TEORII SI MODELE LINGVISTICE ALE COMUNICARII

TEORII SI MODELE LINGVISTICE ALE COMUNICARII

In teoriile structurale, in general, si a lingvisticii structurale, in particular, apare in mod preponderent conceptul de semnificatie. Termenii de 'semn', 'semnificatie', 'cod' si 'canal' sunt utilizati in cadrul modelelor lingvistice ale comunicarii. Conceptele proprii semioticii (stiinta semnelor) de tipul semn, semnificatie, icon, denotatie, conotatie, se refera la diferitele modalitati de producere a sensului. Modelele propuse de scoala semiotica, nu contin indicatii despre etapele transmiterii mesajului. Aceste modele sunt de tip structural si indica relatiile care se stabilesc intre elementele prin care se creeaza sensul.

Din perspectiva lingvistica, comunicarea este inteleasa ca transmitere a unor mesaje (sau a unor continuturi cu sens, cu ajutorul limbajului) folosind coduri specifice (McQuail, 1993, 185). Se considera ca orice mesaj are o dubla dimensiune, el fiind atat element al 'circuitului comunicational', cat si unul al 'procesului de reprezentare' (Dragan, 1996, 17).

1. Teoria structuralista a lui Ferdinand de Saussure

Ferdinand de Saussure dezvolta conceptia autonomiei limbajului, a cuvintelor, prezentand pentru prima data o abordare stiintifica a notiunilor de 'semn' si 'semnificatie'. Pentru Saussure, semnul lingvistic (cuvantul scris sau rostit) uneste un concept (semnificat) si o imagine acustica (semnificant). Cuvintele (scrise, rostite, auzite) sunt semnificantii, iar conceptele (reprezentarile mintale) sunt semnificatii (Fiske, 1992). Orice semn lingvistic reprezinta o realitate bidimensionala, una materiala, si una imateriala. Aspectul material il constituie semnificantul, aspectul imaterial, semnificatiile. Semnul lingvistic este rezultatul asocierii dintre un semnificant si semnificatie, iar limba este un sistem de semne. Semnul lingvistic este arbitrar si este rezultatul unui acord colectiv, de aici rezulta si necesitatea ca limba sa fie invatata, ajungand si la conceptul de competenta lingvistica. Saussure face deosebire intre limba, sistem de semne instituite si 'vorbirea', act individual al subiectului uman. Individul face o alegeere dintre elementele oferite de limba, pentru a-si exprima gandirea (Lohisse, 2001, 45).

Saussure identifica existenta a trei elemente distincte in cadrul limbajului:

Semnificant (S_n)

Semnificat (S_a)

Referent (R^)

Pentru Saussure, semnificantul si semnificatul sunt unite prin semnificare si formeaza un semn, iar referentul si semnificatul sunt unite prin referinta. (McQuail, 1993, 186). (vezi fig. 1.)

Semnificatie    Semnificat Semnificatia

(existenta fizica concept mintal) (realitatea externa)

a semnului)

Fig.1. Relatiile dintre semn-semnificat-semnificatie

Modelul presupune un proces de semnificare, si anume asocierea unui semnificant cu un semnificat, si un proces de referinta, care consta din asocierea unui semnificat cu un obiect oarecare.

Comunicarea necesita cunoasterea unor coduri pentru a putea codifica si decodifica. Saussure distinge intre codurile socio- culturale, un ansamblu de norme si reguli de comportament si codurile de comunicare, reprezentate de un ansamblu de semne asociat cu reguli de ordonare pentru a produce si schimba mesaje semnificative, functia lor principala fiind cea de apermite comunicarea in sensul de 'schimb de mesaje'.

2.' Modelul semnului' lui Ch.S. Peirce

Ch. S. Peirce este considerat fondatorul semioticii in literatura americana, fiind cel care a elaborat 'modelul semnului' (Marinescu, 2003, 142). Pentru Pierce, orice proces semiotic este o relatie intre trei componente: semnul insusi, obiectul reprezentat si interpretantul. Peirce a definit semnul drept:'Ceva care sta in locul altcuiva pentru ceva in vreun aspect sau posibilitate'. Semnul se adreseaza cuiva, creand in mintea acestei persoane un semn echivalent sau un semn mai dezvoltat. Un semn se refera la altceva decat la el insusi (obiectul) si este inteles de cineva, acesta fiind efctul pe care il produce in mintea receptorului (interpretant). Interpretantul nu este utilizatorul semnului, dar un concept mental produs atat de semn, cat si de experienta pe care utilizatorul o are despre obiect (Lohisse, 2001, 173).

In conceptia lui Pierce, exista trei tipuri de semne: iconul, indicele (indexul) si simbolul. Iconul este un semn care poarta o asemanare cu obiectul sau, indicele este un semn care are legatura directa reala cu obiectul sau, iar simbolul este un semn a carui legatura cu obiectul este o problema de conventie si nu are legatura fizica sau de asemanare cu obiectul.

3. Scoala referentiala in lingvistica. Modelul lui Ogden si Richards.

In abordarea referentiala, semnalele sonore, care formeaza cuvintele, permit oamenilor sa comunice, fiind posibila utilizarea sunetelor ca semne ale conceptiilor lor. Ogden si Richards arata ca exista numeroase definitii ale termenului semnificatie:

proprietate intrinseca a ceva;

conotatia unui cuvant;

la ce se refera cel ce utilizeaza un simbol;

la ce crede un vorbitor ca se refera printr-un simbol (Van Cuilenburg, 2000, 174).

Ogden si Richards propun conceptul de 'Triunghi semantic', prin care releva faptul ca intre cuvant si obiectul la care se refera cuvantul nu exista o relatie directa. Cuvintele sunt asociate unor concepte sau intelesuri, care se refera la obiecte reale. Relatia dintre cuvant si referent nu este cauzala, dar este rezultatul unei asociatii pe care o face ascultatorul si vorbitorul, (vezi fig.3.)

B: concept/reprezentare

A: cuvant - - C: Obiect/referent

Fig. 3. Triunghiul semantic al lui Ogden si Richards

Semnificatia are componentele A+B+C. Semnificatia este tot ceea ce cuvantul desemneaza in realitate si este egala cu extensiunea unui cuvant. Procesul de comunicare este descris de Ogden si Richards astfel: conform cu triunghiul elementar, ascultatorul cand aude un cuvant, se va gandi la obiectul real si va intelege ce spune vorbitorul. Pentru vorbitor exista o succesiune inversa. Se va gandi la un obiect, ceea ce il va obliga sa pronunte cuvantul. (Van Cuilenburg, 2000, 176).

Abordarea conceptualista a lui J.J. Katz (1960)

J.J. Katz a elaborat teoria psihologica a semnificatiei. In conceptia lui Katz, in memoria oamenilor cuvintele sunt cuplate cu anumite infomatii conceptuale, pe baza carora cuvintele pot fi definite. Orice cuvant mai ofera si o informatie perceptuala care cuprinde reprezentarea imaginara a obiectelor la care se refera cuvantul. Prin intermediul memoriei apare o relatie triadica intre cuvant, informatia conceptuala si informatia perceptuala. Semnificatia cuvintelor cuprinde totalitatea informatiei conceptuale si perceptuale pe care cuvantul o evoca in memoria individului- la nivelul propozitiei semnificatia este compus al semnificatiilor pe care le au cuvintele propozitiei.

5. Modelul lui Jakobson (1960)

Acest model presupune similaritati atat cu modelul linear, cat si cu cel triunghiular. Jakobson a subliniat importanta semnificatiei si a structurii interne a alimbajului in procesul comunicarii. Jakobson ia in calcul factorii constitutivi ai comunicarii, care trebuie sa fie prezenti cu obligativitate pentru a face posibila comunicarea. Autorul realizeaza si un model al functiilor limbajului pe care actul de comunicare le performeaza pentru fiecare factor (Fiske, 1990, p.56).

Modelul lui Jakobson are un fundament linear si anume: existenta unui emitator, care trimite un mesaj unui destinatar. Acesta recunoaste ca mesajul se refera la altceva decat la sine si numeste acest ceva context, constituind al treilea punct al triunghiului, celelalte doua puncte fiind reprezentate de emitator si destinatar. Jakobson adauga alti doi factori: contactul, prin care intelege canalul fizic si conexiunile psihologice dintre destinatar si emitator, si codul, un sistem de semnificare comun, cu ajutorai caruia este structurat mesajul, (vezi fig.5.)

referent
emitator mesaj destinatar

contact/ canal cod

Fig. 5. Modelul lui Jakobson

In analiza sa structurala asupra comunicarii, Jakobson defineste componentle actului de comunicare verbala si identifica urmatoarele elemente ale procesului de comunicare:

emitator- cel care emite mesajul comunicarii;

receptor- cel care primeste mesajul trimis de emitator;

mesajul- un enunt, un ansamblu de semne lingvistice;

canalul- un mijloc care asigura contactul sau conexiunea dintre emitator si receptor;

codul- ansamblu de semne si combinatii ale acestora care sunt comune codificatorului si decodificatorului;

referentul- reprezentat de elemente ale mediului emitatorului si receptorului si de elemnte actualizate de mesaj. Referentul este de doua tipuri: referent situational, care se refera la persoane si obiecte prezentate in momentul comunicarii; referent textual, termen care desemneaza realul absent, actualizat de mesaj. (Lohisse, 2002,47-51).

Jakobson afirma ca fiecare dintre acesti factori determina o functie a limbajului, pozitionate ierarhic in fiecare act al comunicarii. Autorul produce un model structural identic modelului comunicarii, cu scopul de a explica cele sase functii, fiecare functie ocupand in cadrul modelului acelasi loc cu factorul pe care il determina.

Functia expresiva se refera la relatia dintre mesaj si emitator, de a comunica emotiile, atitudinile, statutul si rolul emitatorului, generand un mesaj unic si particular.

Functia conativa exprima efectul mesajului asupra destinatarului.

Functia referentiala este un obiectiv primordial al comunicarii factuale, a comunicarii care se concentreaza asupra adevarului, realizand 'orientarea spre realitate a mesajului'. Cele trei functii , manifestate in garde diferite in actele de comunicare, corespund cu cele trei elemente A, B, X din modelul lui Newcomb.

Functia fatica este aceea de a pastra deschise canalele de comunicare, de a mentine relatia dintre emitator si destinatar, de a confirma realizarea comunicarii. Se relationeaza astfel cu factorul contact, prin conexiunile fizice si psihologice care trebuie sa existe. Functia este indeplinita de catre elementul redundant al mesajelor.

Functia metalingvistica se refera la identificarea codului folosit.

Ultima functie este cea poetica, reprezentand relatia mesajului cu sinele. Este deosebit de importanta in comunicarea estetica, dar Jakobson afirma ca aceasta functie opereaza si in cadrul conversatiilor zilnice.

Pentru producerea si transmiterea de mesaje, arata Jakobson, sunt necesare 'codurile de comunicare' (Marinescu, 2003, 145). Codurile de comunicare reprezinta unirea a doua elemente: un repertoriu de semne si regulile de asamblare a acestor semne, care permit producerea de mesaje semnificative. Prin respectarea codului se poate comunica intr-o limba si se pot compune mesaje, pentr a fi transmie unui receptor.

Referinte bibliografice:

Anghel, P., (2003), Stiluri si metode de comunicare, Bucuresti, Aramis

Baylon, C, Mignot, X., (1994), La communication, Paris, Ed. Nathan

Barlibaba, C.M., (1987), Paradigmele comunicarii, Bucuresti, Ed. Stiintifica si Enciclopedica

Fiske, J., (2003), Introducere in stiintele comunicarii, Bucuresti, Ed. Polirom.

Gadet, F., (1987), Saussure. Une science de la langue, Paris, PUF

Halliday, M.A., (1978), Language as social semiotic, Baltimore, University Park Press

Marinescu, V., (2003), Introducere in teoria comunicarii. Principii, modele, aplicatii, Bucuresti, Ed. Tritonic