Timpul ca factor de solificare

TIMPUL CA FACTOR DE SOLIFICARE

Notiunea de timp se refera la durata proceselor de solificare, iar consecinta influentei timpului este evolutia diferita a tipurilor de soluri. Analizat sub acest aspect, procesul de solificare apare ca un proces lent, de lunga durata, ce se realizeaza pe parcursul a sute si mii de ani, fapt pentru care trebuie sa fie considerat ca un proces istoric.

Solificarea incepe din momentul in care rocile ajung in contact cu ansamblul factorilor de pedogeneza si in special din momentul aparitiei si instalarii factorului biologic in totalitatea sa. Ca urmare, se poate concluziona ca roca se transforma in sol numai din momentul acumularii primelor cantitati de materie organica si humus.

Procesul de solificare se realizeaza intr-un anumit spatiu (relief) si se desfasoara intr-o perioada de timp indelungata, care variaza in functie de alcatuirea mineralogico-chimica a rocilor, de porozitatea acestora si de intensitatea factorilor de pedogeneza.

Durata procesului de solificare este cunoscuta sub denumirea de "varsta solurilor"; din acest punct de vedere la soluri deosebim varsta absoluta si varsta relativa.

Varsta absoluta este socotita din momentul eliberarii teritoriului considerat de sub influenta ghetarilor sau a apelor si este determinata de durata procesului de pedogeneza .

Varsta absoluta a solurilor depinde in mare masura de varsta teritoriului respectiv. Astfel, la noi in tara, cernoziomurile din zona de campie au varsta absoluta mai mare decat prepodzolurile și podzolurile din zona de munte, care au iesit mai tarziu de sub influenta ghetarilor. Pe formele de relief din jurul apelor curgatoare, se considera varsta absoluta mai mare la solurile formate pe terasele superioare, fata de cele formate pe terasele inferioare. Ca urmare, solurile cele mai tinere ca varsta absoluta sunt cele din deltele fluviilor, luncile raurilor si de pe crestele muntilor.

Varsta relativa intervine atunci cand apar stadii diferite de evolutie a unor soluri, fata de restul solurilor din jur. Aceste situatii pot sa fie determinate de alcatuirea chimica a rocilor generatoare de sol sau de conditiile de relief, care determina o incetinire a proceselor de solificare. Asemenea situatii se intalnesc la noi in tara, in unele cazuri, in zonele cu clima umeda si vegetatie lemnoasa. In aceste zone, pe rocile calcaroase, sau calco - dolomitice, se formeaza rendzine, soluri bogate in humat de calciu, cu toate ca intregul ansamblu de conditii naturale este favorabil proceselor de levigare si acidifiere. Rendzinele au profilul mai scurt, sunt mai putin evoluate fata de luvosoluri si au deci o varsta relativ mica.

Rolul reliefului in formarea solurilor cu varsta relativ mica, apare in cazul unor versanti. Solurile formate pe versanti au profilul mai redus, cu toate ca roca mama este aceiasi ca si a solurilor formate pe platoul din imediata apropiere. Pe versanti procesul de solificare este franat atat de eroziune cat si de umiditatea mai redusa, mai ales in cazul expozitiei sudice. In aceste situatii, procesul de solificare este lent si imprima solurilor o varsta relativ mica, cu toate ca au aceiasi varsta absoluta ca si a solurilor din jur.

Procesul de solificare este intr-o stransa interdependenta cu factorii de pedogeneza in totalitatea lor. Din aceasta cauza orice schimbare, in decursul timpului, a factorilor de mediu atrage dupa sine schimbari in evolutia solurilor. Ca urmare, pentru stabilirea varstei se utilizeaza diferite metode:

q      cercetarea varstei depozitelor de suprafata pe care s-au format solurile;

q      studierea vitezei de alterare si de calcarizare a rocilor ce contin CaCO₃;

q      analiza polenului recoltat din diferite orizonturi de sol;

q      cercetarea continutului de carbon radioactiv din sol;

q      studierea varstei unor vestigii preistorice (valuri de pamant, movile, etc.).

Dupa varsta lor, solurile pot sa fie grupate in soluri actuale, paleosoluri sau mostenite si fosile.

Solurile actuale, sunt acelea care se formeaza in actualele conditii de mediu, sau care s-au format in conditii foarte apropiate de cele existente in prezent. Aceasta grupa de soluri se subimparte in soluri actuale neevoluate sau slab evoluate (cum sunt aluviosolurile, litosolurile, regosolurile, etc.) si soluri actuale evoluate sau mature (cernoziomurile, preluvosolurile etc.). Despre solurile mature putem spune ca au ajuns cu evolutia lor la stadiul climax, respectiv insusirile solurilor sunt in echilibru cu conditiile mediului inconjurator.

Paleosolurile sau solurile mostenite, reprezinta o categorie de soluri foarte vechi, formate in alta era geologica si deci in alte conditii bioclimatice.

Unele dintre paleosolurile ramase la suprafata, s-au schimbat in decursul timpului de mai multe ori si ca urmare, au fost denumite soluri policiclice sau poligenetice. La aceste soluri unele dintre insusiri sunt determinate de actualele conditii de mediu, alte insusiri sunt mostenit din stadiile anterioare evolutiei lor.

Solurile fosile, s-au format in trecutul indepartat, dar dintr-o cauza oarecare au fost acoperite de materiale noi (sedimente, coluvii, etc.). Materialul suprapus s-a transformat intr-un sol cu profil distinct, deosebit de cel din profunzime. Ca urmare, la aceste soluri pot sa apara chiar mai multe suprapuneri de profile, cele ingropate fiind considerate fosile.