Structuri sedimentare tipice siliciclastitelor

Structuri sedimentare tipice siliciclastitelor

Structura sedimentara este expresia relatiilor spatiale dintre particulele sedimentare (structura interna) si dintre unitatile depozitionale succesive (structuri ale suprafetelor) ca urmare a proceselor mecanice, chimice si biotice depozitionale sau postdepozitionale. Structurile sunt vizibile la diferite scari: mica (examinarea sectiunilor subtiri), medie (examinarea macroscopica a esantioanelor) si mare (examinarea aflorimentelor).

In cazul rocilor siliciclastice, structurile sedimentare predominante sunt cele generate de procese fizico-mecanice, subordonat insa pot fi observate si cele de natura chimica (in special ca rezultat al diagenezei) sau biotica (actiunea organismelor epi/endo-bentonice asupra sedimentelor acumulate). Structurile formate in timpul sedimentarii pot fi utilizate drept indicatori pentru reconstituirea conditiilor ambientale. Astfel:

structurile vectoriale planare sau liniare generate in timpul proceselor de transport al materialului clastic (Ex: imbricatia galetilor, laminatii oblice, caneluri de eroziune, riduri de dragaj, ondulatii de curent, dune asimetrice) conduc la identificarea directiilor de paleocurenti;

structurile de granoclasare, de curgeri in masa servesc la interpretari legate de competenta curentilor, energia de bazin, nivel batimetric;

structurile mecanice erozionale (Ex. riduri de dragaj, urme de impact, caneluri de eroziune) precum si cele constructionale (Ex. caracteristicile ondulatiilor de curent) permit aprecieri asupra regimului hidrodinamic: competenta, viteza curentului, regimul curgerii si nu in ultimul rand permit identificarea bazei si a partii superioare a stratului (structuri cu caracter geopetal), informatie deosebit de utila in configuratii tectonice cutate sau faliate;

laminatia/stratificatia oblic concoida si oblic tabulara, laminatia convoluta, ondulatiile, mecanoglifele: caneluri de eroziune, santuri de dragaj, urme de impact, toate furnizeaza informatii utile asupra directiei de transport.

Desi nu exista inca o clasificare unanim acceptata a structurilor sedimentare, se pot departaja patru categorii de structuri tipice siliciclastitelor: (a) depozitionale, (b) erozionale; (c) deformationale; (d) biogene.

Structuri depozitionale

Sedimentul transportat de catre diferiti agenti (gheata, apa, aerul) este acumulat atunci cand acestora le scade competenta, iar modul de aranjare al clastelor depinde fundamental de mecanismul de transport. Acumularea clastelor transportate de gheata se face nediferentiat, toate clastele si cele grosiere si cele fine acumulandu-se in zona de topire a ghetii fara producerea unui aranjament special, structura interna fiind complet dezorganizata = structura masiva. Transportul subacvatic sau subaerian al clastelor este mult mai divers: transport in suspensie, tractiune, sau transport in masa, fiecare imprimand sedimentului un mod de organizare al clastelor: stratificatie/laminatie paralela sau oblica, granoclasare, ondulatii, etc.

Stratificatia/laminatia paralela

O caracteristica aparte a rocilor sedimenatre este stratificatia, adica mai bine zis prezenta limitelor nete de separatie intre unitatile depozitionale. Aceste unitati depozitionale pot fi strate si lamine, dar pot fi la fel de bine lentile, canale, conuri sau prisme din punct de vedere geometric. Stratul, este deci o notiune cu conotatie profund geometrica: o unitate depozitionala cu grosime constanta, marginita de doua suprafete plan paralele, deci avand astfel o geometrie tabulara. Caracterul de stratificatie este amplificat de diferentele de compozitie, granulatie sau chiar de gradul de consolidare al rocilor din unitatile depozitionale adiacente.

Stratificatia si laminatia paralela (uneori denumita si orizontala) este caracteristica acumularilor discontinui de sedimente: perioade de depunere urmate de perioade de intrerupere a sedimentarii.

Timpul perioadelor de depunere al unei unitati depozitionale poate sa varieze de la ore sau zile (in cazul turbiditelor sau al tempestitelor) la ani sau mii de ani (in cazul depozitelor fin granulare de self), iar al perioadelor de intrerupere la fel. Suprafata de separatie intre strate sau lamine poate sa fie afectata de eroziuni generate de curentii existenti in perioadele de nedepunere, sau pot fi afectate de activitati biotice (bioglife, bioturbatii) contemporane, dar si procesele postdepozitionale precum tasarile diferentiale sau dizolvari sub presiune. Fiecare dintre aceste procese lasa urme specifice pe suprafetele de stratificatie.

Se considera stratificatie atunci cand unitatile depozitionale au grosimi mai mari de 1 cm, si laminatie cand grosimile sunt mai fine de 1 cm (Tabel 3‑ ).

Tabel Terminologia dupa grosime a stratificatiilor si laminatiilor

Laminatia paralela constituie adesea o structura interna a unui sediment, desi fiecare lamina in parte poate fi rezultatul unui singur eveniment depozitional ca in cazul varvelor.

Varvele sunt sedimente lacustre (afectate de ingetari sezoniere) formate din lamine subtiri alternante: mai grosiere si deschise la culoare si mai fin granulare si inchise la culoare (Fig. 3‑ ). Semnificatia acestora este urmatoarea: Laminele grosiere (siltice sau arenitice) sunt acumulate in sezoanele de vara, cand lacul este un sistem deschis in care ajung sedimentele grosiere din aria sursa si in care are loc o continua miscare a maselor de apa si deci oxigenarea apelor de fund care astfel produc arderea materiilor organice depuse. Laminele fin granulare sunt acumulate in sezoanele de iarna cand lacul ingheata la suprafata, constituindu-se astfel o bariera pentru sedimentul clastic, si in acelasi timp diminuarea curentilor si a cantitatii de oxigen. In acest sistem inchis sedimentarea are loc doar din suspensiile fine nedecantate inca si din substanta organica nedegradata datorita lipsei oxigenului.

Laminele se pot forma si in alte moduri de acumulare mecanica: depuneri din suspensii gradate sau din curenti turbiditici cu densitati scazute, dar si prin alternante intre depunerile mecanice si chimice sau biochimice. Ca exemple pentru aceste ultime cazuri ar fi alternantele de marne si argile, gipsuri si argile, etc.

Stratificatia oblica

In opozitie cu stratificatia paralela, cea oblica prezinta planele de separatie intre unitatile adiacente, dispuse oblic (25-35°) fata de suprafata orizontala a bazinului de sedimentare. Aceasta datorita proceselor foarte specifice de acumulare a sedimentului din curenti tractivi. De multe ori, directia stratificatiei oblice se schimba de la o unitate depozitionala la alta, aspect care generat aparitia notiunii de stratificatie incrucisata. In limba engleza s-a pastrat aceasta denumire "cross stratification", dar in limba romana ea a fost adaptata la stratificatie oblica (Jipa & Anastasiu, 1988).

Exista doua tipuri diferite de structuri oblice: concoide si tabulare (Fig. 3‑ ). Ambele sunt alcatuite dintr-o ierarhie de structuri oblice: unitatile depozitionale individuale care poseda structuri oblice sunt denumite seturi, iar asociatiile acestora sunt denumite coseturi. Grosimea seturilor cu structura oblica este variabila: de la decimetri la metri, functie de caracteristicile mediului depozitional.

Structurile oblice concoide prezinta suprafete curbe de delimitare intre unitatile adiacente si sunt produse de curenti tractivi delimitati spatial care genereaza acumulari de tip dune cu creste sinuoase sau semilunare. Migrarea dunelor in sensul curentului, determina eroziuni ale depunerilor anterioare, astfel incat o caracteristica a structurilor generate este trunchierea seturilor subiacente.

Structurile oblice tabulare prezinta suprafete plane de delimitare intre unitatile adiacente si sunt produse de curenti tractivi planari ca depuneri progradante. Desi definita ca "tabulara", seturile pot avea si geometri prismatice nu numai tabulare. Seturile frontale (cele inclinate) pot fi angulare sau usor curbate (tangentiale) in raport cu suprafata orizontala, functie de raportul intre viteza curentului si rata de sedimentare.

Ondulatiile de curent

Ondulatiile sunt structuri regulate ca niste creste generate prin tractiunea sedimentelor necoezive (arenitice) exercitata de catre miscarile unidirectionale ale agentilor de transport (curentii de apa sau vantul). Ele pot sa apara la diferite scari si au capatat denumiri diferite: dune (inaltimi de metri - zeci de metri) si ondulatii (cm) care "orneaza" adesea suprafata dunelor sau a stratelor orizontale. O consecinta a generarii ondulatiilor la interfata sediment-apa/aer este aparitia stratificatiilor oblice in interiorul sedimentului.

In domeniul subacvatic, formarea acestora este dependenta de viteza curentului, adancime, dimensiunea granulelor sedimentului de pe fundul bazinului. Se poate spune ondulatiile apar in orice mediu depozitional, ele fiind foarte frecvente in patul raurilor, in zonele de estuar, canale mareice, deltaice, de-a lungul zonelor litorale, pe selfuri, dar si in bazinele marine adanci..

Ondulatiile de curent au flancurile cu pante asimetrice (Fig. 3‑ ), au lungimi de pana de zeci de cm si inaltimi de cativa cm. Panta mai lina este in sensul curentului iar cea mai abrupta in contrasens. Acest aspect caracteristic permite utilizarea lor in analizele directiilor de paleocurenti. Raportul intre lungimea de unda si inaltimea ondulatiei reprezinta indicele de ondulatie. Pentru ondulatiile de curent acesta este situat intre 8-20.

Morfologia crestelor ondulatiilor de curent este dependenta de viteza curentului, progresiv cu cresterea vitezei, crestele trec de la distributii paralele si sinuoase la cele catenare, lunare si linguoide. Aceast tip de informatii sunt deosebit de utile in reconstructiile de paleomedii.

Uneori, in special in zonele de self, apar si ondulatii la scara mare. Acestea au fost denumite de-a lungul timpului: megaondulatii, dune subacvatice, valuri de nisip sau bare de nisip. Intrucat modul de formare este similar cu al ondulatiilor de curent sau al dunelor, s-a convenit utilizarea termenului de dune pentru evitarea oricaror confuzii (Ashley et al., 1990).

In domeniul subaerian, formarea ondulatiilor este dependenta de viteza vantului, constanta directiei, granulatia sedimentului si absenta vegetatiei. Exista o viteza critica a vantului pentru antrenarea particulelor. Arenitele fine sunt primele care pot fi antrenate in miscare chiar si la viteze de doar 15 cm/s. Sedimentul fin este transportat in suspensie, iar cel mai grosier in saltatie. Ondulatiile se creaza imediat de sedimentul este transportat. Ondulatiile de vant sunt cu profile asimetrice, si cu creste paralele sau sinuoase. Indicele de ondulatie este mai mare decat al ondulatiilor de curent acvatic. Dunele au lungimi de unda de zeci de m, pana la km, functie de tipul de duna. Ca orientare a crestelor in raport cu directia dominanta a vantului acestea pot fi transversale, longitudinale sau oblice. Cand sunt izolate unele de altele, au forme de potcoava, parabolice, lunate sau stelate. Pe suprafata dunelor sunt frecvente ondulatii de vant la scara mai mica. Mecanismul de formare al ondulatiilor si dunelor subaeriene este similar celor subacvatice.

Ondulatiile de valuri

Ondulatiile de valuri sunt structuri superficiale generate de miscarea oscilatorie (bidirectionala) a valurilor. Au flancurile cu inclinatii simetrice (Fig. 3‑ ), creste liniare cu un profil nai ascutit decat al celor generate de curent, crestele sunt frecvent bifurcate. Indicele de ondulatie al acestora este mai mic (6-10) decat al ondulatiilor de curent. Sunt frecvente ondulatiile de valuri in mediile litorale lacustre sau marine afectate de valuri.

Structura interna a sedimentului creata prin actiunea valurilor este alcatuita din lamine oblice sau ondulate discordante fata de profilul ondulatiilor. Adesea se regasesc ondulatii interferente date de: valuri si curenti sau valuri si maree. Niste structuri interne particulare ale generate din interferenta valurilor si curentilor sunt structurile "hummocky cross stratification = HCS" si "swaley cross stratification = SCS". Ambele se formeaza ca interval batimetric intre baza valurilor de furtuna si baza valurilor normale. HCS este caracterizata de laminatii oblice concoide cu unghiuri mici (<10-15°) aranjate astfel incat exista continuitate intre laminele convexe mai subtiri (la partea superioara) si laminele concave mai groase (la partea inferioara). SCS difera de HCS prin faptul ca lipsesc sau sunt rare laminele convexe. Distanta intre doua zone convexe la HCS este de zeci de cm, pana la cativa m. Ambele structuri sunt caracteristice zonelor de self afectate periodic de furtuni. Furtunile reprezinta curentul unidirectional si valurile pe cel bidirectional din a caror interferenta rezulta structurile descrise.

Granoclasarea

Este o structura interna a sedimentelor clastice data de schimbari ale granulatiei catre partea superioara a unei unitati depozitionale (strat). Se considera ca este rezultatul unor schimbari in regimul curgerii unui curent in momentul sedimentarii. Trecerea de la claste grosiere la unele mai fine sugereaza sedimentarea dintr-un curent (incarcat cu particule) care-si reduce progresiv viteza, pierzand din incarcatura intai clastele mai mari si grele si apoi pe cele mai fine si usoare. Aceasta este frecvent situatia turbiditelor care-si pierd din densitate pe masura avansarii, fapt ce duce la depuneri granoclasate.

Exista doua tipuri majore de granoclasari: normale - ca in cazul descris anterior (Fig. 3‑ ), trecere de la un sediment mai grosier spre mai fin la partea superioara si inverse - este situatia trecerii de la un sediment mai fin spre unul mai grosier. Daca granoclasarea normala este deosebit de frecventa in diverse medii, cea inversa este mult mai rara. Ea apare doar in unele laminatii din zonele litorale, acolo unde caracterul accelerant al spargerii valurilor transporta sedimentul mai grosier peste cel fin si uneori mai este prezenta si in turbitele foarte dense in care presiunea dispersiva data de ciocnirile intre particule imping spre partea superioara clastele mai mari.

Frecvent secventele granoclasate normal se repeta. Baza este adesea cu caracter erozional, fiindu-i caracteristice structuri erozionale (caneluri, santuri, etc) daca sedimentul este coeziv sau amalgamari (amestecul sedimentului din substrat cu cel transportat de curent) daca sedimentul este necoeziv (Fig. 3‑ ).

In acest ultim caz, gradul de sortare a materialului clastic transportat se modifica (scade) iar depunerea acestuia duce la granoclasari fractionate in care doar fractia grosiera este granoclasata, fractia fina constituind matricea. Granoclasarile fractionate sunt tipice pentru depozitele turbiditice, iar cele nefractionate bine sortate si separate granulometric, sunt tipice depozitelor litorale sau zonelor de self.

Imbricarea

Adesea galetii mari din patul raurilor sau din zonele litorale afectate de valuri, prezinta o orientare preferentiala (imbricare) functie de viteza curentului si forma clastelor. Clastele aplatizate se vor orienta oblic si in contrasens fata de curent (Fig. 3‑ ) prin rasturnari repetate pana la ajungerea in situatia de echilibru; clastele elongate se vor dispune cu axa lunga perpendiculara pe directia curentului la viteze mici mici ale acestuia (caz in care sunt adesea transportate prin rostogolire pe distante mici) si cu axa lunga paralela cu directia curentului la viteze mai mari (caz in care transportul este minim, liniile de curent separandu-se in jurul clastelor).

Structuri erozionale

Sunt structuri generate de curgerea simpla a unui curent sau a unui curent cu incarcatura clastica, peste suprafata unui sediment semi-coeziv (argila, mal). Eroziuni pot avea loc si asupra unui sediment necoeziv (nisip) dar conservarea structurilor este imposibila. Cele mai frecvete structuri erozionale sunt: caneluri de eroziune, santuri si riduri de dragaj, urme de impact si ele apar in general in baza stratelor de gresii ca mulaj al structurilor conservate in argila.

Caneluri de eroziune

Trecerea unui curent turbulent peste un sediment fin semi-coeziv duce la aparitia de mici eroziuni in locurile in care au actionat vortexurile (vartejuri). Urmele rezultate sunt caracterizate de caneluri cu varf rotunjit orientat spre amonte si flancuri evazate spre aval. In sectiune longitudinala, profilul canelurii este asimetric cu panta mai abrupta in zona varfului si pante line pe flancuri care converg catre suprafata stratului. Dimensiunile canelurilor sunt foarte variate, dependente de viteza curentului si de incarcatura acestuia cu sediment. Aceste structuri sunt caracteristice depozitelor turbiditice si sunt indicatiri importanti in stabilirea directiei si sensului de curgere a curentilor. Canelurile apar de regula in asociatii foarte diverse ca pozitionare (Fig. 3‑ ).

Santurile de dragaj

Sunt santuri rectilinii taiate de claste tractate de curenti pe un sediment moale semi-coeziv. Atunci cand curentul pierde din competenta sa de transport, clastele mari devin mai greu transportabile, ele afundandu-se din ce in ce mai mult in mal. In aceste momente de creaza ridurile de dragaj ca niste ondulatii ale malului, situate in partea frontala a clastului formate prin deplasarea acestuia si deformarea plastica a malului in care clastul este partial inglobat. Rareori au fost regasite clastele care au generat santurile si ridurile la capatul acestor urme, cel mai adesea ele lipsesc. Aceste structuri sunt frecvente in depozite turbiditice, dar si in alte medii: campii aluviale, pe selfuri si sunt bune pentru analizele de paleocurenti.

Urme de siroire

Sunt ca niste santuri cu profil in U sau V, drepte sau sinuase care pot fi continue pe distante de cativa m. Se banuie ca sunt produse de siroirea apei si erodarea patului de sedimente la retragerea curentilor dupa momentul de paroxism al furtunilor. Frecvent apar in mediile litorale si de self.

Urme de impact

Particulele transportate prin saltatie, lovesc suprafata sedimentului, de unde ricoseaza din nou si sunt transportate mai departe de curent. Urmele lasate de acest impact variaza ca forma si dimensiuni in functie de forma clastului, de unghiul de impact si de modalitatea de transport a clastelor. Ele pot fi siruri de mici cratere asimetrice, siruri de urme concave de rostogolire, etc.

Structuri deformationale

In acest grup sunt incluse structurile postdepozitionale de deformare a modului de aranjare initial al sedimentului produse in special prin expulzarea fluidului interstitial si comportamentul plastic al sedimentelor care contin o fluid interstitial la o presiune mai mare decat presiunea litostatica (stare subconsolidata). Cele mai frecvente tipuri de structuri deformationale sunt: stratificatia convoluta, structuri hidroplastice de injectie, structurile de tasare diferentiata.

Stratificatii convolute, cute intraformationale

Aceste tipuri de structuri sunt rezultate prin deformarea (cutarea) unui sediment cu stratificatie/laminatie paralela initiala, in urma alunecarii gravitationale in mediu subacvatic pe o panta (Fig. 3‑ A) sau in urma cresterii presiunii litostatice asupra unui sediment aflat in stare subconsolidata si sigilat la partea superioara de sedimente impermeabile. Acest ultim caz produce deformari (cutari) intrastratale (Fig. 3‑ B) in care laminele superioare prezinta continuitate si trecere gradata la stratele nedeformate, laminele inferioare pot prezenta discontinuitati si detasari locale. Cutele rezultate vor avea toate aceeasi vergenta.

In cazul alunecarii pe panta, are loc initierea unui plan de detasare datorita supraincarcarii cu sediment a unui depozit ritmic (strate permeabile si strate impremeabile) sau datorita socurilor seismice care induc forte de forfecare in masa sedimentului. In spatele alunecarii ramane o "cicatrice" = urma planului de detasare, iar in partea frontala se face tranzitia catre sedimentele nedeformate. Indiferent de cauza alunecarii, aspectul rezultat este acelasi: cute cu planul cutei inclinat si cu amplitudini variabile si neregulate. Stilul de cutare este dependent de granulatia, plasticitatea si coeziunea interna a sedimentului. Astfel de structuri pot fi confundate foarte usor cu structuri tectonice, atunci cand scara de producere a alunecarii sau deformarii este mare (de ordinul km). Ele sunt frecvente in depozitele bazinale invecinate taluzelor.

Structuri hidroplastice

Acest tip de structuri sunt generate de expulzarea brusca a fluidelor interstitiale ale unui sediment si odata cu acestea si a unei cantitati de sediment (fluidizare). Una din cauzele expulzarii bruste fiind suprapresiunea fluidului din spatiul interstitial datorita existentei unor strate superioare impermeabile care nu permit eliberarea constanta a fluidelor mentinand sedimentul intr-o stare de subconsolidare. In acest caz, daca se ajunge la depasirea rezistentei mecanice a stratelor superioare, sedimentul va fi fluidizat pana ce se va ajunge la echilibrarea presiunilor. O alta cauza poate fi lichefierea unui sediment granular mobil ca urmare a unui soc de forfecare (seismic). Indiferent de cauza, efectul este acelasi: deranjarea structurii initiale a sedimentului, resedimentari ale clastelor lichefiate, generarea de structuri de injectie de tipul dike-urilor neptuniene, sill-uri concave ("dish and pillar"), vulcani noroiosi. Sunt frecvente in depozitele turbiditice sau in alte faciesuri caracterizate de rate mari de sedimentare.

Structuri de tasare diferentiata

Sunt structuri ale suprafetei inferioare a stratelor de gresii ca niste protuberante in stratele subiacente argiloase. Formele si dimensiunile protuberantelor sunt foarte diverse insa o caracteristica comuna este aspectul de flacara (margini ascutite la partea superioara) al argilei deformate prin tasare diferentiata (Fig. 3‑ ). Aceasta deformare prin tasare este posibila in cazul unei diferente de densitate intre sedimentele adiacente: un nisip mult mai dens peste o argila cu densitate mica (imbibata cu fluid interstitial), caz in care apare o scufundare a nisipului in argila. Deseori, protuberantele rezultate din tasarea diferentiata pot ajunge sa fie detasate de sedimentul din care provin, formand un fel de structuri globulare de nisip in argile ("load balls", denumite si perne sau pseudonoduli) a caror laminatie interna va fi paralela cu limita argila-nisip.

Structuri biogene

Structurile biogene sunt generate de prezenta sau activitatea diverselor organisme, functie de tipul de organisme ele pot fi: fitogene (organisme vegetale) si zoogene (organisme animale). Urmarind relatia cu sedimentele, structurile biogene pot fi: bioturbatii (cand afecteaza sedimentul in profunzime) si bioglife (dezvoltate la suprafata sedimentului).

Structurile fitogene (rhizolite) sunt bioturbatii ale sedimentelor prin dezvoltarea radacinilor copacilor in sediment. Pe langa procesul de deformare a structurii initiale, prezenta radacinilor in sediment poate conduce si la precipitari minerale in masa sedimentului. Concretiunile de calcit si sferosiderit din jurul radacinilor este rezultatul descompunerii substantei vegetale de catre bacterii si astfel eliberarea de dioxid de carbon care in prezenta apei si a ionilor de Ca, Fe duce la precipitarea chimica a mineralelor respective in spatiul rezultat.

Structurile zoogene sunt generate de activitati diverse ale organismelor animale (repaus, deplasare, cuibarire, hranire). In ultimii ani descifrarea acestor urme a dus la aparitia unei noi ramuri in geologie: ichnologie. Desi nu se cunoaste intotdeauna organismul care a produs urmele, acestea pot fi utilizate in sedimentologie pentru caracterizarea si diagnosticarea conditiilor de mediu. Astfel a aparut si un nou termen: ichnofacies, pentru a defini un sediment cu anumite caracteristici de urme zoogene, iar acestea au capatat diverse denumiri: chondrites, skolites, etc (Fig. 3‑ ). De regula urmele de hranire ale organismelor epifaunale sunt foarte spiralate si intortochiate, ale celor infaunale sunt spiralate sau ramificate; urmele de deplasare sunt rectilinii insa cu morfologii specifice functie de tipul de organism si de modul de deplasare (urme de pasi, de tarare, de sarituri, etc); urmele de cuibarire sunt protejate impotriva colapsului prin captusirea peretilor cu secretii sau tasare. Cateva exemple:

Chondrites - urme de sapare/hranire (tuneluri) foarte ramificate avand sectiune circulara si peretii netezi.

Diplocraterion - tub in forma de U perpendicular pe stratificatie produs de organisme suspensivore. Interiorul tubului contine depozite resedimentate.

Rhizocorallium - asemanator cu Diplocraterion insa orientate oblic sau orizontal fata de stratificatei si sunt generate probabil de mici arthropode.

Thalassinoides - sunt sisteme de tuneluri orizontale ramificate (in lungul planelor de stratificatie) posibil si cu jonctiuni verticale, produse de crustacei. Continutul lor este frecvent cu laminatii concave si abunda in pelete fecale.

Pelecypodichnus - sunt urme de repaus sau de fixare produse de bivalve. Avansarea sau retragerea este un raspuns la rata de sedimentare/eroziune.

Zoophycos - un sistem complex de tuneluri cu punct fix de plecare dar cu schimbarea permanenta a directiei intr-o maniera circulara. Produs de anelide.

Skolithos - sisetm de tuburi drepte-neramificate si verticale produse de anelide.

Studiul acestor structuri permit estimari legate de rata de sedimentare, adancimea in bazin, gradul de oxigenare al apelor, disponibilitatea nutrientilor, energia de bazin si pot fi utilizate ca structuri geopetale pentru corectii tectonice.