VARSTA RELIEFULUI

VARSTA RELIEFULUI

1. Aspecte generale

Diferitele forme de relief ale scoartei terestre in raport de evolutia si etapele lor de dezvoltare au o anumita varsta. Aceasta varsta apare ca rezultat al actiunii agentilor interni si externi si trebuie analizata sub doua aspecte - unul relativ si altul absolut.

Varsta relativa morfologica, presupune stabilirea timpului cand au luat nastere formele de relief respective, prin analiza raporturilor directe dintre ele pe baza pozitiei lor. Spre exemplu, relieful de lunca este mai nou (mai tanar, fiind situat mai jos) fata de relieful de terase care este mai inalt. Totodata, relieful de dune care se suprapune peste lunci sau terase este mai nou decat formele ce stau la baza dunelor. Din punct de vedere al varstei relative, W. Davis imparte formele de relief in forme tinere, mature si batrane.

Varsta relativa geologica se refera la raportarea reliefului si a formelor lui la scara geomorfologica (relief cuaternar, pliocen, miocen etc.) pe baza datelor stratigrafice si tectonice.

Varsta absoluta reprezinta durata in ani a vechimii formelor de relief.

Problema varstei reliefului trebuie privita in mod diferit, in raport cu caracterul lui genetic, tinand seama de marile categorii genetice, relieful de acumulare, relieful de eroziune, relieful tectonic, relieful vulcanic si relieful derivat.

2. Varsta reliefului de acumulare

Varsta reliefului de acumulare se stabileste cel mai usor intrucat suprafata morfologica corespunde cu suprafata depozitelor acumulate. Acest lucru se realizeaza cu ajutorul datelor stratigrafice (paleontologice si arheologice) care permit datare perioadei de formare a acestor forme de relief, asa cum e cazul grindurilor litorale, a dunelor, conurilor de dejectie, teraselor aluvionare, campiilor litorale, lacustre, fluviatile, piemontane etc.

Varsta reliefului de eroziune

Varsta reliefului de eroziune este mai greu de stabilit, inrucat suprafata morfologica se situeaza intotdeauna sub cea geologica . In acest caz trebuie stabilit mai intai caracterul initial al suprafetei si apoi a timpului scurs pentru modelarea prin eroziune care depinde de o serie de evenimente geologice cum ar fi transgresiunile si regresiunile marine, fazele tectonice etc.

Pentru stabilirea varstei reliefurilor de eroziune se foloseste metoda depozitelor corelative, adica recunoasterea depozitelor care au fost erodate din regiunea cu relief de eroziune si depuse in zonele invecinate, joase, pe baza naturii lor petrografice si a varstei lor (fig.86).

Fig. 86. Zona de contact dintre Subcarpati si Campia Romana in sectorul Ploiesti

Metoda are la baza faptul ca fiecarui proces de eroziune trebuie sa-i corespunda un depozit sincron care reprezinta masa de material acumulat in urma eroziunii.

Corelarea se face pa baza de criterii mineralogice si petrografice, prin corelarea volumului depozitului acumulat cu volumul erodat, prin compararea conditiilor climatice in care s-a facut acumularea (pe baza de fosile), a culorii, chimismului si morfometriei sedimentelor acumulate, cu conditiile climatice in care a avut loc eroziunea (de exemplu pe baza scoartei de alterare), prin compararea coloanei stratigrafice a depozitelor acumulate cu cea a depozitelor din zona de eroziune. Aparitia unui orizont in plus in depozitele acumulate indica momentul in care a inceput eroziunea si se compara viteza cu care s-a facut acumularea cu viteza cu care s-a desfasurat eroziunea.

Metoda depozitelor corelative trebuie sa tina seama de urmatoarele trei principii:

- pe verticala, suprafata de denudatie cea mai inalta se coreleaza cu depozitele cele mai de jos din coloana stratigrafica a depozitelor acumulate iar suprafata de eroziune cea mai coborata se coreleaza cu depozitele superioare;

- pe orizontala, cand depozitele se dispun normal pe distante din ce in ce mai mari, suprafata de denudatie cea mai inalta se coreleaza cu depozitele din imediata apropiere a contactului dintre zona de acumulare si cea de eroziune iar suprafetele inferioare de denudatie se coreleaza cu seriile mai indepartate (fig. 87).

- indiferent de pozitia pe verticala sau orizontala, seriile grosiere corespund unei ridicari care inseamna eroziune pe verticala sau fragmentare accentuata iar cele fine, corespund unei neteziri pe orizontala in suprafete.

4. Varsta reliefului vulcanic

Varsta reliefului vulcanic este mai usor de determinat daca se cunosc fazele, cand au avut loc eruptiile vulcanice, intucat punerea in loc a acestui tip de relief s-a facut odata cu izbirea lavei la suprafata.

Fig. 87. Raportul dintre eroziune si acumulare: a-in cadrul unei vai (1-terase de erozizne; 2-terase de acumulare); b-in cazul teraselor deformate (1,2-terase inaltate; 1^', 2^'-terase scufundate); c-cazul unui organism torential (1-bazin de receptie; 2-con de dejectie); d-cazul treptelor de netezire litorala cu depozite transgresive (1,2-trepte marginale); 1^', 2^'-depozite transgresive;

e-cazul depozitelor regressive

5. Varsta tipurilor mixte de relief

Varsta formelor de relief de origine mixta erozivo-structurale sau structural-erozive, erozivo-acumulative este mult mai greu de stabilit incat relieful primar (initial) a inceput sa dispara sau a disparut complet si ies in evidenta numai formele derivate din diferitele structuri.

La fel de dificila apare si stabilirea deformarilor tectonice pe care le-au suferit diferitele forme de relief prin cutari largi, cufundari etc.

Pentru stabilirea varstei reliefului este deci necesar sa se stabileasca etapele de evolutie sau morfogenetice, adica subdiviziunile cronologice mari in care, prin actiunea combinata a proceselor endogene si exogene s-au definitivat trasaturile reliefului actual.