EDUCAREA LIMBAJULUI COPILULUI PRESCOLAR

EDUCAREA LIMBAJULUI COPILULUI PRESCOLAR

1.Aspecte lingvistice si semiotice

Aparitia limbajului are loc din primul an de viata. Rezolvarea limbajului are loc stadial, corespunzator etapelor dezvoltarii intelectuale a copilului[1].

Etapa I numita etapa preoperatorie se incheie in jurul varstei de 6 ani. Copilul este orientat in activitatea sa spre actiunea simpla cu obiectele lumii inconjuratoare. Reglarea activitatii se face intuitiv, prin incercare si eroare. Activitatea intelectuala a copilului consta in a stabili legaturi intre experienta si actiune. Gandirea are caracter activ. Lipseste conceptul de reversibilitate (copilul nu poate intelege ca o operatie poate fi compensata prin operatie inversa, ca un obiect asupra caruia s-a actionat si s-a schimbat forma, poate recapata forma anterioara). Etapa corespunde cu inceputul dezvoltarii graiului la copii, pana cand invata sa opereze cu simboluri. Acum stabileste, prin simpla generalizare simboluri (ele inlocuiesc in gandire obiecte si relatii dintre obiecte).

Etapa a II-a este numita etapa operatiilor concrete. Se incheie in jurul varstei de 10 ani. Gandirea copilului se realizeaza prin operat El intelege intuitiv si intr-o forma concreta. Operatia este un gen de actiune ce poate fi infaptuita pe plan extern, prin manipularea nemijlocita a obiectelor si pe plan intern, prin operarea cu simboluri. Este un mijloc de a obtine date despre lumea inconjuratoare, a le transforma in mintea noastra, a le sistematiza si a le folosi selectiv in rezolvarea problemelor. Operatia difera de actiunea simpla si de comportarea intentionala pentru ca este interiorizata (incercarea si eroarea o poate face copilul si pe plan mintal), este reversibila. Copilul ,,vede" una-doua posibilitati alternative ale unei situatii, dar nu pe toate. El nu poate sa gandeasca despre lucruri absente sau despre care nu poseda nici o experienta.

Etapa a III-a este numita etapa operatiilor formale si se incheie in jurul varstei de 14 ani. Operatiile intelectuale se apropie de tipul operatiilor logice ale logicianului, ale omului de stiinta, ale ganditorului abstract.

Aparitia limbajului marcheaza o cotitura decisiva pentru puiul de om, spre statutul propriu-zis uman. Pentru Piaget, rezultatul cel mai clar al aparitiei limbajului la copil il constituie posibilitatea unui schimb interindividual, a unei comunicari diferentiate. Cata vreme copilul nu poseda limbaj, raporturile interindividuale se reduc Ia imitarea unor gesturi sau Ia o manifestare afectiva globala.

Copilul nu-si poate crea singur limbajul, ci il deprinde din cea mai frageda varsta. Copilul ,,se naste" in limbaj. Acesta ii apare ca o a doua conditie a existentei sale, ca a doua atmosfera in care respira. Introducerea in limbaj este anterioara constientizarii raporturilor lingvistice dintre oameni si chiar propriei vorbiri.

Deprinderea limbajului este posibila, caci mica fiinta vine pe lume cu predispozitia de a vorbi, cu structuri sau tipare mintale care ii permit exersarea acestei activitati sociale. Predispozitia nu este unilaterala, catre a limba anume. Copilul poseda potential tiparelor oricarei limbi.

Modalitatea prin care copilul isi insuseste limbajul este contactul nemijlocit cu vorbitorii din mediul familial si cel extrafamilial, comunicarea cu acestia adica prin continua ascultare si raspuns. De aici rezulta dependenta limbajului de calitatea mediului lingvistic inconjurator, de codul lingvistic mai restrans sau mai evoluat in care se dezvolta copilul. Daca in familie se vorbeste putin, sumar, copilul capata o competenta lingvistica elementara. Daca se vorbeste corect, ingrijit, copilul capata a competenta lingvistica sporita.

Copiii in general manifesta o nevoie crescanda de comunicare si chiar placere in producerea limbajului. Modalitatea de producere, de constituire a limbajului de catre copii este imitarea. In perioada ganguritului, imitarea aparent fara sens a sonoritatilor din mediul inconjurator, duce la constituirea treptata a limbajului. La inceput, sub forma unor sunete abia articulate, el este lipsit de expresivitate si exprima nevoi fiziologice imediate sau stari psihice.

Intre 1 si 3 ani copilul mic se exprima prin ,,holofraze", adica cuvinte sau sintagme investite cu functii gramaticale ale unei propozitii sau fraze intregi.

Vocabularul sau este constituit din cuvinte ce denumesc fiinte, lucruri, fenomene din lumea inconjuratoare care ii cad sub simturile lui directe. Pana la varsta de 6 ani, vocabularul sau va numara intre 1 500 - 2 500 de cuvinte.

Receptand prin continua ascultare diferite scheme sintactice initiale, copilul le imita la inceput. Apoi, intuind raporturile logico-sintactice intre cuvinte, isi creeaza in minte modele generative propr Ele ii permit sa uneasca cuvintele in propozitii si fraze, alcatuind fragmente de comunicare, unitati logico-sintactice cu inteles mai precis decat intelesul fiecarui cuvant luat in parte. Pana la varsta de 6 ani copilul dobandeste in mod empiric o parte hotaratoare a deprinderilor de folosire a limbii materne. Prin limbajul insusit el poate emite si recepta mesaje la nivelul nevoilor de comunicare si al experientei cognitive specifice varstei.

Se impune atentiei studierea raportului care exista intre cele doua parti constitutive ale semnului lingvistic care este cuvantul, semnificant si semnificat.

In limba romana intre semnificant si semnificat se stabileste o legatura definitiva si nemotivata. Copilul mic, invatand cuvinte creste cu iluzia ca fiecare lucru poarta un nume care-i constituie insasi esenta. De la o justificare oarecum ,,onomatopeica" el va trece mult timp printr-o faza a ,,etimologiilor", subconstient atribuite denumirilor, in functie de imprejurarea in care cuvantul a fost invatat. Copilul isi motiveaza relatia sunet -- sens printr-o trimitere concreta a imaginii sonore la un obiect real in legatura cu care el a receptat cuvantul. Numai pe masura imbogatirii experientei cognitive, care prin acelasi semnificant vor fi semnalizati succesiv mai multi referenti, se va produce pe plan mintal ,,clasa conceptuala", notiunea, sensul general al unui cuvant, posibilitatea de a intelege o varietate in raport cu o constanta. Totodata copilul isi poate confrunta propria experienta cu experienta altora.

Un alt aspect isi releva importanta in limbajul copilului mic: distinctia intre semn si simbol.

Daca relatia nemotivata socializata intre semnificat si semnificant produce semnul lingvistic propriu-zis, simbolul este dimpotriva produsul unei relatii motivate. Motivarea poate fi facuta individual (de exemplu copilul mic incaleca un bat si spune ca este calare pe cal) sau prin traditie (de exemplu porumbelul alb este simbolul pacii).

Piaget considera ca pana la 7-8 ani copilul imbina sistemul semnelor lingvistice cu cel al unor simboluri, sistem relativ stabilizat. Acest din urma sistem este nou-lingvistic si paralel cu limbajul insusi. Este constituit din gesturi, imitand pe cele ce insotesc o actiune determinata. Copilul mic, atunci cand face un gest ca si cum face un adult, o masinarie, el imita. Imitatia sa indica posibilitatea de reprezentare pe plan mintal, prin imagine, a unei actiuni care nu este nici prezenta, nici actuala. Aparitia imagisticii mintale, nou-lingvistice, se manifesta atunci cand incepe sa fie posibila o imitatie interiorizata. Un asemenea fond simbolic trebuie sa fie valorificat, integrandu-l in vorbire prin echivalare in termenii semnelor si simbolurilor lingvistice.

Sentimentele incipiente de simpatie sau antipatie, senzatiile de placere sau neplacere se exprima la copilul mic mai ales non-verbal prin ras, plans, gesturi, atitudini. Mama verbalizeaza conduitele si sentimentele copilului folosind persoana a III-a: ,,fetita rade (plange, se poarta frumos, urat)". Copilul o imita pe mama si spune ceva despre el folosind persoana a III-a. Treptat copilul se distinge pe sine ca subiect al vorbirii si in raport cu obiectivul ei va folosi persoana I pentru a spune ceva despre el insusi. In jocurile sale copilul ajunge sa foloseasca un monolog care se deosebeste de adevaratul monolog al adultului. Monologul prescolarului, mai intens in forme colective, nu exprima gandurile sale. El indica necesitatea unui destinatar. Prezenta destinatarului, caruia copilul nu-i spune nimic care sa-l priveasca, sau care nici macar nu-l asculta, prilejuieste exteriorizarea limbajului.

Copiii mici nu stiu sa discute intre ei. In colectivitate, multa vreme, interlocutiunea ramane redusa la o alternare a afirmatiilor fiecaruia, ca si cum fiecare si-ar vorbi siesi cu glas tare ignorandu-l pe cel care ii prilejuieste exteriorizarea. Piaget numeste ,,monolog colectiv" monologul copiilor adunati laolalta si vorbind concomitent, dar nu intre ei, ci fiecare ,,pe limba lui", desi aparent codul este comun. In atmosfera prielnica a monologului colectiv se produce treptat adevarata interlocutiune. Ea are loc la inceput ,,cu glas tare" apoi ,,in gand". Atunci cand, intr-o faza evoluata copilul poate sa treaca de la vorbirea ,,cu glas tare" la vorbirea ,,in gand", prin mijlocirea limbajului interior, se spune ca este posibil adevaratul monolog.

2. Educarea limbajului - obiectiv prioritar al educatiei din gradinita

Educarea limbajului are o importanta deosebita pentru individ si societate.

In scoala de cultura generala din tara noastra, Educarea limbajului este un obiectiv de baza, iar incepand cu ciclul prescolar un obiectiv prioritar.

Educarea limbajului copilului asigura acestuia progresul la toate nivelele intelectuale. Copiii care isi insusesc si isi dezvolta capacitatea de exprimare corecta sunt scosi in afara pericolului de a intampina greutati in ciclul primar.

Exprimarea corecta este un instrument de baza al muncii intelectuale[2]. Vorbirea corecta este ,,instrumentul" de care copilul nu se va desparti niciodata, indiferent de profesiunea pe care si-o va alege, indiferent de mediul in care va trai si va lucra. Acest instrument de baza - limba -- noi ca educatori avem obligatia de a-l invata sa-l manuiasca cu usurinta, ajutandu-l sa-si exprime limpede gandurile in legatura cu lumea inconjuratoare.

2.1 Obiectivele activitatii didactice de educare a limbajului prescolarilor

Actul pedagogic de cultivare a capacitatii de exprimare a copiilor este un act complex. Cunoasterea obiectivelor generale ale educarii limbajului este necesara pentru ca in functie de ele educatorul isi regleaza metodologia didactica generala si speciala.

Aceste obiective sunt urmatoarele:

Dezvoltarea capacitatii perceptive la nivelul analizatorului auditiv (dezvoltarea auzului fonematic si a discernamantului auditiv) in scopul pronuntiei clare si corecte a tuturor sunetelor si grupurilor de sunete ale limbii romane, integrate in cuvinte.

Dezvoltarea capacitatii de diferentiere perceptiv-fonematica a sunetelor si a grupurilor de sunete situate in pozitii diferite in structura cuvantului (initiale, mediale, finale) in vederea pregatirii pentru insusirea citirii si scrierii in clasa I.

Observarea critica a vorbirii altor copii sau persoane; sesizarea greselilor de pronuntare in vorbirea altor copii si controlul exprimarii fiecarui copil.

Imbogatirea vocabularului activ si pasiv, ca urmare a experientei cognitive proprii si a transferului de informatii in comunicarea dintre copii in colectivitatea prescolara si dintre adult si copil in gradinita, in familie, in mediul social; explicarea semnificatiei unor cuvinte noi, in forme accesibile intelegerii copiilor.

Imbogatirea si precizarea sistemului de notiuni cu caracter generalizator (categorii de obiecte, fiinte, fenomene, ocupatii si meserii ale oamenilor, mijloace de locomotie si transport etc.); stimularea gandirii copiilor de a exemplifica notiunile insusite prin cat mai multe exemple concrete adecvate.

Perceperea si pronuntarea clara si corecta a tuturor sunetelor si grupurilor de sunete ale limbii romane, integrate in cuvinte.

Consolidarea deprinderilor de a desparti cuvintele in silabe si silabele in sunete.

Formarea spiritului de observatie si a priceperii de a selecta si exprima cat mai multe cuvinte care incep cu un anumit sunet sau o anumita silaba, ca pregatire preabecedara.

Consolidarea priceperilor si deprinderilor de exprimare orala corecta in structuri gramaticale mai ample, in propozitii si fraze.

Cultivarea vorbirii adresative reproductive, a dialogului in comunicare, in convorbirile intre copii, intre adult si grupul de copii, intre copil si adult; prevenirea si inlaturarea instabilitatii, a discontinuitatii in continutul vorbir

Stimularea creativitatii copiilor in exprimarea orala.

Cultivarea sentimentelor de pretuire si dragoste fata de frumusetea si armonia limbii romane, fata de creatiile literare pentru copii, de folclorul poporului roman si al minoritatilor nationale din tara noastra.

Pentru realizarea acestor obiective educatoarea are la dispozitie modalitati didactice specifice ciclului prescolar. Caracteristic acestora este suportul senzorial, intuitiv, foarte variat, bogat.

Aceste modalitati sunt: observarea nemijlocita a obiectelor, fenomenelor, lectura dupa imagini, memorizarea unor poezii, audierea textelor unor lecturi (lectura educatoarei), povestirea educatoarei, convorbirea, jocul didactic, sezatoarea, concursurile.

2.2. Jocul - modalitate de realizare a obiectivelor educarii limbajului

a) Notiunea de joc. Termenul de ,,joc" nu este o notiune stiintifica si nu se pot delimita precis comportamentele umane specifice jocului.

La vechii greci termenul de ,,joc" desemna ,,actiuni proprii copiilor", la evrei ,,joc" insemna ,,gluma, haz", la romani ,,ludo" desemna ,,bucuria, veselia"; in limba sanscrita ,,Kleada" insemna ,,joc, bucurie"; la nemti, vechiul cuvant ,,spielen" desemna ,,miscare usoara, lina, asemanare pendulului, care provoaca o mare satisfactie"[3].

Ulterior cuvantul ,,joc" s-a extins asupra unei largi sfere de actiune care nu presupun o munca grea si ofera oamenilor veselie, satisfactie.

Etimologii si filozofii care s-au ocupat de problemele de estetica au considerat jocul ,,ca element al culturii", unul din cele mai raspandite fenomene ale vietii, originea jocului fiind legata de originea artei.¹⁶ Jan Huisinga stabileste urmatoarele trasaturi ale jocului ca fenomen de cultura: ,,jocul este libertate (jocul nu este viata obisnuita) ci o iesire din ea (jocul se izoleaza de viata obisnuita in spatiu si timp) jocul creeaza ordine (jocul creeaza o stare de exceptie, un secret - prin suspendarea vietii cotidiene) - alteritatea si secretul jocului se exprima in deghizare."

Pentru Schiller, jocul este o ,,delectare legata de manifestarea surplusului de energie, eliberata de trebuintele exterioare; o activitate estetica."

Autorul lucrarii ,,Psihologia jocului", B. D. EIkonin conchide ca jocul uman este ,,acea forma de activitate in care relatiile sociale dintre oameni se recreeaza in afara conditiilor activitatilor utilitare nemijlocite."

Renumitul biolog si psiholog olandez F. Buvtendijk recomanda sa se ia in considerare acceptiunea pe care o are termenul de ,,joc" pentru copii, copilul fiind cel ce deosebeste cel mai bine ce este joc de ceea ce nu merita aceasta denumire.

Jocul este esenta si ratiunea de a fi a copilariei. El corespunde intru totul particularitatilor de varsta ale copilului. Jocul este modul de existenta al copilului, este lumea Iui de fictiuni si simboluri, cu profunde semnificatii pentru dezvoltarea sa. Jocul este ,,o institutie a poporului de copii" dupa cum spune sugestiv si subtil Jean Chateau.

Jocul se afla in consonanta cu natura sociala a copilului: trebuinta de a imita pe adulti, de a trai cu ei in comun. Prin joc copilul aspira Ia conditia de adult.

Jocul socializeaza, umanizeaza. Are o insemnatate decisiva pentru istoria psihologica a individului. Jocul ,,il pregateste pentru viitor, satisfacand nevoi prezente" spune Eduard Claparède.

Conduita ludica reprezinta un aspect al esentei umane prin capacitatea specifica de a se exprima. Din punct de vedere psihologic, jocul raspunde unor trebuinte firesti de activitate, de dobandire a experientei, de afirmare prin performante a conduitei.

In activitatea de joc se prefigureaza trebuinta si atitudinea fata de munca, elemente definitorii pentru indicatorul maturizarii psiho-sociale a copilului. Ca activitate specific umana de creare a bunurilor materiale si spirituale, munca il transforma pe om din ins biopsihic in fiinta sociala, exprimata si realizata prin valori materiale si spirituale.

b) Valente formativ-educative. Jocul contribuie Ia dezvoltarea actiunilor mintale ale copilului: memorie, imaginatie, atentie, spirit de observatie. Gandirea trece Ia un nivel superior. Prin joc se realizeaza invingerea egocentrismului gandirii (insuficienta delimitare a propriului punct de vedere de altele posibile). Se dezvolta capacitatea de simbolizare, abstractizare, spontaneitate, flexibilitate, fluenta gandirii[4].

Jocul stimuleaza si modeleaza procesele afective (capacitatea de a-si stapani emotiile, trairea unor atitudini pozitive, reactionarea in mod pozitiv sau negativ fata de o situatie), motivationale (dezvolta interese de cunoastere, curiozitatea, motivatia intrinseca) si volitionale (copilul gaseste in joc surse inepuizabile necesare sustinerii unui efort prelungit).

Prin joc se dezvolta trasaturi de caracter: vitejia, curajul, cinstea, dreptatea, dorinta de autodepasire, spiritul de independenta, increderea in fortele propr

Jocul antreneaza copiii retrasi, timizi. Copiii devenind ,,altcineva" in joc, se autoeduca.

Prin joc este cultivata functia de comunicare a limbajului, mai ales cand imbraca forma colectiva. Jocul are rol important in formarea colectivului unit.

Prin joc se realizeaza cunoasterea realitatii, este un mijloc de transmitere a experientei. Prin actiunea copilului cu diferite obiecte se realizeaza invatarea, dar intr-un mod economicos, eficient, fara a resimti efortul sau plictiseala.

Jocul are evident si rolul de a se bucura, destinde, a delecta, a crea confort spiritual. Prin efectele sale catarhice, jocul are un important rol terapeutic. Generator de preocupari si izvor de satisfactii, jocul realizeaza devierea stresului si incordarii, atenuarea si compensarea lor prin canalizarea energiei spre activitati tonice, atractive.