Relieful fluviatil de eroziune

Relieful fluviatil de eroziune

Albia minora (sau albia propriu-zisa) reprezinta canalul de scurgere al unui rau de debite medii si malurile care il delimiteaza. Albia minora este deci fasia vaii in care raul isi exercita si consuma intrege lui forta in cea mai mare parte a anului. Latimea sa este in functie de debit, de natura vaii, de panta terenului etc.

Relieful albiei minore este format dintr-o alternanta de aluviuni de diferite grosimi cu aflorimente de roci in loc.

Lunca sau albia majora se intalneste la raurile care au ajuns la profil de echilibru, unde preponderenta devine eroziunea laterala. Ea este reprezentata de suprafata din lungul vaii ocupata de ape numai periodic, in timpul viiturilor.

In raport cu gradul de dezvoltare al luncii exista vai fara lunca, cele al caror fund se confunda cu albia minora, vai cu lunca moderat dezvoltata care se intalnesc la raurile mici si cu vai cu lunci larg dezvoltate, care apar la raurile mari: Dunarea, Prutul, Siretul, Oltul, Muresul, Jiul, Ialomita, Dambovita etc.

In cuprinsul luncilor pot aparea anumite denivelari pozitive, cum ar fi grindurile de nisip, fasii inguste convexe care urmaresc malurile albiei majore pe lungimi mari si apar ca rezultat al acumularilor din timpul viiturilor mari, conuri de dejectie, formate de afluentii sai si negative (microdepresiuni) ocupate de lacuri sau mlastini.

Fig. 67. Lunca si subdiviziunile ei: a-lunca interna; b-lunca centrala; luca externa;

fa-facies de albie; fl-facies de lunca

In cuprinsul unei lunci in raport cu microrelieful sau pot fi separate trei portiuni distincte si anume (Fig.67).

lunca interna , zona de langa albia raului care se ridica deasupra nivelului mediu al apelor cu cca.1-3 m, datorita prezentei grindurilor prealabile.

lunca centrala sau zona mijlocie care este cea mai neteda.

lunca externa, situata la contactul cu terasele de unde si numele de lunca de sub terasa, cu nivelul cel mai coborat si de regula ocupta de mlastini. Ea se afla sub influenta apelor freatice care apar sub forma de izvoare la piciorul terasei.

In zona externa a luncii, se intalnesc intinse conuri de dejectie, formate de raurile afluente.

Geneza luncilor este strans legata de actiunea eroziunii laterale, care prin meandrare isi largesc vaile pana la cativa zeci de kam, cum este cazul Dunarii in baltile Ialomitei si Brailei.

Luncile au un rol hidrologic important, acela de regularizare a apelor in timpul revarsarilor si viiturilor.

Depozitele aluviale din luci sunt alcatuite dintr-un strat bazal grosier, format din bolovanisuri, pietrisuri si nisipuri grosiere de 1-3 m, rezultat din transportul in lungul albiei minore si altul superior mai fin argilo-nisipos, gros de 1-3 m, denumit si faciesul de lunca rezultat prin depunerea malurilor in timpul apelor revarsate.

La noi in tara luncile sau albiile majore ale raurilor sunt forme de relief recente. Fizionomia, extinderea si structura lor sunt conditionate de modificarile raportului dintre debitul solid si debitul lichis al regimului de scurgere al raurilor. Extinderea si fizionomia lor se diferentiaza pe trepte de relief.

Astfel, in regiunea montana, luncile au o dezvoltare redusa si apar discontinuu sub forma unor fasii inguste, de la cativa metri inaltime, la 30-50 m. Raurile mari care strabat Carpatii Orientali (Suceava, Moldova, Moldovita, Bistrita, Trotusul) au lunci bine dezvoltate care se extind pana la 100-200 m latime.

In sectoarele de ingustare a vailor, datorita rezistentei rocilor, luncile aproape dispar, pentru ca in depresiunile intracarpatice acestea sa se dezvolte puternic, ocupand pana la 1/3 din suprafata acestora. Asa se intampla in cazul luncilor raurilor din Depresiunile Giurgeului, Cicului, Brasovului si Beiusului, afectate de usoare miscari de subsidenta, unde luncile se confunda cu insasi suprafata depresiunilor.

In Subcarpati, raurile si-au format de regula lunci largi, diferentiate local pe varietatea petrografica si de neotectonica.

La traversarea anticlinalelor, luncile se ingusteaza ajungand la fasii inguste. Aceleasi strangulari au loc si la traversarea faciesurilor litologice mai rezistente (gresii, conglomerate etc.).

In zona podisurilor si piemonturilor, raurile si-au format de asemenea lunci largi cu latimi de 2-5 km.

In Campia Romana si in campia Banato-Crisana, luncile au de asemenea o larga dezvoltare, ocupand aprope in intregime fundul vailor. Panta longitudinala a luncilor este cuprinsa intre 0,5-0,6 m/km la raurile principale si 0,7-1,5 m/km la cele secundare. Luncile Jiului, Oltului, Argesului, Ialomitei, Buzaului si Prutului ajung la latimi de 4-8 km iar in lungul Siretului inferior chiar de 10-11 km. In ariile de subsidenta, toate raurile si-au format lunci intinse, care de fapt corespund cu insasi campia.

In regiunea de munte, luncile au o dezvoltare alternativ monolaterala cu 1-2 trepte aluvionare de pana la 1-5 m inaltime. In sectoarele de vale mai largi si depresionare, lunca este mai dezvoltata taorita glacisurilor coluvio-proluviale intinse si conurile de dejectie imbucate.

Plantele reduse, izvoarele si mustirile la baza teraselor sau a versantilor, faciliteaza dezvoltarea mlastinilor ca de exemplu in Depresiunea Ciuc - Giurgeu - Brasov.

In lungul vailor mari din Podisul Moldovei si al Transilvaniei, luncile au cele 4 fasii bine individualizate. Dezvoltarea grindurilor marginale inalte de 2-5 m care nu pot fi strapunse de afluentii mai mici, impun acestora cursuri paralele prin aceeasi lunca pe zeci de km, ca de exemplu Bistrita cu Siretul, Jijia cu Prutul, etc.

Pe vaile mai mici autohtone, lunca prezenta inca din cursul superior, domina albia minora ingusta cu 1-3 m. Trecerea catre versanti se face prin intermediul glacisurilor coluvio-proluviale.

In general, in lunci, grosimea depozitelor aluviale variaza in medie de la 2-4 m la 10-15 m. La cele mai multe lunci, baza aluviunilor se gaseste sub talvegul actual al acestora.

Indiferent de extinderea luncii si de grosimea aluviunilor se gaseste sub talvegul actual al acestora.

Indiferent de extinderea luncii si de grosimea aluviunilor, la toate apare o evidenta succesiune a doua orizonturi deosebite sub raport litologice si granulometric: un orizont inferior grosier si un orizont superior alcatuit din depozite mai fine. In orizontul inferior predomina pietrisurile si nisipurile iar in orizontul superior formatiile psamo-pelitice. Trecerea de la acumularile grosiere de albie ale orizontului inferior la cele fine de inundatie din orizontul superior corespunde detasarii luncii ca treapta morfologica de relief. Neomogenitatea litologica a acestui ultim orizont (intercalatii grosiere, lentile argiloase, luturi) reflecta schimbarile de regim, revarsarile de proportii si repetate sau pendularea cursurilor de apa in cadrul patului aluvial (Gr.Posea s.a. 1978).

Dupa varsta aluviunilor se poate aprecia ca atat sculptarea albiei si aluvionarea cat si detasarea luncii si a treptelor din cuprinsul ei sunt procese ce s-au desfasurat diferentiat de la o unitate de relief la alta, incepand cu sfarsitul w rmianului si pana in prezent.

In general se admite ca luncile carpatice si subcarpatice au o vechime mai mare, aluvionarea relizandu-se in timpul tardiglaciarului si holocenului inferior. Depozitele aluviale de lunca din zona podisurilor si campiilor sunt mai recente, ele datand din atlantic-subboreal.

Terasele fluviatile sunt trepte care se formeaza de-a lungul apelor curgatoare. Ele reprezinta ramasitele unor vechi sesuri aluvionale (albii majore sau lunci), aflate la o anumita altitudine deasupra nivelului actual al vaii (Fig. 68,69).

Terasele apar ca rezultat al intensificarii eroziunii verticale a raului datorita, fie cresterii debitului apelor fie coborarii nivelului lor de baza, fie unor miscari de ridicare a bazinului raului.

In formarea unei tersae se pot recunoaste trei faze: faza de eroziune, faza de sedimentare si faza de formare a terasei propriu-zise. In faza de eroziune se formeaza albia majora a raului, in cea de sedimentare se formeaza sesul aluvionar, iar in cea de formare a terasei se reia fenomenul de eroziune si de transport a materialului aluvionar depus in faza precedenta ramanand astfel la altitudine initiala resturi din vechiul ses aluvionar care nu reprezinta decat insusi terasa. (Fig. 70).

In evolutia unui curs de apa, acest ciclu de eroziune se poate relua de mai multe ori, aparand astfel mai multe terase la nivele diferite, terasa superioara fiind cea mai veche.

In profilul transversal la o terasa se deosebesc urmatoarele elemente morfometrice componente: fruntea terasei (f), podul terasei (pd), muchia terasei (m) si tatana (t) (Fig.71).

Fruntea terasei reprezinta planul inclinat care face legatura intre podul terasei cu lunca sau cu podul altei terase.

Podul terasei cu lunca sau cu podul altei terase.

Podul terasei reprezinta partea cea mai intinsa si inalta. Muchia terasei reprezinta partea superioara a formatiei prin care se face legatura cu podul terasei si piciorul sau partea de jos a terasei. Baza sau patul terasei reprezinta partea pe care se sprijina terasa, constituita din roci mai vechi decat depozitele aluviale ale terasei.

Terasele pot aparea pe ambele maluri, deci pot fi bilaterale sau numai pe un mal deci unilateral. Cele bilaterare pot fi simetrice sau asimetrice (Fig.72).

In functie de altitudine, terasele fluviatile se impart in terase inferioare (cele situate la 8-10 m si 10-20 m deasupra albiei minore) terase medii, situate la 30-35 m altitudine relativa, si terase superioare cele situate la 55-60 m si 80-100 m deasupra.

	Fig. 70. Formarea teraselor: a-faza de eroziune; b-faza de acumulare; c-faza de formare a terasei; d-formarea mai multor nivele de terase
			Fig. 72. Tipuri de terase dupa evolutia cursului apei

In raport cu geneza se disting trei tipuri de terase , terase in roca sau de eroziune, taiate numai in roca de baza sau cu o slaba cuvertura de pietrisuri, terase de acumulare sau imbricate, taiate in propria cuvertura de depozite aluvionare si terase mixte, la care depozitele aluvionare apar in trepte ce au la baza rocile mai vechi.

In raport cu miscarile tectonice suferite, se disting: terase normale sau nedeformate si terase deformate, terase convergente si divergente

Terasele piemontane sunt cele dezvoltate in evantai care dispar treptat in aval, au inclinare longitudinala accentuata si sunt taiate in depozite aluvio-proluviale ale conurilor de dejectie asa cum e cazul teraselor Argesului de la Pitesti in jos.

Cele mai multe terase ce apar de-a lungul cursurilor de apa in tara noastra sunt de varsta cuaternara. Terasele mai vechi s-au pastrat mai rar deoarece in majoritatea cazurilor au fost erodate.

Cele mai extinse terase de la noi sunt terasele Dunarii din Campia Romana, care formeaza un sistem bine studiat, constituit din 6 terase situate la inaltimile t₁ = 5-6 m, t₂ = 8-10 m; t₃ = 18-20m; t₄ = 30-35 m; t₅ = 55-60 m si t₆ = 80-100 m, care se pierd treptat incepand de la Drobeta Turnu Severin spre Braila.

Studiul teraselor a urmarit cu precadere determinarea efectelor actiunii raurilor si prin acesta, geneza si evolutia releifului fluviatil in cuaternar, intrucat terasele sunt martorii cei mai reprezentativi si concludenti ai tectonicii in raporturile ei cu actiunea factorilor modelatori.

Pe baza cercetarilor efectuate s-a acreditat ideea predominarii seriilor de 3-5 terase. Urmarind seriile de terase se detaseaza clar sisteme de terase de pe clina exterioara a Carpatilor de cele de la interiorul lor.

Spre exemplu, terasele de pe dreapta Prutului, formeaza un sistem de 7 nivele cu inaltime relativa, pana la 130-150 m (V. Bacaoanu, 1978). Valea Siretului prezinta un sistem de terase mult mai variat datorita conditiilor geologice specifice subcarpatilor si Podisului Moldovei. Prin deplasarea sa spre vest, valea a capatat o asimetrie pronuntata cu desfasurarea celor 11-12 terase, mai ales pe dreapta. La intalnirea sa cu afluentii principali de pe dreapta (Moldova, Suceava, Bistrita, Trotus) terasele de confluenta formeaza adevarate campii de terase. Cele 12 nivele cu altitudine relativa de pana la 200-210 m, apar fragmentar pe stanga, iar mai jos ajung sa formeze poduri foarte largi care alcatuiesc campia de terase a Tecuciului si Covurluiului.

Toate raurile din partea de nord a Campiei Romane, dintre Trotus si Dambovita, prezinta terase numai in bazinul superior si mijlociu, dupa care dispar si se confunda cu campia de divagare.

Argesul, ca si Dambovita prezinta 7-9 nivele de terase care odata cu trecerea in campia piemontana se reduc ca numar si se pierd in campia de divagare Titu-Potlogi.

Vaile Jiului si Oltului prezinta 7-9 terase in sectoarele montane si subcarpatice si in partea nordica a Podisului getic, care se reduc ca numar pe masura apropierii de Dunare.

Cea mai mare extensiune o au terasele din lungul raurilor importante - Siretul, Prutul, Oltul, Muresul, Somesul, dar diferentiat pe trepte de relief.

In mod obisnuit, terasele sunt paralele cu directia de curgere a raurilor, avand o dezvoltare mono sau bilaterala, dar la contactul dintre piemonturi si campii si dintre depresiuni si rama montana (ex. Depresiunea Brasovului, Hategului, Fagarasului, Sibiului etc.) terasele au o desfasurare in evantai, nivelele disparand unul dupa altul in campie.

Numarul si extinderea teraselor sunt o expresie directa a modului in care a decurs evolutia regiunii respective in cuaternar. Formarea teraselor dela exteriorul Carpatilor a depins de nivelul de baza pontic aflat in continua deplasare catre est. Scaderea treptata a numarului de terase ale Dunarii, din Campia Olteniei pana in Campia Brailei este o dovada in acest sens.