SURSE DE POLUARE

Sursele de poluare chimica a aerului atmosferic pot fi clasificate in doua mari grupe: surse naturale si surse artificiale (rezultate ale activitatii antropice).

A) Sursele naturale de poluare a aerului atmosferic nu provoaca, decat in mod exceptional, efecte importante asupra atmosferei.

Cea mai cunoscuta dintre poluarile naturale este poluarea datorata pulberilor, provenite din eroziunea straturilor superficiale ale solului, care sunt inaltate de curentii puternici de aer, pana la o anumita altitudine. Furtunile de praf pot constitui, uneori, factori de poluare atmosferica, ce pot afecta starea de sanatate a populatiilor umane, in special in apropierea zonelor aride sau desertice.

Printre alte surse de polare naturala a atmosferei, mai pot fi enumerate eruptiile vulcanice, emanatiile de gaze din sol, procesele naturale de descompunere a substantelor organice prezente in sol, incendiile din zonele forestiere etc.

B) Sursele artificiale de poluare chimica a atmosferei sunt cele care afecteaza, in cel mai inalt grad, sanatatea intregii planete. Aceste surse reprezinta rezultatul activitatilor economice, in special a celor cu profil industrial, pe care societatea umana le efectueaza in scopul exploatarii intense si rapide a resurselor naturale ale globului.

Din punct de vedere al gradului de mobilitate a poluantilor gazosi se disting doua tipuri de surse artificiale: sursele stationare si sursele mobile.

Sursele stationare cuprind procesele de combustie si procesele industriale diverse.

Procesele de combustie sunt utilizate in scopul producerii de energie ter­mica sau electrica, absolut necesara realizarii activitatilor industriale.

Principalii combustibili utilizati in prezent sunt combustibilii fosili (carbuni, petrol, gaze naturale), energia atomica furnizand doar o mica parte din totalul energici necesare pentru efectuarea proceselor industriale.

Teoretic, printr-o ardere completa a unui combustibil pur, ar trebui sa re­zulte numai dioxid de carbon si apa, substante care, in mod normal, sunt lipsite de nocivitate. Practic, insa nici combustibilii nu sunt de puritate absoluta si nici pro­cesul tehnologic nu este complet.

Asadar, se constata faptul ca, din aceste procese de ardere, rezulta o can­titate insemnata de produsi secundari, care intra in compozitia fumului degajai prin combustie, fiind astfel emisi in atmosfera. Cantitatea lor este cu atat mai mare, cu cat combustibilul utilizat contine mai multe impuritati si procesul de ardere este mai incomplet.

Printre diferite alte procese de combustie, cele care se produc in centralele termo-electrice prezinta importante efecte poluante, din cauza proceselor intense de ardere, chiar daca zona poluata se limiteaza doar la teritoriul aflat in vecinatatea centralei respective.

Instalatiile de incinerare a gunoiului urban pot constitui, de asemenea, o importanta sursa de poluare atmosferica, in special, datorita varietatii chimice a materialelor reziduale supuse incinerarii.

Arderea gunoaielor cu flacara libera, practicata, in special, in mediul rural, emite poluanti gazosi, in principal sub forma unor suspensii de cenusa si fum, a unor amestecuri de oxizi de carbon si azot, hidrocarburi si acizi organici.

Procesele industriale diverse reprezinta surse importante de poluare a aerului, datorita diversitatii foarte mari a poluantilor emisi, precum si din cauza agresivitatii ridicate a majoritatii acestora.

Din punct de vedere al volumului total de poluanti emisi. precum si al teritoriilor afectate, sursele industriale de poluare sunt considerate mai putin poluante decat spre exemplu, procesele de combustie sau sursele mobile de poluare, importanta lor constand in varietatea deosebita a compozitiei chimice a poluantilor, precum si in nocivitatea extrem de ridicata a acestora.

In functie de profilul industrial, de complexitatea proceselor tehnologice, precum si de eficienta sistemelor de epurare, volumul si compozitia chimica a emisiilor poluante sunt extrem de variate.

Astfel, metalurgia neferoasa poate elimina in atmosfera oxizi de Pb, Zn, Cu, Ba, Cd, fluoruri, oxizi de sulf, oxizi de carbon, oxizi de azot etc.

Industria materialelor de constructii polueaza atmosfera, indeosebi prin suspensii formate din pulberile fine, emise de la fabricile de ciment, care prezinta nocivitate pentru sanatatea umana si creeaza un grad sporit de disconfort ambiental.

Din procesele tehnologice utilizate in combinatele chimice industriale rezulta o gama foarte diversa de substante poluante, cum sunt:

acidul fluorhidric si fluorurile de la fabricile de ingrasaminte superfosfatice;

dioxidul de sulf si acidul sulfuric de la fabricile de acid sulfuric, fabrici de medicamente etc.;

hidrogenul sulfurat de la fabricile de insecto-fungicide, cauciuc sintetic etc;

-oxizi de azot de la fabricile de acid azotic, ingrasaminte azotoase etc.

Sursele mobile sunt reprezentate de mijloacele de transport rutier, feroviar, aerian si maritim. Dintre acestea, pe primul loc, din punct de vedere al gradului de poluare, se situeaza autovehiculele.

Emisiile de poluanti ale autovehiculelor prezinta doua particularitati, si anume:

in primul rand, eliminarea gazelor de esapament se efectueaza foarte aproape de sol, fapt care determina realizarea unor concentratii foarte ridicate la inaltimi extrem de reduse, chiar in cazul gazelor cu densitate mica si capacitate sporita de difuziune in atmosfera;

in al doilea rand, emisiile se produc pe intreaga suprafata a zonei de emisie, de regula a unei localitati, diferentele de concentratii fiind dependente de intensitatea traficului si de posibilitatile de ventilare a arterelor rutiere.

Printre principalele tipuri de substante poluante, care se formeaza in numar de cateva sute, se evidentiaza, in mod esential, gazele de esapament.

Volumul, compozitia chimica, precum si concentratia acestor gaze emise de autovehicule depind de tipul de autovehicul, de natura combustibilului utilizat si de conditiile tehnice de functionare a motorului.

Din totalul substantelor eliminate de autovehicule in atmosfera, cele con­siderate caracteristice pentru acest tip de poluare atmosferica sunt urmatoarele: oxidul de carbon, oxizii de azot, hidrocarburile, suspensiile formate din particule de carbon, plumbul.

Oxidul de carbon este constant eliminat in gazele de esapament,
cantitatea sa fiind mai mare in momentul demararii, precum si in cazul functionarii motorului in regim de ralanti. Se estimeaza faptul ca, in medie, se elimina aproximativ 275 g CO, in cazul arderii prin combustie a unui litru de benzina.

Desi, oxidul de carbon rezulta din orice proces de ardere, acesta constituie un important factor de poluare atmosferica, in special, in cazul eliminarii si sporirii concentratiei sale in apropierea solului. Avand densitatea mai mica decat cea a aerului, eliminarea sa la inaltimi mari, prin cosuri de evacuare, evita acumularea sa la nivelul de respiratie al organismelor vii.

Oxizii de azot, respectiv mono- si dioxidul de azot, se elimina, in mod constant si in cantitati relativ mari, de aproximativ 14-25 g, prin arderea unui litru de combustibil. Acesti oxizi de azot stau la baza formarii in atmosfera a unor reactii fotochimice, in prezenta unor hidrocarburi, precum si a radiatiilor solare, conducand la formarea de substante care elibereaza oxigen atomic (fenomenul de poluare fotochimica oxidanta), cu efect iritativ pronuntat asupra omului si animalelor.

Hidrocarburile sunt emise de toate tipurile de autovehicule, in cantitati de aproximativ 16-25 g la arderea unui litru de combustibil. Aceste substante cuprind hidrocarburi aromatice, olefine, naftene, parafine, precum si hidrocarburi policiclice aromatice, cu efect cancerigen de tipul benzopirenului.

Suspensiile formate din particule de carbon absorb o parte din gazele eliminate de autovehicule. Cantitatea emisa prin arderea unui litru de combustibil poate ajunge Ia aproximativ 2-12 g. Nocivitatea lor este dependenta de cresterea concentratiei suspensiilor din aer, dar si de proportia anumitor substante absorbite, indeosebi a hidrocarburilor.

Plumbul este eliminat numai de motoarele cu aprindere prin scanteie, rezultand din descompunerea tetrametilului de plumb.

Prin ardere, plumbul organic este transformat in plumb anorganic, crescand, in mod constant, expunerea la efectul toxic al plumbului asupra populatiei umane.

Vegetatia constituie un element autopurificator important al atmosferei, efectul cel mai benefic avandu-1 zonele arboricole.

Potentialul filtrant cel mai pronuntat se manifesta fata de pulberi, estimandu-se de exemplu, ca un hectar de padure de fag poale fixa 68 t de pulberi, pana la limita epuizarii capacitatii de retinere, situatie care, practic, nu se produce niciodata, deoarece precipitatiile, spaland suprafata copacilor, regenereaza functionalitatea acestora si permite revenirea la potentialul filtrant initial.

Poluarea solului reprezinta consecinta aplicarii unor metode si procedee necorespunzatoare privind evacuarea si depozitarea deseurilor sau reziduurilor lichide si solide, rezultate din activitatile antropice (industriale, agrozootehnice, menajere), cu efecte nefavorabile asupra starii de sanatate a ecosistemelor terestre.

Avand in vedere marea diversitate a surselor de poluare chimica a solului, precum si ponderea anumitor substante poluante, se pot evidentia trei tipuri principale de poluare:

poluarea cu reziduuri menajere si animaliere;

poluarea industriala;

poluarea cu substante chimice utilizate in agricultura.

Poluarea cu reziduuri menajere si animaliere reprezinta rezultatul acu­mularii acestor tipuri de deseuri, provenite din activitatea zilnica a populatiilor umane, precum si din activitati cu profil zootehnic, de crestere a animalelor.

Cantitatea de reziduuri rezultate din activitati menajere este in continua crestere, iar compozitia acestora este extrem de diversa: resturi alimentare, hartie, sticla, materiale plastice, tesaturi, cenusa etc.

Reziduurile agrozootehnice se intalnesc indeosebi in mediul rural, precum si in zonele adiacente localitatilor urbane, fiind formate din dejectiile animaliere, furaje, paie etc.

Poluarea industriala detine ponderea principala in ansamblul fenomenului de poluare chimica a solului, constituind o puternica sursa de raspandire pe suprafata solului a unor produsi chimici toxici, care pot fi concentrati de diferite organisme pe toata lungimea lanturilor trofice.

Se considera ca peste 50% din totalul materiilor prime utilizate in industrie contribuie la formarea deseurilor industriale, dintre care aproximativ 15% sunt considerate ca fiind toxice pentru organismul uman.

Consecintele poluarii industriale constau, in special, in degradarea avansata a solului, fapt ce creeaza mari dificultati privind reintegrarea acestuia in circuitul agricol. in asemenea cazuri, este vorba despre reziduurile rezultate din exploatarile miniere, din industria siderurgica si metalurgica, precum si din industria petrochimica.

Pericolul migrarii substantelor poluante din sol in apele subterane sau in cele de suprafata si, ulterior, in culturile agricole este extrem de mare, in special datorita acumularii acestora in organismele vegetale si animale, iar finalmente in organismul uman, ca ultima veriga a multor lanturi trofice.

Efectele unor asemenea procese de acumulare sau concentrare a acestor substante poluante in organismele vii sunt dintre cele mai nefavorabile asupra starii de sanatate a sistemelor biologice.

Poluarea cu substante chimice utilizate in agricultura constituie un tip important de poluare, care se datoreaza acumularii unor substante, in marea lor majoritate de natura organica, care sunt descompuse sau biodegradate in sol.

Aceste substante poluante sunt reprezentate de ingrasaminte chimice de sinteza, biostimulatori, pesticide, ce sunt metabolizate, total sau partial, de catre microorganismele din sol, care au o mare capacitate de adaptare la modificarile conditiilor de mediu ambiant, utilizand aceste substante ca surse nutritive.

In consecinta, substantele respective sunt treptat, degradate in compusi in­termediari sau finali, care ulterior se disperseaza in straturile profunde ale solului.

Aceasta situatie nu este, insa, identica pentru toate produsele de sinteza chimica, utilizate in agricultura, unele fiind mai usor, iar altele mai greu biodegradate.

Astfel, compusii cu plumb sau mercur, precum si sarurile acidului arsenic se descompun greu si au tendinta de a se depozita persistent in sol.

In acelasi mod, insecticidele organo-clorurate, de tip DDT, lindan, eldrin si altele asemanatoare se descompun greu, fapt pentru care produsii for intermediari de degradare raman in sol pentru o perioada de timp mai indelungata.

Mai mult decat atat, acesti produsi intermediari de descompunere, remanenti in sol, pot avea o actiune toxica mai puternica sau mai slaba decat cea a produsilor initiali.

Fixarea de catre plante a substantelor chimice poluante din sol este influentata, in mare masura, de anumiti factori biotici si abiotici cum ar fi:

speciile de plante (in cazul plantelor cultivate, soiurile acestora);

structura si proprietatile fizice ale soiului (porozitate, permeabilitate, selectivitate etc);

conditiile de umiditate si temperatura din solul respectiv;

proprietatile fizico-chimice ale substantei poluante (solubilitate, densitate, grad de cristalizare, ionizare etc).

Pentru identificarea sau confirmarea unui anumit nivel de poluare chimica a solului, este absolut necesara stabilirea unor bioindicatori cu sensibilitate recunoscuta la cresterea cantitatii de substante poluante intr-un anumit ecosistem, pe baza evaluarii modificarilor structurale si functionale, determinate de acu­mularea excesiva a poluantilor chimici de catre organismele biologice cu functie de protectie sanitar-ecologica.

Totodata, in metodologia de stabilire a concentratiilor maxime admise pentru fiecare dintre substantele toxice acumulate in sol, unul din criteriile sanitare de baza il constituie transferul acestor poluanti chimici atat in structura solului, cat mai ales in organismele vii care il populeaza, cunoscut fiind faptul ca aceasta este calea cea mai rapida de propagare si amplificare a efectelor toxice ale respectivilor poluanti.

Bioindicatorii poluarii chimice a solului sunt specifici atat pentru substantele chimice poluante care se acumuleaza si persista timp indelungat ca atare, cat si pentru produsii intermediari de descompunere a unor poluanti.

Avand in vedere aceste consideratii bioindicatorii poluarii chimice a solului pot fi clasificati in doua categorii: bioindicatori de poluare directa a solului si bioindicatori de poluare indirecta a acestuia.

In aceste conditii, este evident faptul ca gradul de migrare si de transfer, in structura interna a plantelor, este dependent atat de cantitatea de substanta poluanta, ajunsa pe suprafata solului si de proprietatile sale fizico-chimice, cat si de potentialul de absorbtie foliara si radiculara a acesteia.

Astfel, spre exemplu, cand gradul de solubilitate al unei substante este foarte mare, iar aceasta migreaza profund in structura solului, plantele test, reprezentate in acest caz de arborii    fructiferi, fixeaza cantitati mai mari de substante poluante, comparativ cu alte specii de plante superioare, aflate in imediata vecinatate a acestora.

Bioindicatorii de poluare directa a solului sunt reprezentati de specii de plante cultivate, in special din grupul plantelor legumicole.

Acestea au fost denumite si plante test, deoarece ele concentreaza cea mai mare parte a substantelor poluante din sol.

De asemenea, exista specii de plante cultivate, care acumuleaza intens cantitati mari de substante poluante la nivelul organelor subterane, asa cum este cazul unor soiuri de cartof sau morcov.

Teoretic, in cazul ideal, rezulta ca pentru fiecare substanta chimica poluanta, ajunsa la nivelul solului, si a carei concentratie maxima admisa trebuie stabilita cu rigurozitate, este necesar a se identifica una sau chiar mai multe specii de plante test, avand proprietatea de a acumula in mod specific si electiv o anumita substanta chimica poluanta.

Astfel, in vederea elaborarii normelor sanitare ale concentratiilor maxime admise (CMA) valabile pentru diferite substante chimice poluante din sol, apare, in mod evident, necesitatea stabilirii prealabile a acestor norme pentru aer, apa si plantele test, care constituie o sursa de hrana pentru animale si om, deoarece numai in functie de acestea se pot preciza nivelurile maxime admise de poluare a solului cu substante chimice nocive pentru sanatatea intregului mediu ambiant.

In legatura cu stabilirea acestor norme este deosebit de importanta precizarea gradului de stabilitate chimica sau de biodegradabilitate, in cazul substantelor recalcitrante la actiunea degradativa a microbiotei telurice.

Pentru o buna parte dintre substantele chimice poluante ale solului, acest aspect are o deosebita importanta, deoarece in cursul degradarii acestor poluanti pot rezulta compusi intermediari cu toxicitate mai mare decat cea a substantelor initiale.

In consecinta, este necesara cunoasterea detaliata a tuturor etapelor de desfasurare a proceselor de degradare, precum si a compozitiei chimice a compusilor intermediari rezultati, in vederea stabilirii gradului de toxicitate sau de nocivitate, pe baza caruia se pot determina concentratiile maxime admise (CMA) pentru aceste substante chimice poluante ale solului.

Un alt criteriu foarte important in stabilirea normelor sanitare, referitoare la efectele toxice ale substantelor chimice poluante ale solului, este cel referitor la influenta pe care o substanta chimica poluanta o poate exercita asupra microbiotei telurice, precum si a altor biocenoze subterane, care participa, in mod direct, intens si nemijlocit, la procesele de biodegradare.

Acumularea excesiva a substantelor chimice poluante, cu efect toxic pronuntat, determina distrugerea acestor biocenoze subterane si, in consecinta, pot bloca procesul de autopurificare a solului.

Bioindicatorii de poluare indirecta a solului sunt reprezentati, cu pre­dilectie, de catre microorganismele telurice, care intervin in ciclul biogeochimic al unor elemente chimice, in mod special, al azotului.

Cea mai mare parte din azotul prezent in orizonturile superficiale ale solului se afla sub forma de combinatii organice, care poate fi convertit la forme anorganice, utilizabile de catre plante si animale, precum si de unele micro­organisme.

Ca indicatori de poluare indirecta a solului sunt utilizate unele specii de microorganisme, care fac parte din microbiota telurica cu rol de descompunere a compusilor organici si anorganici care contin azot.

In acest context, bacteriile denitrificatoare formeaza un grup biochimic si taxonomic eterogen, care populeaza toate tipurile de sol, insa, datorita complexitatii structurale a solului, studiul proceselor de denitrificare este greu de realizat.

In consecinta, gradul de denitrificare prin formarea unor produsi intermediari cumulativi intr-o anumita zona a solului este apreciat prin diferenta dintre cantitatea de azot total, prezent initial sau adaugat, si care ramane sau este pierdut. in general, cantitatile de azot eliberate sunt proportionale cu cantitatea de azot total din mediul respectiv.

Denitrificarea reprezinta calea majora de formare a unei bune parti din azotul atmosferic, ceea ce ii confera o mare importanta ecologica si biogeochimica, fiind raspunzatoare, in acelasi timp, de descompunerea fertilizatorilor azotati utilizati in agricultura intensiva.

Avand in vedere faptul ca denitrificarea produsa de microbiota telurica poate sa determine cresterea continutului atmosferei in oxizi gazosi ai azotului, cum sunt: oxidul nitric sau oxidul nitros, se poate constata o modificare a stratului normal de azot atmosferic, situat la altitudini mari, de aproximativ 16 km.

Acest strat cu rol protector esential, datorita capacitatii de absorbtie a componentelor potential daunatoare ale radiatiilor ultraviolete, poate fi alterat de acumularea produsilor denitrificarii, in special de cresterea concentratiei oxidului nitros, care este expus unor reactii fotochimice in stratosfera, participand la procesul de distrugere a stratului de ozon.

Datorita acestui fenomen extrem de complex, exista pericolul agravarii si extinderii efectelor poluante extrem de nocive pentru starea de sanatate a ecosferei, deoarece utilizarea tot mai intensa a fertilizatorilor azotati poate conduce la amplificarea proceselor microbiene de denitrificare.

Poluarea chimica a apei reprezinta totalitatea modificarilor directe si in­directe ale compozitiei normale a apei, ca urmare a activitatilor antropice, intr-o asemenea masura, incat poate determina aparitia unor intoxicatii cu efecte grave asupra starii de sanatate a mediului ambiant si, implicit, a populatiilor umane.

Poluarea chimica a apei se poale produce in mod accidental, insa de cele mai multe ori, din cauza acumularii necontrolate a diverselor deseuri sau reziduuri lichide si solide.

Sursele de poluare a apei sunt multiple si frecvent reprezentate de reziduurile comunale, industriale si agrozootehnice.

Poluarea cu deseuri menajere este dependenta de densitatea numerica a populatiei. Gradul de incarcare in poluanti organici si minerali, in cazul reziduurilor lichide menajere, este deosebit de mare.

Acestea contin materii organice putrescibile, compuse, in general, din glucide, protide si diverse lipide. Cel mai frecvent, aceste ape menajere contin aminoacizi, acizi grasi, esteri, detergenti anionici, zaharuri, amine, amide, precum si alti compusi organici. Aceste impuritati sunt, in mare parte, decantate, formand straturi suprapuse de namol organic.

Principalii constituenti anorganici, caracteristici poluarii cu reziduuri menajere a apelor, sunt sarurile dizolvate sub forma de ioni de sodiu, potasiu, calciu, magneziu, amoniu, cloruri, nitrati, bicarbonati, sulfati si fosfati.

Poluarea de tip industrial reprezinta sursa cea mai importanta de reziduuri organice si anorganice, care sunt de ordinul miilor de substante chimice diferite, cu efecte toxice asupra mediului inconjurator.

Poluarea agrozootehnica provine din reziduurile animaliere, produsi de eroziune a solului, ingrasaminte naturale sau sintetice, saruri anorganice, substante minerale rezultate din irigare, pesticide, biostimulatori, antibiotice etc. Nivelul poluant al reziduurilor animaliere rezulta si din faptul ca ele depasesc pe cele de origine umana.

Este evident faptul ca principala cauza a poluarii chimice a apei o repre­zinta activitatea umana cu toate consecintele sale nefavorabile asupra starii de sanatate a mediului ambiant.

Exista, totusi, din nefericire, tendinta actuala a unor "specialisti' de manipulare a opiniei publice, intr-un mod extrem de abil si derutant, prin mascarea cauzelor antropice reale ale fenomenului de poluare chimica a apelor, precum si prin lansarea unei false si total aberante teorii, referitoare la asa-zisa "autopoluare a apei', datorata unor cauze biologice, cum este eronat denumitul fenomen de "eutrofizare', care nu este altceva decat un proces de hipertrofizare.

In esenta, intr-un sistem fluctuant, cum este cel reprezentat, de pilda, de un anumit ecosistem acvatic, expus permanent riscului de poluare cu deseuri rezultate din activitati antropice diverse, exista intotdeauna pericolul prabusirii intregii sale structuri, atunci cand o oscilatie se abate atat de mult de la starea de echilibru, incat nu mai poale fi compensata.

Toate aceste aspecte se aseamana cu dezechilibrul ecologic care insoteste procesul de hipertrofizare.

Asadar, daca nivelul substantelor organice din apa creste atat de mult, incat se produce o multiplicare rapida a densitatii algelor, care se hranesc cu aceste substante, consecinta imediata va ti reducerea procesului de fotosinteza, ca urmare a cresterii grosimii stratului de alge.

In acest mod, lumina solara, necesara pentru fotosinteza nu mai ajunge pana la nivelul inferior al stratului de alge, astfel incat surplusul pronuntat de alge moarte care se acumuleaza foarte rapid, determina cresterea cantitatii de substante organice.

Aceasta sporire a cantitatii de substante organice atinge un nivel atat de ridicai, incat, prin declansarea proceselor de descompunere a acestor substante de catre bacteriile aerobe, se poate ajunge la consumarea in intregime a oxigenului din apa.

In acest caz, bacteriile de putrefactie vor pieri, caci ele au nevoie de oxigen pentru supravietuire si, in aceasta conjunctura, intregul ciclu trofic se destrama, punand sub semnul intrebarii insasi supravietuirea ecosistemului acvatic respectiv.

In contextul poluarii chimice a mediului ambiant, caracteristicile de feed-back ale ecosistemelor conduc la aparitia unor procese de o considerabila amploare si in­tensitate.

Spre exemplu, faptul ca in lanturile trofice organismele mici constituie hrana altor organisme mai mari, care, la randul lor, sunt consumate de altele si mai mari, conduce inevitabil la concentrarea anumitor constituenti ambientali in corpurile vietatilor celor mai mari, situate la nivelul superior al lantului.

Organismele mici au, intotdeauna, metabolismul mult mai intens decat cele mari, astfel incat creste proportional si cantitatea de hrana ce se oxideaza in raport cu cantitatea de hrana ce se incorporeaza in tesuturi. Ca atare, organismele situate la nivelul superior al lantului trofic trebuie sa consume cantitati tot mai mari de organisme, aliate la nivelurile inferioare ale aceluiasi lant. In consecinta, substantele nemetabolizate din organismele mici se vor concentra in corpurile organismelor mari.

Complexitatea retelei trofice din ecosistem, precum si viteza sa intrinseca de functionare demonstreaza, in mod elocvent, ce presiuni pot fi suportate si pentru ce perioada anume, fara a se ajunge la dezorganizarea sa.

Reteaua trofica este un adevarat amplificator al ecosistemului, in asa fel incat o mica perturbatie produsa intr-o anumita zona poate avea consecinte ample la distante apreciabile fata de locul producerii sale si la intervale de timp foarte mari. in sprijinul acestor afirmatii exista o pleiada de exemple care confirma concluzia conform careia factorul uman detine principalul rol destabilizator al echilibrului natural al ecosferei.