IMPORTANTA JOCULUI IN VIATA COPILULUI PRESCOLAR

Invatamantul prescolar ocupa un loc bine conturat, cu functii si sarcini precise, in viziunea unitara a invatamantului din tara noastra.

Parte integranta a invatamantului, gradinita isi aduce o contributie specifica la inarmarea copiilor cu instrumente fundamentale ale muncii intelectuale. In acest ciclu prescolar de invatamant se urmareste cu precadere pregatirea copiilor pentru invatare, pentru a face fata cu succes atat activitatii scolare in intregime, cat si activitatii de autoperfectionare, dupa terminarea scolii.

O functie majora a invatamantului din zilele noastre o reprezinta functia formativ-educativa. In conditiile exploziei informationale din zilele noastre, prescolarul nu mai poate fi un simplu depozit de informatii. El trebuie sa stie sa se foloseasca de achizitiile si instrumentele dobandite ale muncii intelectuale, in vederea propriei formari pentru un viitor apropriat sau pentru desfasurarea unei activitati creatoare cu caracter social, intr-o perspectiva mai apropriata sau mai indepartata.

Invatamantul vehiculeaza, din acest punct de vedere valori formative superioare de tipul creativitatii gandirii al interesului si dragostei pentru cunoastere, al spiritului de observatie si investigare, trasaturi si capacitati care asigura persoanei umane readaptarea la schimbarile rapide si profunde ce survin in ambianta si prin aceasta integrarea in procesul de dirijare si realizare a progresului social.

Dintre cele doua aspecte, instructiv si educativ, care si-au disputat alternativ preponderenta de-a lungul secolelor, in anii dezvoltarii vertiginoase a stiintei si tehnicii contemporane, aspectul formativ trece inaintea celui informativ.

Prioritatea formativului asupra informativului este justificata de caracterul limitat al memoriei individului care face imposibila acumularea avalansei de cunostinte produsa de actuala explozie informationala, oricat s-ar prelungi durata de scolarizare a copiilor. Pe de alta parte, caracterul perisabil al cunostintelor, specific epocilor de mare acceleratie a istoriei face ca numai o infima parte din cunostintele asimilate in perioada de scolarizare sa fie folosite dupa zeci de ani, in perioada adulta.

Caracteristic procesului educativ in gradinita, in special la grupele pregatitoare si mai apoi in scoala este prioritatea functiei instrumentale. Prescolarul trebuie inarmat cu instrumentele si tehnicile de baza ale muncii intelectuale.

Activitatea de educare a limbajului, a capacitatii de exprimare a copiilor, instrument al muncii intelectuale este foarte complexa. Are caracter permanent, general, se desfasoara in sfera intregului proces de invatamant, prin toate activitatile din gradinita, dar in principal in cadrul activitatilor de educare a limbajului si cunoasterii mediului inconjurator.

Studiul limbii romane duce la cunoasterea ei de catre copii. Cunoasterea limbii romane, prin intermediul principalului instrument pe care-l manuim in gradinita si anume: limba - contribuie la formarea universului copilului atat pe plan spiritual, cat si pe plan afectiv si moral.

Limba romana, limba cu uriase resurse expresive, cu o bogatie de cuvinte si forme gramaticale care permit exprimarea ideilor celor mai abstracte, a nuantelor celor mai fine de gandire si simtire, este o sinteza a experientei de veacuri a poporului roman. In ea s-au cristalizat durerile, bucuriile, idealurile pentru care lupta poporul. Prin studiul limbii care incepe inca de la varsta prescolara, copiii cunosc istoria patriei si a poporului, se integreaza in viata spirituala a poporului. Cunoasterea limbii duce la dezvoltarea dragostei fata de patrie, a dragostei si atasamentului fata de popor, fata de capacitatea creatoare a sa, dupa cum spunea Timotei Cipariu: " . Limba romaneasca, studiata in mod stiintific si in legatura cu istoria poate lamuri trecutul romanesc si nici nu poate fi altfel pentru ca limba poporului roman si in genere a oricarui popor se naste odata cu el, creste si se dezvolta, infloreste si se vestejeste, imbatraneste si moare odata cu poporul."

Cunoasterea normelor riguroase ale vorbirii corecte si efortul sustinut necesar pentru insusirea lor, contribuie la disciplinarea gandirii, a spiritului de observatie, a atentiei, a disciplinei in munca. Studiul limbii contribuie la dezvoltarea gandirii creatoare, a capacitatii de analiza, sinteza, comparare, generalizare.

Cunoasterea limbii sporeste increderea in fortele proprii, dezvolta personalitatea umana.

In ce priveste multiplele valente formativ-educative ale insusirii de catre copii a limbii romane, sunt elocvente cuvintele prin care marele pedagog Usinski aduce un elogiu limbii materne: "Insusindu-si limba materna, copilul nu invata numai niste sunete conventionale, ci soarbe putere si viata sufleteasca din tezaurul nepretuit al cuvantului matern. Cuvantul matern il ajuta sa inteleaga natura, il ajuta sa patrunda in caracterul oamenilor din jurul sau, sa cunoasca societatea in mijlocul careia traieste, istoria si nazuintele ei asa cum nu l-ar putea ajuta nici un istoric; el il introduce in credintele populare, in poezia populara, . , ii da notiuni de logica si conceptii filozofice pe care nu i le-ar putea transmite fireste, nici un filozof." ²²

Despre importanta limbii in viata individului si cea sociala si-au dat seama nu numai filozofii, lingvistii, ci chiar poporul care a sintetizat crezul sa in zicatori, proverbe si ghicitori: "Limba indulceste, limba amaraste"; "Ce-i mai dulce ca mierea si mai amara ca fierea?" Pentru Alexandru Vlahuta limba are puteri miraculoase:

"Ca-n basme-i a cuvantului putere,

El lumi aievea-ti face din pareri

Si chip etern din umbra care piere,

Si iara-si azi din ziua cea de ieri

Aprinde-n inimi ura sau iubire

De moarte, de viata-i datator." ²²

Pentru Vasile Alecsandri, limba este "tezaurul cel mai pretios, mostenit de copii de la parinti, depozitul cel mai sacru lasat de generatiile trecute ce merita sa fie pastrat cu sfintenie de generatiile ce-l primesc."

Pentru dascali este o mare datorie si-n acelasi timp si cinste de a contribui prin educarea tinerei generatii sa cunoasca, sa stapaneasca si sa slujeasca limba nationala. Profilul moral al dascalului de astazi trebuie sa fie definit de dorinta de a contribui la cultivarea dragostei si respectului pentru ceea ce au creat inaintasii in domeniul limbii si respectului copiilor pentru ceea ce au creat inaintasii in domeniul limbii si literaturii romane. Dascalul este un purtator de gandire si simtire, un deschizator de nou, un indraznet in incercarile de modelare si trezire a gandirii, a sentimentelor, a sensibilitatii artistice si morale ale copiilor care isi desavarsesc personalitatea sub ocrotirea intelectuala a sa.

I.1.Ce inseamna fenomenul ludic in viata prescolarului

Notiunea de joc, dupa N. Sillawy, (1996)[1], jocul este o "activitate fizica sau mentala fara finalitate util, careia I te dedici din simpla placere".

Dupa P. Popescu-Neveanu (1978) prin notiunea de joc se intelege "o forma de activitate specifica pentru copil si hotaratoare pentru dezvoltarea lui psihica."

Dezvoltarea psihica a copilului este sustinuta de activitatea de joc incepand din primele luni de la nastere. Activitatea ludica a copilului cunoaste o serie de particularitati:

prin joc copilul imita activitatile adultilor si reda intamplarile din mediul in care se dezvolta;

prin joc copilul dobandeste informatii;

prin joc copilul isi dezvolta gandirea deoarece jocul vizeaza rezolvarea unor probleme;

jocul stimuleaza educarea limbajului si structurarea actiunilor copilului;

prin joc copilul isi dezvolta imaginatia si capacitatea de adaptare la mediu;

prin joc copilul isi dezvolta personalitatea: prin emotiile pozitive prilejuite de activitatile de joc copilul isi alimenteaza permanent rezervorul energetic, dar si motivatia care sta la baza activitatii de joc. J. Piaget si L. S. Vigotski[2] au aratat importanta interiorizarii actiunilor la copil si transferarea acestor actiuni in procese psihice.

I.2. Dimensiunea educationala a fenomenului ludic

Printre caracteristicile definitorii ale speciei umane se numara, poate in primul rand, educabilitatea. La baza acestei potentialitati sta, in mod paradoxal, slaba dotare nativa, din punctul de vedere al capacitatilor performantiale, cu care, spre deosebire de orice alte vietuitoare, omul vine pe lume. Omul, la randul sau, trebuie sa invete si sa fie educat pentru a putea face fata solicitarilor complexe ale mediului in care acesta traieste.

Natura si evolutia au privat deci specia umana de o serie de capacitati performantiale instinctuale, capacitati de care alte specii se slujesc aproape in totalitate pentru a-si asigura supravietuirea. In schimb omul dispune de cea mai lunga perioada de copilarie dintre toate speciile, perioada caracterizata de joc ca activitate principala si de intelect.

Referitor la acest aspect putem aminti memorabila formulare a lui Fichte care spunea ca desavarsirea este scopul suprem si inaccesibil al omului, iar actiunea infinita de a se perfectiona este menirea sa, iar parafrazandu-l pe Sartre, am putea afirma ca, in fapt, omul este astfel condamnat la autodevenire prin invatare si educatie.

Reluand cele afirmate pana in prezent, putem desprinde concluzia ca jocul, copilaria prelungita, pe parcursul careia sunt exersate si multiplicate posibilitatile de actiune ale copilului si adeseori imitate comportamentele adultului si educabilitatea reprezinta premisele si coordonatele fundamentele ale ascensiunii culturale a speciei umane.

I.3. Repere in devenirea culturala a jocului

Jocul si educatia, prea mult separate din punct de vedere conceptual in prezent, au deci, asa dupa cum precizam anterior, radacini si determinatii ludice comune.

Jocul si educatia nu sunt insa convergente si complementare doar din punctul de vedere al argumentelor de ordin ludice, ci si din cel al perspectivei socio-culturale pe care acestea o presupun.

In faza de copilarie a speciei umane jocul si educatia se suprapuneau probabil pana la contopire.

Participarea copilului la viata adulta se realizeaza prin joc, acesta reprezentand practic singura modalitate prin intermediul careia cunostintele si deprinderile necesare supravietuirii puteau fi transmise tinerelor generatii. Copilul societatilor primitive patrundea in sfera vietii adulte prin intermediul jocului.

Spre exemplu, prin joc se realizeaza la nivel primar interiorizarea lumii externe si a semnificatiilor acesteia, iar prin "confruntarea" copilului cu regulile si sarcinile jocului are loc atat constientizarea propriilor potentialitati si a limitelor de moment ale acestora cat si conturarea primelor tendinte de autodepasire in plan cognitiv, afectiv-motivational si actional.

Mediul in care omul traieste devine prin joc, ca mijloc educativ, un mediu cultural, iar omul devine la randul sau o fiinta culturala, o fiinta vietuind in orizontul simbolic al existentei.

Ceea ce-l diferentiaza si-l singularizeaza pe om in raport cu celelalte vietuitoare este din acest moment functia sa de creator de cultura si imposibilitatea de a trai intr-un alt mediu decat cel cultural. (Antonesei L., 1996)

Jocul cu caracter preponderent utilitar, care cumuleaza, la nivelul de dezvoltare al societatilor primitive, functiile specifice ale educatiei, este un fenomen care insa, odata cu evolutia culturala si tehnologica a omenirii, isi pierde treptat din consistenta, estompandu-se pentru o anumita perioada aproape pana la disparitie.

Astfel, dupa ce au coexistat timp indelungat intr-o relatie aparte de simbioza, jocul si educatia se separa, fiecare dintre acestea inchizandu-se in interiorul campului de preocupari si modalitati de manifestare proprii. In fapt, este vorba despre o delimitare temporara a fenomenului educational de cel ludic, primul reclamand tot mai insistent o fundamentare teoretica si stiintifica adecvata indeplinirii functiilor sale specifice.

Concomitent cu aceasta "desprindere", eliberare, de caracterul sau ludic, educatia vizeaza in timp si luarea progresiva in posesie a unui segment temporal tot mei larg din copilaria fiintei umane, existand chiar momente cand jocul si educatia par a se afla, paradoxal avand in vedere trecutul, intr-o relatie uneori antagonica.

Explicatia acestei stari de fapt o regasim in aceea ca in culturile superioare, educatia si respectiv pedagogia ca teorie cu privire la aceasta a devenit un tip special de practica sociala.

I.4. Jocul - abordare psihopedagogica

Jocul detine in continuare un rol deosebit atat in formarea si dezvoltarea personalitatii copilului cat si in ceea ce priveste evidentierea timpurie a aptitudinilor si capacitatilor sale, premergatoare scolarizarii[3].

Rezultatele experimentale obtinute in urma cercetarilor asupra copiilor de diferite varste demonstreaza ca varsta prescolara se caracterizeaza printr-un ritm alert al dezvoltarii fizice si psihice, imposibil de egalat ulterior. Astfel la scolari si preadolescenti performantele obtinute la diferite probe cunosc un progres de 5-10% in intervale de timp de 1-2 ani pe cand la prescolari performantele se modifica cu 30-40% de la un an la altul. Doar la varsta prescolara, copilul de 3 ani, poate obtine la o anumita proba 0, iar la 7 ani performanta sa la aceeasi proba sa atinga un randament de 100%. (Neveanu P. P., 1970)

Din acest motiv analiza riguroasa din punct de vedere psihologic si pedagogic al fenomenului ludic este in acelasi timp utila si necesara.

Referindu-ne la relevanta unui asemenea demers avem in vedere doua categorii de sarcini fundamentale ce stau in fata cercetatorului care este preocupat de aceasta problematica: valorificarea potentialului educativ al jocului si recuperarea dimensiunii ludice a fenomenului educativ.

Prima categorie de sarcini, aflata destul de frecvent de altfel, in atentia specialistilor contemporani, este centrata pe necesitatea de a gasi metodele si mijloacele cele mai adecvate pentru reasigurarea, la nivel desigur dezirabil, a simbiozei initiale dintre fenomenul ludic si cel educational.

Eforturile intreprinse in acest sens vizeaza cu precadere modalitatile concrete prin care jocul copiilor la diferite varste poate fi utilizat, la fel ca in perioada de copilarie a speciei umane, drept modalitate de transmitere si respectiv insusire a unor informatii deprinderi si abilitati. Este vorba in fapt despre corelarea anumitor tipuri de jocuri cu datele psihologiei si pedagogiei referitoare la etapele dezvoltarii copilului si particularitatile acestora. Efectele benefice ale acestei strategii constau in principal, pe de o parte in transferul, la nivelul ludic, a unor pachete de cunostinte ce urmeaza a fi asimilate astfel la varste tot mei mici si in accelerarea pe aceasta cale a dezvoltarii functiilor cognitiv-creative ale copiilor.

i.5. Teorii explicative cu privire la natura si functiile jocului

Debutul teoriilor despre joc il regasim la ganditorii secolului XIX: Schiller, Spencer, Wundt, Schiller acrediteaza ideea jocului ca simpla modalitate de a cheltui surplusul de energie existent la un moment dat. Singura diferenta in raport cu specia animala, afirma Schiller, este aceea ca omul traieste o anumita delectare de factura estetica prin intermediul epuizarii prin joc al acelui surplus de energie nesolicitata pentru moment de satisfacerea unor trebuinte vitale.

Explicarea jocului ca debuseu pentru eliberarea unui surplus de energie o regasim si la Spencer. Diferenta majora fata de teoria lui Schiller este faptul ca acesta plaseaza problema surplusului energetic intr-un context evolutionist mai larg, afirmand ca prin intermediul jocului sunt de fapt exersate acele actiuni sau disponibilitati care, pentru moment, nu sunt solicitate sau nu pot fi puse in aplicare in mediul natural.

Jocul[4] la nivelul uman se afla intr-o relatie de stransa legatura cu munca. Munca ofera, prin rezultatele sale, satisfactie celui care o desfasoara iar jocul, afirma acesta, nu este altceva decat prototipul mai mult sau mai putin simbolizat a unei astfel de activitati. Diferenta principala consta in aceea ca in cazul jocului scopul util, specific muncii, este practic inlaturat, pastrandu-se in schimb doar placerea care insoteste desfasurarea unei activitati necesare.

Astfel, primul autor aplicand la nivelul jocului cunoscuta teorie a lui Haeckel conform careia ontogeneza repeta filogeneza, afirma ca activitatea ludica nu ar fi altceva decat o repetare inertiala a unora dintre manifestarile primitive ale vietii. (Barbu, H., Popescu, E., Serban, F., 1993)

I.6. Modalitati de diseminare a dimensiunii ludice in cadrul fenomenului educational

Meritul deosebit al interpretarilor biologizante ale jocului consta totusi in demonstrarea faptului ca perioada infantila a vietii umane are valoare de faza preparatoare a maturizarii si dezvoltarii subiectului uman. Experienta infantila este insa esential jocul care este opusul rigiditatii pe care o reclama specializarea biologica progresiv-rigida, proprie altor specii, asigurandu-se astfel trecerea de la infirmitatea biologica la superioritatea culturala. (Liiceanu, G., 1998)

Copilaria apare in buna masura ca o alaturare de scenarii in care copilul joaca diferite roluri, pentru moment independente unele de celelalte. Chiar si in aceste conditii in care nu este prezenta coordonarea si integrarea rolurilor jucate intr-o structura unitara si coerenta, influentate in planul formarii si dezvoltarii personalitatii copilului sunt pe deplin prezente[5].

Astfel, prin perspectiva regulilor jocului se invata responsabilitatea asumarii unui rol, iar odata cu trecerea de la rolul limitat la rolul asumat, prin raportarea la ceilalti, se formeaza si se consolideaza eu-l copilului, sunt desprinse atitudini si comportamente sociale, constituindu-se astfel functia socializatoare a jocului.

Constatam pe aceasta cale faptul ca jocul nu este doar o activitate strict individuala, determinata de imperative exclusiv ludice, ci si una sociala, raspunzand trebuintelor de comunicare si cooperare.

Contributii importante cu privire la valentele de ordin instructiv-educativ ale jocului au avut numerosi cercetatori ai acestei problematici, dintre care amintesc in special autori ca: Piaget, Wigotschi, Buhler, Claparede si Dewey.

Astfel, referindu-se la aceasta problematica Piaget, desi interesat in mod particular de geneza si evolutia inteligentei, remarca rolul deosebit pe care jocul il are in dezvoltarea copilului.

Analizand jocul ca pol al exercitiilor functionale si in relatie cu dezvoltarea copilului, Piaget evidentiaza existenta a patru tipuri principale de joc: jocul-exercitiu, jocul simbolic, jocul cu reguli si jocul de constructie.

Pe aceasta cale copilul este ajutat sa patrunda pas cu pas in sfera vietii adulte, sa-si insuseasca de la simplu la complex deprinderile de gandire, actiune si limbaj ale acesteia.

Reluarea sau continuarea unor jocuri intr-o forma modificata fata de versiunea initiala necesita din partea copilului concomitent memoria si imaginatia, iar comunicarea din ce in ce mai elaborata constituie suportul acestor modificari.

Prin intermediul jocului copilul nu-si dezvolta insa doar gandirea, memoria, imaginatia si limbajul, ci si sfera afectiv motivationala (jocurile cu sarcini si caracter competitiv care faciliteaza prin dubla confirmare, a copilului cu sine si cu ceilalti, luarea in stapanire a propriului eu).

I.7. Raportul gandire - limbaj - joc

Gandirea este procesul psihic care consta in reflectarea mijlocita si generalizata a obiectelor si fenomenelor precum si a relatiilor dintre ele sub forma de notiuni, judecati si rationamente. Din punct de vedere structural, gandirea este unitatea functional dialectica a doua componente principale.

Componenta informationala - continutul reflexiv sub forma de notiuni - care reflecta insusirile esentiale comune si generale ale unei categorii de obiecte - notiunea mai este denumita si idee sau concept.

Componenta operatorie - consta intr-un ansamblu de actiuni si de procedee mintale de transformare a informatiei, de relationare si combinare a schemelor si notiunilor in vederea obtinerii unor cunostinte sau rezolvarii unor probleme. In cadrul acestei componente distingem doua tipuri de operatii:

operatii fundamentale, care constituie scheletul de baza al gandirii: analiza, sinteza, comparatia, abstractizarea, generalizarea si concretizarea;

operatiuni instrumentale particulare in care gandirea recurge la anumite situatii concrete - sunt anumite operatii, scheme logice si strategii pentru rezolvarea problemelor diferitelor stiinte. Operatiile instrumentale se realizeaza in doua forme: forma algoritmica si forma euristica.

Forma algoritmica - se caracterizeaza printr-o succesiune strict determinata a secventelor sau a operatiilor care duc la rezultatul preconizat.

Forma euristica - se caracterizeaza printr-o desfasurare arborescenta, in evantai a cautarilor si transformarilor. Din fiecare punct se desprind mai multe cai posibile, subiectul avand posibilitatea sa aleaga pe cea mai economica.

Ca forme operatorii gandirea mai cuprinde actiunea, judecata si rationamentul (inductiv, deductiv si analogic).

Judecata este raportul dintre doua notiuni.

Rationamentul este forma gandirii prin care din doua sau mai multe judecati rezulta o judecata noua. Rationamentul inductiv porneste de la judecati particulare si se ridica la judecati generale. Rationamentul deductiv porneste invers de la judecata generala la una particulara.

Limbajul este activitatea psihica specific umana de comunicare intre oameni prin intermediul limbii.

Limba este un sistem inchegat de cuvinte (semne sau simboluri) si de reguli gramaticale elaborat social si istoric. Ea este un tot obiectiv, care trebuie asimilat ca atare de individ. Individul traind in societate, o data cu perceperea obiectelor si fenomenelor, precum si a relatiilor dintre ele, invata si semnele acestora si anume cuvintele si regulile gramaticale dupa care cuvintele se leaga in propozitii si fraze.

Unitatea de baza a limbii este cuvantul care corespunde notiunii. Cuvantul cuprinde deci doua elemente: sirul de sunete (aspectul sonor) sau litere (aspectul vizual), reprezinta latura fizica externa si aspectul semantic - adica intelesul sau semnificatia notionala a cuvantului - este latura interna. Intre limbaj si limba exista o deosebire: limba este un sistem inchegat de cuvinte si reguli gramaticale - elaborate istoric-social si are un caracter obiectiv - este una pentru intreaga natiune.

Limbajul este modul de organizare, integrare si functionare a limbii la nivelul individual. Limbajul poate fii mai bogat, mai sarac cu mijloace de expresie mai bogate, laconic, scurt sau exuberant, diferit de la individ la individ. Dar cuvintele izolate se leaga intre ele dupa anumite reguli logico-gramaticale in propozitii, fraze, texte.

Posibilitatea de comunicare a limbii implica stabilirea unei unitati indestructibile intre suportul fizic - cuvantul, propozitia, fraza si intelesul sau semnificatia lor - notiunea, judecata, rationamentul - care au loc pe plan mintal.

Gandirea si limbajul au aparut impreuna, sau dezvoltat impreuna si actioneaza impreuna printr-o perfecta interconditionare. Initial omul primitiv avea o gandire elementara care insotea actiunea cu obiectele exterioare. Pe masura ce omul confectiona obiectele si simtea nevoia comunicarii cu semenii sai, a confectionat si cuvintele cu care denumea obiectele si actiunile exterioare. Cuvintele au favorizat formarea notiunilor, pastrarea si transmiterea lor la ceilalti membri ai colectivului si urmasilor lor. Cuvintele au produs un fapt extraordinar si anume transferul operatiilor mintale din afara, din actiunea cu obiectele, in interior prin operatiile de date aceasta cu ajutorul cuvintelor cu semnificatia lor nationala. Omul acum nu mai gandeste cu obiectele ci cu cuvintele, cu semnificatia nationala de un grad interogator tot mai inalt. Cuvintele devin simboluri ale obiectelor sau actiunilor pe care le semnalizeaza, sau cum le numeste si Pavlov semnale ale primelor semnale. Munca in comun si apoi limbajul au fost cele doua stimulente care au dus la transformarea creierului maimutei intr-un creier omenesc. Ceea ce Engels arata ca sa petrecut pe plan filogenetic, Jean Piaget arata ca se petrece sub ochii nostri pe plan ontogenetic - prin prezentarea stadiilor prin care trece dezvoltarea inteligentei copilului de la stadiul operatiilor formale.

"Insusirea limbajului cu toate regulile gramaticale nu se reduce la o imitatie pasiva, ci implica un proces de gandire, o operatie de asimilare generalizatoare. Pe de alta parte, limbajul inzeceste posibilitatile gandirii ca intindere si repeziciune, prin materialul de lucru al gandirii si prin formele logice elaborate de societate si fixate in limbaj "

Limbajul si gandirea se dezvolta in stransa legatura, in dezvoltarea lor ele se potenteaza reciproc, in dinamica lor avand loc si unele decalaje.

Limbajul ajuta la dezvoltarea gandirii atat prin continut cat si prin mecanismul functional. Limba nu este un vraf amorf de cuvinte izolate, ci un imens sistem dinamic in continua dezvoltare, in care un cuvant depinde de altele, nu numai din punct de vedere formal, ci si prin legaturile pe cale le presupune semnificatia acestuia si sistemul relatiilor gramaticale.

Pe masura ce legaturile dintre cuvinte se automatizeaza, pe masura ce campurile lingvistice se sistematizeaza, se imbogatesc si se consolideaza, in aceeasi masura procesele gandirii se desfasoara mai usor si permit subiectului sa sesizeze esenta fenomenelor. Automatizarea categoriilor lexicale si sintagmatice favorizeaza activitatea gandirii, ofera sprijinul pentru depasirea treptata a formelor de gandire concreta, ofera mijloacele pentru dezvoltarea gandirii abstracte si creatoare. Multimea operatiilor efectuate pe planul limbajului determina o adevarata gimnastica a gandirii.

Gandirea la randul ei ajuta la educarea limbajului. Copilul este un ecou selectiv. El isi insuseste limbajul in mod activ si opereaza in mod selectiv cu mijloacele de expresie in functie de necesitatile logice ale vorbirii. Sunt selectate si devin instrumente ale limbajului activ cuvintele care exprima acele aspecte pe care copilul si le-a insusit. Limbajul, a carui structura formala - cuvintele si propozitiile - datorita preponderentei memoriei la aceasta varsta, poate fi insusit usor prin invatare si astfel poate s-o ia inaintea gandirii. De aici decalajul dintre gandire si limbaj. Totusi gandirea care reflecta rationalul din lumea exterioara, adopta in limbaj o exprimare rationala sau o impune chiar.

Atat gandirea cat si limbajul se dezvolta gradual prin influenta reciproca dintre ele. Astfel, legaturile verbale permit gandirii sa se miste mai usor intr-un sistem ierarhic de valori bine definite si stabilite, iar gandirea prin procesele ei de analiza si sinteza, abstractizare si generalizare, pune ordine in vorbirea copilului dandu-i o forma corecta, gramaticala.

I.7.1.De la interdependenta dintre gandire si limbaj la interdependenta dintre logica si gramatica

Logica este o gramatica a gandirii, dupa cum gramatica este o logica a vorbirii. Conform conceptiei idealiste, gandirea noastra este rationala si ea imprima experientei o ordine rationala si da gandirii, prin reflectarea ei in constiinta oamenilor, un caracter rational. Daca gandirea are o forma rationala, atunci si limbajul ca o haina a gandirii, trebuie sa aiba si el o forma rationala, oglindita in formele lui gramaticale. Altfel oamenii nu s-ar mai putea intelege intre ei.

Dupa cum mersul gandirii este reglat de legi ale gandirii, tot asemenea si mersul vorbirii este reglat de normele gramaticale. Asadar, logica si gramatica isi dau mana in capacitatea omului de informare, prelucrare si exprimare. In limba este concentrata intreaga viata spirituala a poporului, intreaga cultura, obiceiuri si traditii, trasaturi de caracter, norme morale, credinte, idealuri, conceptii filosofice, intreaga factura psihica.

Structura logica a gandirii, restructurata si tipizata printr-o experienta milenara in legi ale gandirii, este fixata in limba. Limba noastra are o structura logica si copilul, invatand limba, invata si structura logica a gandirii care este cristalizata in structura gramaticala a limbii. In sensul acesta, gramatica trebuie privita ca o logica a limbii, dupa cum logica trebuie privita ca o logica a gandirii. Unitatea indisolubila dintre gandire si limbaj implica aceeasi unitate intre logica si gramatica.

1.7.2. Factorii actului comunicarii si functiile limbajului ca act de comunicare

Limbajul este mijlocul principal de comunicare intre oameni. Comunicarea este un act interindividual de importanta sociala deosebita: aproape totul in societate este transmis prin limbaj verbal sau noneverbal.

In actul comunicarii sunt implicati mai multi factori. Ei au fost stabiliti de Roman Jakobson ca fiind urmatorii:

1. Locutorul sau emitatorul este cel care se adreseaza, care face comunicarea.

2. Destinatarul sau receptorul este cel caruia i se adreseaza comunicarea.

3. Mesajul este ceea ce se transmite. Mesajul transmis prin limbaj reprezinta "aspectul oficial si normativ al limbii . , este expresia individului, a particularului".

4. Contextul este imprejurarea la care se refera mesajul si pe care comunicarea trebuie sa o verbalizeze.

5. Codul este sistemul de semne folosit pentru transmiterea mesajului.

Codul trebuie sa fie macar partial comun atat emitatorului cat si receptorului, pentru a se realiza comunicarea.

6. Contactul inseamna puntea de legatura a celor doi. Fara contact nu poate exista comunicarea.

Functiile limbajului ca mijloc principal de comunicare au fost stabilite corespunzator fiecarui factor constitutiv al sau.

Functia care se refera la emitator este functia emotiva sau expresiva. Ea construieste vorbirea la persoana I, este autoexprimarea celui care vorbeste.

Functia care se refera la destinatar este functia conativa. Ea construieste vorbirea in vederea adresarii directe la persoana a II-a. Isi gaseste expresia in utilizarea cazului vocativ al substantivelor si a modului imperativ al verbelor.

Functia poetica este functia care se axeaza pe mesaj, pe textul insusi. In functia poetica mesajul devine un scop. Functia poetica produce un sens al mesajului pe care il fixeaza.

In jocurile lor copiii folosesc numaratorile. De origine arhaica, ele sunt un fel de incantatii care ordoneaza si ritmeaza jocul, facand parte din cea mai veche traditie orala infantila. Au un univers folcloric traditional. Uneori au aspect hazliu. O astfel de numaratoare este: "Eudendina, saracarina, saracaricara, en, den, buf." Sirul acestor imagini acustice nu este receptat pentru ceea ce spun, caci in aceasta formula ele nu spun nimic, ci pentru modul cum spun, pentru frumusetea ritmului, a rimei.

In vorbirea adultilor adresata copiilor, functia poetica este dominanta.

Functia axata pe context este cea care informeaza despre ceva sau cineva, adica despre persoana a III-a. Se numeste functia referentiala. Ea construieste vorbirea la persoana a III-a.

Functia metalingvala sau explicativa este functia care explica interlocutorului codul folosit. Se manifesta in orice comunicare sub formula: "Vreau sa spun ca . " sau "Asta inseamna ca . ". Functia raspunde varstei copiilor cand intreaba neincetat.

"Orice proces de insusire a limbii, in special de insusire a limbii materne, foloseste pe larg astfel de operatii metalingvistice" releva Roman Jakobson.

6. Functia care slujeste la stabilirea contactului intre emitator si receptor este functia fatica. Aceasta functie se realizeaza la oameni atat prin limbaj cat si prin gesturi. La nivelul cel mai elementar se manifesta sub forma de semnale de contactare. Functia fatica se gaseste si in limbajul pasarilor, al animalelor.

1.7.3. Limbajul si educatia

Limbajul are un rol important in educatie. In sfera cognitivului, a informativului, limbajul asigura transmisia unor informatii de la un sistem la altul. Transmisia se face in scopul imbogatirii cunostintelor receptorului, pentru a-i influenta comportamentul sau a-i modifica starea interna (motivatie, afect). Limbajul contribuie la organizarea activitatii cognitive prin clasarea si ordonarea datelor. Limbajul asigura cunoasterea limbii.

In sfera formativului, a educativului, limbajul contribuie la dezvoltarea si disciplinarea gandirii logice, a spiritului de observatie, a capacitatii de analiza, sinteza, comparare, generalizare. Limbajul faciliteaza dezvoltarea operatiilor intelectuale in general si contribuie la reglarea din afara a activitatii intelectuale. Prin mijlocirea formei interiorizate limbajul contribuie la autoreglarea activitatii si a comportamentului uman, la imbogatirea trairilor afective.

Putem conchide ca insusirea limbajului deschide omului perspectiva unei vieti spirituale bogate si de nivel ridicat, dezvoltarii multilaterale, declansarii energiilor creatoare ale sale. Vorbirea permite omului sa-si imbunatateasca relatiile cu mediul inconjurator, cu natura, cu oamenii, sa-si sporeasca puterea fizica, intelectuala, morala, sa participe din timp la viata sociala.

Omul care nu are la indemana vorbirea necesara este stangaci, timid. Fiind constient de aceasta lipsa, el are sentimentul inferioritatii si neputintei sale. Cel care nu stapaneste limba, nu poate participa din plin la viata sociala pentru ca ea presupune existenta limbii.