Starea actuala a ecosistemelor forestiere si necesitatea interventiei cu lucrari de reconstructie

Starea actuala a ecosistemelor forestiere si necesitatea interventiei cu lucrari de reconstructie

Fondul forestier al tarii noastre insumeaza in prezent circa 6,3 milioane ha, reprezentand 27% din suprafata totala a tarii. Padurile cu rol principal de productie (grupa a II-a functionala) au ponderea de 52%, diferenta de 48% revenind padurilor cu rol de protectie (grupa I-a functionala).

Repartitia padurilor in raport cu regiunile geomorfologice caracteristice reliefului din cuprinsul tarii noastre este foarte neuniforma. Astfel, in zona campiilor joase (pana la 200 m altitudine) se gasesc numai 7% din paduri, in zona podisurilor si dealurilor (200-600 m) - 28%, ponderea maxima, de 65%, fiind detinuta de padurile situate in zona muntilor si podisurilor intramontane (la peste 600 m). Padurile sunt repartizate in majoritate, in conditii de relief accidentat, mai mult sau mai putin fragmentat. Astfel, padurile situate pe terenuri plane, fara panta (inclinare sub 1⁰), reprezinta abia 5% din total, majoritatea padurilor (66%) ocupand terenuri cu pante repezi si foarte repezi (16 - 41⁰) si chiar abrupturi (peste 45⁰), diferenta de 29%, revenind padurilor localizate pe terenuri cu inclinare slaba si moderata (1-15⁰).

In ceea ce priveste structura compozitionala a padurilor care compun fondul forestier, la nivelul anului 2000, aceasta avea urmatoarea configuratie: rasinoase - 30%, fag - 31%, stejari - 18%, specii foioase principale de amestec (frasin, paltin, cires, tei, nuc etc.) - 3,3%, salcam - 4,1%, plopi -1,8%, restul de 11,8% fiind detinut de specii secundare (carpen, artar etc.) si pioniere (mesteacan, plopi indigeni, salcie etc.).

Suprafata paduroasa, exprimata in valori absolute (ha), ofera o imagine generala cu privire la resursele forestiere ale unei tari sau zone geografice, iar procentul de impadurire indica ponderea detinuta de economia forestiera in comparatie cu alte moduri de utilizare a fondului funciar. Acesti indicatori, avand caracter extensiv, nu ofera nici un fel de informatii privind nivelul de valorificare a potentialului bioenergetic natural de catre vegetatia forestiera existenta.

Principalul parametru prin intermediul caruia se poate aprecia potentialul economic si protectiv al fondului forestier si in ultima analiza nivelul tehnic de gospodarire a padurilor unei tari il constituie indicele productivitatii. In cazul padurii, indicele productivitatii se refera, de regula, numai la masa lemnoasa, forma concreta principala de materializare a productiei forestiere. Ecosistemele forestiere (padurea) ofera insa spre valorificare si alte produse lemnoase si nelemnoase (fructe, ciuperci, vanat etc.). La acestea trebuie adaugate alte foloase (cu caracter protectiv de mediu), indirecte si mai greu de evaluat, pe care le aduc padurile prin insasi existenta lor, indiferent de incadrarea acestora in una sau alta din cele doua grupe functionale (de protectie sau de productie). Ca urmare, notiunea de productivitate a padurilor trebuie acceptata, in sens larg, ca o productivitate complexa rezultata din estimarea cantitativa a functiilor lor multiple (de productie si protectie) si redata unitar sub forma expresiei valorice, in lei la ha pentru o perioada de un an.

Productivitatea padurilor, indiferent ca este complexa sau se limiteaza numai la biomasa, poate fi reala si potentiala. Productivitatea reala (actuala), referitoare la masa lemnoasa spre exemplu, reprezinta productia unui hectar de padure raportata la varsta acesteia, in starea in care se afla arboretul in momentul evaluarii.

Productivitatea potentiala exprima productia anuala a padurii, raportata la unitatea de suprafata, dar in situatia unor arborete optim structurate in raport de potentialul bioenergetic stational si caracterizate prin echilibru ecologic.

Raportul intre productivitatea actuala (reala) si cea potentiala reflecta fidel gradul de utilizare a capacitatii de productie a padurilor si nivelul masurilor tehnice aplicate in gospodarirea acestora. Printr-o gospodarire judicioasa este firesc ca productivitatea reala sa se apropie cat mai mult de cea potentiala, atat cantitativ cat si calitativ.

Mare parte din padurile tarii noastre intrunesc conditiile de mai sus. Cu toate acestea productivitatea actuala in masa lemnoasa a padurilor se afla sub nivelul potentialului productiv al statiunilor forestiere. Aceasta neconcordanta se datoreaza in mare masura arboretelor cu productivitate scazuta, care ocupa suprafete insemnate la nivelul fondului nostru forestier. La inventarierile efectuate de ICAS in 1967-1968, arboretele cu productivitate redusa au insumat     1285 mii ha, reprezentand 22% din suprafata totala a fondului forestier de atunci. Majoritatea arboretelor de productivitate redusa (clasele IV si V de productie) faceau parte din formatia fagetelor (32%), fiind urmate de formatia gorunetelor si sleaurilor de deal (circa 18%). Cu acest prilej au fost identificate numeroase arborete dereglate structural, cu consistenta subnormala, scazuta pana la foarte scazuta, care ocupau circa 15%. De asemenea, a fost remarcata existenta unor arborete cu stare buna de vegetatie, dar care, prin compozitia lor, nu puteau valorifica deplin potentialul productiv al statiunilor populate [Damian, 1978]. Atat arboretele cu consistenta subnormala, cat si cele cu compozitie necorespunzatoare, contribuie si in prezent la diminuarea productivitatii globale de masa lemnoasa a fondului forestier, fapt ce necesita interventii artificiale cu lucrari de redresare (reconstructie forestiera).

In acceptiunea actuala sunt considerate de productivitate scazuta urmatoarele categorii de arborete:

a. arborete situate in statiuni de bonitate mijlocie si superioara care, datorita gospodaririi lor nerationale, se abat mai mult sau mai putin de la echilibrul ecologic, fiind incapabile sa valorifice deplin potentialul silvoproductiv al statiunilor pe care le populeaza; asemenea arborete fac obiectul lucrarilor de reconstructie ecologica.

b. arborete situate in statiuni de bonitate inferioara pentru speciile componente, potentialul lor bioproductiv fiind insa limitat de conditiile grele de vegetatie, chiar si in cazul ecosistemelor naturale ale caror caracteristici structurale corespund echilibrului ecologic.

Din prima categorie (a) fac parte arboretele care au suferit mai mult sau mai putin de un proces de degradare a principalelor lor elemente structurale (consistenta si compozitie), proces soldat cu diminuarea capacitatii de productie si protectie a arboretelor respective, decalajul intre productivitatea reala si cea potentiala fiind cu atat mai mare cu cat intensitatea procesului de degradare suportat de arboretul existent este mai pronuntata.

Arboretele de productivitate redusa, datorita consistentei subnormale, pot fi bracuite, cand consistenta este de 0,4 - 0,6 sau avansat degradate, cand consistenta este mai mica de 0,4. Prin structura compozitionala, asemenea arborete apartin, de regula, tipurilor naturale fundamentale de padure. Datorita insa densitatii reduse, arboretele se caracterizeaza printr-un plafon superior discontinuu, format din arbori cu coroane mult dezvoltate, cu trunchiuri frecvent rau conformate, neregulat raspanditi in suprafata. Din cauza golurilor mai mari sau mai mici existente in arboret si in lipsa subarboretului, solul este intelenit, tasat, compact si adeseori uscat. Inrautatirea conditiilor edafice, caracteristica arboretelor cu consistenta redusa, diminueaza vitalitatea arboretului, arborii prezinta de regula o stare lanceda de vegetatie, devenind prada usoara atacurilor diversilor daunatori biotici (insecte, ciuperci etc.) din cauza debilitarii lor fiziologice, mai mult sau mai putin accentuate.

In grupa arboretelor cu consistenta subnormala, degradate sau bracuite, se incadreaza si cele parcurse cu taieri de regenerare, fara insa ca aceasta sa fie si efectiva, avand loc intelenirea si batatorirea solului, conditii in care regenerarea naturala devine practic imposibila.

Tot aici se incadreaza si arboretele subproductive din cauza taierilor repetate in crang, care au dus la devitalizarea cioatelor, ca si arboretele calamitate in masa (doboraturi de vant, rupturi de zapada, incendii, atacuri de insecte, ciuperci etc.).

Arboretele degradate din punct de vedere al compozitiei, sunt la randul lor de productivitate scazuta datorita capacitatii silvoproductive reduse a speciilor componente, chiar daca acestea, in conditiile stationale date, se gasesc la nivelul optim de exprimare a potentialului lor biologic. Majoritatea arboretelor din aceasta grupa apartin tipurilor de padure derivate, cu specii de amestec (carpinete, teisuri) sau pioniere (mestecanisuri, plopisuri de plopi tremuratori etc.). Asemenea arborete se instaleaza in mod natural in urma unor calamitati sau datorita aplicarii unor masuri silvotehnice incorect concepute sau defectuos executate. Fenomenul de derivare este un proces natural prin care are loc inlocuirea speciilor valoroase apartinand tipurilor naturale fundamentale de padure, cu specii de mai mica valoare economica prin cantitatea si calitatea productiei de masa lemnoasa pe care o pot realiza.

In categoria arboretelor cu productivitate sub nivelul potential al statiunilor se incadreaza si unele culturi forestiere instalate in statiuni ce satisfac in mica masura cerintelor ecologice ale speciilor folosite. In aceasta situatie se inscriu: salcametele instalate in statiuni cu soluri grele, compacte, uscate si cu efervescenta la suprafata sau cu soluri pseudogleice, cu inmlastinari si uscari periodice; stejaretele de stejar pedunculat instalate pe soluri uscate si compacte; plantatiile de plop euramerican executate pe terenuri cu soluri saraturoase sau grele, cu apa freatica la prea mare adancime sau prea la suprafata etc.

Padurile cu productivitate redusa, dezechilibrate ecologic, se intalnesc in tot cuprinsul fondului forestier, la toate speciile si toate arboretele, cu deosebirea ca in multe regiuni ponderea lor in suprafata este mult mai mare si gradul de degradare este mai accentuat. Cele mai degradate sunt arboretele situate in regiunea de campie, usor accesibile si deficitare in lemn, alcatuite din stejar brumariu si pufos, garnita si stejar pedunculat. Urmeaza apoi padurile din regiunea de coline si dealuri, alcatuite din stejari mezofiti (gorun si stejar pedunculat) si fag, pe ultimul loc, sub acest aspect, inscriindu-se padurile din zona montana, alcatuite in principal din fag si molid.