Ecologie umana - note de seminar

UNIVERSITATEA 'LUCIAN BLAGA' DIN SIBIU

CATEDRA DE ECOLOGIE SI PROTECTIA MEDIULUI

ECOLOGIE UMANA

Note de seminar

1. Evolutia umana

Pentru a intelege corect conceptul ecologiei umane, este necesara clarificarea unor aspecte evolutive ale speciei umane, in ideea surprinderii nu doar a evolutiei ca specie, ci si a evolutiei unor aspecte comportamentale, care ne definesc in ceea ce suntem la ora actuala.

In sens larg, evolutia umana cuprinde trei procese sau etape, care nu sunt strict succesive, fiind suprapuse in anumite aspecte:

1.1. Anageneza

Reprezinta un aspect din evolutia lumii vii, inspre o entitate care ar putea deveni omul actual. Se presupune ca doar un animal, pluricelular, vertebrat, terestru, mamifer (placentar), primat in ultima instanta, putea intruni calitatile necesare pentru a deveni om.

Caracterele necesare ar fi fost: neuromotricitatea (specifica animalelor); posibilitatea de diferentiere a tesuturilor (specifica pluricelularelor); posibilitatea atingerii unei talii mari (proprie vertebratelor, imposibila nevertebratelor terestre datorita respiratiei traheale si exoscheletului, care implica naparliri); locomotia tetrapoda, care duce la dezvoltarea unei extremitati cefalice cu functii senzoriale si executive complexe (apanajul animalelor terestre); modul de alimentare complex si modul de ingrijirea progeniturii - viviparitate, placentatie, lactatie - care duce, prin reducerea numerica a puilor nascuti, la suprimarea competitiei intre embrioni, premisa a copilariei lungi, ca perioada a instruirii prin contact social (specific mamiferelor); etologia complexa, viata zoosociala si sexuala strans legate, premise ale inteligentei inventive, ale vietii sociale si familiale umane (specifice primatelor).

1.2. Hominizarea

Reprezinta calea evolutiva de la speciile primitive de primate, catre primii reprezentanti ai genului Homo.

Poate fi subdivizata in doua perioade:

1.2.1 Aparitia si evolutia primatelor

Este un proces desfasurat pe perioada a cel putin 20 milioane de ani (pana la 35 milioane, dupa unele surse).

Principalele fosile edificatoare ale acestui proces au dus la identificarea mai multor specii: Aegyptopithecus, mamifer mic, de circa 5 kilograme, insectivor, precursor al primatelor, de varsta circa 33-35 milioane de ani; Proconsul africanus, specie identificata dupa un craniu bine conservat, la care se observa clar caracterele dentitiei primatelor, incadrat intr-un grup mai larg: Dryopithecus (cu numeroase specii: wuduensis, fontani, brancoi, laietanus, crusafonti, africanus, major), cu raspandire in Africa si Europa, care constituie linia evolutiva inspre majoritatea maimutelor actuale si inspre om; inrudit strans cu Dryopithecus, dar raspandit in Asia de Sud-Est este Silvapithecus, considerat stramosul urangutanului; varsta speciilor de Dryopithecus si Silvapithecus merge pana in jur de 20 de milioane de ani.

1.2.2 Aparitia hominidelor

Este un proces ale carui principale aspecte sunt adoptarea staturii verticale si modificarea dentitiei. Se presupune ca aceste aspecte au fost conditionate de modificari ale conditiilor de habitat ale speciilor de Dryopithecus, respectiv de retragerea padurilor, asociata cu inundarea unor zone din Africa de Est (probabil din cauze tectonice), care au dus la adoptarea pozitiei verticale, mult mai eficienta pentru deplasarea prin apa si zone mlastinite (probabil pentru hranire cu plante - radacini, tulpini zemoase - din mlastini) sau pentru vanatoare.

Aparitia vanatorii este primul pas inspre modificarea comportamentului de hranire, cu trecerea spre un regim alimentar mai echilibrat, ca urmare a disparitie hranei abundente oferita de padurile existente in trecut. O parte din speciile de Dryopithecus au adaptat aceasta tehnica evolutiva, o alta parte s-a retras inspre interiorul continentului, in zonele cu paduri abundente, constituind baza evolutiva pentru speciile de maimute actuale.

Datorita taliei reduse, a fost necesara dezvoltarea unor tehnici de vanatoare, cea mai veche fiind considerata cea care presupune epuizarea fizica a prazii: izolarea exemplarului dorit (mascul, cu coarne grele, animale ranite) de restul grupului, si urmarirea acestuia pana la epuizare; tehnica implica citirea urmelor si anticiparea miscarilor animalului, metode care necesita analiza unui fenomen trecut si posibilitatea de anticipare a viitorului, specifice speciei umane. Ulterior, vanatoarea se va perfectiona prin utilizarea uneltelor.

Rezultatul acestor aspecte este consumul din ce in ce mai marit de carne, combinat cu descoperirea si folosirea focului (probabil la australopitecii robusti), care implica prepararea si digerarea mai rapida a carnii. Aceste aspecte vor duce, in final, la cresterea treptata a volumului cerebral, cu implicatiile neurofiziologice de rigoare.

1.2.2.1. Arborele evolutiv probabil al hominidelor

Constituie un subiect vast de controversa intre specialistii in domeniu, la ora actuala. Cele doua mari curente se refera fi la evolutia din arborele australopitecilor, fie la o evolutie paralela, ale carei fosile nu au fost excavate inca.

Cea mai veche fosila descoperita ii apartine lui Sahelanthropus tchadensis, de varsta 6 - 7 mil. ani. Denumirea speciei deriva din cuvintele "sahel", desemnand stepa semiarida limitrofa Saharei, si "tchad", care face referire la statul Ciad, pe teritoriul caruia a fost descoperita fosila. Specia a fost identificata pe baza unui craniu bine conservat, botezat "Tömai", recent descoperit, si este foarte importanta datorita distantei mari la care a fost excavata, fata de zona considerata aria principala de antropogeneza - Riftul Est-African. Aceasta distanta este suportul stiintific pe care se bazeaza teoria conform careia evolutia speciei umane s-a desfasurat in paralel cu a australopitecilor, intr-o alta zona, si fosilele nu au fost inca descoperite.

Riftul Est-African este considerat de o parte importanta a antropologilor ca fiind aria principala de antropogeneza, fapt bazat pe bogatia fosilelor de hominizi descoperite in zona. In ordine cronologica, cea mai veche fosila apartine lui Orronin tugenensis, de varsta aproximativ 6 milioane de ani. Specia este identificata pe baza unor fragmente din oasele membrelor, denumite "Millenium Man", excavate in secolul XX, dar datate recent; numele speciei provine din dialectul local afar, orronin insemnand "omul originar", tugenensis facand referire la Dealurile Tungen, din Kenya de Vest, unde au fost descoperite fosilele.

Ardipithecus ramidus a fost multa vreme cea mai veche fosila de hominid. Diversele fragmente osoase excavate in zona riftului au fost datate intre 5,8 si 4,4 milioane de ani. Chiar denumirea speciei vine sa sugereze valenta de punct de plecare in evolutia umana: "ardi" inseamna pamant sau podea in dialectul afar, iar "ramidus" provine din cuvantul afar "ramid", insemnand radacina. Numarul relativ mare de fosile a facut posibila separarea a doua subspecii: A. ramidus ramidus si A. ramidus kadabba. Desoperirile recente ale lui S. tchadensis si O. tugenensis au scazut importanta acestei specii.

In mod cert cele mai importante fosile ale zonei riftului apartin genului Australopithecus. Datarile diverselor specii merg de la 4,2 la 1,5 milioane de ani, iar numele genului provine din cuvantul "austral", insemnand sudic, datorita faptului ca primele fosile au fost descoperite in Africa de sud.

Numarul mare de fosile a dus la subimpartirea australopitecilor in doua ramuri, dupa caracterele lor fizice. Australopitecii robusti (denumiti si Paranthropus - aproape om) sunt cei cu dimensiuni mai mari, cu forta fizica impresionanta, cu carena osoasa craniala, pentru insertia unor muschi maxilari foarte puternici, cu capacitate craniana redusa (400 - 500 cm³). Este vorba de specii vegetariene, consumatoare de radacini, nuci si alte fructe dure, motiv pentru care adaptarile sistemului digestiv sunt orientate in aceasta directie: muschi masticatori puternici, masele de dimensiuni mari, forma dreptunghiulara a mandibulei. Descoperirile unor vetre de foc in situri cu fosile de robusti au dus la concluzia ca acesta cunostea proprietatile focului, dar este putin probabil sa-l fi putut produce; de asemenea, o parte a specialistilor atribuie robustilor unelete apartinand industriilor osteo-donto-cheratica si de prund (Oldowan), dar aceste teorii sunt puternic combatute.

Australopitecii robusti au fost impartiti in trei specii: A. aethiopicus (descoperit in Etiopia, de unde provine numele), de varsta 2,6 - 2,3 milioane de ani, este considerat stramosul celorlalti robusti; A. robustus, de la care provine numele grupului, de varsta 2 - 1,5 milioane de ani, este cel caruia i-au fost atribuite vetrele de foc si posibilele unelte; A. boisei, de varsta 1,8 - 1,5 milioane de ani, contemporan cu Homo ergaster in Africa, si aflat in competitie pentru resurse cu acesta; prezenta un puternic dimorfism sexual, trasatura care va fi atenuata pe linia autralopitecilor gracili, si, apoi, mai accentuat pe linia lui Homo. Disparitia australopitecilor robusti a fost cauzata de incapacitatea lor de adaptare in conditii de schimbare a resurselor, motiv pentru care au pierdut competitia cu un Homo ergaster mai mic, mai putin solid, dar mai inventiv si mult mai adaptativ.

O a doua linie evolutiva este cea a australopitecilor gracili (zvelti), considerata de multi linia noastra evolutiva. Sunt hominizi de dimensiuni mai reduse, fara carena osoasa, la care se observa modificarea formei mandibulei de la dreptunghiulara, la cea in arc de cerc, considerata moderna si mai apropiata de cea umana, precum si gresterea progresiva a capacitatii craniene inspre 700 - 800 cm³. Ramura cuprinde mai multe specii, unele cu descoperire recenta. A. anamensis este cea mai veche dintre ele, datata 4,2 - 3,9 milioane de ani, excavata langa Lacul Turkana din Riftul Est-African ( anam" inseamna lac in dialectul turkan); specia este identificata dupa mai multe fragmente, printre care o mandibula bine conservata, de forma dreptunghiulara. A. afarensis ( afar" este denumirea dialectului vorbit in zona riftului), datat intre 3,9 si 3 milioane ani, este specia cu cele mai multe fosile dintre australopitecii gracili, printre care unele celebre, cum este cazul femelei denumita "Lucy", un schelet relativ bine conservat, la care se poate observa, dupa conformatia soldului, pozitia bipeda a acestui hominid; importanta acestei fosile a scazut considerabil, dupa ce a fost stabilit ca fosile mult mai vechi, inclusiv S. tchadensis si O. tugenensis, adoptasera aceasta pozitie; tot acestei specii ii sunt atribuite cele mai vechi urme de pasi umane, pastrate in roca vulcanica la Laetoli (Etiopia). A. africanus este, de asemenea, o specie bine documentata fosil, de varsta 3,3 - 2 milioane de ani, avand ca punct de referinta o fosila denumita "copilul Taung", importanta prin pastrarea intacta a craniului. A. garhi este o fosila foarte importanta, datata la circa 2,5 milioane de ani; specia este identificata pe baza unui craniu excavat in urma cu mult timp si incadrata initial ca A. africanus; analize de data recenta au relevat ca este vorba de o specie noua ( garhi" inseamna surpriza in dialectul afar), cu trasaturi mai moderne, probabila veriga lipsa inspre speciile genului Homo; tratarea speciei este dificila, datorita existentei doar a unei singure fosile. A. bahrelghazali, este tot o descoperire de data recenta, de varsta circa 3 milioane de ani, excavata la vest de zona riftului, in Depresiunea Bahr-El-Ghazal (de unde provine numele); este considerata de majoritatea antropologilor ca o linie disparuta, interesanta fiind doar localizarea ei geografica in afara riftului.

Tot liniei australopitecilor gracili ii sunt atribuite si speciile de Kenyanthropus: K. platyops, si urmasul lui K. rudolphensis (cunoscut si ca Homo rudolphensis), fosile de varsta 2,5 - 2 milioane de ani, cu caractere oarecum intermediare intre robusti si gracili, considerata linie evolutiva disparuta.

1.3. Sapientizarea

Este a treia si ultima etapa a evolutiei umane, fiind asociata cu cresterea volumului cerebral, aparitia si perfectionarea uneltelor, aparitia mecanismelor vorbirii. La nivel taxonomic, consemneaza trecerea de la formele primitive de Homo, inspre Homo sapiens sapiens.

Spre deosebire de fosilele din perioadele anterioare, cele apartinand perioadei de sapientizare sunt mult mai usor de legat intre ele, iar faptul ca ele constituie linia filogenetica a speciei umane este acceptat de majoritatea specialistilor. Cronologic, linia incepe cu Homo habilis, datat 2,5 - 1,5 milioane de ani, primul utilizator de unelte (habilis inseamna indemanatic); lui ii sunt atribuite cele mai vechi unelte, apartinand industriilor osteo-donto-cheratica si de prund (Oldowan), unelte primitive, dar care denota un interes in cunoasterea mediului in care traiau.

Specia cel mai bine documentata este in mod sigur Homo erectus, ale carei fosile acopera o lunga perioada istorica, cuprinsa intre 1,8 milioane si circa 300.000 ani; pe parcursul perioadei, H. erectus, care avea o capacitate craniana de 800 - 900 cm³, a preluat uneltele Industriei Oldowan, pe care le-a perfectionat succesiv; de asemenea, exista dovezi din siturile cunoscute care conforma cunoasterea si folosirea focului, inclusiv producerea lui.

Lui Homo erectus ii sunt atribuite fosile identificate in trecut ca Homo ergaster (denumire acordata formelor timpurii de H. erectus), Sinanthropus (denumire data formelor asiatice), Homo georgicus (denumirea fosilelor descoperite la Dmanisi, in Georgia, care atesta migrarea lui H. erectus inspre Asia si Europa), Homo antecessor (fosila descoperita in Peninsula Iberica, considerata ca fiind cea mai apropiata de H. sapiens). In plus, numarul mare de fosile a permis separarea mai multor varietati (sau subspecii), de varste diferite: H. erectus lantianensis, H. erectus pekinensis, H. erectus tautavelensis, H. erectus paleohungaricus.

Descoperiri de data recenta au dus la identificarea specie Homo floresiensis, incadrata ulterior tot ca H. erectus. Subspecia a fost descrisa dupa o femela de dimensiuni mici (circa 1 metru inaltime) descoperit in Indonezia, in jungla careia a locuit mult dupa disparitia celorlalte ramuri ale lui H. erectus. Similar, in zona africana au fost excavate fosile de H. erectus de dimensiuni mari (1,90 metri inaltime medie); cele doua subspecii sunt dovada faptului ca dimensiunea hominidelor poate fi influentata de conditiile de habitat (situatie similara pigmeilor actuali).

Dupa cristalizarea ca specie, si dupa etapele initiale de cucerire a mediului de trai, H. erectus a migrat inspre Europa si Asia, puntea de legatura fiind, se pare prin Orientul Apropiat, fapt confirmat de descoperirea lui H. georgicus.

O a doua etapa in procesul de sapientizare cuprinde fosilele incadrate ca Homo sapiens archaicus, care prezinta caractere intermediare intre H. erectus si H. sapiens sapiens. Este o etapa cu filogenie complexa, care cuprinde fosile identificate ca H. cepranensis, H. heidelbergensis, H. rhodesiensis, H. neanderthaliensis, precum si alte fosile denumite H. sapiens presapiens (asa numitii oameni de Steinheim, de Swanscombe, de Petralona, de Fontechevade etc.), raspanditi in Africa si Europa. De departe cel mai important reprezentant al structurii este H. neanderthalensis, care cuprinde o multime de fosile pe teritoriul Europei, cu varste cuprinse intre 230.000 si 30.000 ani; importanta majora deriva din faptul ca acestui grup ii apartine prima fosila de hominid, excavata in pestera Feldhofer, in Valea Neander (Germania), inca din 1856, si considerata initial ca rezultat al unei sume de maladii.

Grupul este cel mai dificil de tratat, fiind considerat ca linie evolutiva paralela, fie disparuta, fie inglobata in H. sapiens sapiens, aceasta din urma teorie fiind bazata pe descoperirea recenta a unor fosile cu caractere intermediare intre H. neanderthaliensis si H. sapiens. Tehnologiile folosite pentru confectionarea uneltelor se perfectioneaza, H. neanderthaliensis fiind creatorul, in Europa, al Culturii Musteriene. Este hominidul cu cea mai mare capacitate craniana, o medie de 1450 cm³, cu 100 mai mult decat H. sapiens sapiens, dar cu o conformatie a creierului diferita de a omului actual.

Etapa finala a sapientizarii, dar si a evolutiei umane, cuprinde fosilele apartinand lui Homo sapiens, al carui prim reprezentant este denumit Homo sapiens idaltu (de la idaltu, insemnand batran sau inaintas, in dialectul afar). Este momentul finalizarii evolutiei fiziologice a hominizilor, presupunandu-se ca membrii acestui grup erau identici, morfologic, cu reprezentantii actuali ai rasei negroide. Cele mai vechi exemplare sunt descoperite in Etiopia, in siturile de la Herto (fosile datate la 160.000 ani), si, Kibish (fosile excavate in 1967, si datate in 2007 la 195.000 ani, cei mai vechi reprezentanti cunoscuti ai speciei Homo sapiens). Din acest punct, H. sapiens a migrat, initial in Europa si Asia, ulterior pe toate continentele, eliminand sau ingloband grupurile de Homo sapiens archaicus.

Pentru mai buna intelegere a imaginii de ansamblu, prezentam arborele filogenetic al hominidelor, reprezentand o adaptare pentru tabel cu mici adaugiri a schemei lui Ian Tattersall (2001), modificat de Sylvie Daoudal (2002)(dupa www.wikipedia.org).

Fig. 1. Arborele filogenetic probabil al hominidelor

2. Evolutia culturala

Cuprinde aspecte legate de dezvoltarea tehnologiilor productive, precum si de aparitia si evolutia ulterioara a diverselor forme de manifestare artistica. Lunga perioada de timp este subdivizata in trei mari epoci, fiecare cu diverse subdiviziuni. Datorita complexitatii, mai ales in perioadele mai actuale, aspectele tratate se refera doar la zona geografica a Africii (punctul de pornire al evolutiei) si Europei (zona de maxima complexitate).

2.1. Paleoliticul (sau Epoca Pietrei Vechi)

Constituie cea mai lunga perioada din istoria umanitatii, fiind suprapusa, cu aproximatie, Pleistocenului. Este cuprinsa intre 2, 8 milioane de ani si o perioada cuprinsa intre 40.000 ani si 10.000 de ani, in functie de localizarea geografica a diferitelor populatii. In aceasta etapa se realizeaza transferul de la speciile primitive ale genului Homo (ergaster, erectus, etc.), la Homo sapiens sapiens.

Evolutia este lenta, datorita capacitatii reduse de achizitie a unor tehnologii noi. Perioada se subdivide in trei subperioade, fiecare cu mai multe diviziuni, denumite si datate in functie de un inventar bogat de unelte din piatra, cu caractere diferite.

2.1.1. Paleoliticul Inferior

Este perioada cuprinsa intre 2,8 milioane de ani si acum circa 100.000 de ani. Unealta reprezentativa este cioplitorul: unealta amigdaloida, din piatra, cu utilizare multipla, realizata prin lovirea unui miez de roca cu ajutorul unui percutor.

In functie de modul de realizare a cioplitorului, si de complexitatea prelucrarii, Paleoliticul Inferior este subdivizat in mai multe industrii de prelucrare, care se succed aproximativ cronologic.

Industria Osteo-donto-cheratica consta intr-o serie de unelte din os, lemn sau fildes, descoperite in situri ale lui H. habilis sau ale australopitecilor, folosite in diverse actiuni: impungere, lovire (femure de ierbivore mari), taiere etc.

Industria Oldowan (de la Defileul Olduway din Tanzania, denumita si "cultura de prund", datorita materialului folosit cu preponderenta in fabricarea uneltelor - piatra de rau) este o asa numita "cultura de miez": uneltele sunt realizate prin cioplirea unidirectionala sau bifaciala a unor bolovani de rau (uneori silex), rezultand unelte cu utilizare multipla: lovit, cioplit, taiat, razuit. O parte din unelte este, probabil, rezultatul actiunii fortelor naturii asupra rocilor, care au fost folosite ca atare de hominizi, dar exista urme clare de prelucrare a multor unelte. Industria Oldowan apartine, probabil, lui H. habilis, dar exista opinii conform carora australopitecii robusti foloseau in mod similar unelte de acest tip; este in mod clar cea mai lunga perioada din evolutia culturala a umanitatii.

Industria Abevilliana se suprapune perioadei de colonizare a Europei de catre H. erectus, si consta in perfectionarea cioplitoarelor bifaciale, prin indepartarea puternica a pietrei de la un capat, folosit ca unealta propriu-zisa, in timp ce celalalt capat ramine neatins, functionand ca maner.

Industria Acheuleana (sau Acheuliana), denumita dupa situl St. Acheul (Franta) este maximum de perfectionare a culturilor de miez, cioplitorul fiind prelucrat pe toate partile, mult mai usor, si finisat cu percutoare de lemn sau os, pentru obtinerea exact a formei dorite. Acest cioplitor avea muchii de diferite forme, pentru diversele utilizari, iar forma lui a ramas extrem de stabila timp de mai bine de 200.000 de ani. Este etapa in care H. erectus se stabileste in pesterile Europei, care vor furniza majoritatea dovezilor arheologice ale perioadelor ce vor urma. Tot din aceasta perioada dateaza si primele incercari artistice: scrijelituri pe pietre sau oase, fara o functie exact stabilita; statuete primitiv prelucrate, din roca vulcanica, probabil cu sens ritual (de vanatoare, fertilitate); margele din scoici perforate. Pentru a imbunatatii conditiile de locuit din pesteri, erau improvizate locuinte primitive (corturi-colibe), constand din trunchiuri sprijinite de peretii pesterii, peste care erau asezate piei de animale. Apar primele morminte, dar rolul lor ritual este greu de dovedit, fiind, mai degraba, forme de acoperire a cadavrelor, din ratiuni de igiena.

Ca varietate locala a Acheuleanului, este definita Industria Micoquiana, caracterizata prin forma asimetrica lateral a cioplitorului, tocmai pentru a putea primi mai multe utilizari.

Industria Clactoniana (denumita dupa situl Clacton-Sea, din sudul Angliei) este prima dintre culturile de aschiere: se folosesc aschii desprinse prin cioplire dintr-un nucleu central de roca, putin retusate. Tehnica permite realizarea unor unelte de dimensiuni mult mai mici, cu muchii extrem de ascutite, din materiale foarte dure. Perfectionarea acestei tehnici a dus la identificarea Industriei Levalloisiane, a carei principala caracteristica era prelucrarea in prealabil a nucleului, astfel incat aschia desprinsa sa aiba o forma determinata.

2.1.2. Paleoliticul Mediu

Reprezinta perioada cuprinsa intre acum 100.000 de ani si circa 40.000 ani in urma. In Europa este perioada de maxima expansiune a lui Homo neanderthaliensis, care a pus bazele Culturii Musteriene (sau Mousteriene). Din acest moment nu se mai poate vorbi doar de simple industrii de prelucrare, aspectele spirituale devin mai complexe, termenul corect folosit fiind cel de cultura. Musterianul are o mare dezvoltare in altitudine (exista situri la peste 2.000 m), iar tehnica de prelucrare a uneltelor imbina cele doua modalitati folosite de H. erectus: cultura de aschiere, pentru obtinerea aschiilor necesare, si cultura de miez, prin prelucrarea aschiilor cu ajutorul percutoareloe de diferite tipuri si duritati. Rezultatul sunt unelte lucrate atent, cu sisteme de prindere; apar dovezi ale confectionarii imbracamintii, cum sunt ace din os, demonstrand o viata sociala mai complexa decat la formele anterioare de hominizi. Dovezi suplimentare ale unei vieti social-culturale complexe sunt si desele morminte musteriene, cu mortii pictati, sugerand o forma de religie primitiva, bazata pe credinta in spirite; de asemenea, aspecte religioase ofera si dovezile de practicare a canibalismului, sau de cult al vanatorii (pesteri rituale, nelocuite, cu altare dedicate vanatorii). Se inmultesc aspectele artistice, fiind frecvente bratarile decorate cu forme geometrice, margelele din scoici perforate, dar si posibile instrumente muzicale (fluiere din os), folosite, probabil, in scop ritual.

2.1.3. Paleoliticul Superior

Este perioada de expansiune a lui Homo sapiens, intinsa, in unele arii geografice, pana acum 10.000 ani. Consemneaza aparitia artei propiu-zise, ale carei reprezentari descifreaza aspecte intime ale vietii acestor oameni primitivi, precum si dezvoltarea unor tehnologii superioare de realizare a uneltelor.

Cultura Aurignaciana este cea care deschide Paleoliticul Superior, fiind si cea mai bogata in artefacte, si cea mai longeviva a acestei perioade. Dintre uneltele specifice amintim varfurile de sageti, lame cu tais pe o parte sau razatoarele in evantai. Inventarul masiv de obiecte descoperit in multe dintre pesterile Europei Centrale si Sudice, a permis o subdivizare a lui in mai multe perioade, diferentate prin aspecte ale tehnicii de prelucrare. Aurignacianul este etapa de inceput a reprezentarii artistice, care va deveni, pe parcursul perioadei, din ce in ce mai complicata: statuete din os sau lemn reprezentind femei gravide (probabil idoli ai fertilitatii, asa numitele Venus), gravuri parietale si linii trasate pe argila, realizate cu o unealta speciala, denumita gravor sau burin, picturi: mainile rosii (realizate si in pozitiv si in negativ), apoi linii de culoare fara a reprezenta un obiect concret, din care vor deriva picturile in tehnica liniara, similare gravurilor, prin care se reprezenta doar conturul animalului reprezentat, sculpturi realizate in lut.

Marea majoritate a operelor de arta ale Paleoliticului Superior sunt legate de cultul vanatorii, fiind reprezentari ale animalelor care se voia a fi vanate, cu scopul de a avea sub control spiritul animalelor, aspect accentuat si de pozitionarea spatiilor de reprezentare artistica in locuri greu accesibile (tavanul unor pesteri, galerii inguste si intunecoase, chiar galerii sapate special pentru aceste reprezentari). Din cauza vizibilitatii reduse, apare ca obiect tehnic opaitul, pietre de diferite dimensiuni, scobite si umplute, probabil, cu grasime animala, din care se alimenta un fitil din fibre textile. Tot in acest context apar si mutilarile rituale, prezente in anumite situri, reprezentate prin falange ale mainilor retezate, probabil ca ofranda unor zeitati primitive ale vanatorii. Alte aspecte culturale sunt relevate de obiecte de imbracaminte mai complexe, prezentate in unele reprezentari artistice, sau de margelele din oase si dinti perforati, cu scop dublu, decorativ si ritual (preluarea unei parti din spiritul animalului ucis).

Cultura Solutreana urmeaza cronologic Aurignacianului, fiind usor identificata dupa "frunza de laur", unealta specifica perioadei, un cioplitor foarte performant si finisat, realizata cu ajutorul tehnicii prin presiune. Aceasta unealta a fost realizata atat de dimensiuni mari (pana la 35 centimetri), cat si pentru mici varfuri de sulita. Tot in aceasta etapa sunt frecvente gravoarele, dar si razuitoare perfectionate (pentru confectionarea hainelor, in etapa mai blanda climatic ce a urmat glaciatiunii).

Solutreanul este epoca de dezvoltare masiva a basoreliefului, care devine aproape unica forma de reprezentare artistica; sunt frecvente altarele destinate cultului vanatorii, realizate cu ajutorul acestei tehnici. Exista si numeroase podoabe din oase si scoici perforate, si oase scrijelite, cu semne ordonate, care pot duce la concluzia posibilitatii cunoasterii unui sistem de numerotare.

Cultura Magdaleniana, denumita dupa situl La Madeleine (Franta), este perioada de maxima anvergura a paleoliticului, atat din punct de vedere tehnic, cat, mai ales, din punct de vedere artistic. Uneltele nu mai respecta strict forma cioplitorului, devin lamelare, mai usor de transportat, cu utilizari variate; lame mari, probabil pentru vanatoare, lame cu retuse fine cu rol de razatoare. Apar unelte noi, cum sunt arcul, harpoanele din os (de obicei din coarne de cerb) cu dinti, montate in varful unor sulite, sau propulsoarele pentru sulite, bogat ornamentate; de altfel, multe din uneltele magdaleniene sunt decorate (gravate) cu forme zoomorf sau geometric, pentru personalizare sau cu scop ritual.

Magdalenianul este maximul de expansiune a artei parietale: frecvente gravuri si desene bine realizate, cu incercare de a sugera miscarea; picturi din ce in ce mai evoluate, care pot fi structurate in mai multe curente: unul majoritar, centrat pe redarea unor aspecte de moment, similar, intr-un fel, cu realismul si impresionismul secolului XIX, curent in care sunt incadrate cele mai importante picturi ale artei preistorice (pesterile Altamira, Lascaux, Trois Freres); un al doilea curent, mai tarziu ca varsta, bazat pe redarea realitatii cu ajutorul unui contur lucrat minutios, similar cu fovismul inceputului de secol XX.

Reprezentarile artistice releva aspecte importante din viata oamenilor magdalenieni. Cultul vanatorii este inca dominant: animale reprezentate ranite sau ucise, cu scopul anticiparii evenimentelor ce vor urma; reprezentari ale capcanelor, uneori cu animalele prinse in ele, alteori in interiorul unor reprezentari animale, pentru a le face eficiente; reprezentari ale zonelor vitale ale animalelor, probabil cu scop didactic, sau reprezentari ale animalelor folosite pe post de tinta, in cadrul ritualurilor de vanatoare. Sunt descrise aspecte religioase: oameni in ipostaze ceremoniale, purtand costume; reprezentari ale zeitatilor, entitati zooantropomorfe reprezentate, de obicei, pe tavanurile pesterilor, indicand o forma de religie primitiva, confirmata si de darurile funerare; simbolurile falice si idolii fertilitatii, specifice intr-o perioada in care mentinerea intacta a structurii grupului era esentiala pentru supravietuire. Un aspect aparte il constituie aparitia calendarului, bazat pe ciclurile lunii, figurat in mai multe reprezentari; o teorie controversata sustine chiar o posibila intentie de dezvoltare a unui sistem de scriere, dar datele actuale nu sunt satisfacatoare in acest sens.

2.2. Mezoliticul sau Epipaleoliticul (Epoca Medie a Pietrei)

Localizarea cronologica a acestei perioade este dificila ea incepand, in diverse areale geografice, acum 10.000 (chiar 40.000) de ani, si durand pana acum circa 3.000 de ani, in Europa, sau 6.000 - 9000 de ani in Orientul Apropiat.

Diferentiere perioadei se face pe baza modului de cultivare a pamantului: perioada se numeste Epipaleolitic in Europa, unde traditiile se pastreaza, similar cu paleoliticul, si Mezolitic in zona asiatica (Orientul Apropiat), unde se trece la recoltarea graului salbatic, chiar daca acesta nu se cultiva. Incalzirea climatica va duce la parasirea treptata a pesterilor, si realizarea unor adaposturi in aer liber, chiar daca, initial, doar pe perioada de vara. Odata cu acest pas, va incepe stabilirea oamenilor in zonele cu resurse abundente: maluri ale raurilor, lacuri, regiuni costiere, in apropierea padurilor (pentru fructe de padure); au fost descoperite si stabilimente temporare, pentru explaotarea unor resurse sezoniere.

Apar primele dovezi despre domesticirea animalelor (cainele, folosit probabil pentru vanatoare), alaturi de cateva inovatii tehnice pentru vanatoare, cum sunt perfectionarea arcului si a harponului (aparute in Magdalenian), se realizeaza o organizare mai buna pentru vanatoare. Tehnic, se va perfectiona prelucrarii pietrei, cu aparitia microlitelor, unelte multifunctionale de dimensiuni foarte mici (pana la cativa centimetri in lungime).

Complexitatea crescanda a modului de manifestare duce la identificarea a din ce in ce mai multe culturi, dintre care amintim, pentru zona Europei, Africii si Orientului Apropiat: Cultura Aziliana, cu punct de plecare in Muntii Pirinei, raspandita ulterior pana in Scotia, caracterizata prin producerea unor microlite geometrice; Cultura Maglemosiana specifica zonelor de mal ale Marii Baltice si Marii Nordului, axata pe pescuit, cu numeroase vestigii de tipul carligelor si al canoelor cu padele; Cultura Ertebolle, tipica zonei de coasta scandinava, bazata pe pescuit marin si vanat de animale mari; Cultura Tardenoisiana, cu larga raspandire in Europa, caracterizata prin aparitia unor mici asezari, usor de identificat dupa microlitele trapezoidale puternic prelucrate; Cultura Natufiana, localizata in Palestina actuala, cultura tipic mezolitica, mai avansata decat cele prezentate anterior, cu unelte dezvoltate pentru recoltarea cerealelor, cu modalitati de exprimare artistica specifice, chiar cu aparitia constructiilor realizate din caramizi primitive.

Din punct de vedere artistic, mezoliticul prezinta trecerea de la arta reprezentarii fidele a naturii, la reprezentari schematice, caricaturizate, stilizate, in care sunt descrise, in principal, scene din viata oamenilor. Daca in Paleolitic exista o retinere evidenta in reprezentarea figurilor umane, in Mezolitic oamenii devin personajele principale, picturile devenind mai putin rituale si mai mult artistice. Modul de realizare a picturilor este similar cu expresionismul secolului XX, prin tendinta de a reda mesajul prin atitudinea si pozitia personajelor.

2.3. Neoliticul (Epoca Noua a Pietrei)

Incepe acum circa 9000 de ani in Orientul Apropiat, cel mai probabil ca evolutie a culturii natufiene, si mult mai tarziu in alte zone geografice. Reprezinta etapa trecerii de la populatiile de vinatori si culegatori de plante salbatice, la cultivatori ai pamantului sau crescatori de animale, in cadrul procesului denumit de obicei revolutie neolitica.

Se cultiva grau, mei, orz, sunt domesticite, pe rand, vaca, oaia, capra, magarul si porcul. Inceputul perioadei este diferentiat local: pana in urma cu circa 4.000 de ani, apar populatii neolitice in Africa de Nord (in zona Nilului), in India (pe fluviul Indus), sau in China (pe fluviul Huang-He); in aceeasi perioada apar, probabil independent, o civilizatie neolitica in Asia de Sud-Est, bazata pe cultura orezului, si, ulterior, acum circa 2.500 de ani, si una in America Centrala si de Sud, bazata pe cultivarea porumbului, a fasolei, a tutunului, din care au derivat civilizatiile Inca si Azteca. Este etapa in care populatiile se stabilesc in nuclee ce vor deveni primele orase (Jericho, circa 7000 i.e.n.)

Inovatiile perioadei sunt tehnica slefuirii pietrei, aparitia si folosirea rotii (inclusiv roata olarului), constructiile din caramida. Este frecventa semnalarea schimburilor comerciale, realizate cu ajutorul arterelor hidrografice, in barci sau canoe. Diferentierea locala devine mult mai pronuntata, rezultand o multitudine de culturi, definite mai ales de modul de lucru si de ornare a ceramicii, care va deveni aspectul cultural principal al etapei.

Din punct de vedere artistic, expresionismul mezolitic se reduce la simbol, arta devenind initial similara simbolismului, reprezentarea specifica fiind cea a omului ca doua triunghiuri suprapuse; ulterior se pierde contactul cu realitatea si arta devine nonfigurativa, ca faza de trecere spre un model care contine doar linii drepte si unghiuri, similar cubismului; in faza finala, simbolul se pierde, arta devenind pur decorativa, odata cu dezvoltarea olaritului, urmand ca, din aceste baze, in Egiptul Antic, sa reinvie reprezentarea fidela a naturii, specifica realismului.

Zona europeana cunoaste civilizatia megalitica, bazata pe constructii impresionante ca dimensiune, denumite dolmene si menhire, cu functii probabil rituale si religioase

Din punct de vedere religios, exista dovezi ale unor credinte in viata dupa moarte, explicate prin frecventa ritualurilor funerare, ale credintei in spirite (sugerate de arderea sau legarea ingropatilor), sau in zeitati supreme, suprapuse unor elemente naturale (fulger, luna, soare), precum si o probabila credinta in magie si spirite rele.

3. Instinctul uman

Omul este coordonat in actiunile sale de doua structuri care se compenseaza: instinct si gandire logica. Desi aparent gandirea logica este dominanta, in esenta se poate vorbi doar de influente legate de context, si nu de actiuni subordonate exclusiv uneia sau alteia dintre cele doua structuri.

Instinctul uman este raportat la originea speciei in lumea animala, si este, in multe momente, influentat de conditionarile evolutiei noastre ca specie. In mare, se pot distinge mai multe categorii majore de instincte.

3.1. Instinctele de supravietuire

Sunt instincte specifice intregii lumi animale, la specia umana avand caractere aparte, si putand fi subdivizate.

Instinctul de hranire (sau de consum) este manifestat din cele mai mici varste. Pozitia bipeda a omului face ca zona pelviana sa fie redusa, iar capacitatea craniana mare, fapt pentru care copii se nasc neajutorati, si au nevoie de ajutor permanent pentru a putea supravietui. In acest context, instinctul cheie este sa se faca observati permanent, cu orice pret, pentru a fi hraniti si ingrijiti, lucru realizat cu ajutorul plansului. Nivelul sonor al plansului la sugari poate atinge 100 de decibeli, putand provoca instataneu lactatia mamei, existand o corelatie clara intre acest nivel sonor si gradul de urgenta al nevoii copilului. Studii recente au reliefat faptul ca exista 4 sonoritati de plans la bebelusii pana in 3 luni, asociate cu senzatia de foame, de somn, de durere si de surplus de aer. Instinctul de hranire apare si la adulti, manifestat prin preferinta pentru mancare bogata in calorii, ca reminiscenta a perioadelor istorice indelungate cand hrana era saraca in substante nutritive, supravietuirea fiind a celui cu rezerve calorice mai mari.

Asociat cu instinctul de supravietuire este si instinctul de negociere a conflictului (evitarea pericolului), care prezinta aspecte specifice la oameni. Un prim aspect este legat de mecanismele de alegere a hranei corecte, cu ajutorul gustului: gustul dulce este asociat cu rezerve calorice mari, pe cand cel amar, cu substante toxice, legaturi facute, instinctual, si de sugari. Un alt mecanism instinctiv de evitare a pericolului este dezgustul, asociat cu evitarea transmiterii unei boli sau infectii, care se dezvolta in jurul varstei de 4 ani; este un mecanism mult mai subtil, implicand intreaga gama de simturi umane. Mecanismul de evitare cel mai des folosit este frica, momentul in care, instinctiv, organismul intra in faza de aparare, de multe ori inainte de concretizarea constienta a pericolului. Forma patologica a acestui mecanism, fobia, provine, in multe cazuri, din evolutia istorica a speciei umane, cum este cazul fricii instinctive de paianjeni sau serpi, asociata cu perioade cand acesstia prezentau cu adevarat un pericol pentru noi. In faza de aparare, reactia organismului este de tip "lupta sau fugi", cu preponderenta pentru prima optiune. Lupta este reactia instinctuala in fata pericolului ce nu mai poate fi evitat, in cazul in care fuga nu mai este posibila, moment in care se activeaza mecanismele fiziologice de lupta (nu doar lupta propriu-zisa, ci si cele legate de asumarea unor riscuri, cu scopul de a supravietui). Asumarea riscului a devenit mecanism instinctiv de supravietuire in trecutul speciei, fiind remanent si in manifestari actuale ale omului, cum sunt jocurile de noroc, pariurile sportive etc., mai ales in situatiile in care este asociat cu recompensa.

3.2. Instincte sexuale

Sunt un set de instincte vitale pentru supravietuirea oricarei specii, din nou cu particularitatile de rigoare pentru specia umana, care vor fi descrise in capitolul 4.

3.3. Instinctele de competitie

Reprezinta un set de instincte comune in lumea animala, reprezentand o mostenire genetica din vremurile in care competitivitatea in asigurarea resurselor echivala cu supravietuirea. Competitia scoate la iveala calitati speciale ale invingatorului, pasibile a fi transmise urmasilor, avand, deci, si o puternica reprezentare sexuala.

Competitia poate incepe, uneori, chiar intrauterin: competitia pentru resurse sau pentru spatiu intre gemenii monovitelini, sau competitia pentru resurse a fatului cu mama din fazele finale ale sarcinii, cand fatul va creste artificial tensiunea arteriala a mamei, pentru a accelera fluxul de substante inspre sarcina (creaza o maladie denumita tensiune de sarcina, care poate fi letala pentru amandoi).

Competitie are doua posibile scopuri sau obiective. Victoria este scopul de baza pentru care intram in competitie, fiind asociata cu reactii fiziologice care dau o stare placuta (eliberare de adrenalina si alti hormoni asociati cu starea "de bine"). Modul de percepere a competitiei s-a modificat odata cu aparitia capacitatii de anticipare (probabil la Homo erectus), practic trecandu-se la un alt nivel, in care folosirea inteligentei devine determinanta (20% din resursele organismului uman sunt folosite doar pentru mentinerea in functie a creierului), adversarii folosind capacitatea de a se transpune in locul celuilalt si de a-i anticipa miscarile.

O trasatura specific umana este capacitate de a forma si reforma grupuri, cu scopul obtinerii victoriei, indiferent de relatiile genetice dintre membrii grupurilor. Avem astfel colegi de serviciu, coechipieri la diverse sporturi, parteneri de jocuri de carti, brokeri, toti ca membrii ai diverselor grupuri pe care le formam, in functie de scopul urmarit, si, deci, in functie de victoria tintita. Un comportament asemanator a mai putut fi observat doar la cateva specii de delfini, care parasesc grupul matern, daca intrevad posibilitatea obtinerii mai rapide de resurse cu ajutorul unui alt grup.

Infrangerea, sau, mai exact, evitarea infrangerii este cel de-al doilea scop al competitiei. Infrangerea este o motivatie mult mai puternica decat victoria, ea este asociata de organism cu stari mult mai puternice decat la victorie, dar si cu un mecanism de memorare a evenimentului, pentru a se evita repetarea erorii comise. Asociat, exista mecanisme instinctuale de calculare a sanselor intr-un conflict, cu dublu scop: de a alege si participa doar la competitiile corecte, resprectiv la cele la care exista si sanse reale de victorie, precum si de a evita competitia continua, care, chiar si in cazul unei reusite de durata, poate duce la uzura sau la consum inutil de resurse.

In cadrul competitiei, este importanta relationarea cu partenerul de competitie, cu anumite caracteristici ale acestuia: fizionomie, comportament, caracteristici care pot oferi informatii despre sansele noastre de castig. Toate aceste calcule sunt realizate instinctual, nefiind in legatura cu mecanismele gandirii logice. De asemenea, un rol important il joaca reputatia; apararea reputatiei este un instinct pastrat din vremurile in care oamenii convietuiau in grupuri mici, cand fiecare era cunoscut de ceilalti, iar erorile erau usor rememorate; din acest motiv, exista reflexul de a-ti apara reputatia chiar si in fata unor necunoscuti, sau a unor oameni cu care nu vei mai intra, probabil, niciodata in contact.

3.4. Instinctele specific umane

Cuprind mecanisme instinctuale specifice (instinctul de ajutorare, hero instinct, empatia, etc.), care fac, alaturi de alte trasaturi, diferentierea noastra ca speciei fata de restul lumii animale. Vor fi detaliate in capitolul 5.

4. Comportamentele sexuale umane

Sexualitatea speciei umane prezinta caractere de unicitate in cadrul lumii animale, caractere derivate din particularitati fiziologice si comportamentale ale speciei. Exista teorii conform carora instinctului sexual ii sunt subordonate, intr-un mod sau altul, toate actiunile noastre individuale.

4.1. Instinctul sexual uman

Daca la speciile animale, instinctul sexual poate fi redus la cel de imprastiere genetica al mascului, si cel de perpetuare a speciei al femelei, la specia umana el imbraca o mare complexitate. Diferentierea clara a aspectelor referitoare la sexualitate intre barbat si femeie poate fi explicata prin prisma unor mecanisme biologice, totul pornind de la principala motivatie sau principalul instinct sexual al celor doua sexe: procreerea si protejarea urmasilor, in cazul femeii, raspandirea maxima a materialului genetic, in cazul barbatului.

Structura fizica bipeda a omului are efecte asupra urmasului: bazinul ingustat al femeii, precum si capacitatea craniana mare duc la nasterea urmasilor mult inainte de maturizarea cerebrala, fapt pentru care ei vor necesita ingrijire si hranire o lunga perioada de timp dupa nastere. Din acest motiv, capacitatea de a asigura resurse este o trasatura care va fi luata in calcul in alegerea partenerului.

4.1.1. Investitia reproductiva

In cadrul procesului de reproducere, investitia celor doi parteneri este puternic dezechilibrata, inclusiv la nivel fiziologic. Astfel, femeia participa la reproducere cu una dintre cele mai mari celule din organism - ovulul, producand pe perioada intregii vieti sexuale circa 400 de astfel de celule; barbatul participa cu cea mai mica celula produsa de organismul lui - spermatozoidul, din care sunt produsi circa 300 de milioane de exemplare la fiecare ejaculare. La procreere, femeia va participa cu intreg organismul, purtand sarcina intre 38 si 42 de saptamani, timp in care va consuma circa 80.000 de calorii suplimentar fata de efortul metabolic obisnuit; contributia barbatului este minima si ca timp si ca efort depus. In plus, dupa nastere, in mod normal, femeia va consuma o treime din resursele organismului pentru producerea de lapte matern, moment in care contributia barbatului este inexistenta. In conformitate cu aceste aspecte, in cadrul speciei umane, selectia partenerului sexual este efectuata de femeie, iar motivatiile ei complexe vor duce la un set suplimentar de criterii de alegere a acestuia.

4.1.2. Criteriile de alegere a partenerului

Exista criterii diferite intre cele doua sexe, dar si elemente comune. Conform cu motivatia ei reproductiva, femeia va cauta elemente ale unei structuri genetice viabile, traduse prin forma fizica corecta a barbatului: forma de triunghi intors a toracelui; in plus elementele cautate vor indeplini si functie de protectie: caractere de masculinitate - voce puternica, pilozitate faciala, structura masculina a trasaturilor fetei; nu in ultimul rand, va fi cautata starea materiala corespunzatoare, care va asigura resurse pentru cresterea urmasilor.

Elementele cautate de barbat sunt tot legate de motivatia lui reproductiva. Principala trasatura a partenerei este fertilitatea, sugerata de forma de clepsidra a corpului femeii, forma specifica perioadei fertile a acesteia; de asemenea, pentru ca ea sa fi capabila de a-i transmite genele, barbatul va urmari semne ale sanatatii partenerei - cornee alba, piele neteda, structura musculara ferma, simetrie a trasaturilor.

La nivel pur instinctual, la prima vedere, principala trasatura considerata atractiva de catre barbat este raportul scazut dintre talie si solduri (corelat cu fertilitatea), iar de catre femeie, inaltimea (probabil corelat si cu structura genetica buna, si cu capacitatea de protectie).

Aspectele comune urmarite de cele doua sexe sunt o structura cat mai diferita a sistemului imunitar, precum si o structura genetica diferita. Modul de percepere a celor doua aspecte este diferit. Structura sistemului imunitar este controlata de un grup de 6 gene; cu cat diferentele vor fi mai mici intre cele doua grupuri de gene, cu atat mirosul celuilalt va parea mai greu de suportat, acest aspect fiind, deci, controlat fiziologic. In ceea ce priveste structura genetica, mecanismul este mai degraba constient, existand tendinta de a evita relationarea sexuala cu rudele apropiate, sau, in cazul comunitatilor cu relatii stranse de convietuire, cu cei care sunt perceputi ca fiind rude apropiate.

4.1.3. Perioada de reproducere

Daca, in cazul barbatului, nu exista perioade normale de incapacitate reproductiva, femeia prezinta o perioada de estru, denumita ovulatie, redusa la cateva zile pe luna. Aceasta perioada nu are semnalizare externa, ca la majoritatea speciilor animale, nefiind, deseori, perceputa nici chiar de femeie. Totusi, in aceasta perioada, s-a observat tendinta femeilor de a se imbraca mai sumar, iar studiile statistice efectuate au relevat ca este perioada cea mai probabila pentru o femeie de a-si insela partenerul.

Din cauza lipsei semnalizarii estrului, femeia este activa sexual permanent, chiar si pe perioada sarcinii si la scurt timp dupa nastere. Motivatia acestui fapt este legata tot de urmas: mentinerea in stare de alerta continua a partenerului, pentru ca acesta sa poata oferi, prin extrapolare, intreaga sa atentie urmasului. In anumite situatii, instinctul femeii va incerca sa realizeze un compromis intre structura genetica viabila a unui partener si protectia oferita urmasilor de un sot bogat, motivatia principala de a-si insela partenerul.

4.1.4. Modul de alegere a partenerului

Aspectele legate de selectivitatea partenerilor sunt, poate, cele mai diferite, raportat la cele doua sexe. Daca selectivitatea alegerii partenerei la barbati este foarte redusa, fiind de multe ori conditionata de situatii de moment (grupul din care face parte, motivatii extrem de importante care pot atenua instinctul sexual etc.), femeia este extrem de selectiva cu partenerul, din cauza motivatiei reproductive principale, precum si datorita investitiei reproductive mari pe care urmeaza sa o faca.

Din aceste motive, aspectele legate de fidelitate (si, implicit, de monogamie, ca si concept), sunt diferite la cele doua sexe: femeia prefera monogamia, pentru a-si asigura stabilitatea resurselor necesare pentru procreere si cresterea urmasilor, avand tendinta mai puternice de a iesi in afara cuplului doar in perioada de ovulatie. Barbatul, in schimb, este monogam doar prin conditionare sociala, monogamia fiind in contradictie cu principala lui motivatie sexuala; faptul ca femeia este permanent activa sexual este, in parte, si un mecanism de compensare a tendintei mascului pentru activitate sexuala permanenta.

4.2. Familia si necesitatea cuplului

In conformitate cu studii de specialitate intreprinse, se pare ca, in cadrul speciei umane, dragostea este mai importanta decat sexul. Mai mult, se pare ca sexualitatea excendentara a speciei umane poate fi explicata biologic, similar cu afirmatia anterioara, prin necesitatea existentei unei legaturi stranse intre partenerii sexuali, pentru a contribui fiecare cu resurse specifice la cresterea urmasului.

De altfel, intreaga parte introductiva a unei relatii se bazeaza pe un schimb de informatii intens, capabil sa identifice anumite aspecte legate de capacitatea partenerilor de a procrea si creste urmasul, precum si legat de cunoasterea celor doi in vederea unei relatii de lunga durata.

4.2.1. Cuplul si modul de realizare

Mai multe aspecte contribuie la crearea si sudarea legaturilor in interiorul unui cuplu. Lipsa semnalizarii estrului la femei, cu scopul de a mentine permanent treaza atentia barbatului, precum si pastrarea femeii in stare activa sexual in afara ovulatiei au un rol important in acest sens. Mai mult dubla placerea actului sexual, accentuata de tegumentul nud, areal senzorial mare, contribuie la acest aspect. Sarutul, apanaj al pozitiei verticale, probabil cu origine in hranirea copiilor mici cu hrana premestecata, este un alt mod de intarire a relatiei fizice dintre parteneri, datorita caracterului puternic de intimitate. Nu in ultimul rand, mecanisme fiziologice, cum este lipsa osului penial la barbat, specific multor mamifere, care duce la necesitatea provocarii erectiei, prin stimularea senzoriala de catre femeie; tot in aceasta structura poate fi incadrata si existenta unei componente chimica a dragostei: secretia de substante la nivel cortical, responsabile de obturarea unor centrii ai perceptiei din creier, aflati in relatie cu gandirea critica in raport cu decizii morale si sociale, rezultand o imagine idealizata a partenerului; durata de secretie a acestor substante este scurta: 2-3 ani.

Toate aceste aspecte duc la intarirea relatiei de cuplu, cu scopul biologic de a oferi un cadru corespunzator urmasilor. Exista tendinta universala de a creea cupluri (99% din populatie traieste, intr-un mod sau altul, intr-un cuplu), chiar daca scopul reproductiv nu este important (exista cupluri ale homosexualilor, cupluri in varsta, aflate in faza post-reproductiva).

4.2.2. Originea biologica a cuplului

Originea comportamentelor de cuplu este veche. Probabil, de la Homo erectus, aspecte legate de coabitarea in grupuri stranse, care permiteau apararea facila a teritoriului si resurselor, precum si modificarile fiziologice aparute odata cu evolutia speciei (pozitia verticala si nasterea mult inaintea maturizarii cerebrale, care au dus la o perioada lunga necesara pentru ingrijirea urmasului), au modificat raportul de importanta al masculului, prin prisma imposibilitatii femelei de a achizitiona resurse. Aspecte conexe, cum este dimorfismul sexual redus, aparut la stramosii speciei umane, da de inteles lipsa competitiei agresive intre masculi; apare in schimb, competitia sexuala intre femele, manifestata prin semnalizarea sanatatii si a capacitatii de a naste urmasi viabili, dar si prin mascarea estrului, cu efectele mentionate anterior. Este posibil ca monogamia, ca mod de organizare sociala, sa se fi conturat de la Homo erectus, fiind singurul mod viabil de asigurare a resurselor unui urmas din ce in ce mai neajutorat.

4.2.3. Familia in sens larg

Scopul fundamental al intregului sir de comportamente de alegere a partenerului si de formare a cuplului este familia, nucleul capabil sa intretina urmasul, oferindu-i resurse trofice, intelectuale, experiente, protectie etc.

Daca un cuplu si urmasii acestuia pot fi considerati ca fiind o familie, in sens restrans, de multe ori ei nu sunt suficient inzestrati cu calitati sau resurse, indiferent de ce tip, pentru a face fata perioadei dificile de crestere a urmasilor. Mai mult, exista frecvent cazuri in care nu exista un singur urmas, ci mai multi concomitent, fapt ce ingreuneaza suplimentar sarcina. In acest scop, este nevoie de familia largita pentru a indeplini complexa functie reproductiva, in sensul in care parintii vor contribui la cresterea copiilor propriilor urmasi.

Acesta este principalul motiv pentru prelungirea perioadei de viata a speciei umane mult dupa finalul perioadei reproductive. Astfel, pentru reusita totala a urmasului nevoia de resursele oferite de bunici: protectie, traditii, experiente, dar si de alte rude apropiate percepute ca familie in sens larg.

Pentru a putea participa activ la acest proces, speciei umane i s-a modificat perceptia asupra imbatranirii: apare incercarea de a intarzia sfarsitul, prin perceptii religioase bazate pe viata vesnica, aparitia unor tehnologii de tipul criogeniei, dar si manifestari speciale, cum este sarbatorirea Zilei Mortilor, in Mexic, unde spiritele celor disparuti sunt sarbatorite cu petreceri la care participa intreaga comunitate, dar la care se considera ca participanti si cei morti.

Pentru a fi siguri de reusita reproductiva a propriului urmas, adeseori familia participa din umbra la alegerea partenerului, dar si a familiei acestuia; in acest mod ei pot evalua, pe cat posibil, cantitatea de resurse cu care acestia vor participa la crearea si intretinerea viitorului copil.

5. Manifestari specific umane

In pofida evidentei legaturi cu lumea animala, specia umana este profund diferita, chiar si de speciile cu care se inrudeste indeaproape. O intreaga serie de trasaturi comportamentale stau la baza acestei diferentieri, dupa cum se va detalia in continuare.

5.1. Instinctele specific umane

Sunt o serie de instincte fara corespondenta in lumea animala. Poate cel mai specific este instinctul de ajutorare, probabil derivat din instinctul parental exacerbat (consumul mare de resurse pentru urmasi putini, duce la apararea lor cu orice pret de pericol, omul fiind specia ai carei indivizi si-ar da viata pentru siguranta copiilor). Exista o gradatie a instinctului, el fiind cu atat mai puternic cu cat relatia genetica este mai apropiata cu cel ajutat, iar ca forma derivata, apare instinctul de a-ti ajuta prietenii, care sunt asimilati rudelor (deci sunt considerati instinctual, ca apropiati genetic). In forma sa de expansiune maxima, apare instinctul eroic, manifestat prin tendinta de a-i ajuta pe ceilalti, chiar necunoscuti, cu riscul propriei integritati. Toate actiunile realizate in urma acestei categorii de instincte sunt asociate rasplata: se considera ca cel ajutat trebuie sa ofere ceva in schimb, si exista instincte de a pedepsi pe cel care nu returneaza favorul, mentinerea in memorie a nedreptatiifiind de lunga durata.

Empatia este un alt instinct specific, derivat, se pare, din capacitate creierului de a mima starea si actiunile celui din fata noastra, cu ajutorul unei structuri cerebrale denumita neuron-oglinda. Scopul acestui mecanism este de a trai experienta celuilalt prin intemediul lui, fiind extrem de util in invatare. Pentru a putea fi receptata experienta celuilalt, omul este dotat cu mecanisme fiziologice complexe: muschii faciali numerosi, pentru redarea emotiilor cu ajutorul fetei. Mecanismul empatiei este cosiderat premergatorul instinctului limbajului, scopul fiind tot transmiterea rapida a informatiilor in grup, care faciliteaza invatarea, fara a fi necesara experienta fizica propriu-zisa.

5.2. Natura ludica a omului

Este evident faptul ca puii tuturor mamiferelor sunt antrenati, in fazele initiale ale vietii, in diverse jocuri, cu scopul de a mima situatiile conflictuale de care se vor lovi ulterior. In functie de specie, aceste manifestari pot dura o perioada mai lunga sau mai scurta, dar se opresc in momentul maturizarii sexuale totale.

La om, manifestarile ludice nu se opresc la o anumita varsta, ele se modifica si devin doar mai sofisticate. Daca joaca incepe, de multe ori, intrauterin - cum sunt cazurile cunoscute ale gemenilor care pastreaza si dupa nastere unele dintre aceste jocuri - adultii vor incerca sa transpuna jocul in nivelul lor social, fara a renunta, insa, definitiv la el. Variante mai cunoscute sunt diversele manifestari organizate: festivaluri, carnavaluri, concursuri, cu ajutorul carora se iese din rutina zilnica, sau, mai frecvent si mai cotidian, sportul, modul de participare fie activa - in cazul sportivilor - fie inactiva, dar la fel de intensa, de multe ori, - in cazul spectatorilor. Sportul este cuvantul care defineste joaca adultilor, regulile in sine ale fiecarui sport fiind un mod ludic de perceptie a regulilor sociale in cadrul carora traieste fiecare.

5.3. Creativitatea

Nu creativitatea in sine constituie un specific al omului, ci nivelul foarte ridicat al acesteia. Creativitatea si natura ludica a omului se intrepatrund, fiind de multe ori in relatie directa. Ambele trasaturi vor fi activate imediat ce nevoile fiziologice de baza ale omului vor fi satisfacute.

Pornind de la decorarea propriului corp, fie in sens ritual, fie ca reprezentare sexuala, continuand cu decorarea caselor, masinilor, barcilor etc., toate manifestarile au ca scop personalizarea individului, mesajul unicitatii lui. Reprezentarea biologica a acestui mesaj este legata de afirmarea controlului asupra cotidianului, asupra resurselor necesare supravietuirii, astfel ca isi permite consum suplimentar de resurse pentru a fi diferit.

In forma cea mai vizibila de reprezentare, creativitatea se transpune in arta, cu manifestarile ei cunoscute. Arta este specific umana, cu toate ca anumite specii, cum sunt cimpanzeii sau delfinii, pot realiza forme primitive de pictura abstracta, de exemplu, similare cu ale copiilor. Diferenta este data de evolutia pe care reprezentarea artistica o are odata cu cresterea in varsta: daca la cimpanzei sau delfini ea va ramane similara, la om, dupa o anumita perioada, ea va deveni imitativa, preluand in reproducere imagini familiare autorului (fete umane, in cazul copiilor), iar ulterior va capata o complexitate mare. In plus, varietatea formelor artistice este mare la specia umana, precum si voluntariatul actiunii artistice, in opozitie cu cimpanzeul, care nu va picta decat cand i se vor oferi conditiile de catre om.

5.4. Gandirea religioasa

Se considera a fi specific umana, desi comportamente similare superstitiilor au fost observate si la alte specii. Complexitatea structurilor religioase, precum si numarul mare al religiilor, fac din acestea o trasatura definitorie a specie noastre. Aceste trasaturi ale religiozitatii sunt puternic relationate cu creativitatea, trasatura care ofera suportul necesar unei astfel de constructii mentale. De altfel, legatura intre cele doua trasaturi umane este reliefata si de multimea reprezentarilor artistice specifice, care constituie o parte importanta in actul religios. Gandirea religioasa este posibila doar cu ajutorul unui mecanism specific mintii umane, acela de a atribui valente simbolice unor obiecte, care vor deveni parte a conceptului religios in sine.

Motivatia actului religios este legata de senzatia de siguranta oferita, siguranta in care restul elementelor care compun viata omului sunt mai usor de realizat. Lupta pentru resurse dusa de stramosii speciei umane era infinit mai usoara daca exista credinta ca reusita era mijlocita de o entitate supranaturala, acesta constituind punctul de plecare al credintelor religioase actuale.