilor" in actiune si a comunicarii in masa. Post-modernismul, ca stil cognitiv, ca atitudine mentala si atmosfera spirituala, isi asuma spatiul public ca scena a "spectacolului social". Spatiul-spectacol tinde sa devina spatiul-actor. Investigat cu tot mai multa insistenta, inclusiv prin abordari autohtone (cu deosebire remarcabil, in acest sens, fiind discursul lui Bogdan Ghiu din saptamanalul "Dilema"), spatiul public prezinta contururi din ce in ce mai pregnante.

In principiu discutand, o caracteristica primara a spatiului public vizeaza relatia de complementaritate si interferenta cu spatiul privat. Spatiul privat este spatiul individului, in sensul vietii individuale. Drepturile omului, ca drepturi ale individului, sunt instituite prin autoritatea intriseca spatiului public. Exemplele pot continua. Astfel, proprietatea este privata, individuala sau de grup, in sensul ne-posesiei publice; dar ea, ca tip de proprietate, este instituita si reglementata prin forta autoritatii publice. In chip similar, familia si viata de familie, ca relatie inter-individuala primara, se include in spatiul privat, dreptul familiei neputand fi insa altceva decat un sistem de reglementari cu origine in spatiul public.

Spatiul public este, de fapt, spatiul vietii comunitare. El, nu are, in mod normal, alta logica decat cea prin care comunitatea isi asuma rolul sustinerii si protejarii vietii indivizilor care alcatuiesc comunitatea. In ultima istanta, istoriceste vorbind, totul se reduce la o problema de echilibru functional intre individ si structura comunitara. Nici unul dintre termenii ecuatiei sociale nu poate fi minimalizat sau autonomizat (maximalizat) , decat cu riscuri dintre cele mai mari. Tocmai de aceea in spatiul public este normal sa opereze valori (norme) ale agregarii sociale.

Spatiul public este vectorizat si valorizat prin interesul public. Acesta este un interes de factura comunitara si de expresie identitara. Identitatea sociala presupune, simultan, doua valente - identizarea si identificarea (Septimiu Chelcea, 1998). In prima situatie, actorul social se diferentiaza, tinde sa devina autonom, sa se afirme ca individualitate, iar in cea de-a doua, actorul social tinde sa se integreze intr-un ansamblu mai vast (grup social, comunitate, natiune). Este de observat ca disfunctiile de identizare (ezitari, perturbatii, ritmuri lente), mai ales in conditiile unor schimbari sociale profunde, genereaza dificultati si un deficit de identificare a actorilor sociali. Fireste, este normal sa ne intrebam daca si reciproca este valabila. Probabil ca identizarea este intarziata atunci cand identificarea se afla in suferinta. Si aceasta mai ales atunci cand este vorba de identificarea comunitatii nationale, de identitatea nationala. Tendintele de constituire (inducere) a unei identitati nationale negative (M. Ungheanu, 1998), cumulate cu cele de accentuare a unei identitati pozitive a altor grupuri etnice, nationale, pot avea efecte extrem de nocive, mai ales atunci cand se manifesta in interiorul aceluiasi spatiu public. Solutia de echilibru este una singura. Radacina interesului public este interesul national, conceput ca vector identitar ferit de riscurile extremizarilor "pozitive" sau "negative".

In esenta, interesul public se articuleaza ca expresie a vointei "demos-ului" (ca legitimitate democratica exprimata public), ca autoritate publica si ca interes identitar (national). Deficitul de identitate genereaza carente de autoritate si impieteaza asupra consistentei democratismului social.

Problema actorilor spatiului public este, in fond, tot una de factura identitara. Tipologia actorilor publici este simpla. In spatiul public se constituie si evolueaza actori politici (partide, parlament, guvern - clasa politica in ultima istanta), actori non-politici (societatea civila) si actori mediatici (ca agenti ai informarii publice). Intr-un plan mai de adancime si cu un profil mai estopat se afla publicul si opinia publica. Carentele de identitate ale actorilor publici genereaza de regula bulversari si chiar tendinte de substituire in si intre rolurile comunicationale ale acestora. Astfel spus, orice actor public are un profil identitar si un rol comunicational. Cele doua valente sunt interdependente. Bolile identitare solicita terapii comunicationale. Maturizarea identitara nu este cu putinta decat prin strategii de comunicare (informare) publica.

La cele de mai sus, pot fi adaugate inca doua observatii. In general - si, cu atat mai mult, in contextul schimbarii sociale de profunzime -, analiza spatiului public implica si un registru diacronic. In stransa asociere cu spatiul public se afla timpul public. Spatiul public, ca spatiu al schimbarii, isi asuma o problema de ritmuri, de acceptare si de generare a noului. Asumarea innoirii si consecventa luptei pentru mai mult si mai bine presupun o filosofie activa a timpului. Timpul nu mai are rabdare doar cu cei care refuza noul sau, mult mai grav, concep innoirea ca simpla inlocuire. Timpul public semnifica o stare de spirit a individului si o caracteristica a atmosferei sociale, o modalitate de explicitare a "activismului social", a nevoii lucrului bine facut si a actiunii duse pana la capat.

Totodata, intr-un sens mai de adancime, spatiul public si timpul public incadreaza ceea ce am putea numi inteligenta publica. Dupa cum s-a spus deja (Marian Papahagi, 1999), in masura "in care omul va intelege si la noi ca de el depinde mai tot ceea ce-l priveste (sau ca foarte multe depind de el) si ca inteligenta consta in a face maximum posibil cu acel minim de conditii in care esti obligat sa traiesti, atunci (.) lucrurile vor incepe sa mearga bine".

2. Spatiul organizational (comunicarea organizationala)

Traim intr-un univers organizational. Spatiul social este populat de organizatii. Unele dintre acestea sunt organizatiile noastre de apartenenta. Institutiile sociale (actorii publici) sunt, in sens general, organizatii. Daca, asa cum sugeram anterior, actorii publici acuza, in principal, o problema de securitate identitara (de coagulare si manifestare a constituentei si profilului propriu), organizatiile in ansamblu, inclusiv actorii publici, se confrunta cu provocarile riscurilor de insecuritate functionala. Mai exact spus, mediul social, ca mediu extraorganizational, este tot mai mult un mediu (un spatiu) al schimbarii globale. Marea provocare a tuturor organizatiilor, a celor publice si a celor private, a celor politice, educationale, productiv-economice, a celor nationale si internationale, este insasi schimbarea.

Literatura de expertiza organizationala si manageriala din ultimele doua - trei decenii abunda in analize privind imperativul unei reactii adaptative la presiunile schimbarii (Chris Argyris, 1983; Joseph l. Massie, 1987 si multi altii). S-a impus conceptul de sanatate organizationala, ca expresie a capacitatii organizatiilor de a genera raspunsuri adecvate la presiunile interne si externe ale schimbarii. Efortul adaptativ este extrem de complex. In cadrul organizatiilor sunt puse in acelasi timp sub semnul intrebarii misiunea (sarcina), resursele umane, organizarea formala si informala si fluxurile de conexiune (de comunicare) cu mediul extern. "Oricum - noteaza Alvin Toffler -, chiar si cand presiunile interne si externe converg si o pozitie sanatoasa exista, schimbarea fundamentala este . improbabila daca partizanii sai interni nu pot oferi o viziune si o strategie coerente, o noua misiune care s-o inlocuiasca pe cea veche" (p. 19). Evident resursa de adancime a adaptarii se afla in oameni si in capacitatea acestora de a proiecta si sustine o noua misiune a organizatiei, consonanta cu noile trenduri extraorganizationale.

Suportul adaptarii organizatiilor este de ordin comunicational. Strategia adaptarii este, in esenta, de factura comunicationala. In acest context, se constituie si se exprima "publicurile" organizatiei - publicul intern si publicul extern, acesta din urma cuprinzand publicul local, publicul national si cel international -, respectiv domeniile comunicarii publice: comunicarea interna si comunicarea locala, in mediul national si international.

In acelasi timp, perspectiva organizationala face cu putinta o modalitate relevanta de definire operationala a informarii (a relatiilor publice). Daca in spatiul public informarea publica este legitimata prin norma democratismului social, in spatiul organizational informarea publica se impune ca imperativ functional. Altfel spus, Relatiile Publice constituie ansamblul structurilor si proceselor de comunicare publica prin care organizatiile se adapteaza la schimbarile din mediul extern.

Concluzie:

Spatiul mediatic (comunicarea mediatica)

Spatiul mediatic este spatiul mass-media, mai exact, este spatiul public si organizational aflate sub impactul mass media.

Legitimarea sociala a spatiului mediatic rezulta din dreptul democratic al publicului la informare. Vectorizarea reala a spatiului mediatic decurge insa din interesul actorilor mediatici de a avea acces la sursele si canalele de informare. Evident, accesul la informatii (surse si canale) se sprijina tot pe norma democratismului social: "Democratia este domnia publicului care isi exprima judecatile in public" (John Keans, 1992). Publicul este implicat in evaluarea politicii publice, iar media actioneaza pentru prevenirea si blocarea eventualelor excese si abuzuri ale actorilor puterii in raporturile cu cetatenii (S. Boncu, 1998).

Evolutia actorilor mediatici este spectaculoasa si adesea spetaculara. Actorii nationali (presa, canale radio si de televiziune) suporta ofensiva tot mai sustinuta a actorilor locali. Mass-media locale au un impact real asupra publicurilor locale. Proximitatea se dovedeste o sursa puternica de interese. Simultan se impun mega-actorii mediatici (trusturile media, care, in jurul unei agentii de presa, articuleaza un arsenal informational de mare calibru: cotidiane, publicatii saptamanale si lunare, canale radio si T.V.) si noii actori mediatici (INTERNET-ul si INTRANET-ul).

In spatiul mediatic, principala tensiune se acumuleaza la nivelul conexiunilor reciproce dintre organizatiile mass-media (animate de interesul accesului la informatii) si toate celelalte organizatii publice (care nutresc, in chip firesc, interesul de a-si proteja si promova imaginea proprie). Este verificata starea de fapt prin care discontinuitatile de emisie institutionala a informatiei (goluri de emisie, informatie lipsita de consistenta, apelul incorect justificat la "secretul" organizatiei) sunt suplinite prin utilizarea abundenta de catre mass-media a surselor "neoficiale" de informare si prin tehnici ale "informatiei speculative" (zvonul, comentariul tendentios etc.) O asemenea ruptura in comunicare nu poate fi depasita decat prin utilizarea de catre actorii publici (organizationali) a strategiei comunicarii ofensive. Parafrazarea sintagmei carteziene a fost de mult facuta: "comunic, deci exist!". Ea nu mai este insa suficienta. In spatiul public contemporan, zguduit de turbulente si crize comunicationale, este valida si utila prin efecte doar comunicarea ofensiva. Expresia actuala a parafrazei este, astfel, urmatoarea: "comunic ofensiv, deci exist (inca)!". La agresiunea mass-media, organizatia sanatoasa raspunde printr-o comunicare agresiva, constructiva si continua. Se afla aici, poate, una dintre perspectivele cele mai solicitante ale structurilor de informare publica, de relatii publice.

4. Spatiul comunicational

Spatiul comunicational este un spatiu de interferenta si sinteza. Spatiile "public", "organizational" si "mediatic" sunt vertebrate prin comunicarea sociala. Deficitul de identitate genereaza un deficit de proiect (o incapacitate de adancime, de a proiecta sensurile si reperele evolutiei) si rezulta dintr-un deficit de comunicare. Atunci cand nu stim cine suntem, nu stim ce vrem. Prin comunicare, prin raportare activa la ceilalti ne definim profilul propriu, ne construim identitatea. Orcat ar parea de surprinzator, criza de comunicare ascunde o criza identitara, iar criza de proiect, ca simptom al crizei de dezvoltare, este surmontabila printr-o strategie de sustinere a comunicarii intre actorii sociali. Altcumva, schimbarea ramane intr-un stadiu larvar, iar mediul social risca sa prezinte, cu simple variatii de culoare, tabloul unei miscari browniene perpetue.

Asemenea tinta, de extensie maxima, de factura globala implica re-definirea esentei comunicarii sociale. Perspectiva clasica asupra comunicarii, centrata in jurul paradignei instrumentaliste (comunicarea este fluxul de informatii intre emitator si receptor, prin intermediul unui canal si sub asigurarea reactiei de raspuns, a feed-back-ului), desi ramane utila, nu mai este pe deplin satisfacatoare. Trebuie mers mult mai departe si mai in adanc. Comunicarea nu este numai un instrument social, ci si o forta sociala. Sub acest unghi se impun, dintre evolutiile anilor din urma, achizitiile scolii de la Palo Alto (California), prin care este operata o extensie maxima asupra comunicarii. Paradigma instrumentalista este inlocuita prin paradigma sociala. Scoala de la Palo Alto confera comunicarii "un grad de universalitate in campul socio-cultural comparabil cu cel al fortei de gravitatie in campul fenomenelor fizice". (L. Iacob, 1997, p. 31). Noua perspectiva se anunta a fi extrem de promitatoare. Societatea si actorii sociali, actorii publici, organizationali si mediatici dobandesc si expliciteaza consistenta, "greutate", profil distinct si roluri sociale constructive doar prin comunicare.

Concluzie: