Crearea unei politici de mediu eficace: economic, tehnologic, ecologic, socio-rural

"Dezvoltare globala durabila" nu poate fi conceputa fara o dezvoltare durabila a agriculturii.

In agricultura, ca si in oricare ramura a economiei, nici un sistem nu poate fi considerat durabil daca pentru fermier si societatea din care face parte nu este benefic, adica nu este viabil din punct de vedere economic. Aceasta, constituie de fapt singura alternativa pe termen lung la criza mediului inconjurator generata de societatea umana.

Modelul structural al factorilor de influenta asupra unei dezvoltari durabile a agriculturii este prezentat in figura 1.

Sistemul economic pune in evidenta faptul ca agricultura trebuie sa fie o activitate capabila de autodezvoltare si automentinere din punct de vedere economic.

Sistemul tehnologic subliniaza necesitatea interdependentei dintre productie, cercetare si consultanta.

Sistemul ecologic are functia principala de mentinere si asigurare a resurselor necesare unei agriculturi durabile.

Sistemul social asigura dezvoltarea optima a societatii rurale in vederea crearii conditiilor favorabile unei agriculturi durabile.

Agricultura durabila este in primul rand o agricultura viabila din punct de vedere economic, care raspunde exigentelor cererii de alimente sanatoase si de calitate superioara, este o agricultura care garanteaza protectia si ameliorarea resurselor naturale pe termen lung si le transmite nealterate generatiilor viitoare. O astfel de agricultura determina si dezvoltarea rurala durabila prin diversificarea activitatii economice, deoarece materiile prime apar si se prelucreaza prioritar in zonele rurale, se dezvolta infrastructura si potentialul economic al satelor.

Pentru caracterizarea durabilitatii diferitelor sisteme de agricultura sunt utilizate criteriile urmatoare:

cantitatea si calitatea productiei;

costuri rezonabile de productie pentru produse competitive;

stabilitatea productiei de la an la an, pe sectoare, ferme si terenuri agricole;

raporturi armonioase cu principalele resurse naturale (sol, apa, fauna, flora, relief), imbunatatirea, ameliorarea si consevarea acestora pentru generatiile viitoare;

specializarea si structura productiei agricole trebuie sa fie flexibile, adica sa posede capacitatea de a reactiona la schimbarile pietii privind cererea si oferta;

raport echilibrat pe termen lung intre cerintele economice, ecologice si sociale.

Practicile culturale contribuie diferit la mentinerea biodiversitatii si a resurselor naturale, la poluarea apei si in final la durabilitatea agronomica (tabelul 1, dupa M. Berca, 2002).

Sustenabilitatea si dezvoltarea durabila nu este o inventie noua, dar nu este de ajuns sa aspiram la dezvoltarea durabila ci trebuie luate masuri concrete. In acest context, este necesara elaborarea unor noi generatii de tehnologii (tehnologii durabile, ecologice), in care armonia, diversitatea, utilizarea resurselor regenerabile, consumul energetic redus, managementul informational etc. sa fie componente de baza prin care sa se urmareasca ameliorarea conditiilor de mediu si nu exploatarea unilaterala a lor.

1. triunghiul dezvoltarii durabile

(economic, ecologic, social)

Dezvoltarea durabila a agriculturii nu se poate sustrage criteriului de eficienta, de performanta; dar aceasta trebuie vazuta intr-un spatiu tridimensional: economic, ecologic si social.

Intre durabilitatea agriculturii si dezvoltare durabila a agriculturii, nu poate fi pus semnul egalitatii, desi exista unele intrepatrunderi. Tarile dezvoltate au o agricultura durabila, competitiva, prin atentia acordata in ultimii ani, iar oferta de produse este superioara cererii. In aceste conditii multe state doresc sa ia masuri de reducere a productiei in favoarea conservarii resurselor. In aceste tari, o parte a producatorilor agricoli nu vor sa renunte, la actualul mod de a vedea dezvoltarea agriculturii pentru a nu pierde profiturile mari si imediate, in favoarea unor viitoare si ipotetice avantaje. Prin urmare aceste ferme nu urmeaza conceptul de dezvoltare durabila a agriculturii cu toate ca agricultura lor este durabila in cadrul economiei nationale.

In Romania dezvoltarea durabila a agriculturii este mult mai dificila si complexa deoarece aceasta trebuie corelata cu realizarea durabilitatii si performantei in cadrul economiei nationale.

In plan conceptual dezvoltarea durabila a agriculturii presupune un management agricol corespunzator bazat pe triunghiul dezvoltarii durabile a agriculturii (figura 2, dupa M. Berca, 2002), in contextul macroeconomic si social general. Acesta cuprinde patru grupe profesionale si politice a caror aspiratii si interese trebuie armonizate, astfel:

cercetatorii (oamenii de stiinta) trebuie sa fie in centrul actiunilor, cei care lanseaza semnalele si fundamenteaza tehnologiile viitorului;

politicienii trebuie sa asculte, sa invete, sa-si insuseasca semnalele si sa adopte cele mai potrivite strategii necesare implementarii celor mai eficiente sisteme de management agricol;

fermierii, veriga cea mai importanta in productia de alimente, trebuie sa-si insuseasca componentele managementului agricol durabil, aliniat criteriului de eficienta si performanta, dar vazut intr-un spatiu tridimensional: economic, ecologic si social;

consumatorii sunt veriga care exercita presiuni asupra politicienilor si fermierilor privind preturile, cantitatea si calitatea produselor.

Managementul agricol trebuie insusit de fermieri, veriga cea mai importanta in productia de alimente. Fermierii sunt supusi unor presiuni permanente de a produce nu numai mult si ieftin dar si de a obtine profit. Ori marile crize ecologice au aparut la locul unde se "creeaza profitul" in orice conditii. Se impune astfel un inceput de schimbare care sa preceada intelegerea fenomenului de agricultura durabila si sa continue cu metode de desfasurare, indicatori de monitorizare a dezvoltarii durabile, precum si gestionarea consecintelor pe care trebuie sa le suporte fiecare in parte.

Instrumente ale politicii de mediu - componentele agriculturii durabile

Sistemele de agricultura durabila (integrata) sunt caracterizate printr-o activitate productiva multisectoriala, productia vegetala fiind intotdeauna in relatie directa cu cea animaliera.

2.1. Dinamismul si diversitatea

 Diversitatea sistemului agricol si realizarea unei agriculturi multifunctionale, dinamice in care adaptarea tehnologiei pentru ameliorarea naturii si mentinerea echilibrelor ecologice este obiectivul principal pentru obtinerea unor productii constante in timp.

Diversitate mare presupune un spectru larg al culturilor vegetale dar in acelasi timp si alte obiective de organizare la nivelul fermei, cum sunt:

utilizarea de soiuri si hibrizi cu un potential genetic ridicat si adaptati conditiilor locale;

culturile perene folosite, atat pentru necesitatile sectorului zootehnic, cat si pentru imbunatatirea si conservarea starii structurale a solului;

culturile de leguminoase perene (dar si anuale) sunt indicate pentru imbunatatirea bilantului azotului in sol;

culturile ascunse sunt introduse dupa recoltarea culturii principale, pentru protectia solului la suprafata, impotriva factorilor naturali si antropici agresivi (ploi torentiale, vant, circulatie necontrolata pe sol).

Principiul ecologic, conform caruia "solul are dreptul la vegetatie" trebuie permanent avut in vedere. Aceasta inseamna ca in conditii naturale de climat, este necesar ca solul sa fie acoperit permanent cu vegetatie diferita care-i asigura regenerarea si refacerea si il protejeaza de actiunea distructiva a unor factorii naturali agresivi, cum este eroziunea hidrica, mai ales pe terenurile situate in panta (figura 3). Acest principiu nu este respectat intotdeauna in practica, solul fiind periodic lipsit de vegetatie si supus astfel actiunii agresive a factorilor naturali care determina degradarea solului mai ales in orizontul de suprafata. Asa se explica intensificarea degradarii solului prin destructurare (pierderea stabilitatatii hidrice a macro si microagregatelor structurale) si aparitia proceselor de crustificare, compactare de suprafata, eroziune eoliana cu efecte grave asupra germinatiei si rasaririi culturilor agricole si a dezvoltarii lor mai ales in primele stagii de vegetatie. Aceste efecte negative pot fi reduse prin introducerea ingrasamintelor verzi, a mulciului vegetal, a culturilor ascunse, a unei rotatie adecvate a culturilor corelata cu specificul local si printr-o folosinta diversificata a terenurilor agricole.

Diversitatea biologica creste stabilitatea si productia totala a oricarui ecosistem si de aceea este o preconditie importanta si necesara in dezvoltarea unei agriculturi durabile. Ecosistemul natural trebuie protejat pentru a conserva astfel biodiversitatea.

Pentru asigurarea biodiversitatii sistemele agricole pot contribui la echilibrele ecologice prin respectarea urmatoarelor conditii:

protejarea si conservarea mediului de viata al speciilor salbatice;

protectia tuturor speciilor trebuie garantata;

protectia si conservarea bogatiilor naturale, culturale si istorice.

Ca orice tara, Romania are o indelungata istorie in ceea ce priveste evolutia socio-demografica si economica. Schimbarile permanente, uneori dramatice, au avut un impact puternic asupra ecosistemelor naturale si mediului inconjurator. Padurile au fost si sunt exploatate nerational, fara a mai fi regenerate corespunzator; pajistile, fanetele si pasunile naturale nu sunt supuse unor programe de supraveghere si conservare. De asemenea, trebuie conservate corespunzator ecosistemele in care s-au pastrat obiective de patrimoniu istoric si cultural, ca documente si marturii vii ale istoriei milenare a poporului roman (dupa Cod de bune practici agricole, 2003).

Terenurile agricole cultivate constituie un mediu specific unde speciile de plante dominante sunt inlocuite cu regularitate. Numarul speciilor cultivate este limitat, de aceea, din punct de vedere al diversitatii biologice, se considera ca au o mare importanta asa numitele activitati antropice sau practici agricole "prietenoase" fata de mediul inconjurator:

evitarea efectuarii araturilor timpurii (iarna-primavara), pe un sol prea umed, care conduce la compactarea solului, afectand modul de viata al organismelor care traiesc in sol;

folosirea cat mai redusa a agregatelor agricole agresive (freze, grape, cultivatoare) pentru afanarea si maruntirea solului, care pot afecta si ucide organismele din sol;

aprovizionarea solului cu materiale organice, stimuland astfel activitatea benefica a ramelor;

efectuarea lucrarilor solului cat mai devreme posibil pentru a permite animalelor salbatice sa revina in habitatul lor natural;

cositul si seceratul sa se efectueze de la mijlocul campului spre margini, sa fie efectuate cat mai tarziu posibil pentru a evita uciderea puilor si animalelor tinere; masinile de recoltat sa fie dotate cu dispozitive de alarma pentru indepartarea animalelor;

pastrarea de spatii necultivate intre cele cultivate (haturi).

2.2. GOSPODARIREA VIABILA A TERENURILOR

Terenurile trebuie sa fie folosite in modalitatile care asigura cele mai mari beneficii durabile. Trebuie elaborate reglementari cu putere de lege pentru a incuraja folosirea viabila a terenurilor, tinand seama de resursele de teren existente, de dinamica populatiei si de interesele acesteia. Factorii de decizie trebuie sa foloseasca tehnici de planificare ecologica a peisajului, sa incurajeze practicile traditionale de folosire a terenurilor, sa incurajeze participarea la luarea deciziilor a femeilor, tinerilor si comunitatilor locale.

Organizarea si amenajarea fondului funciar si dezvoltarea rurala durabila trebuie inteleasa si tratata ca un complex de masuri sociale, economice, juridice si tehnice prin care se urmareste:

rationalizarea si organizarea activitatii si a teritoriului unitatilor administrative teritoriale;

stabilirea categoriilor optime de folosinta si planificarea lucrarilor de imbunatatiri funciare, a lucrarilor pedoameliorative si a lucrarilor agrotehnice curente (figura 4);

reglementarea organizarii teritoriului si a asolamentelor in cadrul exploatatiilor agricole;

cresterea productivitatii muncii in agricultura prin introducerea tehnologiilor performante;

repartizarea corespunzatoare a fortei de munca in agricultura si repartizarea surplusului in industrie, transporturi, servicii si alte sectoare;

ridicarea nivelului de civilizatie si bunastare in mediul rural.

Se impune exploatare rationala, protectia pajistilor, a fanetelor naturale si a zonelor supuse eroziunii printr-un pasunat in sistem controlat.

Pentru mentinerea si/sau restabilirea echilibrului ecologic si pentru satisfacerea nevoilor umane este necesara conservarea padurilor existente, plantarea de suprafete intinse si exploatarea ecologica a acestora (V. Enescu, 2002).

Aspecte de mediu ale competitivitatii - INTEGRAREA

PRODUCTIEI VEGETALE SI ANIMALE

Integrarea si armonizarea sectorului culturilor de camp cu cel zootehnic si cu cel horticol cu utilizarea resurselor naturale si a celor create de om. In acest fel circuitul substantelor este mai complet, se reduce poluarea, se reduc costurile de productie etc.

Furajarea animalelor trebuie sa fie in concordanta cu productivitatea rasei, iar manipularea si depozitarea reziduurilor zootehnice trebuie sa respecte anumite reguli, in scopul minimizarii poluarii. Numarul de animale trebuie sa fie corelat cu suprafata de teren agricol a fermei, tinand cont de metabolismul speciei (figura 5, dupa Cod de bune practici agricole, 2003).

Pentru a mentine echilibrul biologic al fermei, dezvoltarea si concentrarea sectorului zootehnic, in unele zone, trebuie sa evite deteriorarea calitatii apelor si a solului din multiple cauze, cum ar fi:

densitate mare a animalelor in raport cu suprafata agricola aferenta sectorului zootehnic;

concentrare si amplasare necorespunzatoare a fermelor in apropierea apelor de suprafata, ori pe terenuri cu apa freatica de suprafata, ori pe terenuri in panta;

mod defectuos de stocare si scurgere a deseurilor lichide si contaminarea solului si apei cu nitrati;

desfasurarea unor practici gresite de catre crescatorii de animale prin utilizarea in exces a dejectiilor acumulate in ferme.

Atunci cand numarul animalelor este mult mai mare decat cel optim pentru suprafata agricola a fermei, cantitatea dejectiilor depaseste necesarul posibil de utilizat ca ingrasamant organic, astfel ca acestea devin deseuri care trebuie stocate si apoi eliminate. In acest scop este necesar sa fie luate anumite masuri complementare pentru depozitarea si pastrarea ingrasamintelor organice, in functie de raportul dintre productia vegetala si cea animaliera.

Inca din stadiul de proiectare si constructie a depozitelor, bazinelor si incintelor pentru depozitarea ingrasamintelor organice se va acorda cea mai mare atentie prevenirii si protectiei apelor si mediului impotriva poluarii, prin urmatoarele masuri (figura 6, dupa Cod de bune practici agricole, 2003):

amplasarea in afara zonelor sensibile si departe de sursele de apa;

capacitate de stocare suficienta;

constructie corespunzatoare, care sa inglobeze toate sistemele de siguranta si protectie; protectie impotriva incendiilor;

conditii de exploatare in siguranta, optime si eficiente;

cai corespunzatoare de acces;

protectie impotriva eventualelor scurgeri din hidranti.

Incarcarea resurselor de apa cu nutrienti proveniti din deversarile dejectiilor de la fermele de animale este o consecinta negativa, atat a neglijentei si exploatarii unor utilaje tehnologice si bazine de stocare defecte, cat si a nerespectarii legislatiei in vigoare privind apa si protectia mediului. Cresterea animalelor trebuie sa ia in considerare cerintele acestora in armonie cu specificul local (suprafata de pasunat, calitate a pasunilor, a nutreturilor, libertate de miscare etc.). Rata de incarcare (densitatea animalelor in raport cu suprafata terenurilor agricole aferente acestei activitati) nu trebuie sa depaseasca 2 vaci cu lapte sau 11 porci reproducatori la hectar.

2.5. Extensia unor noi generatii

de tehnologii si noi indicatori de monitorizare

Resursele biologice trebuie conservate, deoarece ne hranesc si ne imbraca, ne asigura adapost, medicamente, recreere, hrana spirituala si altele. Este necesar sa se incurajeze metodele performante de agricultura, dar care sa protejeze habitatele naturale, sa se dezvolte aplicatii viabile ale biotehnologiei pentru utilizarea intregului potential biologic al resurselor lumii vii.

Resursele de sol si apa trebuiesc conservate prin utilizarea tehnologiilor care regenereaza terenurile si amelioreaza fertilitatea solului, si prin reducerea risipei de alimente si a pierderilor provocate de buruieni, boli si daunatori.

Protectia atmosferei, care se afla sub efectul emisiilor (gazelor) rezultate din arderea combustiilor fosili si nu numai, care determina fenomenul global de incalzire a climei, este o alta cerinta in care este implicata si agricultura.

Combaterea desertificarii si a secetei se poate realiza prin folosirea corespunzatoare a terenurilor pentru agricultura, printr-un pasunat rational si impadurirea terenurilor degradate. Unul din factorii favorizanti ai desertificarii si degradarii mediului este saracia. Un instrument eficient de combatere a desertificarii este impadurirea si mentinerea permanenta a covorului verde pentru a retine apa si mentine calitatea solului. Combaterea despaduririlor este o componenta importanta a procesului de combatere a desertificarii si mentinerea biodiversitatii.

Economisirea energiei si utilizarea formelor alternative de energie este primordiala pentru dezvoltarea globala durabila si inclusiv pentru agricultura. Este necesar sa se modernizeze tehnologiile actuale de producere a energiei, precum si descoperirea de noi surse de energie, mai ales regenerabile: solara, eoliana, hidraulica, biomasa, geotermala etc. Producerea si utilizarea in cadrul fermei agricole a energiei regenerabile, in special cea solara, asigura beneficii suplimentare pentru mediul rural, inclusiv din punct de vedere economic.

Prioritatea tehnologiilor extinse si a cercetarilor fundamentale ale agriculturii durabile pot fi grupate astfel:

Reducerea consumurilor de energie prin tehnologii, in special in domeniul lucrarilor agresive asupra solului, dezvoltarea tehnologiilor neconventionale de lucrare a solului cu minimum de lucrari, semanat direct, lucrari de conservare a solului, sisteme antierozionale etc.;

Cercetarea asolamentului ca pivot central al diversitatii sistemului intr-o agricultura durabila - obiectiv principal pentru realizarea unor productii optime fara efecte negative asupra echilibrului ecologic si in general asupra durabilitatii mediului (o agricultura multifunctionala);

Cercetarea si dezvoltarea Managementului Integrat de Protectie a Plantelor, in care rolul principal il are managementul agricol si aplicarea "investitiilor inteligente" obtinute prin cercetarea stiintifica, metodele agrotehnice si biologice, se admite utilizarea pesticidelor si a ingrasamintelor chimice dar se impune managementul lor;

Fundamentarea stiintifica a unor noi generatii de tehnologii (eco-tehnologii), care permit eliminarea hazardului ecologic, armonizarea si ameliorarea naturii prin tehnologii dinamice bazate pe resurse recuperabile (mentinerea sau chiar ameliorarea pe termen lung).

Tehnologiile noi, specifice agriculturii durabile, presupun realizarea unei productivitati superioare sau cel putin egale cu cea atinsa de agricultura intensiva si, in acelasi timp reducerea impactului asupra mediului. Asolamentul, sistemul de lucrare a solului si aplicarea rezultatelor de cercetare din domeniul biologiei si ingineriei genetice au un rol tot mai important in rezolvarea acestor probleme pe termen lung.

Fundamentarea si restructurarea tehnologiilor agricole prin analiza eco-tehnica a diferitelor practici culturale si rezolvarea problemelor de non-durabilitate la nivel de analiza sistemica (a agroecosistemului) poate fi prezentata schematic astfel:

3.Ecotehnica si ecotehnologii

Pentru promovarea cu succes a unei agriculturi durabile este necesar sa se respecte anumite conditii de catre producatorii agricoli, care se refera mai ales la rotatia culturilor, fertilizare, controlul buruienilor, bolilor, daunatorilor si reducerea consumurilor energetice.

Asolamentul Este considerat pivotul central al agriculturii durabile si al managementului integrat de protectie a plantelor, datorita avantajelor agronomice, organizatorice si ecologice ale acestora, astfel:

mentin sau chiar imbunatatesc insusirile de fertilitate a solului,

asigura imbunatatirea regimului apei,

imbunatatesc regimul substantelor nutritive din sol,

se mentine un echilibru mai bun intre mineralizare si humificare,

straturile de sol sunt valorificate mai uniform,

previn fenomenul de "oboseala a solului",

procesul de eroziune a solului situat pe pante se diminueaza ca urmare a alternarii parcelelor cu diferite plante si prin amplasarea culturilor bune protectoare a solului,

fara nici o investitie, asigura prevenirea pagubelor provocate de buruieni, boli si daunatori,

potenteaza efectul lucrarilor solului, a fertilizarii, a lucrarilor de protectie a culturilor,

asigura organizarea si planificarea optima a procesului de productie agricola,

contribuie semnificativ la obtinerea unor productii mari, apropiate de potentialul biologic al speciilor si in raport cu conditiile pedoclimatice locale,

contribuie semnificativ la asigurarea calitatii nutritionale si sanitare a alimentelor.

Combaterea integrata a buruienilor, bolilor si daunatorilor Se prevede diminuarea folosirii pesticidelor, dand prioritate masurilor agrotehnice si biologice, folosirii de soiuri si hibrizi rezistenti si alte masuri care conduc la mentinerea sub pragul de daunare a bolilor, daunatorilor si buruienilor cu o semnificatie dubla: economica si ecologica. Se admite folosirea pesticidelor, dar se preconizeaza urmatoarele: sa evite afectarea florei si faunei utile din sol; sa evite aparitia de clonuri rezistente de buruieni; aplicarea de doze minime dar eficiente, prin aplicarea amestecurilor, aplicare directionata asistata electronic etc.; completarea cu masuri de diminuare rapida a efectului rezidual din sol si in special stimularea activitatii microorganismelor, care descompun aceste substante.

Integrarea masurilor de combatere a buruienilor bolilor si daunatorilor, analiza complexa si sistemica a strategiilor de protectie a plantelor este obligatorie deoarece acesti trei 'daunatori' ai culturilor agricole actioneaza in interdependenta si se influenteaza reciproc. Astfel pentru orice cultura, agricola, horticola, silvica, combaterea buruienilor reprezinta cea mai importanta lucrare de ingrijire fiind, in primul rand o parte componenta a Combaterii integrate al buruienilor, dar in acelasi timp o metoda de combatere a bolilor si daunatorilor, pe care buruienile le prolifereaza in agroecosisteme. Managementul Integrat de Protectia Plantelor - MIPP, este definit, astfel, ca modul de abordare a luptei impotriva daunatorilor agricoli (buruieni, boli, daunatori), ce combina metode preventive, biologice, fizico-mecanice, agrotehnice, chimice, intr-o maniera care sa reduca riscurile economice, ca si presiunile asupra sanatatii umane si mediului ambiant.

Combaterea integrata a buruienilor, bolilor si daunatorilor trebuie fundamentata pe cunoasterea caracteristicilor ecologice ale fiecarei parcele, precum si pe baza continuitatii in combatere, atat in timp cat si in spatiu, completat cu operativitate, oportunitate si eficacitate in alegerea mijloacelor si metodelor de combatere. Strategia de combatere trebuie sa aiba in vedere:

factori strategici (pe termen lung) care au in vedere obiectivul fermei, organizarea teritoriului, a asolamentului si rotatia culturilor, sistemul de lucrare a solului, diminuarea sau eliminarea factorilor limitativi (umiditatea in exces, salinizare etc.);

factori tactici (pe termen scurt) care se refera la tehnicile de intretinere a culturilor, semanatul in epoca optima, desimea corespunzatoare, soiul, sistemul de fertilizare etc.;

factori operationali (din sezonul de vegetatie) care constau in masuri de combatere curative (metode agrotehnice, chimice, biologice, mecanice si fizice).

Fertilizarea si nutritia plantelor. Agricultura durabila prevede utilizarea materialelor organice reziduale provenite de regula din sectorul zootehnic (de preferinta a celor solide compostate) in combinatie cu ingrasaminte minerale; se folosesc pentru asigurarea cu nutrienti a culturilor dar si pentru conservarea starii de fertilitate a solului. Dozele de ingrasaminte, ce urmeaza a fi aplicate, sunt stabilite pe baza calculelor de bilant a elementelor nutritive din sol in scopul evitarii supradozarii, mai ales in cazul azotului, atat pentru reducerea cheltuielilor de productie cat si pentru evitarea poluarii mediului. Ingrasaminte chimice pot fi folosite pentru aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive, dar numai ca o completare la celelalte masuri de fertilizare si in doze moderate. Se preconizeaza folosirea ingrasamintelor lichide si a fertilizarii foliare.

La alcatuirea planului de fertilizare trebuie sa se tina seama de o serie de factori locali, printre care:

insusirile fizice, chimice si biologice ale parcelei,

caracteristicile nutritiei plantelor din asolament,

conditiile climatice si favorabilitatea de cultura pentru fiecare planta,

particularitatile tehnologice ale fiecarei culturi,

compozitia si caracteristicile agrochimice ale ingrasamintelor folosite,

masurile organizatorice si economice legate de utilizarea, pastrarea si aplicarea ingrasamintelor.

Utilizarea ingrasamintelor, dozele aplicate trebuie incadrate in contextul general al conservarii resurselor si armonizarea sistemului de fertilizare cu organizarea asolamentului, cu dirijarea factorilor de vegetatie, trofici si tehnologici, in scopul optimizarii relatiei: sol - planta - tehnologie de cultura - eficienta - durabilitate.

Folosirea resurselor interne si abordarea unui nou concept ecologo-energetic a solului. In conformitate cu noile cuceriri ale stiintei si gandirii moderne, este necesar sa fie completate conceptele globale asupra cercetarii si a interpretarii fenomenelor ecologo-energetice, a proceselor pedogenetice din sol, aceasta reprezentand in fond interfata cea mai activa intre neviu si viu pe planeta noastra.

Interventiile antropice, definite prin prisma energetica, pot modifica in mod esential procesele de bioacumulare si de cheltuire a produselor bioacumulate si a celor minerale aflate in partea superioara a scoartei terestre. Acestea induc fenomene de: "dezorganizare" a structurilor litologice initiale prin eroziune, diminuand drastic sursa de hrana pentru fauna locala, concomitent cu diminuarea "energeticii" solului prin saracire si epuizare, iar producerea de fitomasa se realizeaza pe seama unui circuit accelerat al elementelor fertilizante prin descompunerea pana la mineralizare a materiei organice produse; modificarea regimului hidric si termic al solului; schimbarea regimului chimic al solului etc.

Idea centrala a interventiei antropice durabile se refera la posibilitatea si mai ales la necesitatea obiectiva de continuare a vietii pe pamant. Tehnologiile agricole trebuie astfel regandite sub aspect energetic pentru a putea "profita" mai mult de factorii de productie "gratis", prin sporirea perioadelor de fotosinteza si implicit a masei fotosintetizate, pentru o mai buna impartire a acestei resurse intre fauna locala-pedogenetica si cea straina locului, pentru care se lucreaza astazi in proportie de 85 % din masa vegetala recoltabila. Sporirea recoltelor se va baza in primul rand pe folosirea resurselor interne si diminuarea aportului celor cumparate (ingrasaminte, pesticide etc.).

Lucrarile solului. Modificarile fizico-mecanice rezultate in urma lucrarilor solului influenteaza desfasurarea proceselor chimice si biologice din sol. Aplicarea corecta a acestora are un rol important in dinamica proceselor care guverneaza calitatea solului. Adeptii agriculturii durabile, accepta aproape unanim, superioritatea sistemelor neconventionale de lucrare a solului, precizandu-se necesitatea aplicarii acelor variante corespunzatoare conditiilor specifice locale.

Criteriile stiintifice pentru extensia in productie a sistemelor neconventionale de lucrare a solului ca si componenta a agriculturii durabile sunt considerate cele 10 beneficii obtinute prin aplicarea acestora:

se reduce timpul cu lucrarile solului de 2-4 ori,

consumul de combustibil pe unitate de suprafata se reduce cu 30-50%,

se reduce necesarul de masini agricole la unitate de suprafata,

se reface structura solului si se diminueaza compactarea de suprafata si adancime,

creste continutul de materie organica din sol,

creste permeabilitatea solului pentru apa si se imbunatateste drenajul global al solului,

se reduce eroziunea solului,

resturile vegetale ramase la suprafata solului sau incorporate la 10-15 cm adancime (acolo unde activitate biologica este maxima) contribuie la cresterea faunei si florei din sol,

mentine calitatea apei freatice si de suprafata (nutrienti si pesticidele aplicate nu mai sunt spalate prin eroziune iar activitatea biologica mai intensa - asociata materiei organice din sol - utilizeaza si descompun acesti intranti),

mentine calitatea aerului prin reducerea emisiilor de combustibili fosili (motorina) utilizati in traficul pe teren si prin reducerea carbonului eliminat in atmosfera (fiind fixat prin cresterea materiei organice din sol).

Protectia solului impotriva eroziunii se poate realiza prin tehnologii agricole antierozionale specifice:

 1. Amplasarea plantelor cultivate, in functie de nivelul de protectie pe care-l ofera solului; ele sunt clasificate in urmatoarele categorii:

foarte bune protectoare - gramineele (speciile de lolium si dactylis) si leguminoasele perene (lucerna, trifoi, ghizdei);

bune protectoare - cereale paioase (grau, orz, ovaz, mei, iarba de Sudan etc.);

mediu protectoare - leguminoase anuale (mazare, mazariche, soia, lupin, fasole etc.);

slab protectoare - culturi prasitoare (porumb, floarea soarelui, cartofi, sfecla de zahar, dovlecei, vita de vie etc.);

Pe terenurile cu pante de peste 10% se aplica sistemul de culturi in fasii cu benzi inierbate, a caror latime variaza in functie de panta:

a) panta de 5%-10% - latimea fasiei de 60-150 m;

b) panta de 10%-15% - latimea fasiei de 30-60 m;

c) panta de 15%-20% - latimea fasiei de 20-30 m;

d) panta de peste 25% - latimea fasiei de 20 m.

In zone secetoase, cu pante de peste 15%, lungi si uniforme si cu soluri cu o textura medie se executa valuri de pamant la diferite distante, iar pe pante de peste 20% se executa agroterase.

4. Pentru ameliorarea calitatii solului si refacerea stratului de humus, se va aduce un aport de ingrasaminte organice, resturi vegetale, ingrasaminte verzi. Si in acest caz, practicarea culturilor ascunse este foarte utila.

5. Pe solurile supuse eroziunii si pe cele vulnerabile se va evita dezmiristirea cu grape cu discuri si cu masini de frezat solul.

Terenurile agricole supuse eroziunii eoliene vor fi protejate de perdele forestiere si garduri vii, in scopul limitarii transportului particulelor de sol si a depunerii acestora ca sedimente in ape.

7. O practica extrem de daunatoare o constituie taierea padurilor si defrisarile precum si arderea pasunilor permanente, a fanetelor si resturilor vegetale de pe terenurile cultivate. Inevitabil, aceste terenuri vor pierde multa materie organica si se vor degrada rapid.

 Prevenirea tasarii solului se realizeaza prin adoptarea unor practici adecvate sistemului de agricultura durabila, care pot fi sintetizate astfel:

prelucrarea solurilor la umiditatea adecvata;

reducerea numarului de treceri pe suprafata solului;

scaderea presiunii utilajelor agricole pe unitate de suprafata;

asolamente cu un numar mare de culturi neprasitoare;

variatia adancimii de lucrare a solului;

utilizarea restrictiva a grapelor cu discuri;

imbunatatirea drenajului solului;

cresterea materiei organice din sol.

Prevenirea degradarii structurii solului presupune respectarea urmatoarelor:

rotatia culturilor, introducerea culturilor amelioratoare si un mod adecvat de lucrare a solului;

mentinerea unei "proportii de humus" suficiente;

prevenirea acidifierii solului prin cultivare;

evitarea ramanerii "dezgolite" a solului in perioada ploilor torentiale,

folosirea fertilizantilor organici (gunoi de grajd, ingrasamant verde).

executarea lucrarilor solului si a traficului pe teren in conditii de limitare la strictul necesar a numarului de lucrari si a masei utilajului si numai la o umiditate corespunzatoare a solului;

utilizarea semanatorilor specializate, pentru semanatul si aplicarea ingrasamintelor direct in miriste;

separarea drumurilor de acces de suprafata cultivata;

efectuarea lucrarilor solului la viteze mici de inaintare;

folosirea la irigatie a unei ape de buna calitate;

evitarea irigatiei prin aspersiune cu aspersoare gigant, cu intensitate excesiva si inlocuirea acesteia cu irigatia localizata;

marirea suprafetei de contact a rotii cu solul prin utilizarea pneurilor cu presiune mica, utilizarea pneurilor cu latime mare si a rotilor duble.

Prevenirea si combaterea eroziunii solului pe terenurile arabile in panta presupune respectarea urmatoarelor lucrari si practici:

executarea lucrarilor si semanatul culturilor prasitoare pe curbele de nivel;

aplicarea sistemelor de conservare a solului (semanat direct, sisteme minime cu mulci, minim pe biloane etc.);

folosirea gunoiului de grajd bine fermentat si a ingrasamintelor verzi;

practicarea pe curbele de nivel de culturi pe fasii cu latimi in functie de panta;

practicarea de asolamente speciale cu plante protectoare de eroziune;

efectuarea lucrarilor adecvate de imbunatatiri funciare.

Masuri agrotehnice antierozionale. Dupa efectuarea lucrarilor de recoltare, pentru protejarea solului la suprafata, este necesar ca resturile vegetale tocate sa ramana pe teren. Solul nu va fi niciodata mentinut "ca ogor negru sau curat de resturi vegetale". De altfel, aceasta masura este recomandabila pentru toate solurile care sunt in folosinta la arabil. Un pat germinativ mai grosier este mai putin vulnerabil la procesele erozionale decat unul fin.

In anumite conditii sunt recomandate plante protectoare semanate in cultura ascunsa sau plante cum sunt: secara, mustarul, lupinul semanate toamna timpuriu, care apoi sunt incorporate in sol primavara inainte de semanat printr-o aratura superficiala, ofera un foarte bun control pentru eroziunea eoliana si prin apa pe solurile susceptibile la astfel de procese. De asemenea, o astfel de metoda poate reduce spalarea nitratilor.

In perioada de iarna este de preferat ca solul, de pe terenurile situate in panta, sa fie acoperit cu vegetatie (sa ramana nelucrat), deci ca miriste, porumbiste, sau acoperit cu mulci vegetal, iar semanatul sa se realizeze prin sistemul minim cu grapa rotativa sau semanat direct. Porumbistea nu ofera suficienta protectie impotriva eroziunii si din acest motiv, nu numai porumbul, dar si alte prasitoare sunt evitate.

Sisteme de cultura antierozionale. Pe terenurile situate pe pante se pot practica mai multe sisteme antierozionale de cultura a plantelor. Denumirea fiecaruia provine de la masura principala (care intra in alcatuirea sa) pentru combaterea eroziunii. Aplicarea fiecaruia devine necesara si eficienta in functie de panta terenului. Principalele sisteme sunt: sistemul de cultura pe directia curbelor de nivel, sistemul de cultura in fasii, sistemul de cultura cu benzi inierbate, sistemul de cultura cu terase pe arabil (agroterase) si plantarea perdelelor de protectie.

Sistemul de cultura pe directia generala a curbelor de nivel Prin lucrari agrotehnice se mobilizeaza mari mase de sol, schimbandu-se conditiile de aerare, de regim hidric si termic. In zonele unde sistemul de parcelare a terenului corespunde cu orientarea generala a curbelor de nivel si se aplica o agrotehnica antierozionala corespunzatoare, solurile nu se erodeaza, iar in timp se formeaza agroterase. Acolo unde parcelele sunt amplasate din deal in vale, iar lucrarile solului se executa pe aceeasi directie, se favorizeaza declansarea si accentuarea procesului de eroziune a solului.

Sistemul de cultura pe directia curbelor de nivel, consta in efectuarea tuturor lucrarilor pe directia curbelor de nivel. Practicarea lui este obligatorie pe orice panta dar, folosind si o structura rationala a culturilor asigura o buna protectie a solului numai pe terenurile cu pante de pana la 5%. Se recomanda, de asemenea, aplicarea in complex cu alte sisteme antierozionale pe pante mai mari de 5-8%.

Sistemul de cultura in fasii. Sistemul de cultura in fasii se recomanda pe pante de pana 10-12%. Este posibila practicarea acestui sistem pe versantii lungi care permit accesul agregatelor agricole si din partile laterale. Sistemul este potentat intotdeauna cu sistemul de cultura pe directia curbelor de nivel. Plantele se cultiva pe suprafete sub forma de fasii, orientate de-a lungul curbelor de nivel alternand fasiile de plante slab protectoare (ex. porumb) cu fasiile de plante mai bune protectoare (ex. grau). Apa din precipitatii care cade pe suprafata (fasia) de teren cultivata cu plante prasitoare se scurge cu solul erodat, dar se opreste in fasia cu plante semanate mai des. Aici apa se infiltreaza, iar solul se depune.

Latimea fasiilor variaza in functie de inclinatia terenului, intre 20-150 m, fiind mai mica pe terenurile cu inclinatie mai mare. Pentru ca lucrarile mecanizate sa se execute usor este necesar ca latimea fasiilor sa fie egala pe toata lungimea lor, sa se evite clinurile si sa corespunda cu un multiplu al latimii agregatelor de lucru, indeosebi cu al celor de semanat. Numarul fasiilor creste cu lungimea versantului de la 2-3 pana la 6-7 fasii pe un versant. De la un an la altul, plantele de cultura trec pe alte fasii conform rotatiei asolamentului.

Sistemul de cultura cu benzi inierbate. Sisteme de cultura cu benzi inierbate se practica de regula, pe pantele cuprinse intre 12-18% singure sau in complex cu sistemul antierozional in fasii, fiind preponderente in zonele mai umede unde pericolul de eroziune fiind mai mare, protectia solului nu mai poate fi asigurata, decat prin cele doua sisteme prezentate mai sus.

Benzile inierbate sunt fasii inguste de teren, de 4-10 m latime, orientate pe directia curbelor de nivel care se cultiva cu ierburi perene. Intre aceste benzi se lasa fasii de teren care se cultiva cu plante. Benzile inierbate numite si benzi tampon, au rolul de a retine apa impreuna cu solul erodat care se scurge pe fasia vecina. Apa se infiltreaza, iar solul se depune. Latimea benzilor inierbate difera in functie de forma versantului si caracterul precipitatiilor. Pe lungimea versantului, benzile din amonte vor fi de 4-6 m latime, cele de la mijlocul versantului, de 6-8 m, iar in aval, latimea benzilor inierbate va fi de 8-10 m.

Distanta intre benzi (deci latimea fasiilor pe care se cultiva plantele), variaza intre 20-150 m, fiind mai mica pe terenuri cu o inclinatie mai mare. Pe versant numarul de benzi inierbate si deci si numarul de fasii cultivate, creste cu lungimea versantului si cu inclinarea sa. Pe pante medii de 12-15%, fasiile cultivate intre benzi vor fi de 80-150 m latime; iar la pante medii de 15-18%, fasiile cultivate vor fi mai inguste (50-80 m latime), in timp ce latimea benzilor inierbate este mai mare.

Distanta dintre benzile inierbate este determinata si de forma versantilor. Astfel, pe versantii cu profil drept, benzile se amplaseaza la distante egale; pe versantii cu profil convex, benzile inierbate vor fi amplasate la distante mai mari in partea superioara a versantului si mai mici, in partea inferioara; pe versantii cu profil concav, benzile inierbate vor fi la distante mai mici in partea superioara si mai mari in partea inferioara.

Pozitia benzilor inierbate se schimba la 3-4 ani pe versanti cu pante de 8-18% si se mentin benzile intelenite pe pante mai mari pentru a realiza in timp agroterasarea versantilor.

Este necesar ca latimea fasiilor cultivate sa fie aceeasi pe toata lungimea lor, pentru a usura executarea mecanizata a lucrarilor. Pentru a realiza acest deziderat, daca este nevoie, poate sa varieze latimea benzilor, pe lungimea lor.

Sistemul de cultura cu terase. Terasele sunt suprafete orizontale amenajate pe panta pentru a permite executarea mecanizata a lucrarilor si orientate de-a curmezisul versantilor. Terasele de pe terenurile arabile sunt folosite pentru cultivarea plantelor, iar cele de pe pantele mai mari se planteaza cu pomi si vita de vie.

Terasele se amenajeaza cu masini speciale sau prin aratura.

Agroterasele sunt terase executate prin aratura - pe terenuri arabile cu inclinatie cuprinsa intre 12-25%. Ele devin obligatorii pe pante mai mari de 18%, pe care sistemele de cultura prezentate anterior nu mai pot asigura o buna protectie a solului. Agroterasele se formeaza treptat, in decurs de 10-20 de ani astfel:

versantul se imparte in fasii de teren pe care se fac araturile cu rasturnarea brazdei numai in aval;

dupa primul arat al fasiei, se formeaza in partea de sus un sant, iar in partea de jos o coama;

in anii urmatori cu fiecare aratura, coama de jos se inalta din ce in ce mai mult, iar fasia se transforma treptat in terasa;

se poate grabi formarea teraselor arand de mai multe ori in acelasi an;

fasiile dintre platformele viitoarelor terase se inierbeaza, iar in timp se transforma in taluzuri care se intretin prin cosiri.

In unele zone din tara noastra (Podisul Transilvaniei, Podisul Somesan) a existat o veche traditie in realizarea agroteraselor pe terenurile arabile in panta dupa procedeul precizat mai sus.

Latimea teraselor este de 8-30 m (in functie de panta) si aceasta, trebuie sa fie un multiplu al semanatorilor folosite. Pe pante de 15-20% se recomanda latimi de 30-40 m., pe pante de 20-25% - latimi intre 20 si 25 m, iar pe pante de 25-30% - latimi ale platformelor de 15-20 m.(dupa M. Motoc si colab., 1975, citati de G. Jitareanu, 1998).

In functie de inclinarea terenului, terasarea prin aratura repetata se realizeaza in decurs de 8-12 ani.

Terasele se amenajeaza pe directia curbelor de nivel.

Se poate practica si urmatorul sistem de formare a teraselor:

se amenajeaza mai intai terase bancheta care sunt niste platforme orizontale sau inclinate, orientate pe directia generala a curbelor de nivel cu latimea de 4-6 m si taluzuri inierbate; terasele bancheta se realizeaza cu buldozerele si dupa o tehnica speciala;

intre terasele bancheta raman fasii de teren de latimi variabile in functie de panta terenului, natura solului, clima etc.; aceste fasii de teren se ara an de an prin rasturnarea brazdei numai spre aval si cu timpul se formeaza agroterase.

La executarea teraselor bancheta se poate utiliza buldozerul, inclinand lama acestuia spre aval, iar la 2-3 treceri ale buldozerului care impinge pamantul, se realizeaza o umplutura spre partea de aval de 0,5-0,7 m, urmand ca finisarea taluzului sa se faca manual. Dupa aceasta tehnologie, timpul de formare a agroteraselor se scurteaza mult.

Perioada de executare a teraselor este toamna, dupa recoltarea plantelor.

Lucrari agrotehnice specifice pe terase. Consolidarea taluzurilor prin inierbare. Inierbarea se realizeaza folosind amestec de ierburi graminee si leguminoase perene, inca din primul an al executarii teraselor. In anii urmatori se fac suprainsamantari pentru refacerea vegetatiei de pe taluz si pentru corectarea amestecului de specii in cazul in care unele nu corespund conditiilor slabe de sol mobilizat la terasare. Intretinerea taluzurilor se face prin cosiri repetate, fertilizari si tratamente fitosanitare.

Lucrarile ocazionate de aplicarea tehnologiilor culturilor insamantate pe terase se fac pe lungimea terasei, intoarcerea tractoarelor si masinilor facandu-se numai la capetele terasei, pe zone special amenajate, care se inierbeaza pentru prevenirea eroziunii. Nivelarea rigolelor rezultate indeosebi in primii ani de la executarea teraselor, in urma precipitatiilor intense care provoaca scurgeri de suprafata. Lucrarea se repeta dupa fiecare scurgere care lasa denivelari marcante

Araturile pe terase se fac la adancimi diferite. Astfel, araturile adanci (28-30cm) se realizeaza numai la jumatatea superioara a platformei terasei, partea dinspre taluz fiind mobilizata prin lucrari superficiale, pana la 15-20cm.

Fertilizarea se face diferentiat pe suprafata platformei, datorita fertilitatii mai scazute a solului din jumatatea superioara a platformei, unde se aplica din primii ani ingrasaminte organice si minerale, in doze mai mari decat pe jumatatea dinspre aval.

Plantarea de perdele de protectie. Perdelele de protectie anitierozionala folosite in agricultura sunt plantatii in forma de fasii lungi care se amplaseaza pe teritoriul agricol in scopul stavilirii eroziunii, regularizarii scurgerii, reducerii vitezei vantului si fixarii alunecarilor.

Speciile care pot intra in componenta perdelelor de protectie depind de conditiile de sol, in special, fiind folosite cu rezultate bune: salcamul, dudul, plopii negri, plopul cenusiu, pinul negru etc. Perdelele de protectie pentru regularizarea scurgerilor sunt orientate paralel cu curbele de nivel, admitandu-se abateri de 2-4%. In componenta acestora acestor perdele trebuie sa intre cat mai multi arbusti.

Pentru protectia solului impotriva eroziunii eoliene, ca si pentru protectia culturilor agricole pot fi folosite perdele de protectie, pomi cultivati in randuri sau garduri vii. Perdelele de protectie conduc la reducerea vitezei vantului cu pana la 30-50%; cu cat distanta dintre perdeaua de protectie si terenul protejat este mai mare cu atat sunt mai eficiente. Este recomandat, insa ca aceasta distanta sa nu fie mai mare de 20 de ori inaltimea perdelei de protectie. Eficienta perdelei de protectie depinde, de asemenea, de directia curentilor de aer, a vantului dominant. Informatii utile privind frecventa, directia vanturilor ce contribuie la declansarea si intensificarea acestui proces de degradare pot fi obtinute de la serviciile meteorologice locale si apoi se poate decide unde se vor amplasa aceste cordoane sau perdele de protectie.

Perdelele de protectie, de asemenea, au rol pozitiv important in mentinerea si dezvoltarea unui mediu sanatos pentru animalele salbatice si astfel de incurajare a biodiversitatii. De asemenea acestea se constituie in adapost pentru vietuitoarele pradatoare a daunatorilor agricoli, avand si rol fitosanitar.

Conservarea pajistilor. Pajistile sunt amplasate in conditiile pedoclimatice cele mai dificile, din toate categoriile de folosinta, astfel fanetele sunt situate indeosebi in conditii de umiditate, iar pasunile in conditii de pante foarte mari sau framantate, supuse fenomenului de eroziune.

Folosirea alternativa a pajistilor in regim de faneata si pasune conduce la mentinerea unui echilibru floristic si a unui potential de productie ridicat.

In vederea intensificarii productiei pajistilor, in Uniunea Europeana, se pune tot mai accentuat problema folosirii unor terenuri pentru pajisti temporare (artificiale, cultivate, semanate).

Principalele lucrari de organizare, prevenire si combatere a eroziunii pe pasunile existente pe terenurile in panta, sunt:

T      lucrari si masuri pentru imbunatatirea covorului vegetal: distrugerea musuroaielor, suprainsamantarea, reinsamantarea etc.;

T      organizarea teritoriului: restructurarea categoriilor de folosinta, realizarea calendarului de pasunat (incadrarea in convierul verde), organizarea pasunatului rational, amplasarea drumurilor, amplasarea taberelor de vara si a adaposturilor etc.;

T      lucrari hidrotehnice: interceptarea si retinerea apei, evacuarea excesului de apa etc.;

T      masuri silvice: plantarea de perdele de protectie.

Dezvoltarea globala durabila depinde inclusiv de dezvoltarea sociala, economica si spirituala, si de un mediu sanatos inclusiv apa si hrana.

Coordonatele dezvoltarii sociale si economice a spatiului rural are la baza urmatoarele:

cooperare internationala pentru realizarea unei economii globale eficiente si echilibrata;

combaterea saraciei si schimbarea metodelor de consum;

protectia si promovarea sanatatii umane;

asezari umane viabile.