Relieful fluviatil de acumulare

Relieful fluviatil de acumulare

Formele principale de acumulare create prin activitatea fluviatila sunt: ostroavele, grindurile, deltele, conurile de dejectie, glacisurile, piemonturile si pedimentele.

a) Ostroavele sunt acumulari de materiale in albia minora a raului care formeaza mici insule. Asemenea ostroave apar pe Dunare, Olt, Somes, Mures (Ostrovul Mare, Ostrovul Corbului, Ostrovul Calimanesti).

b) Grindurile fluviatile sunt acumulari de mal, nisip si pietris sub forma unor coame paralele pe marginea albiei minore si ele apar cu deosebire pe raurile ce strabat regiuni de stepa sau silvoctepa.

c) Deltele sunt forme de acumulare fluvio-marina prin depunerea de aluviuni la punctul de varsare al raului in mare sub forma unui con de dejectie.

Prin depunerea continua de aluviuni, conul se ridica deasupra nivelului marii si treptat se acumuleaza cantitati mari de material, dand nastere la o forma de relief ce aminteste litera greceasca D (delta) de unde si numele acestor forme de relief. Varful ascutit al deltei se afla spre cursul fluviului iar baza spre lac, mare sau ocean.

Deltele se formeaza numai acolo unde fundul marii sau oceanului la varsarea flubiilor are o inclinare mica, litoralul sa nu prezinte curenti marini puternici, regiunea sa nu fie afectata de miscari oscilatorii iar marea sa nu fie supusa fenomenelor mareelor.

Prin formarea deltelor, uscatul inainteaza in mare. Teritoriul olandez este in cea mai mare parte alcatuit din reunirea deltelor formate la varsarea Rhinului, Meusei, Escautului in mare. Sedimentarea care favorizeaza formarea deltelor este inlesnita si de salinizarea ridicata a apelor marine, care determina coagularea coloizilor si depunerea rapida a materialului din suspensie.

In functie de inclinarea fundului marii, de prezenta curentilor si a valurilor si de cantitatea de aluviuni, deltele pot lua forme diferite, rasfirate, cu numeroase brate care se ramifica caracteristic fluviului care se varsa in mari inchise (delta fluviului Volga), digitiforme, frecvente la marile marginale care au fundul bazinului ceva mai adanc (ex. Delta fluviului Mississippi); palmate care se formeaza prin umplerea unor golfuri cu aluviuni (ex. Delta Nilului si a Dunarii) si delte lacustre care se formeaza la varsarea raurilor in lacuri, sau la traversarea acestora (cele mai cunoscute fiind deltele lacustre ale Rhonului la varsarea in lacul Geneva si a Rhinului si la varsarea in lacul Constanta).

Delta Dunarii, ca delta plamata, reprezinta un vechi golf al Marii negre al carui fund pe alocuri era cu circa 180 m jos la nivelul marii. Se pare ca in pleistocen linia de tarm era de la Isaccea de astazi. Din pleistocen pana in prezent delta a inaintat in mare ajungand sa acopere o suprafata de cca. 3600 km². Un rol important in formarea deltei l-au avut cordoanele litorale formate la gurile Dunarii sub actiunea valurilor si a curentilor marini. Viteza de crestere a deltelor este variabila, Delta Dunarii intre anii 1800 si 1861 a crescut cu 22 km², delta fluviilor Mississipi, creste cu 80 km²/an. Cele mai importante Delte sunt: Delta Gangelui si Brahmaputrei cu o suprafata de cce.120.634 km². Delta fluviului Mississippi cu o suprafata de 96.000 km². Delta Volgai cu 12.000 km², a Amu-Dariei cu 10.000 km².

Datorita vitezei diferite a apei si a volumului de aluviuni transporate, depunerea si sedimentarea in delte se face neregulat, atat din punct de vedere geometric cat si din punct de vedere al dimensiunilor materialului.

Depozitele au o stratificatie incrucisata, asemanatoare dunelor sau depozitelor litorale. Sedimentele deltaice prezinta variatii granulometrice si geometrice atat in plan orizontal cat si vertical, deci atat in profil transversal cat si logitudinal. In profil longitudinal apare o sortare a materialelor de la varf spre baza in sensul ca materialul mai grosier (pietris, nisip) este depus spre varf langa tarm, iar cel fin spre baza. Langa tarm, stratele au o inclianre de 20-30^o apoi scade treptat spre baza.

d) Glaciesurile sunt piemonturi in formare, sau fazele initiale ale formarii piemonturilor la care este vizibil contactul intre conurile de dejectie.

Glaciesurile au infatisarea unor suprafete usor inclinate la baza unor denivelari (structurale, petrografice, sau de eroziune) si sau format prin procese de denudare si acumulare in conditii de climat temperat periglaciar. Ele constituie suprafete de racord, acoperite cu depozite deluviale ajunse la o panta generala de echilibru dinamic. Prin geneza si infatisare, glaciesurile pot prezenta faze incipiente fie de pedimentatie, fie de formare a unor piemonturi locale. In prezent se mai pastreaza numai glaciesurile formate la sfarsitul pliocenului si in cuatrenar.

Glaciesurile pleistocene s-au format datorita proceselor periglaciare si a celor din perioadele interglaciare.

Fig. 73. Profile de glacisuri: A-la contactul deal-campie; B-la contactul munti-depresiune;

C-glacisuri de terasa; D-glacis structural sub cuesta calcaroasa; E-glacis in depresiune;

F-glacis sub abruptul petrografic

Dupa pozitie si aspect, glaciesurile apartin la doua mari trepte de relief, una superioara (carpatica, mai extinsa) unde glaciesurile iau forma de pedimente si a doua, la contactul dintre relieful mai inalt si campii, depresiuni sau vai. Cele carpatice s-au format in acelasi timp cu suprafetele de eroziune aflate sub nivelul pediplenei carpatice adica a platformei Raul Ses si apoi, a celor de tip Gornovita. Glaciesurile din depresiunile intracerpatice si subcarpatice urmaresc cu fidelitate abrupturile dar sunt mult diferentiate in functie de conditiile geomorfologice locale. In general, rocile mai friabile si interfluviile mai putin inalte au permis o mai rapida retragere a versantilor, asa incat s-a ajuns la aparitia unor suprafete de glacis mai intinse si mai accentuat nivelate (Fig. 73).

Intinse suprafete de glacis s-au format in interglaciarul riss-wurm la tatana si sub fruntea teraselor principale cursuri de apa, glacisuri care au rolul de a domoli trecerea de la interfluviu la fundul vailor. Asemenea glacisuri apar pe terasele inalte ale Dunarii, Oltului, Jiului, Argesului, Siretului si Bistritei. Glacisurile de pe rama depresiunilor sunt bine reprezentate pe latura sudica a culoarului depresionar Fagaras-Sibiu-Apold, in depresiunea Hategului si Brasovului si in depresiunea subcarpatica a Olteniei.

La contactul campiilor si depresiunilor cu subcarpatii sau cu muntii (ca de exemplu cea dintre Campia Banato-Crisana si munti sau cele dintre Subcarpatii de Curbura si Campia Romana) s-a format un tip de glacisuri cu panta redusa si au aparut acolo unde nu s-au putut forma piemonturi. Ele se prezinta in fasii paralele - una superioara, mai inclinata, extinsa mult pe versantul in dauna caruia s-a format si alta inferioara, cu panta redusa, ce se pierde treptat in campie.

In afara acestora, pot aparea si glacisuri de lunca sau de vale care dau vailor aspectul unei copai largi.

e) Piemonturile sunt forme de relief primare care apar la contactul dintre catenele montane (alpine) si campiile subalpine (piemontane).

Deci piemonturile (de la fr.pied du mont = piciorul muntelui) sunt forme de relief cu suprafete ce se inclina usor din amonte spre aval, rezultate prin acumularea depozitelor proluviale si coluviale erodate din zona montana si transportate de torenti la baza muntilor. Uneori, pantele lor sunt concave iar liniile generale ale suprafetei piemontului sunt asemanatoare profilelor de echilibru ale vailor.

Suprafetele piemontane alcatuiesc prispe continui la periferia lanturilor montane, ele dezvoltandu-se pe latimi de zeci sau chiar sute de km, asemenea unor podisuri (ex. Piemontul Getic). In profil transversal, piemonturile prezinta o serie de trepte care coboara spre aval, dispuse perpendicular pe directia vailor. Aceste trepte sunt alcatuite din panze de depozite proluviale, corespunzatoare diferitelor serii de conuri (Fig. 74).

Reteaua hidrografica initial divergenta, prin captari se poate transforma in una dendritica si mai rar longitudinala. Piemonturile joase, formate din pietrisuri si nisipuri proluviale si aluviale permeabile, contin importante rezerve de apa din precipitatii si din scurgeri subterane din zona montana.

Piemonturile rezulta deci prin acumulare, prin justapunere si suprapunere a conurilor de dejectie si prin netezirea acestora, prin depozitele deluviale si coluviale aduse de apele din precipitatii. De multe ori acestea alterneaza cu materiale provenite din nisipuri, alunecari si rostogoliri determinate de gravitatie mai ales in imediata apropiere a catenelor montane.

Aceste depozite proluviale pot fi antrenate in miscarile tectonice, astfel ca orogeneza inainteaza in vorland, ca de exemplu zona de curbura a subcarpatilor unde cutarea s-a deplasat treptat in detrimentul Campiei Romane prin inaltarea in villafranchian a stratelor de Candesti cu peste 1000 m (Magura Odobesti, 1000 m).

Formarea si evolutia piemonturilor incepe deci cu acumualrea unor depozite proluvial, urmata apoi de o detasare a acestora de rama montana prin sculptarea depresiunilor de contact (periferice) si apoi a dealurilor de eroziune (de ex. Piemontul Getic) si transformarea piemonturilor intr-o zona deluroasa (Subcapatii Getici) si apoi transformarea sa in piemont de eroziune (Fig.75).

Fig. 75. Evolutia unui piemont aluvial: 1-faza de glacis; 2-faza de fragmentare in suprafete larg extinse sau sub forma de benzi; 3-campie de eroziune presarata cu martori din fostul piemnont

Un ciclu piemontan complet cuprinde deci toate fazele, incepand cu acumularea piemontana si terminand cu distrugerea totala a piemontului aluvionar, urmata de nivelarea prin denudare si formarea piemontului peneplenizat si apoi fragmentarea sa pe verticala. Desfasurarea unui ciclu piemontan, presupune realizarea sincrona a mai multor conditii - tectonica, bioclimatica, hidrologica si de nivel de baza. In evolutia sa, relieful Romaniei dupa ridicarea Carpatilor, a dispus de conditii favorabile formarii piemonturilor in doua cicluri: unul in miocen si altul in pliocen-cuaternar. Din ciclu din miocen se mai pastreaza urme ale piemonturilor in Dealul Feleacului, la poalele M-tilor Trascaului si in Depresiunea Hateg-Orastie si Petrosani.

In ciclu pliocen-cuternar s-au format predominant prin acumulari submerse piemonturile laturii vestice a M-tilor Banatului si M-tilor Apuseni si Piemontul Getic, la acesta din urma dominante fiind acumularile subaeriene (Fig.76).

Formarea si evolutia ulterioara a piemonturilor extracarpatice au fost influentate direct de trasaturile ramei carpatice. Astfel, cele din estul Carpatilor Orientali se prezinta sub forma unui relief colinar, cu altitudinea de 450-500 m, marginit de campii piemontane cu altitudini de 100-300 m.

Piemonturile dintre Trotus si Buzau (Piemontul Ramnicului), apar sub forma unei fasii continue si largi mai putin afectata de eroziune. La vest de Buzau, apar mai multe feciesuri si campii piemontane. Cele mai dezvoltate sunt piemonturile getice care se pastreaza ca podisuri piemontane desprinse de munte, fragmentate in cicluri paralele a caror suprafata topografica corespunde cu suprafata piemontana initiala. Piemonturile intracarpatice apar atat in depresiunile intramontane cat si cele din interiorul Transilvaniei (ex. Piemontul Sacele, Piemontul Oasului, Piemontul Sohodolului, sau Piemonturile de Depresiune ale Fagarasului, Sibiului si Salistei.

d. Pedimentele sunt suprafete netede sau usor inclinate (1-7^o), modelate in roci la poalele unor regiuni muntoase cu versanti abrupti. Prin distrugerea totala a masivului muntos se ajunge la pediplena.

Pentru ca acest relief sa nu se confrunte cu cel de glacis, el trabuie privit intr-o scara evolutiva in care glacisul, pedimentul si peniplena reprezinta trei stadii succesive in lantul evolutiv de fragmentare si nivelare a unei regiuni.

Spre deosebire de glacisuri care sunt nivelari incipiente marginale, pedimentele apar odata cu modelarea interioara si formarea inselbergurilor iar pediplena se realizeaza in stadiul avansat al disparitiei majoritatii inselbergurilor.

Un exemplu tipic de pedimente cu inselberguri si cupole, apare in Dobrogea de Nord si Centrala unde s-au format prin fragmentarea aproape completa a podisului si a Muntilor Hercinici si partiala a Dobrogei centrale de est.

Pedimentele din Dobrogea sunt deci suprafete de nivelare usor inclinate, dispuse in jurul unor inselberguri, pe alocuri reunite si inclinand intr-o singura directie. Inselbergurile ca de exemplu, Dealul Marii sau Denistepe, sunt netede, sub forma de cupole sau reduse la cioturi cau ace ca si M-tii Macinului. Cel mai avansat proces de pedimentatie se constata in depresiunea Nalbert care inconjoara inselbergul Delul Mare (270 m altitudine). La vest, pedimentele patrund in Podisul Niculitel iar pe latura nordica apar depresiuni golf.

Unii autori, ca Gr. Posea, Gh. Pop sau P. Cotet, considera ca si suprafetele de nivelare din complexul sculptural Raul Ses pot fi consecinta unui indelungat proces de pedimentatie iar suprafata Borascu poate fi considerabila o pediplena.