POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE - Linii directoare ale politicii ecologice a UE

POLITICA DE MEDIU A UNIUNII EUROPENE

Tratatul de la Roma nu a facut referiri specifice la o politica comuna in domeniul ecologic, astfel incat o astfel de politica s-a dezvoltat mai tarziu si nu a prins contur armonizat pana la inceputul anilor '70. Pana la acel moment erau in vigoare aproape 200 de Directive ale Comisiei, 40 de Regulamente, 150 de Decizii si 94 de Recomandari si opinii adoptate de tarile membre.

1. Linii directoare ale politicii ecologice a UE

Interferentele ecologice ale interdependentelor globale afecteaza in maniera diferentiata toate tarile lumii. Urmarirea fundamentelor durabile ale dezvoltarii economice este o provocare pentru toate tarile dezvoltate si in curs de dezvoltare, la nivel individual sau regional. Caracterul global si transfrontaliera al multor dileme ecologiste fac dictonul "scopul scuza mijloacele" inaplicabil. La mijlocul anilor '80 patru mari probleme ecologice au fost recunoscute ca avand rolul de a provoca atingeri periculoase echilibrelor ambientale: subtierea stratului de ozon al planetei, modificarile incontrolabile ale climei, despadurirea si atenuarea biodiversitatii. In toate cele patru mari sfidari sunt implicate si tarile membre ale Uniunii Europene si toate isi pun amprenta pe nevoia de politica comunitara in acest domeniu.

1.1. Ratiuni legislative ale politicii ecologice a UE

In anii '60 si inceputul anilor '70 erau in vigoare doar cateva repere legislative cu privire la dimensiunea ecologica a procesului de integrare europeana, referitoare, indeosebi la controlul gradului de poluare a atmosferei; o politica in adevaratul sens al termenului a fost lansata in 1972. Ea a fost conceputa ca o modalitate de a lansa un real program managerial pentru ingrijirea si protejarea climatului ambiental la nivelul intregii grupari. La inceput, aceasta strategie armonizata s-a alimentat din prevederile Art. 2 al Tratatului de la Roma coroborate cu Art. 100 si 235. Acestea se refereau la dreptul organelor comunitare de a elabora noi reglementari si de a     armoniza reglementarile din tarile membre daca ele afecteaza direct functionarea pietei integrate. Pentru a edicta reglementari comune, aceste prevederi de Tratat au fost interpretate in extenso, facand sa pluteasca incertitudinea asupra actiunilor in domeniul ecologic pana in 1987 cand prin adoptarea Actului Unic Vest European s-au adus modificari de Tratat menite sa deschida larg orizontul politicii ecologice comune. AUE cuprindea un intreg capitol cu privire la problematica mediului inconjurator, conferind politicii comunitare in domeniu bazele principiale, legislative si institutionale si inlaturand temeiurile in baza carora statele membre ignorau directivele comunitare din considerente procedurale.

FSe conturau pentru prima data articulat, intr-un document cu vocatie comunitara urmatoarele obiective:

q       conservarea, protejarea si imbunatatirea calitatii vietii;

q       sa contribuie la sanatatea colectivitatilor umane;

q       sa se asigure o utilizare rationala a resurselor naturale

Toate actiunile indreptate spre punerea in aplicare a acestor obiective se bazau pe trei principii:

q       prevenirea este mai buna decat tratarea;

q       orice prejudiciaza mediul inconjurator trebuie combatut la nivelul sursei;

q       cel care polueaza va trebui sa plateasca pentru repararea oricarui prejudiciu si curatirea mediului.

FActul Unic European statua obligativitatea ca, considerente legate de protectia mediului sa faca parte integranta si din celelalte politici comunitare sectoriale. Aceasta politica sectoriala este strans intercorelata cu P.A.C., cu Politica Comuna in domeniul Transporturilor, Politica Energetica, Politica Regionala, Politica in domeniul Turismului si cu initiativele in domeniul cercetarii si dezvoltarii. Au fost permanent necesare consultari intre decidenti, atat la nivel comunitar cat si national pentru a se crea premisele transpunerii in practica a dezideratelor. Ele au condus la o serie de initiative in cadrul Directoratelor Generale subordonate Comisiei, in baza informatiilor permanente primite de la Agentia Europeana pentru Mediu. Obiectivele lansate prin AUE, exprimarea implicita a subsidiaritatii cu privire la problematica mediului au fost bazele regulamentare ale conturarii unui nivel tot mai inalt de protectie a mediului la scara europeana. Ca si in celelalte sectoare se presupunea un grad ridicat de centralizare a deciziilor si actiunilor, Comisia Europeana si celelalte organisme decizionale conturand cadrul de desfasurare a strategiilor sectoriale, stabilind criteriile si continutul actiunilor. Cazurile mai delicate au fost supuse Curtii Europene de Justitie care a interpretat aplicarea principiului subsidiaritatii chiar inainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht.

FTratatul asupra Uniunii Europene (TUE) a intarit coerenta si operabilitatea politicii ecologice fiind, dupa parerea unor analisti, mult mai retoric decat se astepta. TUE a introdus termenul de "politica"    in descrierea actiunilor comunitare cu privire la mediu si inlocuindu-se conceptul de "actiuni" in domeniul ecologic. Terminologia folosita in TUE releva o oarecare indepartare de ambitioasele sperante lansate in domeniul ecologic de AUE.

Aceasta politica sectoriala este spatiul decizional comunitar in care se inregistreaza cea mai mare amploare a folosirii majoritatii calificate in adoptarea legislatiei, aplicata in toate cazurile cu exceptia:

q       prevederilor care pot fi prioritar de natura fiscala. Spre exemplu taxa cu privire la energie va comporta un vot in unanimitate;

q       masurile cu privire la amploarea localitatilor rurale si urbane si la folosirea terenurilor, cu exceptia managementului deseurilor, masurile de natura generala si ale gospodaririi resurselor de apa;

q       masurile care pot afecta semnificativ optiunea unei tari membre pentru o anumita sursa de energie sau structura ofertei sale energetice globale.

Pentru ecologistii europeni. aceste derogari de la generalizarea votului cu majoritate calificata au fost motive de nemultumire intrucat tocmai domeniile exceptate sunt extrem de poluante. Dezvoltarea unei politici ecologice functionale a fost intarziata prin declaratia Consiliului European de la Edinburgh din decembrie 1992 in care se statua:

"Tratatul asupra Uniunii Europene nu poate impiedica o tara membra sa mentina sau sa introduca masuri mai radicale compatibile cu Tratatul de la Roma in vederea atingerii unor obiective vizand protectia mediului"[1].

Aplicarea unor standarde ecologice foarte inalte este posibila atata vreme cat nu ridica obstacole in calea comertului intra-comunitar, amenintand activitatea companiilor din celelalte state. Au existat permanent presiuni la nivelul statelor membre pentru a crea premisele aplicarii echitabile a normelor ecologice la nivelul intregii grupari. Aceasta maniera de abordare submineaza o politica ecologica eficienta intrucat conduce la o scadere si nu la o crestere a nivelului de exigenta in protectia mediului. Implicatiile[2] lansarii unei politici armonioase si functionale in domeniu sunt diverse si pe termen lung si se bazeaza pe efectele benefice ale acesteia in egala masura, in domeniul economic, social si chiar politic.

1.2. Ratiunile economice

FOrice proces de crestere economica genereaza efecte dificil de estimat mediului ambiant. Au fost elaborate foarte numeroase studii care au incercat sa cuantifice costurile poluarii. La inceputul anilor '80 efectele negative provocate doar cladirilor de ploile acide la nivelul Comunitatii Europene erau estimate pe o scala intre 540 milioane si 2,7 miliarde ECU pe an, la finele anilor '80, pierderile acelorasi ploi acide pentru suprafetele impadurite se cifrau la 300 milioane ECU pe an, in timp ce pierderile de productie agricola din aceeasi cauza erau evaluate    la 1 miliard ECU. Mai recent OCDE estima ca poluarea mediului costa doar fosta RFG 200 miliarde DM pe an. O serie de estimari ale OCDE aratau ca rata globala de crestere economica in tarile industrializate ar fi cu 3 pana la 5 procente mai mica daca efectele negative asupra mediului generate de cresterea PNB ar fi incluse in calcul. Pentru a explora consecintele economice ale politicii ecologice si a corela aceasta cu generoasele obiective ale Pietei Unice si ale Uniunii Economice si Monetare trebuie sa reflectam la urmatoarele aspecte:

tCastigurile generatoare de crestere economica izvorate din eliminarea barierelor comerciale sunt purtatoare de efecte ecologice adverse. Gruparea este inca la nivelul la care impactul ecologic al cresterii economice este minimizat. Scopurile progresului cu privire la realizarea Pietei Unice tintesc accelerarea dezvoltarii economice a Comunitatii, facand insa mai acute problemele existente si introducand unele noi. Scopul politicii ambientale comunitare este cresterea sigurantei ca poluarea suplimentara va putea fi tinuta sub control. Intrucat acesta este unul din rezultatele adancirii integrarii europene, nivelul cel mai adecvat de actiune este cel comunitar;

tAbilitatea Uniunii Europene de a actiona in domeniul armonizarii conceptelor si normativelor intr-un domeniu in care diferentierile pot cauza disfunctionalitati sau bariere comerciale, standardele reduse intr-o tara membra sunt un mijloc de mentinere intr-o maniera neloiala a unor avantaje competitive in raport cu celelalte tari. Daca aceste niveluri mai scazute de exigenta tehnica se cultiva ignorand costurile ecologice, pretul produselor va fi mai redus, conferindu-i companiei un spor de competitivitate pe piata europeana comunitara. Daca, dimpotriva unele tari membre aplica standarde foarte exigente acestea in anumite circumstante devin obstacole tehnice in cale comertului cu bunuri. Spre exemplu in domeniul productiei chimice s-a stabilit procedura de clasificare si etichetare a produselor periculoase. Companiile producatoare de produse chimice cu grad ridicat de risc sunt obligate sa ofere informatii cu privire la cantitate, masuri de siguranta in manipulare si utilizare si procedurile de testare utilizate.

tNevoia unor masuri la nivel comunitar care sa asigure aplicarea efectiva a legislatiei in domeniu. Daca acestea nu sunt adoptate, in pofida existentei reglementarilor legislative va exista permanent posibilitatea distorsionarii schimburilor comerciale.

tPotentialul de creare de locuri de munca al asa-zisei eco-industrii (productia de echipament de control a poluarii) concomitent cu dezvoltarea noilor tehnologii de tip " curata si prelucreaza" care vor gasi avantaje competitive pentru industria europeana la scara relatiilor comerciale globale.

1.3. Ratiuni socio-politice

Activitatile industriale ale prezentului si viitorului sunt puternic interdependente, ca atare, problemele mediului nu pot ramane preocuparea fiecarei tari in parte. La scara U.E. este politic inacceptabil ca cetatenii unui stat membru sa fie subiect al unor alte standarde ecologice decat ai celorlalte state si al poluarii produse in alte spatii integrate.

FCel de-al 5-lea Program de Actiune in domeniul Mediului si Raportul cu privire la starea Mediului care il insoteste fac o cuprinzatoare analiza statistica a problemelor care afecteaza intreaga Uniune Europeana. O serie de tendinte au fost identificate ca avand semnificative consecinte negative si efecte transfrontaliere:

q       utilizarea energiei - o crestere pana in anul 2010 cu 25% a ritmului cererii de energie, va duce la o crestere tot cu 25% a emisiunii nocive de oxid si dioxid de carbon;

q       transporturile - se preconizeaza o crestere cu 25% a numarului de automobile in raport cu 1990 , din care cu 17% pana in anul 2000;

q       agricultura - doar intre 1987-1992 cantitatea de fertilizatori, pesticide si insecticide a crescut cu 63%;

q       deseuri - intre 1987-1992 deseurile urbane au crescut cu 13%;

q       apa - intre 1970-1985 consumul de apa a crescut cu 35%;

q       -turismul - in raport cu anul 1990 in 2000 doar turismul din zona mediteraneana va spori cu 60%.

Actiunile la nivel comunitar, intersectand granitele nationale sunt benefice in tentativa de a elabora politici care sa raspunda tuturor acestor provocari. Uniunea Europeana incorporeaza state riverane Marii Nordului si Marii Mediterane; Rinul traverseaza sau constituie linie de demarcatie intre alte 5. Din 1995 Uniunea Europeana include zone situate la nord de Cercul Polar. Natura cooperarii europene ii confera acesteia unica oportunitate de a actiona intr-un context larg, regional si de a stabili o politica care sa protejeze efective mediul ambiant.

FDupa cum am mai spus in capitolul privind sistemul decizional comunitar, statele membre ale U.E. sunt legate prin obligatii asumate prin Tratate, iar legislatia comunitara este prevalenta legislatiilor nationale, statele membre intelegand rolul Curtii Europene de Justitie in aplicarea legislatiei. Aceasta stare de fapt vine oarecum in contradictie cu prevederile unor conventii internationale in domeniul mediului, la care U.E. este semnatara dar ii lipsesc instrumentele de aplicare a lor. De aceea capacitatea de a adopta actiuni conjugate este foarte importanta, lucru adevarat nu numai pentru tarile membre ale U.E. ci si pentru celelalte tari inca nemembre care se pregatesc sa aplice reglementari nationale in domeniu pentru a se alinia la " acquis communautaire". Pe fondul redefinirilor de strategii de dezvoltare economica al tipului de relatii economice practicate si al dorintei de aderare, tarile din Europa Centrala si de Est trebuie introduse in ecuatia ecologica comunitara. Calitatea aerului la Praga este inferioara celei de la Bruxelles sau Frankfurt dar superioara celei de la Atena sau chiar Lisabona. Totusi, problemele ecologice sunt mult mai acute in tarile central si est europene decat in actualele tari membre ale U.E. Cauzele degradarii mediului in tarile estice sunt multiple, si nu toate sunt afectate in egala masura. Intre timp, realitatile din aceste tari s-au mai modificat, adoptandu-se masuri ecologice riguroase, iar strategiile de pregatire a aderarii lansate deja vor da roade si in acest sensibil segment al integrarii.

2. Dinamica conturarii politicii UE in domeniul mediului ambiant

FIntrucat Tratatul de la Roma nu a statuat baze clare ale aplicarii unei politici comune in domeniul mediului ambiant, un set de actiuni mai uniforme a fost lansat in octombrie 1972 cu ocazia Conferintei Sefilor de Stat si de Guverne de la Paris, intelegandu-se formal necesitatea unei politici cadru la nivel comunitar in acest domeniu. La Conferinta de la Bonn la nivel ministerial din noiembrie acelasi an s-au elaborat obiectivele initiale si principiile de actiune. Acestea au fost cuprinse in primul din numeroasele Programe de actiune din domeniul mediului.

tPrimul Program de Actiune Ecologica (1973-1977) s-a concentrat in principal pe actiuni corective axate in egala masura pe problemele imediate dar si pe cele acumulate in timp cu care se confrunta Comunitatea. Directivele cu privire la reglementarea "poluarii cauzate de deversarea anumitor substante periculoase in mediul acvatic" au ocupat locul central. Tot in acest sens s-a introdus un pachet de masuri de control al poluarii apelor. A retinut atentia lansarea principiului conform caruia cei responsabili pentru poluare trebuie sa suporte costurile de curatire si sa compenseze pentru daunele provocate.

tAl Doilea Program de Actiune (1977-1982). S-a acordat o atentie prioritara actiunilor preventive menite sa confere o noua orientare politicii in acest domeniu accentuand orientarea pro-activa prioritar in raport cu cea reactiva. Totusi, multe masuri adoptate pentru punerea in aplicare a acestui program au fost de fapt, variante revizuite ale celor din cadrul primei etape, nereprezentand desprinderi notabile de esenta acestora. Din pacate, majoritatea directiilor strategice din cadrul acestor programe au continut o serie de exceptari socio-economice care au plasat efectiv obiectivele din domeniul mediului intr-o pozitie colaterala. Spre exemplu, industriile turistice din Franta si Italia au fost protejate cu nivele scazute de exigenta a standardelor privind poluarea tarmului marii pentru a permite mentinerea castigurilor acestor sectoare.

tAl Treilea Program de Actiune (1982-1987) . Amplificarea permanenta a problemelor ecologice si inscrierea lor constanta pe agendele politice a condus la un grad sporit de prioritate acordat acestei etape in Cancelariile Europene. Cadrul comparativ mai larg in raport cu programul anterior a cuprins multe noi domenii complementare temei traditionale privind controlul poluarii. Acesta a inclus stimularea dezvoltarii industriilor "nepoluante', ecotehnologiilor si eforturilor de promovare a reciclarii, reutilizarii si recuperarii resurselor mediului ambiant. Directiva din 1985 asupra Evaluarii Impactului Ecologic a prevazut aprobarea lansarii unor proiect de anvergura in domeniul industrial si infrastructura numai dupa ce s-a dovedit in prealabil compatibilitatea lor cu normele ecologice.

t Al Patrulea Program de Actiune (1987-1992). Acest program a fost adoptat concomitent si pentru aceeasi perioada cu A.U.E. care lansa procesul de creare a Pietei Unice Interne. Protectia mediului ambiant devenise o componenta esentiala a tuturor politicilor economice si sociale, in noul context al adancirii procesului de integrare europeana. S-au conceput ample si stringente actiuni cu privire la utilizarea ingrasamintelor si biostimulatorilor, gospodarirea deseurilor, biodiversitatea in conformitate cu dezideratele Pietei Unice. Au fost criticate intarzierile manifestate de tarile membre in anii anteriori, privitor la punerea in aplicare a Directivelor Comunitare in domeniul mediului.

tAl Cincilea Program de Actiune (1992-2000). Dorindu-se o abordare mai coerenta, acest program este evident mai cuprinzator ca amploare si ambitios ca obiective decat oricare din celelalte. Una din trasaturile sale specifice a fost preocuparea de a adopta o abordare " de jos in sus" si definita prin substanta legislativa prevalent prescriptiva. Ca atare se va pune accentul pe dezvoltarea unui cadru consultativ cu lumea afacerilor si aplicarea mai larga a principiului subsidiaritatii. Totusi, cea mai importanta trasatura a sa decurge din tema centrala a dezvoltarii durabile, in conformitate cu exigentele Conferintei de ala Rio si a altor Programe de actiune in domeniul mediului. Unele dintre prevederile din Programele anterioare au fost reluate si in acest program, in principal, principiile si obiectivele stabilite pentru a circumscrie viitoarele politici ecologice mai degraba decat sa elaboreze un pachet de reglementari ce trebuiau implementate. Au existat si o serie de initiative importante cum ar fi Schema Europeana de Management si Audit, o Schema Europeana de Etichetare Ecologica si un impuls puternic dat crearii Agentiei Europene pentru Mediu. O alta initiativa noua in domeniu a fost instrumentul financiar numit LIFE, introdus in ajunul acestui program, pentru perioada 1992-1995 cu un buget initial de 400 milioane ECU care urma sa se dubleze in urmatorii patru ani. Scopul sau principal era sa finanteze proiecte pilot, transferul de tehnologie, difuzarea celor mai valoroase practici si prevederi tarilor terte (indeosebi in curs de dezvoltare). Acest al cincilea program capata si o dimensiune sectoriala, cu speciala orientare spre industrie, energie, transport, agricultura si turism. Acesta a determinat examinarea dimensiunii financiare a programului, a impactului asupra mediului si a rezultatelor potentiale a actiunilor adoptate ca raspuns la masurile intreprinse. Numeroasele probleme ecologice identificate ca solicitand o atentie particulara au fost modificarile in climatul global, calitatea aerului, protectia naturii si a biodiversitatii, gospodarirea resurselor de apa, climatul urban, zonele de coasta si utilizarea deseurilor. Continuitatea acestor probleme a dat o nota de continuitate si Programului de Actiune. O sectiune speciala se refera la cele cu privire la managementul riscurilor si accidentelor ecologice, inclusiv cele industriale, de protectie impotriva radiatiilor si siguranta nucleara, probleme de protectie civila si siguranta ecologica. O alta sectiune a fost dedicata diversificarii gamei de instrumente referitoare la imbunatatirea strangerii si transmiterii informatiilor cu privire la mediu si a activitatilor de cercetare-dezvoltare in domeniu, la dimensiunile spatiale ale protectiei ecologice si, probabil si mai importanta, la adoptarea unei dimensiuni mai pronuntat economice politicii in domeniul mediului ambiant, ceea ce implica crearea si aplicarea unui instrumentar economic adecvat. (vezi anexa 1) .

FCu privire la rolul international major pe care trebuie sa fie pregatita Uniunea Europeana sa-l joace, se prevede nevoia continuarii actiunilor in cele patru domenii fundamentale. Acest al cincilea program de actiune subscrie la o tot mai integrala abordare a politicii ecologice care se aplica la diverse niveluri:

q       interferenta cu alte politici sectoriale; spre exemplu, dimensiunea ecologica a retelei Trans-Europene, recentele si stringentele reforme ale PAC; "curatirea" relatiilor economice externe ale UE; dezvoltarea ecotehnologiilor de la ultimul (al patrulea) Program Cadru in domeniul Cercetarii-Dezvoltarii;

q       definirea caracteristicilor masurilor ce se adopta; Directiva din 1993 privind Controlul si Prevenirea Poluarii Integrate exprima o buna ilustrare a acestui principiu. Conform acestei Directive, toate cele trei medii ecologice sunt tinute sub un mecanism regulator uniformizat. In plus, programul anterior mentionat presupune prevederi stimulative privind incurajarea unei mai eficiente utilizari a materialelor, concomitent cu criteriile care sa stabileasca daca firmele folosesc cea mai adecvata tehnologie in domeniu;

q       conturarea celui mai adecvat mix folosit pentru a rezolva problemele ecologice; una dintre cele mai importante prioritati in cadrul celui de-al cincilea program de Actiune a fost utilizarea mai concreta si mai corecta a instrumentarului economic ( exemplu: eco-taxe, autorizatii de functionare) pentru a revigora cadrul principial existent care este inca dominat de reglementari prevalente de " comanda si control".

Tratatul de la Maastricht a reprezentat un stimulent pentru noul curs al politicii ecologice exercitandu-si influenta atat in alte domenii ale constructiei europene integrate, contingente cu problemele de mediu cat si prin conturarea competentelor clare in domeniu. Astfel, acest lucru se sintetizeaza in felul urmator:

"Adoptarea acestui principiu al integrarii incepe sa deplaseze Uniunea Europeana dinspre acceptiunea trecuta, conform careia protectia mediului era privita ca un element complementar necesar al cresterii economice catre o stare de fapt in care protectia efectiva a mediului se recunoaste a fi o componenta esentiala a dezvoltarii economice"[3].

Prin urmare, problemele integrarii si aspectele specific ecologice ale acestora sunt strans legate de aspectul mai cuprinzator al dezvoltarii durabile.

O mai larga aplicare a instrumentelor economice care sa sprijine aceste deziderate reprezinta, ceea ce se recunoaste de catre tot mai multi, calea prin care lumea afacerilor este motivata proactiv sa adopte propriul raspuns    la provocarile ecologice. Natura orientata spre regulile pietei a acestei strategii ii confera flexibilitatea ceruta pentru a depasi diferitele obstacole de natura multidisciplinara, care trecute, maximizeaza avantajele sinergice ce se pot obtine. Spre exemplu introducerea taxei cu privire la emisiunea de dioxid de carbon va determina o emulatie la mai multe niveluri si in diferite sectoare (transport, energie, politici de consum, concurenta, dezvoltare regionala). Punerea in aplicare a strategiei de dezvoltare durabila va comporta un cadru legislativ si institutional adecvat care sa actioneze articulat pentru a combina regulile ecologice existente concomitent cu un cadru mai coerent si simplificat cerut de lumea afacerilor.

FUn potential obstacol in calea aplicarii intr-o maniera integrala si riguroasa a Politicii Ecologice Comunitare poate fi chiar principiul subsidiaritatii-Art. 3b al Tratatului de la Maastricht statuand ca organele comunitare nu au abilitatea de a    se implica nelimitat la nivelul statelor membre. Desi este esential ca statele trebuie sa-si pastreze propriile strategii in domeniul protectiei mediului, faptul ca multe probleme ecologice si indeosebi poluarea nu respecta granitele regionale sau nationale, implica o anumita forma de coordonare plurilaterala. Dupa cum subliniau unii analisti o aplicare extensiva a principiului subsidiaritatii poate duce la subminarea atat a competitivitatii industriale cat si a dezvoltarii durabile avand o influenta secventiala, doar asupra mediului de afaceri si generand efecte de incertitudine suplimentara.

La finele anului 1994 Comisia a publicat o analiza interimara a celui de-al cincilea program de Actiune in domeniul Mediului, recunoscand ca politica comunitara in acest domeniu a atins un punct critic, multe initiative fiind lansate deja in actiune. In concluzia acelui Raport, se rezumau urmatoarele aspecte:

q       Integrarea : S-au facut putine progrese in transformarea obiectivelor ecologice in componente importante ale altor politici sectoriale, desi unele castiguri s-au obtinut in raport cu Fondurile Structurale, ajutorul public, agricultura si cercetarea si dezvoltarea tehnologica;

q       Largirea gamei instrumentelor de actiune: si de aceasta data, progresele in acest domeniu au fost lente in tentativele de a elabora o noua metodologie statistica si noi indicatori de masurare a dezvoltarii durabile care ar fi stimulat internalizarea costurilor ecologice. Totusi, un proces legislativ continuu a fost lansat cu succes.

q       Obtinerea parteneriatului din partea firmelor si partajarea responsabilitatilor ecologice: doar 7 din statele membre s-au considerat pregatite sa elaboreze strategii de dezvoltare durabila in concordanta cu Agenda 21 a Conferintei de la Rio si cu acest al cincilea Program de Actiune. S-a creat totusi, un cadru de desfasurare a unor continue consultari la nivel national pentru detalierea problematicii ecologice comunitare.

q       Modificarea atitudinii participantilor la productie si consum: nu s-a facut inca prea mult pentru a da consistenta acestei probleme. Restructurarea fiscala a servit si la deplasarea presiunilor fiscale dinspre factorii de productie spre practicile daunatoare    ecologic, problema reluata de Carta Alba in domeniul mediului;

q       Aplicarea legislatiei si a reglementarilor: cateva progrese s-au inregistrat dar este pe larg acceptata ideea ca o mai mare limpezire a legislatiei si o simplificare procedurala se recomanda.

q       Dimensiunea internationala a Programului: revizuirea a apreciat ca propunerile si dezbaterile internationale in domeniu trebuie luate in considerare mai mult in solutionarea acestor probleme eminamente globale.

3. Noi componente ale Politicii Ecologice ale UE

3.1 Raportul dezvoltare industriala-ecologie

Desprinderea unei corelatii directe intre industrie si mediul inconjurator este esentiala pentru ca aproape intreaga manifestare a activitatilor industriale, la diferitele sale niveluri este o cauza principala a degradarii ecologice si a colapsului ambiental. Analiza poate surprinde doua valente ale corelatiei: competitivitatea si protectia mediului si potentialele eco-industrii.

tCompetitivitatea industriala si protectia mediului

Odata ce principiul dezvoltarii durabile a fost adoptat, lumea afacerilor va trebui sa tina seama de nevoia de a reconcilia obiectivul cresterii competitivitatii cu cel al protejarii mediului. Parerea unor analisti este ca aceasta tema este una extrem de ardenta, indeosebi pentru tarile din Nordul Europei care poseda cele mai numeroase structuri in domeniul protectiei mediului. Chiar organismele comunitare au elaborat mii de directive in domeniu in decursul anilor. Criticile la adresa acestei impresionante diversitati a reglementarilor vin din partea companiilor care evidentiaza o stransa corelatie intre nivelul de rigurozitate al reglementarilor si costurile de adaptare care afecteaza firmele. In 1993, spre exemplu, CONCAWE, lobby-ul ecologist european din domeniul industriei petroliere aprecia ca ajustarea la limitele admise la nivel european in ce priveste emisiunile de sulf din combustibili vor costa industria 3,3 miliarde dolari pe termen scurt si peste 5 miliarde pe termen lung . Mai mult, in multe sectoare industriale europene, tehnologiile deja prevazute cu mecanisme de protectie sunt la un stadiu de complexitate care diminueaza profiturile marginale si determina retineri din partea companiilor de a le finanta. Ar fi iluzoriu sa ne asteptam ca societatea in ansamblu sa accepte un nivel mai scazut al standardelor de trai numai pentru a imbunatati mediul ambiant. La fel este de improbabil ca lumea afacerilor sa fie dispusa sa-si sacrifice profiturile si competitivitatea pentru a obtine acelasi efect" .

FPentru a surprinde implicatiile restrictive si costurile pe care le presupune o politica solida in domeniul protectiei mediului asupra competitivitatii la nivel european, Comisia a analizat sfera de compatibilitati intre cele doua obiective in mai multe documente anterioare lansarii ultimului Program de Actiune. S-au analizat doua probleme fundamentale. Prima: cum isi poate satisface industria responsabilitatile cu privire la protectia mediului?. A doua, care ar fi potentialul politicii ecologice de a stimula competitivitatea in industrie?. In incercarea de a stabili fundamentele unei corelatii pozitive reciproce, Comisia aprecia ca: "In ansamblu, exploatarea unei sinergii pozitive intre competitivitatea industriala si protectia mediului ambiant este vazuta tot mai mult constand in introducerea unor procese industriale nepoluante, preferabil fata de incercarea de a identifica si remedia ceea ce s-a deteriorat. Aceasta atitudine raspunde mult mai bine cerintelor competitivitatii industriale prin oferirea unui fundament pentru factorii de baza ai competitivitatii in locul unor avantaje temporare" [7]. Cu alte cuvinte, inlaturarea ad-hoc a externalitatilor negative determinate de amanarea aplicarii unor practici nepoluante creeaza avantaje statice, opuse celor dinamice oferite de introducerea noilor eco-tehnologii de productie si realizare a produselor. Ultimele pot imbraca forma unor noi tipuri de profituri derivate din crearea si exploatarea cu succes a unor noi oportunitati comerciale si, de asemenea de dezvoltarea si raspandirea unor noi tehnologii curate si de reciclare de o mai mare dispersie sectoriala. Introducerea acestui gen de practici industriale este strans asociata perceperii asa-zisei "noi paradigme a prelucrarii". Aceasta presupune tehnologii productive nepoluante in ansamblu, putin intensive material si foarte intensive stiintific, sisteme de mentinere a calitatii la nivel ridicat, care sa preintampine erorile ecologice si alte astfel de inovatii care sa coincida cu o inclinatie ecologica mai pronuntata.

Avantajele superioare pot reveni dintr-o atitudine mai favorabila in ce priveste cumpararea din partea consumatorilor reticenti din motive ecologice. Piata produselor " verzi" are un potential enorm si prezinta propriile sfidari concurentiale pentru firmele din toate sectoarele productive. Pentru ca acest potential sa fie valorificat, consumatorii acestui gen de produse care au forme variate de manifestare a cererii trebuie permanent informati, spre exemplu prin etichetari ecologizate si trebuie stimulati prin diverse tehnici promotionale moderne. Totusi, aceste produse si tehnologiile de realizare a lor raman in continuare comparativ scumpe, in timp ce capacitatea de cumparare a consumatorilor cu venituri reduse este supusa unor constrangeri ciclice.

Desi o evaluare a impactului ambiental al P.U.I. s-a concentrat pe rezultatele sale negative si pe efectele de a genera reziduuri ca urmare a impulsionarii cresterii economice exista si o serie de rezultate pozitive. Presiunile competitive generate precum si o serie de efecte microeconomice in planul eficientei vor determina performante in utilizarea fortei de munca si a capitalurilor iar ritmul investitiilor in eco-industrii se asteapta sa creasca. P.U.I. poate, de asemenea sa joace un rol central in diseminarea noilor tehnologii ecologice la scara europeana. Tratatul de la Maastricht a exprimat necesitatea unei puternice coerente intre politica in domeniul mediului si programul de creare a uniunii economice si monetare. Prin urmare, Comisia a acceptat atat nevoia de a mentine "integritatea Pietei Interne concomitent cu promovarea protejarii mediului la un nivel ridicat".

Exista insa rezerve cu privire la posibilitatea firmelor mai mici de a se adapta la provocarile ecologice in conexiune cu competitivitatea industriala. Spre exemplu, procurarea unui echipament de monitorizare ecologica costa la fel, indiferent daca se produc 10 sau 1000 de produse. Firmele mici, de asemenea nu dispun de resurse materiale si manageriale pentru a fi la curent cu modificarile legislative si a se informa privitor la oportunitatile de afaceri aparute ca urmare a structurii noi de stimulare a orientarii spre sanatatea mediului. In calitatea lor de ofertanti sau subcontractanti in alte sectoare, ele se pot confrunta cu presiuni provenite din cererea pentru standarde ecologice foarte inalte din partea marilor companii care au adoptat scheme de eco-audit. Comisia a afirmat ca firmele mici si mijlocii trebuie incurajate intr-o maniera specifica dat fiind rolul lor inovativ recunoscut. Usurinta cu care acestea se adapteaza la cererile consumatorilor face necesara o actiune stimulativa concertata la nivel comunitar. Incercand sa introduca o maniera tot mai pro-activa de abordare a industriei in contact cu provocarile ecologice, preferabila in raport cu cea reactiva prin intermediul legislatiei va trebui realimentat dialogul intre decidentii de politici industriale si actorii economici, intarit si flexibilizat sistemul de difuzare a informatiilor ecologice si economice.

O serie de specialisti[8] au criticat Comisia pentru deficientele dovedite prin practicarea unei abordari prescriptive care a dus la subminarea increderii lumii de afaceri, a descurajat investitiile si a deturnat afluxul de capital in afara Uniunii Europene. Ca raspuns la aceste reprosuri, Comisia a stabilit patru principii organizatorice pe care sa se bazeze viitoarele initiative in domeniul protectiei mediului si anume:

q       predictibilitatea: sa faca posibil ca firmele sa anticipeze actiunile si ca atare sa se adapteze la acestea cultivand o abordare pe termen lung;

q       integrarea: un mix efectiv al instrumentelor si politicilor sectoriale care sa presupuna o combinatie sinergica cu alte domenii ale procesului de integrare pentru a se obtine cele mai bune rezultate posibile intr-un domeniu individual;

q       flexibilitatea: sa se permita cercurilor de afaceri sa implementeze rigurozitatile politicii ecologice intr-o maniera eficienta;

q       raport optim costuri-efecte: cele mai putin costisitoare solutii optime vor trebui preferate permanent cu conditia ca integritatea ecologica sa nu fie afectata.

Desi amplitudinea la care reconcilierea intre competitivitatea industriala si protectia mediului este posibila ramane inca neclara, totusi, la contrapunerea acestora ca in trecut, Comisia Executiva pare sa se fi orientat dinspre pozitia de centru de emisiune de Directive catre un Cartier General de elaborare a cadrului juridic si a structurilor stimulative care sa conduca la o orientare pronuntata catre regulile pietei si in acest domeniu.

tPotentialul eco-industriilor

Eco- industriile pot fi considerate acele sectoare economice productive care produc bunuri sau ofera servicii menite sa permita masurarea, prevenirea, limitarea sau corectarea transformarilor produse in climatul ambiant si care dauneaza acestuia.[9] Deci acestea nu trebuie confundate cu cele care produc ambalaje ecologice, produse "verzi" sau declara ca introduc procese productive mai pronuntat nepoluante.

Potentialul de dezvoltare al eco-industriilor a fost larg recunoscut, atat la nivel comunitar cat si la scara internationala. Incepand cu 1993 aceste sectoare industriale au fost privite ca surse principale de avantaje competitive si o serie de proiecte cu pronuntata patina ambientala in valoare totala de peste 17 miliarde de ECU pana in anul 2000 au fost prevazute sa stimuleze dezvoltare eco-industriilor comunitare. Un raport publicat de un grup de consultanta in domeniul cercetarii ECOTEC in 1995 prognoza o crestere cu 266 000 a numarului locurilor de munca in eco-industrii pana la finele mileniului. Secretariatul OCDE a elaborat propriile estimari cu privire la dezvoltarea acestui nou tip de industrii sugerand ca in 1992 piata globala pentru acestea a atins magnitudinea de 200 miliarde $ (comparabila cu intreaga industrie aerospatiala) din care Comunitatea Europeana detine un sfert, ponderea cea mai mare revenind inca SUA. In viitor insa se prognozeaza un ritm de crestere foarte rapid in medie peste 5,5% pana in 2000. (vezi tabelul 1). Se constata o oarecare ramanere in urma care se va mai perpetua o vreme a companiilor europene in raport cu cele americane in dezvoltarea si asimilare de noi eco-tehnologii. Conform estimarilor OCDE, comertul cu astfel de produse si tehnologii este insa dominat de tarile membre ale U.E. Germania este cel mai mare exportator de astfel de produse detinand peste 40% din totalul comertului mondial. Exportatorii europeni de tehnologii de tratare a apelor reziduale si de purificare a aerului raman in continuare lideri ai pietei detinand 40 si respectiv 35% din exporturile mondiale. Totusi, cota acestor produse, in total importuri la nivel OCDE ramane inferioara nivelului de 5%, partial datorita faptului ca licentele de productie au devenit o componenta importanta a comertului international, indeosebi cu astfel de produse. Se asteapta ca U.E. sa ramana primul exportator din Triada pe termen mediu dar, pe termen lung Japonia si SUA se vor remarca in calitate de exportatori de astfel de produse .

Tabel 1 Prognoze privind tendintele pietei eco-tehnologiilor pe tari

Sursa: CEC 1994 (pag 60)

Impunerea unor reguli exigente confrunta multe firme cu costuri suplimentare si obstacole operationale pe care ar dori sa le evite dar isi elimina o serie de oportunitati de afaceri. O alta influenta, in crestere, deriva din particularitatile de consum pentru produse ecologice si din necesitatea sporita de integrare a riscurilor ambientale in procesul de adoptare a deciziilor. Totusi, considerentele tehnologice devin in continuare elementul decisiv in formarea eco-industriilor. Pentru ca eco-industriile sunt inalt intensiv tehnologice se ridica si problema unei abordari manageriale mai dinamice si elaborate pe termen lung.[11] Strategia pe termen lung coincide cu principiile care fundamenteaza notiunea larga de dezvoltare durabila. Intre cele doua axiome exista o posibila interferenta in sensul ca ambele contin valorile culturii managementului , dar nu este prea clar ce sinergii vor fi generate de actiunea lor concertata.

3.2 Noi dimensiuni ale Politicii Ecologice a UE

t Schema de management si audit ecologic (SMAE)

Initiativa elaborarii unei astfel de retele instrumentale si categoriale se regaseste intr-o Directiva comunitara elaborata in iulie 1993. Ea reprezinta o tentativa a U.E. de a incuraja firmele sa aspire la standarde care stabilesc ca se realizeaza un sistem efectiv de gospodarire a mediului inconjurator. Astfel de scheme de management si audit, fusesera deja elaborate si dezvoltate la nivelul unora dintre tarile membre precum si la nivelul unor corporatii transnationale care inca din anii '70 lansasera unele "exercitii" eco-manageriale.

Cele mai importante aspecte ale SMAE comunitare sunt:

q       Dezvoltarea unei strategii ambientale care implica elaborarea unor criterii de performanta pentru firme cu privire la sistemele de gestionare cu componenta ecologica si statuarea fundamentelor unui eco-audit care sa includa metode care sa ofere date utile si relevante pentru a fi folosite de aceste sisteme si de publicul larg.

q       SMAE este domeniala si nu specifica unei anumite companii, ca atare continutul sau va fi difuzat pe baze locationale mai degraba decat pe baze corporative.

q       SMAE este un ansamblu de actiuni voluntare, firmele sunt libere sa opteze pentru aceasta. Prevederile sale se aplica la nivelul intregii U.E., prin urmare, nu sunt motive pentru ca firmele sa refuze accesul la ele.

Pe termen scurt costurile de adaptare vor fi ridicate, dar avantajele din alinierea la cerintele SMAE se vor dovedi substantiale pe termen lung. Spre exemplu pentru nivelul mai scazut al intensivitatii materiale si energetice, reducerea volumului de reziduuri industriale, reducerea primelor de asigurare pentru riscurile ecologice si fireste prin diminuarea platilor ocazionate de mai buna aliniere la reglementarile ecologice. Un alt mare avantaj il constituie cresterea reputatiei companiei in randul utilizatorilor. SMAE este perfect compatibila cu noua orientare, fundamentata pe principiile pietei, pe care a dobandit-o Politica U.E. in domeniul mediului. Conditiile concurentiale in care se gasesc firmele le vor determina sa-si sporeasca atentia inainte de a adopta decizia de incadrare in preceptele schemei, intrucat consumatorii vor putea exercita presiuni pentru a putea obtine informatii ecologice devenite disponibile pentru ei. Totusi, exista probleme pentru firmele mici si mijlocii care se vor confrunta in continuare cu costuri relativ mai mari de adaptare decat firmele mari care au serioase motivatii in directia armonizarii la cel mai inalt nivel al standardelor. Deci, ofertantii din amonte vor dovedi un interes mai scazut datorita contactului direct mai limitat cu utilizatorii finali, in timp ce ofertantii din aval vor folosi participare la SMAE ca un criteriu de autoselectare.

Intr-un studiu recent[12] cuprinzand Marea Britanie, Franta si Olanda, referitor la constrangerile nationale legislative s-a stabilit ca factorul determinant in ce priveste participarea la SMAE este apropierea legislativa. Presiunile opiniei publice, considerentele de marketing, presiunile concurentiale au inregistrat un scor inca neconcludent.

t Etichetarea ecologica (eco-etichetarea)

O schema de eco-etichetare isi propune sa promoveze productia si consumul unor produse armonizate al cerintele de protectie a mediului, prin scoaterea in evidenta a produselor care corespund criteriilor de eligibilitate prestabilite.

Stimulentul principal al acestei operatiuni pentru firme deriva atat din cresterea cererii pentru produsele eco-marcate care se asteapta de la grupurile de consumatori ecologici si din asistenta dobandita din participare la o strategie de management ecologic, ambiental. Prima astfel de schema dateaza din 1978 cand Germania a introdus ambalajul "ingerul albastru", urmata fiind de alte scheme nationale dupa alti 10 ani. Astfel, la inceputul anilor '90, majoritatea natiunilor dezvoltate si-au lansat propriile scheme nationale.

Ca o componenta a transpunerii in practica atat a prevederilor celui de-al 5-lea program de actiune in Domeniul Ecologic, cat si a Programului pentru PUI, UE si-a lansat propria schema de etichetare. Ca si schemele nationale, cea comunitara prevede un lant de etichetare bazat pe un semn distinctiv care sa se pastreze pe tot procesul logistic al produsului de la faza de concepere si pana la utilizarea finala. Aceasta presupune ca doar adaptari pe parcurs a produselor existente nu sunt suficiente pentru eligibilitatea intregului lant generator de valoare adaugata. Un produs candidat va fi de asemenea apreciat din punct de vedere al potentialului sau impact de-a lungul unei varietati de medii ecologice, cum ar fi mijloacele ecologice, intensivitatea energetica si materiala, etc. Schema UE inca se aplica la un grup foarte restrans de produse, dar se preconizeaza extinderea sa progresiva. In fiecare grupa de produse care indeplinesc criteriile nationale trebuie gasite modalitatile pentru echivalarea comunitara, adoptandu-se la inceput o etapa tranzitorie cu niveluri de exigenta treptat ridicate.

Multe dintre grupele de produse implicate la inceput au fost bunuri de consum dar, treptat, sfera de cuprindere s-a largit si cu bunuri intensive in resurse (masini de spalat) sau cu continut chimic complex (detergenti). Pentru ca schema comunitara s-a limitat in ce priveste produsele la asa-zisele " patru obstacole", ea va trebui redefinita. Aceasta se refera la chestionarea necesitatii ca produsul sa raspunda la o cerere ce va continua si se va amplifica in viitor. Stabilirea coeficientului de concordanta cu cerintele ecologice al unui produs a fost totdeauna o "zona gri" pentru orice schema. Fleming[13] a observat ca anumite "activitati disparate" pot fi prezentate ca pasi in directia sanatatii mediului in timp ce adevaratul impact negativ al unor produse sa fie ignorat. Acest punct de vedere a fost preluat de ecologisti care au relevat o contradictie in termenul de "consumerism verde" si care, la randul lor au sugerat promovarea unui comportament mai profund decat un mandat de eco-etichetare a ceea ce se consuma. In plus s-a argumentat ca riscurile asupra mediului pot deriva din insesi criteriile de eco-etichetare care pot fi usor ignorate sau se poate abuza de ele de catre autoritatile responsabile cu coordonarea schemei .

Progresele inregistrate in cadrul schemei comunitare de eco-etichetare sunt intr-o buna masura modeste. Nerezolvarea neintelegerilor intre ecologisti si cercurile industriale cu privire la criteriile de evaluare au obstructionat implementarea multor procese noi. Au existat rezistente si din partea unor organizatii la nivel national cu privire la maniera in care schema ar trebui gestionata si ezitari in ce priveste inlocuirea etichetelor nationale cu cele comunitare. Alte probleme au decurs din problematica exclusivitatii, intrucat U.E. intentiona sa permita ca numai aproximativ 10% din produsele candidate sa fie inscrise in cadrul schemei.

t Agentia Europeana pentru Mediu

In majoritatea tarilor, activitatile si managementul politicilor ecologice sunt asistate de agentii de specialitate. Probabil cea mai celebra in acest sens este Agentia SUA pentru Protectia Mediului, care desfasurand o activitate de monitorizare a fost dotata cu importante atributii si forta de actiune.

Crearea unei agentii comunitare in domeniul mediului a fost stabilita prin Regulamentul din 1990, dar nu a putut deveni operationala pana in 1994 cand i s-a stabilit Cartierul General la Copenhaga. Rolul Agentiei Europene pentru Mediu este sa ofere organelor comunitare si tarilor membre informatii obiective, revelatoare si comparabile despre climatul european, permitandu-i acesteia sa adopte masurile care se impun pentru echilibrele ecologice, sa monitorizeze rezultatele actiunilor intreprinse si sa se asigure ca publicul larg este prompt si corect informat despre evolutiile in domeniul mediului ambiant. Pentru a dispune de aparatul necesar indeplinirii acestui rol, inca de la inceput Agentia urmarit sa stabileasca o Retea de Informatii si Observatii despre Mediu la scara intregii grupari regionale. Se observa ca functia prevalenta este de informare si diseminare a rezultatelor acest lucru insemnand ca Agentia a fost conceputa pentru a ajuta la realizarea unora din obiectivele specifice celui de-al 5-lea Program European de Actiune in Domeniul Mediului. In unele tari membre s-a reprosat scopul relativ limitat care i s-a conferit in cadrul Politicii Comunitare, propunandu-se apropierea, ca maniera organizatorica si functionala de cea din SUA. Principiul subsidiaritatii face ca rolul unor Directorate sa devina relativ neclar, Agentia constatand ca se indeparteaza de probleme care raman in continuare de competenta autoritatilor nationale. Modificari in ce priveste rolul Agentiei, ca reactie la criticule exprimate au fost facute in 1996 cu ocazia revizuirii unora din elementele sale statutare.

t Instrumente economice ale Politicii Ecologice

Instrumentarul economic adecvat a devenit o parte importanta a oricarui mix de politica sectoriala menit sa arate eficienta si minusurile politicii in domeniul mediului. In contextul acestei componente sensibile si trans-sectoriale a constructiei europene, instrumentele economice au fost definite a fi "instrumentele care au impact asupra costurilor si profiturilor rezultate din actiunile alternative puse la dispozitia agentilor economici cu efect de a influenta comportamentul in directia cea dorita"[15]. Prin urmare, scopul lor principal este de a corecta ratarile pietei in domeniul externalitatilor ecologice. Cele mai cunoscute instrumente economice sunt eco-taxele, autorizatiile de functionare si sistemele de refinantare a depozitelor prealabile:

q       Eco-taxele si amenzile sunt prelevari asupra unor practici daunatoare in domeniul mediului, care implica de cele mai multe ori activitati poluante. Ele pot fi de asemenea aplicate asupra unor produse pentru a ajusta preturile relative, fie pentru a stimula fie pentru a descuraja diferite tipuri de efecte ecologice. Ele pot fi fie in maniera ad-valorem, fie ca sume forfetare.

q       Autorizatiile de functionare in mod normal iau forma cotelor, plafoanelor maxim permise, in alte situatii ele pot servi pentru alte obiective ecologice (cum ar fi cote maxime in domeniul pescuitului). Acestea sunt acordate de autoritatile nationale si comunitare actorilor economici interesati prin mecanismul adjudecarilor sau al licitatiilor.

q       Sistemul de refinantare: are o istorie mai lunga fiind folosit in industria bauturilor containerizate de mai multa vreme. Utilizatorii platesc un depozit pentru ambalare sau oprirea containerelor si sunt recompensati cand le restituie pentru a fi reutilizate, reciclate sau disponibilizate. Acest sistem este folosit acum pentru a incuraja reintroducerea in circuitul productiv a anvelopelor uzate.

FPana in ultimii ani, politica in domeniul mediului a fost dominata de abordarea binomiala-comanda urmata de controlul indeplinirii. Cele mai cunoscute exemple ale acestei abordari sunt: nivelele maxim admise de poluare; limite maxime de deversare, obligativitatea aplicarii anumitor tehnologii ecologice sau interzicerea folosirii unor anumite procese productive sau materiale. Pe de alta parte, instrumentele economice isi propun sa sporeasca implicarea pietei pentru a modifica comportamentul real al agentilor economici catre structurile incurajate de autoritatile in domeniu. Totusi, orice reactie asteptata de la piata care se abate de la abordarea traditionala implica circumspectie. Dificultati in ce priveste cresterea rolului instrumentarului economic pot surveni din aplicarea lor izolata de contextul legislativ global. De ceea dimensiunea lor fiscala si financiara trebuie clar[16] definita. Spre exemplu, introducerea taxei pentru emisiunile de dioxid de carbon poate avea ample implicatii pentru structurile fiscale ale tarilor membre si poate genera rezultate imprevizibile care pot fi contrare chiar generoaselor obiective ecologice cum ar fi revigorarea dezvoltarii industriei nucleare.

FPrin urmare, dorinta general exprimata, atat de autoritatile guvernamentale cat si de cercurile de afaceri de a conferi instrumentarului economic un profil clar si o utilizare mai frecventa se datoreaza avantajelor superioare pe care acestea le au in raport cu normele administrative bazate pe comanda si control si anume:

q       serioase economii la costurile administrative derivate din inlaturarea necesitatii de permanenta monitorizare si a masurilor de sanctionare a celor ce incalca reglementarile;

mai mare flexibilitate acordata agentilor economici adica aplicarea de masuri de protectie a mediului conform carora firmele au latitudinea de a alege maniera in care vor reduce efectele negative asupra mediului. Aceasta abordare este profitabila intrucat producatorii insisi sunt cei mai in masura sa aleaga metodele adecvate de obtinere a dezideratelor ecologice.

q       posibilitatea stimularii continue a dezvoltarii celor mai putin periculoase produse si metode de productie, spre deosebire de regulament care incurajeaza o minima adaptare la standarde sau plafoane maximale.

conservare mai efectiva a resurselor si transmiterea lor generatiilor viitoare, promovata prin mecanismul neingradit al pietei, Aceasta va depinde insa de evaluarea corecta a ceea ce este bun si nou in materie de protectia mediului.

q       noi surse de venituri bugetare din aplicarea instrumentarului economic, ceea ce poate permite ajustari ale echilibrelor bugetare.

Exista insa si o serie de dezavantaje ale utilizarii instrumentarului economic in politica ecologica, indeosebi efectele adverse ce pot rezulta din aplicarea eco-taxelor si efectul lor negativ in ce priveste competitivitatea. De asemenea perioada lunga de timp ceruta de aplicarea instrumentelor economice poate genera modificari sectoriale imprevizibile in structura pietelor de capital, care se pot dovedi costisitoare in viitor. Conturarea instrumentarului economic va trebui sa ia in considerare sensibila problema a dinamismului ecologic la care se refera. Spre exemplu, impactul marginal, de aceeasi amplitudine, al poluarii este diferit in zonele cu nivel de poluare scazut in raport cu cele foarte poluate.

FIn concluzie, protejarea mediului inconjurator si maturizarea fundamentelor dezvoltarii economice durabile sunt cele mai noi provocari globale. Europa poate si trebuie sa joace un rol vital in aceste procese. In acest capitol am incercat sa evidentiem succint inscrierea Uniunii Europene pe axa responsabilitatilor regionale dar si globale cu privire la mediu dar si unele mijloace si instrumente cu care poate actiona si separat si impreuna cu alte regiuni. Industriile sale ecologice au potentialul de a genera multe din solutiile la gravele probleme ambientale cu care se confrunta umanitatea.