Notiuni generale privind echilibrul ecologic al ecosistemelor forestiere

Notiuni generale privind echilibrul ecologic al ecosistemelor forestiere

Padurile reprezinta cele mai complexe ecosisteme de pe suprafata pamantului, care prin perenitate si rolul lor multifunctional contribuie esential la crearea si conservarea ambientului necesar desfasurarii normale a diverselor activitati umane.

In evolutie, ecosistemele forestiere manifesta tendinta maximizarii functionalitatii si majorarii complexitatii relatiilor intre componentele sale (biotop-biocenoza). Ca urmare a declansarii mecanismelor proprii de autoreglare, la nivelul ecosistemului se instaleaza echilibrul ecologic specific, care conduce la optimizarea structurii biocenozei in raport cu particularitatile climato-edafice locale ale biotopului.

Intr-o acceptiune mai larga, echilibrul ecologic este definit ca stare dinamica a unui sistem ecologic de a ramane, structural si functional, practic nemodificat atat in timpul cat si dupa traversarea unor perioade critice (de stres), provocate de abaterile semnificative de la normalitate ale regimurilor factorilor de mediu (excese sau carente). Echilibrul ecologic reprezinta un indicator concret pentru aprecierea starii curente a ecosistemelor forestiere in intreaga lor perioada de existenta, precum si a capacitatii acestora de autoaparare (autoprotectie) la actiunea factorilor de stres ce se poate solda uneori cu dereglarea structurii optime realizata anterior la nivelul biocenozei [Geambasu, 1995]. Considerand acest ultim aspect (capacitate de autoprotectie) ecosistemele forestiere se pot caracteriza prin:

stabilitate ecologica - capacitatea unui sistem ecologic de a-si mentine starea de normalitate, respectiv de a reveni rapid la starea initiala, dupa inregistrarea unor dereglari temporare;

instabilitate ecologica - incapacitatea unui sistem ecologic de a-si mentine starea de normalitate si de a reveni la starea initiala dupa aparitia unor dereglari temporare, dereglari care se permanentizeaza si de regula se agraveaza;

labilitate ecologica - starea incerta a sistemului ecologic ce oscileaza intre stabilitate si instabilitate, reflectand predispozitia acestuia pentru instabilitate.

Padurile din tara noastra sunt alcatuite in cea mai mare parte din ecosisteme forestiere stabile ecologic. Starea de normalitate a padurilor rezida din faptul ca, la schimbul de generatii, in procesul de regenerare a padurii au fost promovate cu consecventa speciile lemnoase locale edificatoare de ecosisteme forestiere naturale.

Fondul forestier al tarii noastre include insa si paduri cu echilibru ecologic deteriorat. In masura in care deteriorarea ecologica a arboretelor nu a atins pragul critic de suportabilitate, ecosistemele forestiere respective revin la normalitate dupa un timp, pe seama propriilor mecanisme de autoreglare, asigurand astfel stabilitatea ecosistemului. Atunci cand dereglarea echilibrului este mult prea pronuntata, ecosistemul deteriorat devine incapabil sa-si refaca prin autoreglare structura normala initiala intr-un timp rezonabil, mai cu seama daca acesta este localizat in conditii climato-edafice putin favorabile speciilor lemnoase forestiere constituente. Caracteristica principala a unor asemenea ecosisteme forestiere consta in diminuarea semnificativa a potentialului lor acumulativ de biomasa, dublata si de reducerea, pana chiar la anulare, a rolului lor protectiv, de creare si conservare a unui ambient normal, propriu desfasurarii diverselor activitati umane. Ecosistemele forestiere puternic dezechilibrate ecologic sunt alcatuite din arborete cu structuri degradate (consistenta, compozitie etc.), cunoscute in practica sub denumirea de arborete subproductive, ceea ce inseamna ca productia lor actuala este mult sub productia potentiala determinata de oferta stationala. Asemenea arborete degradate, subproductive, se supun lucrarilor de reconstructie ecologica [Ianculescu si Donita, 1995].

Reconstructia ecosistemelor degradate cuprinde complexul de masuri si lucrari silvotehnice adoptate si aplicate unor asemenea ecosisteme, care, de regula, se soldeaza cu inlocuirea lor de catre noi ecosisteme, caracterizate prin biocenoze optim structurate in raport cu particularitatile biotopului. In evolutie, asemenea ecosisteme ating rapid starea de echilibru ecologic, pe care si-o conserva prin mecanismele de autoprotectie si autoreglare, indeplinind in consecinta, la parametrii superiori, multiplele functii, de ordin productiv si protectiv atribuite.

In lucrarile de reconstructie, de regula se pune accentul pe refacerea fitocenozei, fara insa a se neglija     reconstituirea biodiversitatii naturale proprii fiecarui ecosistem. Dupa constituirea acesteia, celelalte componente ale biocenozei (consumatori, descompunatori) isi reocupa treptat nisele ecologice libere, prin imigrare. In practica sunt insa situatii in care, datorita izolarii geografice frecvente a terenurilor destinate culturilor forestiere, este necesara reintroducerea de catre om a unor populatii de consumatori in scopul realizarii sau reconstituirii biodiversitatii naturale normale.