TIPURI DE SEMNE - COMUNICARE

TIPURI DE SEMNE - COMUNICARE

Problema clasificarii semnelor este la fel de redutabila ca si aceea a definirii lor. Aproape toate contributiile pe aceasta tema aduc un plus benefic de informatie, insa ele pot fi armonizate cu destula greutate, iar terminologia folosita nu este intotdeauna ferita de riscul unor nedorite confuzii. De aceea, asa cum am procedat in cazul definirii semnului, vom incepe prin a trece in revista cateva ordonari relevante din literatura de specialitate.

Franck Dance si Carl Larson propun distinctia semn-simbol, pentru a diferentia stimulii - innascuti sau invatati - care au o "relatie fixa, invariabila si neconditionata" cu ceea ce ei semnaleaza de stimulii care au o "relatie arbitrara si conventionala" cu obiectele pentru care stau .

Distinctia semn-simbol apare, in alti termeni, si la Mark Redmond sub forma a doua specii posibile de semne: simptomele si simbolurile . Spre exemplu, fumul si lacrimile ar fi semne ce se coreleaza cu focul, respectiv cu o stare afectiva intensa, in timp ce grafemele "Iasi" si "♣" ar fi simboluri care stau in relatie de corespondenta cu capitala culturala a Moldovei, respectiv cu norocul.

Roland Burkart distinge intre semnele naturale si semnele artificiale, cele dintai fiind componente ale realitatii independente de noi, iar cele din urma, artefacte sau creatii ale unor comunitati de utilizatori. Semne naturale ar fi, de pilda, norii negri care acopera complet cerul sau iarba uscata din savana, iar semne artificiale ar fi, prin excelenta, cuvintele.

Distinctiei semn natural-semn conventional (care coincide in esenta cu cea propusa de Roland Burkart), Alan Cruse ii adauga, in functie de relatia stabilita intre forma si semnificatia semnelor, dihotomia semne continue-semne discrete. Potrivit acestui punct de vedere, un semn este continuu daca si numai daca modificarea formei lui antreneaza o schimbare la nivelul semnificatiei. Pe de alta parte, un semn este discret daca si numai daca ii este fixata o anumita forma, selectata dintr-un inventar limitat.

Semnele continue ar fi in mod necesar iconice - forma lor reprezentand sub un anumit raport semnificatia asociata -, pe cand semnele discrete ar fi tot cu necesitate arbitrare, datorita faptului ca nu exista o corespondenta analogica naturala intre forma si semnificatia acestora. Printre semnele continue si iconice se numara comportamentele nonverbale, desenele, schitele, machetele etc., iar printre semnele discrete si arbitrare, in mod evident, cuvintele.

Pe linia clasificarii semnelor, Charles Sanders Peirce propune trei trihotomii, pe baza urmatoarelor criterii: (a) semnul este o simpla calitate, un existent real, sau o lege? (b) relatia semnului cu obiectul (sau denotatul) sau consta in faptul ca semnul are o insusire in el insusi, intr-o relatie existentiala cu acel obiect, sau in relatia sa cu un interpretant? (c) interpretantul semnului il reprezinta pe acesta ca un semn de posibilitate, ca un semn de fapt, sau ca un semn de ratiune?

Potrivit primei clasificari, semnele se dovedesc a fi qualisemne, sinsemne sau legisemne. Qualisemnele sunt calitati care functioneaza ca semne numai daca se materializeaza intr-un obiect singular. Sinsemnele sunt lucruri sau evenimente reale care dobandesc statutul de semn doar prin calitatile sale. In sfarsit, legisemnele sunt obiceiuri instituite de o comunitate, asa cum se intampla cu deosebire in cazul semnelor conventionale.

A doua clasificare a semnelor se concretizeaza in clasele iconilor, indicilor, respectiv simbolurilor, altfel spus, in clasa semnelor care sunt asemanatoare denotatului, in clasa semnelor au in mod necesar o calitate in comun cu denotatele lor si care se refera la acestea tocmai in privinta calitatii comune, respectiv in clasa semnelor care se refera la denotatele lor in virtutea unei asocieri de idei generale care determina aceasta referire.

Cea de-a treia trihotomie propusa de Charles Sanders Peirce reuneste remele, semnele dicent si rationamentele, cu alte cuvinte, semnele care-si reprezinta denotatul in insusirile sale, sub aspectul existentei reale, respectiv in caracterul lor de semn [13: 275-279].

Ultima clasificare pe care o mai supunem atentiei pune laolalta nu clase de semne, ci ipostaze ale semnelor. Marginindu-se la domeniul comunicarii verbale, propunatorul acesteia, Karl Bühler, sustine ca semnul lingvistic este (concomitent) simbol, datorita asocierii lui la un obiect sau la o stare de lucruri, indice (indicium), in virtutea dependentei de emitentul lui (a carui stare interna o exprima) si semnal, datorita apelului adresat receptorului de a se comporta intr-un anumit fel (si nu in altul) .

Tinand cont de obiectivul pe care ni l-am asumat (conturarea unei perspective normative asupra comunicarii ), nu ne vom raporta la o clasificare foarte rafinata a semnelor, in genul celei propuse de Charles Sanders Peirce.

Ni se pare suficient in acest context sa grupam semnele in patru categorii principale - indicii, iconii, simbolurile si cuvintele -, in conformitate cu natura relatiei dintre semne si semnificatiile lor.

1. O clasificare a semnelor, in functie de relatia pe care o au cu semnificatiile lor

Din punct de vedere formal, tripartitia relatie necesara-relatie motivata-relatie arbitrara pare sa respecte clauzele de exclusivitate si completitudine. Indicii, cuvintele si semnele care nu au o relatie necesara sau arbitrara cu semnificatiile lor, ci (intr-o masura sau alta) motivata asigura o partitie a clasei tuturor semnelor. Pe de alta parte insa, nu putem dovedi ca exista doar doua tipuri de motivatie a relatiei semn-semnificatie: prin asemanare, respectiv prin analogie. De aceea, nu avem certitudinea ca iconii si simbolurile epuizeaza clasa semnelor motivate partial. Oricum, indicii, iconii, simbolurile si cuvintele au beneficiat intotdeauna de un tratament special din partea teoreticienilor comunicarii, fapt ce ne indreptateste sa ne limitam si noi la prezentarea lor. Ordinea in care vom prezenta aceste categorii de semne nu urmeaza structura tabelului clasificator, ci impactul dovedit in desfasurarea comunicarii.

1.3.1. cuvintele - numite si semne verbale (sau lingvistice) - au o pondere scazuta in totalul mesajelor antrenate in fluxul comunicarii (dupa Albert Mehrabian, ea ar fi de circa 7 %) , insa au o importanta covarsitoare in viata socio-culturala a umanitatii, prin faptul ca sunt cele mai eficiente instrumente de formulare, tezaurizare si transmitere a cunostintelor. Ele au un rol deloc neglijabil si la nivel afectiv sau la nivel comportamental.

Sistemele de cuvinte - limbile naturale - se disting de toate celelalte ansambluri de semne prin faptul ca sunt universale si inchise. Ca atare, ele le ingaduie utilizatorilor sa se refere la orice domeniu al realitatii si isi sunt propriul lor metalimbaj (nu trebuie sa se apeleze la alte tipuri de semne pentru a fi prezentate si explicate).

Prin contrast, indicii, iconii si simbolurile reprezinta doar partial realitatea si nu sunt independente in raport cu cuvintele atunci cand se pune problema oglindirii sistemelor pe care le formeaza.

Indiferent de varianta in care apar (rostita, respectiv scrisa), cuvintele se individualizeaza prin patru proprietati remarcabile:

arbitrarietatea

conventionalitatea

discontinuitatea si

linearitatea

Arbitrarietatea si conventionalitatea vizeaza faptul ca nu exista alta legatura intre cuvinte si semnificatiile lor decat aceea care este asigurata de conventia sociala instituita in acest sens.

Astfel, ne referim la suma de bani data cuiva peste plata cuvenita prin intermediul cuvantului "bacsis" doar pentru ca predecesorii nostri au convenit sa foloseasca acest stimul si nu altul. Insa, aceeasi referire se putea face, la fel de bine, transformand in cuvant (prin adoptarea unei conventii sociale) grafemul (respectiv complexul de sunete) "siscab".

Celalalt tandem de proprietati, discontinuitatea si linearitatea, priveste forma semnelor si posibilitatea emiterii acestora. Fiecarui cuvant ii este "alocata" o forma bine determinata, astfel incat el sa poata fi separat complet de intregul din care face parte. In plus, relationate ca entitati distincte, cuvintele nu pot fi emise, respectiv receptate concomitent, ci numai succesiv.

Luand spre ilustrare enuntul "Virtutile nu sunt innascute", observam ca putem izola perfect oricare cuvant component (bunaoara cuvantul "nu") si ca cele patru cuvinte care alcatuiesc enuntul pot fi emise sau receptate doar unul dupa celalalt, pe o axa temporala unidirectionala.

1.3.2. indicii - dupa cum s-a mentionat in treacat mai sus - sunt mijloace naturale de cunoastere care trimit cu necesitate la fenomenul desemnat. Mai precis, indicii apar ca "manifestari periferice", parti, efecte etc. ale unui obiect, fenomen sau proces, iar operatia de desemnare poate fi judecata in termenii relatiei de metonimie. Legatura dintre indice si semnificatia lui este necesara, iar nu arbitrara. In aceste conditii, conventia de utilizare a indicelui nu face decat sa consacre corelatia naturala descoperita. De pilda, o data ce s-a stabilit ca nu se poate face foc, fara sa iasa fum, suntem intr-un fel constransi sa ne raportam la fum ca indice al focului.

Una dintre problemele pe care le ridica indicii este legata de caracterul "natural" al acestora. Atunci cand sustinem ca o expresie faciala, o miscare a mainilor, o postura etc. sunt indici, afirmam, implicit, ca ele sunt manifestari sau parti ale unor obiecte, stari, atitudini etc. care exista in mod real. Nefiind creatii artificiale, indicii s-ar sustrage tentativelor de utilizare a lor in sensul inducerii in eroare si, astfel, ar servi la comunicarea unor mesaje sub semnul sinceritatii si al adevarului. Or, nu sunt rare situatiile cand se incearca inselarea semenilor in procesul comunicarii prin folosirea unor indici falsi. De pilda, cineva ar putea simula prin mimica, postura sau gesturi ca este deosebit de incantat de spusele cuiva, desi, in realitate, acestea l-au indispus grozav.

Trebuie sa tratam ca indici aceste expresii faciale, posturi sau gesturi? Aparent surprinzator, raspunsul este afirmativ atat pentru persoanele care le interpreteaza in sensul dorit de emitent (si care, astfel, se lasa induse in eroare), cat si pentru persoanele care sesizeaza inconsistenta lor cu adevaratii indici ai starii in care se afla. In primul caz, expresiile faciale, posturile sau gesturile in cauza sunt indici ai starii de incantare a emitentului, iar in cel de-al doilea, indici ai fatarniciei emitentului. Aceasta inseamna ca tratarea unui obiect (in sens larg) ca indice si, in general, ca semn depinde de atribuirea unei semnificatii, adica de interpretarea lui intr-un fel sau altul.

O alta problema, poate mai spinoasa, priveste caracterul intentionat (sau nu) al folosirii indicilor, indeosebi a celor care tin de "limbajul trupului". Intrucat nu se afla sub constrangerea linearitatii, indicii pot fi antrenati intr-o emitere simultana si, partial, involuntara. Or, in procesul de comunicare, nu avem de-a face decat cu interactiuni semiotice intentionate. Consecinta ar fi ca nu pot interveni in comunicare decat indicii emisi in mod constient, toti ceilalti subsumandu-se comportamentului expresiv, obiect al actiunii de observare. Cineva s-ar putea intreba, pe buna dreptate, daca exista vreun criteriu suficient de sigur pentru a distinge indicii emisi in mod constient de indicii emisi involuntar. Singurul care poate face fara gres aceasta distinctie este emitentul. Toti ceilalti penduleaza intre situatia de observare si situatia de comunicare, fara a avea intotdeauna siguranta ca priveste in mod just pozitia in care se afla.

Din varietatea indicilor cu care se opereaza in procesul de comunicare, ii supunem atentiei doar pe aceia care au aparut constant in lucrarile semioticienilor: (a) elementele de paralimbaj, (b) miscarile si posturile corpului, (c) tipul corporal, (d) charisma, (e) vestimentatia si accesoriile, (f) utilizarea spatiului si impunerea unor distante sociale, (g) contactul tactil si (h) indicii de control a timpului .

(a) Paralimbajul are drept suport comunicarea verbala si este alcatuit din elementele perceptibile care particularizeaza rostirea sau scrierea cuvintelor. In limitele comunicarii orale, elementele de paralimbaj sunt ritmul, intensitatea, volumul, calitatea si sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire, iar in cele ale comunicarii scrise, marimea, forma si calitatea literelor, ordinea in care sunt insiruite propozitiile, dispunerea randurilor pe coala de scris, prezenta, respectiv absenta unor stereotipii etc. In cele ce urmeaza, ne vom margini la o scurta prezentare a indicilor paraverbali din comunicarea orala.

ritmul vorbirii este evaluabil prin calificativele rapid sau lent si poate fi corelat cu anumite emotii, sentimente sau atitudini. De pilda, un ritm rapid poate indica teama, stres sau furie, iar un ritm lent, depresie sau suparare.

intensitatea vorbirii priveste cat de inalta sau de joasa este vocea emitentului. Diferitele grade de intensitate a vocii pot fi provocate de anumite stari psihice sau pot fi constitutive vorbitorului. In ambele situatii, intensitatea vocii denota energia depusa de locutor in timpul comunicarii si influenteaza atitudinea receptiva a alocutorului, provocandu-i acestuia placere sau neplacere.

volumul vocii - mare, respectiv mic - poate evidentia stari psihice sau trasaturi ale personalitatii vorbitorului. In functie de context, vocea puternica poate fi interpretata ca semn al fortei, al curajului sau al sigurantei de sine, dar si ca indice al temeritatii sau al voluntarismului. Pe de alta parte, vocea slaba poate fi considerata un indice al fricii sau al nesigurantei, dar si un semn al rabdarii sau al condescendentei.

calitatea vorbirii semnaleaza aspecte de ordin afectiv si are un impact major asupra comunicarii, determinand in foarte mare masura atitudinea receptiva. Astfel, vocea mieroasa pe care si-o cultiva unii clerici este asociata de unii ascultatori ai acestora cu fatarnicia, vocea sforaitoare a politicianului il evidentiaza pe demagogul in devenire, iar vocea miorlaita a unei femei poate arunca o umbra de indoiala asupra cinstei acesteia. In toate aceste cazuri, dispunerea pentru ascultare este grav compromisa.

sunetele de acoperire a pauzelor in vorbire sunt chemate sa ofere ragaz de reflectie vorbitorului. Spunem "sunete de acoperire", chiar daca in unele situatii golurile din vorbire sunt umplute aparent cu cuvinte sau sintagme. Ca profesor de logica am criticat deseori folosirea abuziva a indicatorului inferential "deci", cu atat mai mult daca el era plasat la inceputul unei propozitii independente. De fapt, critica este doar partial indreptatita: preopinentii nu cautau sa-mi atraga atentia ca au formulat un rationament, mai exact, ca urmeaza consecinta logica a celor spuse anterior, ci umpleau un gol in propria vorbire (oferindu-si timp pentru a chibzui, pentru a-si pregati mesajul). Complexul sonor "deci" era lipsit de orice componenta verbala, el putand fi inlocuit foarte bine cu alte "sunete de umplutura" ("nu-i asa?", "hmm", "aaa", "pai", "carevasazica", "stii tu?" etc.) sau cu gesturi echivalente, precum aranjarea unei suvite de par, stergerea fruntii cu batista, bautul din paharul cu apa aflat pe masa sau dregerea vocii. Retinem, insa, ca numai in functie de context putem hotari care sunt sunetele de acoperire a pauzelor din vorbire.

(b) Miscarile si posturile corpului formeaza o clasa numeroasa si heteroclita de indici ai starilor fizice sau psihice in care se afla comunicatorii. Din cuprinsul acesteia, am selectat spre prezentare, intr-un mod mai mult sau mai putin arbitrar, mimica, comportamentul ocular, gesturile, posturile, si miscarile de adaptare la circumstantele comunicarii.

mimica ofera informatii referitoare la emotiile, sentimentele, atitudinile sau pasiunile indivizilor care le manifesta. Multitudinea si varietatea expresiilor faciale anuleaza din start orice incercare de a construi o "harta a fetei", care sa poata fi pusa in corespondenta cu un sistem de stari afective. Cu toate acestea, unii cercetatori au obtinut in acest domeniu cateva rezultate partiale, care nu pot fi trecute cu vederea. Spre exemplu, Ekman si Friesen au identificat sase emotii de baza care pot fi asociate in orice comunitate culturala cu expresii faciale distincte: (i) surpriza, (ii) teama, (iii) furia, (iv) dezgustul, (v) bucuria si (vi) supararea. Astfel, bucuria si surpriza s-ar localiza la nivelul ochilor si al partii inferioare a fetei; furia, la acela al fruntii, sprancenelor si partii inferioare a fetei; teama si supararea, la nivelul ochilor; dezgustul, in zona inferioara a fetei.

Cum nici o emotie nu apare in stare "pura", ar trebui sa intelegem ca nu este intotdeauna usor de decriptat emotiile de pe fata interlocutorilor. In plus, trebuie sa fim constienti ca mimica este comportamentul nonverbal care se preteaza cel mai bine inselatoriei in comunicare.

Asa-numitii "profesionisti ai minciunii" - actorii, politicienii, persoanele care practica prostitutia, avocatii, agentii comerciali, diplomatii s.a. - reusesc in profesia lor invatand sa-si controleze expresiile faciale, astfel incat ceilalti sa inteleaga ceea ce vor ei, iar nu adevaratele lor simtaminte. De exemplu, un avocat care isi apara clientul vinovat de o crima odioasa va solicita clementa juriului, atragand atentia asupra nefericirii care l-a indemnat pe criminal la aceasta fapta. El va vorbi patetic, aratandu-se profund miscat si plin de mila, chiar daca in realitate nu simte fata de client decat dezgust. Tot astfel, un actor bun poate juca rolul de om fericit, compunandu-si o fata ce radiaza de bucurie, chiar daca tocmai atunci este chinuit de o cumplita durere de dinti.

Cum insa niciodata nu pot fi controlati toti indicii, este bine ca receptorul sa devina si un observator atent al comportamentului expresiv manifestat de emitent. Interpretand corect indicii involuntari, el va reusi sa surprinda inselatoria, o data cu evidentierea unei contradictii. Spre exemplu, daca observam pe o fata mohorata un zambet larg, nu trebuie sa conchidem ca persoana respectiva este cuprinsa de o mare bucurie.

Comunicarea realizata prin intermediul contactului vizual este foarte greu de recuperat intr-un model general, deoarece ea este determinata in buna masura de mediul cultural in care se desfasoara. Totusi, dincolo de anumite diferente culturale, se accepta indeobste ca persoanele care ne privesc in ochi sunt sincere, deschise, puternice sau interesate de relatia cu noi, in timp ce persoanele care evita contactul privirilor sunt ascunse, tematoare sau dezinteresate. "Diagnosticul" trebuie pus insa prin raportare la cutumele comunitatii de care apartine persoana observata si la circumstantele spatio-temporale ale comunicarii. Astfel, un petent va cauta contactul vizual cu "seful", caruia ii adreseaza cererea pentru a-si arata interesul, iar nu superioritatea de statut; de cealalta parte, primitorul cererii poate evita sa-l priveasca in ochi pe petent, nu pentru ca se simte inferior fata de acesta, ci fiindca este cu totul indiferent la problema pusa. De regula, insa, comunicarea vizuala poate fi judecata in termenii de dominare si supunere. Spre exemplu, copilul nu-l priveste in ochi pe parintele care il dojeneste si nici calugarul pe parintele staret.

Analiza comportamentului vizual poate fi aprofundata prin studierea modificarilor inregistrate la nivelul pupilei. Unii cercetatori au stabilit ca marirea semnificativa a pupilei poate semnala cresterea interesului sau a dorintei. Aceasta corespondenta ar fi usor de surprins in cazul relatiilor dintre mama si copil, dintre doi indragostiti sau dintre ascultatori si povestitorul care stie sa captiveze. Se zice, apoi, ca negustorii versati urmaresc cu atentie indicii dati de modificarile pupilei clientului potential pentru a sesiza o eventuala crestere a interesului fata de o marfa. Procedand astfel, el si-ar crea conditii de vanzare avantajoase, putand aproxima marja optima in care se poate negocia pretul marfii scoase la vanzare.

gesturile sunt miscari ale mainilor sau ale capului care inlocuiesc sau insotesc cuvintele. In functie de rolul indeplinit in comunicare, pot fi distinse trei subclase de gesturi: emblemele, gesturile de ilustrare si gesturile de reglaj.

Emblemele sunt indici care au o traducere directa si completa in cuvinte. Spre exemplu, cercul realizat prin unirea degetului mare cu aratatorul de la o mana coincide cu mesajul verbal "Totul este in regula", degetul mare ridicat in sus se traduce prin "Succes!" ori "Prima!", iar degetul mare indicand o anumita directie al celor care fac autostopul este interpretat de soferi ca echivalent al propozitiei "Va rog sa ma luati si pe mine". Asadar, emblemele sunt substituenti ai semnelor verbale.

Gesturile de ilustrare sunt miscarile semnificative ale corpului prin care se accentueaza sensul cuvintelor cu care se asociaza. De pilda, daca un turist strain aflat in capitala culturala a Moldovei ne cere sa-i aratam drumul din Piata Unirii la Palatul Culturii, adaugam fara sa vrem explicatiei verbale o "schita" facuta in aer cu mana a traseului de urmat. Aceasta componenta nonverbala are menirea de a mari redundanta mesajului nostru si, implicit, de a spori sansele de reusita ale asimilarii acestuia.

Gesturile de reglaj sunt indici care asigura cadenta comunicarii. Elevul care ridica doua degete in sus ii da de inteles profesorului ca doreste sa intervina in dicutie, oratorul care isi drege vocea face sa inceteze rumoarea in sala - toti subintelegand ca discursul este pe punctul de a incepe -, iar vorbitorul care isi strange notitele folosite in cursul expunerii transmite mesajul ca a incheiat tot ce avea de spus.

posturile (sau pozitiile corpului) isi dovedesc forta semnificanta indeosebi cu privire la atitudinile receptorului fata de emitent si fata de mesajul acestuia. Dincolo de posturile predeterminate de anumite particularitati anatomice, pot fi stabilite corelatii interesante intre pozitia corpului in momentul emiterii, respectiv al receptarii si starile psihice ale interlocutorilor (emotii, sentimente, atitudini, idiosincrazii, dispozitii etc.). Cateva dintre aceste corelatii ni s-au parut mai graitoare si le-am retinut cu rol de exemplu. Se accepta faptul ca, in mod statistic, aplecarea in fata a corpului alocutorului poate fi inteleasa de vorbitor ca indice al interesului ridicat pentru mesajul transmis, dupa cum lasatul moale pe speteaza scaunului si incrucisarea bratelor poate denota o stare de indiferenta sau chiar un refuz al ascultarii.

Postura este si indice al starii psihice in care se afla interlocutorii. Cei care adopta o postura relaxata au, de regula, un statut social ridicat, sunt independenti si se simt in siguranta; dimpotriva, oamenii incordati si adusi de spate au un statut socio-profesional precar, sunt marcati de complexul de inferioritate, sau se simt amenintati. Unii oameni, spre nefericirea lor, sufera de anxietate cronica; neputinta de a se adapta la context ii impiedica sa se relaxeze, iar postura in care apar tradeaza acest lucru.

miscarile de adaptare la circumstantele comunicarii sunt atat de obisnuite incat arareori sunt privite ca indici ai anumitor emotii sau sentimente. Spre exemplu, venind pentru prima data in casa fiului preferat, care tocmai s-a casatorit, mama poate incerca sa rearanjeze obiectele din casa. Acest comportament reflex ar putea semnala o stare de anxietate - patrunzand intr-un mediu strain, ea incearca sa-si construiasca un "subcadru" familiar, care sa-i dea un minim sentiment de liniste -, o tentativa de acomodare la situatia nou creata sau dorinta de a-i dovedi nurorii ca, pana la urma, ea este aceea care are o influenta mai mare asupra baiatului. Ca si in cazul celorlalti indici, decodificarea acestor miscari trebuie facuta cu prudenta, numai analiza atenta a contextului putand conduce la o interpretare justa.

(c) Tipul corporal, derivat din datele antropometrice, poate sa semnaleze intr-o forma statistica emotii, sentimente, trasaturi de personalitate, deprinderi - virtuoase, sau vicioase - etc. ce s-au consolidat in structura interlocutorilor. Pana la un punct, oamenii avand o constitutie slaba se pot dovedi a fi mai ambitiosi, mai vulnerabili si mai suspiciosi decat ceilalti. Ei par deseori incordati, nervosi, ascunsi, pesimisti si dificili. Tot intre anumite limite, oamenii atletici indica prin tinuta corpului lor putere, maturitate, incredere in fortele proprii si spirit aventuros. Cat ii priveste pe oamenii grasi, ei ne apar ca tipi de moda veche, linistiti, putin trandavi, afabili, vorbareti, agreabili si demni de incredere.

(d) Charisma - manifesta prin influenta remarcabila asupra celorlalti (daca se accepta o asemenea influenta) - este catalizatorul comunicarii care este datorat vorbitorului. Acest "nu-stiu-ce" greu explicabil, dar perfect perceptibil ii asigura locutorului putere de seductie si il predispune pe receptor la mentinerea relatiei de comunicare. Neutra in sine, charisma poate fi utilizata in sensuri opuse. Cu o charisma deosebita si, implicit, cu forta comunicationala au fost inzestrati persoane de o inalta tinuta morala, precum Thomas Morus, Vincent de Paul, Mahatma Gandhi ori Martin Luther King. Din pacate, de o inzestrare comparabila au beneficiat si canalii de speta lui Adolf Hitler si Iosif Vissarionovici Stalin, care au indoliat omenirea.

(e) Un rol deloc neglijabil in comunicare il au vestimentatia si accesoriile. Chiar daca astazi imbracamintea nu este impusa de statutul social ocupat, ea poate indica destule alte aspecte cu privire la cei care o poarta. Prin imbracaminte se exprima austeritatea, felul ordonat de a fi sau modestia unora, respectiv luxuria, spiritul boem sau fanfaronada altora. Tot prin imbracaminte si podoabe se exprima atitudinea fata de ceilalti participanti la comunicare si, in general, fata de conventiile sociale in vigoare. Nu avem aici decat sa comparam tinuta modesta si ingrijita a micului functionar de stat, cu bazaconiile tinerilor care adopta o vestimentatie tipatoare si care practica piercing-ul. In primul caz asistam la o declaratie de conformism, iar in cel de-al doilea, la luarea in raspar a tuturor normelor sociale.

(f) Actele de limbaj prin care ne inrudim cu celelalte animale presupune utilizarea spatiului si impunerea unor distante sociale. Analiza acestor relatii spatiale ca modalitati de comunicare s-a impus in literatura semiologica sub eticheta unei stiinte speciale, proxemica. De aceasta disciplina tin in mod concret "jocul teritoriilor, modul de a percepe spatiul in diferite culturi, efectele simbolice ale organizarii spatiale, distantele fizice ale comunicarii", probleme de care si-a legat in mod deosebit numele Edward T. Hall. Pornind de la constatarea ca omul, asemenea celorlalte animale, incearca sa-si cucereasca un teritoriu adaptat nevoilor lui, pentru a-si asigura securitatea si evolutia, autorul mentionat defineste patru tipuri de distanta (pe care le asociaza cu o ipostaza apropiata si cu una indepartata), fiecare in parte cu particularitatile si semnificatiile ei distincte.

distanta intima in ipostaza apropiata presupune contactul fizic si este acceptata in situatii speciale, precum actul sexual sau lupta fizica. Ea se caracterizeaza prin deteriorarea perspectivei de ansamblu a situatiei si prin reducerea componentei verbale a comunicarii; daca se vorbeste, volumul vocii trebuie sa redus. In varianta indepartata (15 - 40 cm), distanta intima este "bula psihologica" pe care o reclama individul pentru a se simti in siguranta. Zona impusa prin aceasta distanta este aparata cu strasnicie, in ea neavand acces decat membrii familiei. Daca in aceasta zona patrund intrusi, se declanseaza prin gest reflex refacerea distantei, prin repliere. Atunci cand zona intima nu poate fi aparata (cum ar fi in lift, in mijloacele de transport in comun sau in mijlocul unei multimi de demonstranti), individul se protejeaza pe sine si ii "protejeaza" pe ceilalti reducand la minimum semnele transmise; nu vorbeste, nu ii priveste pe ceilalti (cu atat mai putin, nu ii priveste in ochi), adopta o postura rigida, pe scurt: incearca sa se prezinte celorlalti ca simplu obiect.

distanta personala in ipostaza apropiata (45 - 74 cm) fixeaza o zona de familiaritate, in care au acces pe langa membrii familiei si prietenii apropiati. Comunicarea verbala este prezenta, iar volumul vocii este normal. Mesajele transmise pot viza, fara probleme, chestiuni intime. Varianta indepartata a acestei distante (75 cm-1, 25 m) este limita contactului fizic cu semenii. Comunicarea verbala se desfasoara tot cu voce normala, dar subiectele tratate devin neutre; interlocutorii sunt prieteni sau simpli cunoscuti.

distanta sociala modul apropiat (1, 25 m - 2, 10 m) este impusa in relatiile cu strainii, la o receptie, la birou, intr-un cabinet medical, la ghiseele unei institutii etc. Comunicarea verbala se realizeaza fara contact fizic, vocea trebuind sa fie plina si clara. Zona instituita poate fi delimitata fizic, in maniera in care functionarul se protejeaza cu ajutorul unui birou. Zona fixata de ipostaza indepartata a distantei sociale (2, 1 m - 3, 60 m) are menirea de a evidentia un coeficient ierarhic - directorul general o impune, de regula, in relatiile cu subordonatii sai -, dar poate satisface nevoia de liniste a sotului care tocmai s-a intors de la serviciu si vrea sa-si citeasca ziarul. (Este oarecum surpinzator faptul ca nici sotia nu este admisa in acest spatiu.)

distanta publica in varianta apropiata (3, 60 m - 7, 50 m) delimiteaza zona unei colectivitati. Vorbitorul care evolueaza in aceasta zona va cauta sa ocupe un loc care sa asigure auditoriului conditii optime de vizibilitate si auditie. El insusi nu fixeaza anumiti ascultatori din public, ci se adreseaza colectivitatii ca atare. Comunicarea directa "unu-la-unu" este sporadica si strict limitata in timp. Lectiile, prelegerile si sesiunile de comunicari sunt cateva dintre actele de limbaj specifice acestei zone. Modul indepartat al distantei publice (mai mare de 7, 50 m) permite mai curand "celebrarea unui coeficient ierarhic", decat o comunicare propriu-zisa. Este distanta care caracterizeaza discursurile publice - formale, teatrale si pline de stereotipii -, in cazul carora reactia interlocutorilor este minima si intarziata[7].

Adaugam la incheierea acestor consideratii ca toate aceste distante trebuie luate in seama cu aproximatiile de rigoare si in stransa legatura cu specificul comunitatii in care se instituie. Astfel, se inregistreaza variatii semnificative ale acestor valori in functie de zona geografica si de densitatea populatiei; se apreciaza, in acest sens, ca distantele sunt mai mari in Australia, SUA si Canada, precum si in regiunile slab populate, respectiv mai mici in Asia, zona mediteraneeana, precum si in regiunile dens populate [29: 33-34].

(g) Contactul tactil este deosebit de important pentru prezervarea sanatatii (conform rezultatelor unor cercetari absenta atingerilor, mai ales in primii ani de viata, poate duce la boala sau chiar la moarte) si joaca un rol remarcabil atat in activitatea de comunicare cat si in dezvoltarea intelectuala.

Prin atingere se creeaza o zona de familiaritate care ii da vorbitorului un sentiment de siguranta si care il indeamna sa adopte o atitudine sincera; de asemenea, receptorul este atras intr-o relatie de comunicare personalizata si astfel este stimulat in practicarea unei ascultari de inalta calitate. In ce priveste corelatia dintre atingere si gradul de inteligenta, L. J. Yarrow a ajuns la concluzia ca oamenii care au beneficiat in copilarie de mai multe atingeri din partea mamei au ajuns la un coeficient de inteligenta (IQ) mai ridicat decat cei care au avut parte de un contact tactil mai sarac.

(h) Controlul timpului este un instrument de comunicare nonverbala prin care se face referire la diferenta de statut social a interlocutorilor. Persoana care ocupa un loc ierarhic superior ii va impune partenerului de comunicare anumite constrangeri temporale.

Programele de audienta ale "sefilor", programele de functionare ale ghiseelor administratiei de stat, programele de consultatii ale cabinetelor medicale, orarele scolare etc., cat timp nu sunt stabilite de comun acord cu "cealalta parte" (si, de regula, acest lucru nu se intampla), delimiteaza un cadru formal de comunicare si ii plaseaza pe beneficiarii care le valorifica intr-o pozitie de inferioritate. Dimpotriva, negocierea timpului destinat comunicarii (ora de incepere, durata etc.) este o marca a raporturilor de convivialitate, interlocutorii consimtind sa-si asume o egalitate de statut.

1.3.3. iconii sunt semne care dobandesc capacitate referentiala in virtutea asemanarii lor cu obiectele denotate. Fotografiile, portretele, caricaturile, diagramele, hartile, graficele, unele reclame vizuale si elementele de ghidare in spatiul social - semnele de circulatie rutiera, semnele care fac trimitere la anumite locuri publice (zone in care fumatul este interzis, toalete, statii de autobuz, intrari sau iesiri din cladiri, localuri publice de aun anumit tip etc.) se numara printre cele mai importante specii de iconi. Folosirea iconilor coboara (dar nu in sens peiorativ) comunicarea in zona concretului si isi manifesta virtutile, cu deosebire, in faza initiala a cercetarii unui domeniu.

1.3.4. simbolurile, ultima specie de semne pe care o aducem in atentie, ilustreaza, poate, cel mai bine neputinta de a limita semnificatia unui semn la un obiect bine delimitat din realitate. Definind semnul ca fragment al lumii senzoriale ce trimite si la altceva decat la el insusi, am afirmat implicit doar faptul ca el capata intrebuintari care il fac sa fie mai mult decat un simplu obiect al perceptiei. Chiar daca printre aceste intrebuintari o intalnim foarte adesea si pe aceea de a numi un obiect, nu putem identifica obiectul numit cu semnificatia semnului. In speta, simboluri precum "crucea", "semiluna", "ramura de maslin", "balanta", "zvastica" sau "secera si ciocanul" fac trimitere in mod generic la crestinism, islamism, pace, justitie, nazism, respectiv comunism, insa nu pare a fi foarte la indemana delimitarea neta a acestor obiecte sui generis ca semnificatii ale semnelor corespunzatoare. In sensul tezei lui Wittgenstein cum ca semnificatia unui cuvant este rolul pe care acesta il joaca in "calculul limbii" sau folosirea acestuia in cadrul limbii, am putea afirma cu mai multa indreptatire ca simbolurile sunt semne care "condenseaza" practici sociale bine inradacinate intr-o anumita comunitate si care declanseaza sau intretin forme de solidaritate sociala.