ARHEOLOGIA SI MEDIUL. CERCETARI INTERDISCIPLINARE

ARHEOLOGIA SI MEDIUL. CERCETARI INTERDISCIPLINARE

Mediul ambiant din trecut este un aspect important pentru arheologi deoarece actiunile umane nu pot fi intelese daca le izolam de ecosistemul in care acestea s-au desfasurat. De pilda, modul de viata al unui grup de oameni care a trait intr-o zona impadurita, temperata, este foarte diferit de cel al unei comunitati similare care locuieste intr-un peisaj lipsit de arbori din zona arctica. Trebuie, de asemenea, sa tinem cont de faptul ca peisajul contemporan din zona unui sit arheologic poate fi foarte diferit de cel din trecut. S-au putut petrece schimbari climaterice, cresteri sau scaderi ale nivelului marilor si oceanelor, modificari ale solurilor, plantelor si animalelor. De pilda un sit de coasta ocupat in antichitate poate fi astazi submers, la fel cum o asezare aflata acum cateva mii de ani intr-o zi fertila este acum in plina zona desertica sau arctica (v. situatia Groenlandei).

Reconstituirea mediului din trecut se bazeaza pe mai multe tipuri de date oferite de climatologie, geologie, pedologie, botanica, zoologie etc.

Pana in anii '70 ai secolului trecut mediul ambiant din jurul unui sit beneficia de foarte putina atentie. Singurele date utile in reconstituirile paleomediului recuperate din sapaturi erau oasele de animale si grauntele de cereale, dar si acestea erau discutate in principal in legatura cu economia comunitatii respective. Desigur exista si exceptii cum au fost sapaturile lui Grahame Clark din situl mezolitic de la Star Carr (NE Angliei). Acesta a descoperit trunchiuri de copaci asociate cu artefacte realizate din os si corn de cerb. Colaborand cu specialistii arheozoologi si carpologi[1] a reconstituit mediul ambiant din jurul sitului. Mai mult, pornind de la aspectul oaselor a incercat sa identifice sezonul in timpul caruia situl a fost ocupat de catre vanatori.

Datele pentru reconstituirea mediului care pot fi recuperate prin sapatura arheologica depind foarte mult de tipul solului din regiunea unde este amplasat situl. Acesta poate afecta pastrarea resturilor biologice: siturile cu soluri calcaroase prezerva in conditii bune oasele si scoicile, in timp ce in zonele cu soluri acide acestea nu se conserva. Adesea, datele din situri sunt completate cu informatii recuperate din depozite din afara sitului (sedimente lacustre, turbarii) care s-au acumulat fara sa fie deranjate de-a lungul a mii de ani. Analiza informatiilor obtinute din aceste depozite poate sa ofere date relevante despre schimbarile climaterice sau ale nivelului marilor, despre populatiile de animale si plante, iar cu ajutorul datarilor cu radiocarbon sau a altor metode de datare pot sa fie corelate cu descoperirile arheologice.

Perioada contemporana, de stabilitate si incalzire climaterica, poarta numele de Holocen. Inceputul acestei perioade este plasat traditional acum cca 10 000 de ani, dar analiza sedimentelor din lacuri, a inelelor copacilor sau a ghetarilor din Groenlanda indica aparitia schimbarilor ceva mai devreme, acum aproximativ 11500 de ani. Incalzirea climaterica in aceasta perioada a fost extrem de rapida. In Groenlanda temperatura a crescut cu cca 15s C intr-un deceniu, urmand apoi o perioada de incalzire treptata pe parcursul urmatorilor 1000 de ani. Este interesant sa ne gandim ca oamenii care traiau in aceea perioada au simtit schimbarile climaterice pe parcursul unei vieti, asociate cu schimbarile de vegetatie si plante generate de aceasta incalzire. Nu intamplator constatam arheologic ca mezoliticii devin mult mai inventivi si mult mai dinamici. Odata cu incalzirea climei vanatul mare tinde sa se retraga catre latitudinea nordica si locul lui in fauna Europei este luat de animalele de talie mica. Grupurile de oameni sunt nevoite ca atare sa se adapteze la acest nou tip de vanat, de regula mult mai agil si mult mai greu de capturat cu armele pe care le aveau la dispozitie. O prima adaptare, vizibila in siturile arheologice, o reprezinta utilizarea pe scara larga a microlitelor (micros-mic, lithos-piatra). Folosite adesea ca varfuri de sageata acestea demonstreaza trecerea la o noua strategie de vanatoare: vanatoarea la distanta, fara de care capturarea pasarilor, caprioarelor, mistretilor sau iepurilor ar fi fost mult mai dificila. O a doua consecinta a schimbarilor in tehnicile de vanatoare pare sa fie domesticirea cainelui, folosit ca ajutor pentru haituirea sau prinderea animalelor. Urmarirea vanatului determina comunitatile umane sa ocupe si teritorii pana atunci considerate improprii locuirii (eschimosii par sa fie descendentii directi ai grupurilor mezolitice plecate in urmarirea vanatului). Modificarea faunei genereaza si modificarea dietei. Tot mai mult in alimentatia comunitatilor mezolitice vor intra pestii, melcii, scoicile, laolalta cu o gama diversificata de plante, radacini, tuberculi.    

Incalzirea climatica va duce la topirea calotei de gheata care acoperise mare parte din nordul Europei generand cresterea nivelului marilor si modificarea topografiei coastelor. In epoca glaciara Irlanda si Britania faceau parte integranta din continentul european, dar ridicarea nivelului marii a dus la formarea Marii Irlandei si putin mai tarziu la aparitia Canalului Manecii (care separa Marea Britanie de continent, pe la 7400 B.C.). Practic coastele moderne ale Europei sunt foarte diferite de cele de la inceputul Holocenului.

Dupa relativ rapida incalzire de la inceputul Holocenului clima a ramas aproape stabila pe parcursul preistoriei si istoriei (cu cateva variatii in temperatura si regimul precipitatiilor[2]).

Evolutia climaterica este adesea considerata principala cauza a schimbarilor inregistrate in siturile arheologice, ca de pilda adoptarea agriculturii. In Europa, tranzitia de la vanatoare si cules la agricultura a fost legata tocmai de aceste modificari ale climei. Analizele recente pe gheata din calota Groenlandei au aratat ca temperaturile maxime din Holocen au fost atinse intre 6600 si 2300 BC, aproximativ in aceeasi perioada cu raspandirea agriculturii in Europa. Studiile pe polen au demonstrat de asemenea ca la mijlocul acestei perioade temperaturile estivale aproape peste tot in Europa erau cu cca 2sC mai ridicate decat astazi. Aceasta incalzire a avut efecte atat asupra vegetatiei salbatice cat si asupra plantelor cultivate, dar ca aceste efecte sa fie benefice era necesar ca si alti factori climaterici sa fie implicati, cum ar fi distributia sezoniera a precipitatiilor si cantitatea acestora, detalii pe care nu le cunoastem. Mai mult, climatul in diverse zone ale Europei este destul de diferit si este putin probabil ca el sa fie singura cauza a trecerii la agricultura peste tot in Europa, intr-o zona cu ecosisteme totusi atat de diferite.

Studii recente au pus in evidenta si existenta unor schimbari pe termen scurt in climat rezultate in urma activitatile solare sau datorate eruptiilor marilor vulcani. Un astfel de exemplu il constituie modificarea climei de    la sfarsitul epocii bronzului (cca. 850 BC) respectiv trecerea la o clima rece si umeda, care pare sa fie rezultatul unei intensificari a activitatii solare. In Olanda mai multe asezari de coasta sunt parasite acum, din cauza ridicarii nivelului apelor. La fel eruptiile vulcanice din Islanda au putut modifica, pentru scurte perioade de timp clima in NV continentului si odata cu aceasta si activitatile umane in respectivele regiuni . Asemenea eruptii au putut determina scaderea temperaturilor cu cateva zecimi de grad si par sa coincida cu datele arheologice care indica abandonarea terenurilor din tinuturile muntoase (utilizate intensiv in Epoca Bronzului) din nordul si vestul Marii Britanii. Un alt mecanism prin care vulcanii din Islanda au putut afecta mediul il reprezinta cresterea aciditatii solurilor. In zonele unde solurile erau deja acide, ploile care urmeaza dupa o eruptie vulcanica pot sa le mareasca gradul de aciditate si sa le faca inutilizabile pentru agricultura.

Incalzirea de la sfarsitul ultimei perioade glaciare a modificat radical flora si fauna. Nordul Europei, ramas fara calota de gheata a fost foarte repede acoperit de tundra, dar cum climatul a continuat sa se incalzeasca de-a lungul Europei incep sa se raspandeasca padurile. Raspandirea padurilor este dovedita de analizele de polen sau alte resturi biologice dscoperite in sedimentele lacurilor, in turbarii sau in straturile arheologice. Pe la 8000 BC mare parte a Europei a fost acoperita cu paduri a caror compozitie varia in functie de clima si de tipul de sol. In multe zone padurile de alun (Coryllus avellana) erau predominante iar alunele constituie o sursa iumportanta de hrana pentru populatia mezolitica dupa cum o dovedesc descoperirile arheologice din siturile apartinand acestei perioade. In situl de la Staosnaig (insulele Hebride) au fost descoperite mii de alune carbonizate, sugerand ca aceasta resursa de hrana a fost intens folosita.

Dupa cum precizam anterior polenul recuperat din depozitele naturale sau arheologice constituie una dintre cele mai bune surse pentru reconstituirea mediului ambiant si a paleoclimei[4]. Mai mult, analizele de polen pot sa ofere informatii importante legate de impactul pe care omul l-a exercitat asupra mediului. De exemplu vanatorii mezolitici au creat mici poieni in paduri, care pot fi detectate in spectrele polinice prin declinul polenului de arbori si cresterea celui de plante erbacee. Uneori aceste schimbari pot fi greu deosebite de evenimente naturale: caderea unor copaci, activitatea castorilor, impactul animalelor de talie mare etc. Ca aceste despaduriri de mica amploare se datoreaza activitatii intentionata a omului o dovedesc micile particule de carbune prezente in straturile analizate. Se pare ca focurile naturale de mare amploare sunt destul de rare in Europa, dar stim ca mezoliticii au folosit focul pentru modificarea mediului. Un exemplu de acest fel avem in asezarea de la Star Carr. Analizele facute aici sugereaza ca oamenii au ars intentionat (in jur de 9000 B.C.) stuful din jurul lacului pentru a-si amplasa asezarea sau pentru a incuraja animalele sa pasca in luminisul nou creat. Acesta ar putea sa fie cel mai timpuriu exemplu de management environmental din Europa.

Alte indicii cu privire la modificarile de mediu datorate interventiei umane oferite de studiile palinologice sunt cele legate de plantele strict asociate cu activitatea umana si care apar intr-o anumita zona doar odata cu oamenii. Un exemplu in acest sens il constituie patlagina (Plantago lanceolata), o planta ce creste in zonele de pasune sau in apropierea terenurilor arate. Planta incepe sa apara in spectrele polinice din Europa la inceputul neoliticului timpuriu, cand au fost din nou despadurite zone limitate pentru cresterea animalelor si cultivarea la scara mica a plantelor. Alte plante legate de activitatea umana sunt buruienile si plantele cerealiere. Majoritatea cerealelor lasa putine urme de polen, dar raspandirea cultivarii plantelor peste tot in Europa este demonstrata de semintele de cereale carbonizate descoperite in siturile neolitice. Principala limita a analizelor palinologice o reprezinta conservarea polenului. Nu toate tipurile de polen au aceeasi rezistenta la coroziune, astfel incat grauntele cele mai fragile sunt rapid distruse ducand la o imbogatire artificiala a taxonilor rezistenti si ca atare la interpretari eronate ale spectrelor polinice.

Fructele, cerealele si plantele descoperite in siturile arheologice pot sa ofere de asemenea informatii utile legate de economia asezarii sau de dieta[5]. Carpologia poate sa ofere insa date utile si pentru reconstituirea mediului ambiant din jurul unei asezari. Compozitia de plante este interpretata plecand de la principiile phytosociologiei: plantele poseda anumite afinitati cu mediul in care se dezvolta (temperatura, umiditate, luminozitate, textura solului, aciditate, prezenta nitratilor etc.). Daca luam in considerare factorul lumina exista specii de umbra, semi-umbra, lumina si iubitoare de soare. Unele plante prefera solurile silicioase, altele solurile calcaroase etc. Ca atare, pornind de la prezenta in situri a anumitor plante se poate reconstitui cu o oarecare precizie paleomediul local. Din pacate si aceasta metoda are limitele ei. Inregistrarea prezentei unei specii depinde de numerosi factori printre care cei mai importanti tin de conservarea sa si de posibilitatile de identificare oferite de resturile descoperite. Cantitatea mare de seminte ale unei plante intr-un sit arheologic nu reflecta neaparat locul ei preeminent in cadrul mediului. Speciile produc o cantitate diferita de seminte si trebuie sa tinem seama si de importanta lor in alimentatie, medicina sau artizanatul uman. Mare parte din speciile descoperite in siturile arheologice sunt plante domestice si au ajuns acolo datorita utilizarii lor in dieta. Un exemplu in acest sens in reprezinta asezarea de la Gradistea de Munte (Sarmizegetusa Regia - epoca dacica). Pentru aceasta asezare s-au facut cele mai multe analize de seminte. Un prim lot a fost analizat de Laboratorul pentru Controlul semintelor din Cluj, in diversele probe predominand graul, orzul sau meiul. Pe langa acestea au mai fost descoperite seminte de secara, linte, bob, mac si foarte mult mustar. Un alt lot de analize a fost efectuat de S.M. Yarwood (publicate in 1981 de catre J.G. Nandris), rezultatele obtinute fiind asemanatoare cu cele ale probelor anterioare. In fine, ultimele analize ii apartin lui M. Carciumaru. In majoritatea cazurilor predominant in probe este graul (mai precis Triticum aestivum) urmat de orz, orzoaica, secara, mei, ovaz la care se adauga bob, mazariche, linte, spanac, usturoi, stevie si plante oleaginoase: mustar (in cantitati mari), lubit, mac. Asezarea se afla la o altitudine destul de mare (cca. 1000 m) si astazi este clar ca respectivele plante nu au fost cultivate, decat in proportie mica, in jurul sitului. Marea lor majoritate provin din Valea Muresului si au ajuns aici foarte probabil pe calea schimburilor intre comunitati. De aceea reconstituirea mediului pornind de la aceste ecofacte trebuie sa se faca cu deosebita grija.

Pe langa polen si resturi de flora in siturile arheologice, mai ales in cele preistorice, apar frecvent oase de animale. Majoritatea o reprezinta resurile osteologice ale animalelor domestice care au intrat in alimentatia curenta sau au fost utilizate in diferite activitati economice. Pe langa acestea apar insa si oase provenite de la animale salbatice, uneori in proportii destul de mari. Speciile salbatice sunt foarte buni indicatori de mediu si clima mai ales daca prezinta un habitat strict dependent de conditiile de geografie, clima si vegetatie[6]. Aceste specii pot fi luate in considerare pentru definirea unui anumit mediu din jurul unei asezari. De exemplu asezarile hallstattiene (prima epoca a fierului) din Transilvania, studiate arheozoologic, erau plasate in medii bine impadurile, dovada fiind preponderenta speciilor de padure, eventual cu poieni sau raristi, deoarece si speciile de liziera sunt bine reprezentate. Aceleasi specii de padure sunt predominante si in toate asezarile dacice, cu procentaje destul de ridicate, peste 10 %, in zona Depresiunii Simleului sau in SE Transilvaniei.

Aceasta metoda de reconstituire a mediului environmental are limitele ei. In primul rand spectrele faunistice realizate pentru fiecare sit in parte nu oglindesc in totalitate speciile de animale din respectiva regiune. In aceste spectre apar in primul rand animalele care au o importanta alimentara pentru comunitate (cerb, mistret, caprior etc), speciile de carnivore sau rozatoare apar doar in masura in care erau vanate pentru blana sau pentru inlaturarea distrugerilor pe care acestea le puteau provoca turmelor de animale sau recoltelor. Pe de alta parte nu toate oasele se conserva la fel. In solurile acide, oasele mici provenite de la pasari, pesti sau animale de talie mica se pastreaza destul de rar. Absenta lor intr-un esantion nu inseamna neaparat ca respectivele specii nu fac parte din fauna locala.

Studierea resturile de scoici, melci si moluste din siturile arheologice (malacologia) poate oferi informatii interesante despre schimbarile de clima, soluri sau mediu ambiant. Dupa cum bine se stie, molustele, ca si plantele si animalele, sunt adaptate unui anumit tip de ecosistem. Orice schimbare a acestuia poate determina diminuarea sau chiar disparitia unor specii si inlocuirea lor cu altele, specifice noului peisaj. De exemplu,     pentru faza Subatlantica in siturile din Ungaria s-a constatat ca fauna de moluste cuprinde specii care prefera clima umeda si calda si care sunt specifice unei vegetatii forestiere inchise. De cele mai multe ori specii de scoici sau melci au intrat in alimentatia comunitatilor umane si astfel apar in asezarile preistorice in cantitati destul de mari. Ca si in cazul resturilor faunistice si analizele malacologice trebuie sa porneasca de la premisa ca nu toate speciile din regiune au intrat in dieta (si ca atare nu apar in cadrul asezarilor decat rarism) si nu toate resturile s-au pastrat pana la noi (cochiliile se conserva cel mai bine in soluri calcaroase, solurile acide determinand distrugerea lor destul de rapida).

Pentru intelegerea ecosistemelor antice cea mai buna solutie o reprezinta utilizarea combinata a tuturor informatiilor oferite de descoperirile arheologice (resturi de animale, plante, artefacte etc.). Daca la acestea se adauga datele furnizate de studiul solurilor[7], al fluctuatiei nivelului apelor din lacurile subalpine si jurasice de-a lungul Holocenului precum si cele privind avansarea sau retragerea ghetarilor se poate incerca astazi o reconstituire destul de veridica a mediului ambiant din antichitate si totodata a impactului pe care omul l-a exercitat asupra ecosistemelor in care si-a stabilit habitatul. Aproape tot peisajul pe care il vedem astazi a fost la un moment dat afectat de prezenta, in diverse epoci istorice, a comunitatilor umane.

Bibliografie

D. Bindea, Arheozoologia Transilvaniei in pre- si protoistorie, Cluj-Napoca, 2008

M.Carciumaru, Consideratii paleoetnobotanice si contributii la agricultura geto-dacilor (III), in Thraco-Dacica, VI, 1-2, 1985,

Idem, Paleoetnobotanica, Iasi, 1996

M. Carciumaru, M. Plesa, M. Margarit, Omul si plantele. Manual de analiza carpologica, Targoviste, 2004

H. Daicoviciu, Dacia de la Burebista la cucerirea romana, Cluj-Napoca, 1972,

P. Dark, Achaeology and Environment, in Ancient Europe (8000 B.C. - A.D. 1000). Encyclopedia of the Barbarian World, vol. 1, editori P. Bogucki, P.J. Crabtree, Thomson-Gale, 2004

G. El Susi, Vanatori, pescari si crescatori de animale in Banatul mileniilor VI i.

Chr. - I d. Chr., Timisoara, 1996

L. Fukoh, Evolution of the Mollusca Fauna of the Hungarian Uplands in Holocene, in vol. Holocene Environment in Hungary, Ottawa, 1987 (editori M. Pecsi, L. Kordos),

I. Glodariu si colab., Sarmizegetusa Regia. Capitala Daciei Preromane, Deva,

M. Magny, Atlantic and Subboreal: Dampness and Dryness? in Climatic Change in Later Prehistory, (editor, A.F. Harding); Edinburg, 1982.

M, Magny, H. Richard, L' Evolution du climat entre 500 BC et 500 AD. Quelque elements de reflexion, in L'Environment du Mont Beuvray, 1996.

F. Malrain, V. Matterne, P. Meniel, Les paysans gauloius (IIIe siècle - 52 av.

J.C.), Errance, 2002.

S. Somogyi, Relationship between Environmental Changes and Human Impact until the 9th century, in vol. Holocene Environment in Hungary, Ottawa, 1987

M. Tomescu, Holocenul - date cronologice si climatice, in Cercetari Arheologice, Buc. XI, 1, 1998-2000